Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
3. CHELTUIELILE PUBLICE
În orice Ńară, statul trebuie să asigure satisfacerea necesităŃilor publice şi să îndeplinească sarcinile
şi funcŃiile ce-i revin. Pentru aceasta trebuie să dispună de resurse de financiare pe care să le utilizeze în
direcŃiile solicitate de programele guvernamentale cu ajutorul cheltuielilor publice.
b. Ponderea cheltuielilor publice în PIB într-o anumită perioadă de timp. Calculul se realizează cu
n
=
C p
relaŃia: C pPIB n
x100 .
PIB
c. Volumul cheltuielilor publice medii pe un locuitor ce reprezintă mărimi variabile calculate în
monedă naŃională şi în dolari SUA potrivit relaŃiei:
n
C ploc
= C p / N loc / $
k=
I Cp1 / 0
I PIB1 / 0
f. Elasticitatea cheltuielilor publice faŃă de PIB măsoară amploarea reacŃiei cheltuielilor publice la
modificarea produsului intern brut calculată cu relaŃia:
∆ C p1 / 0 ∆ PIB
1/ 0
e cp
= / ; dacă e > 1 există tendinŃa de utilizare într-o măsură mai mare a PIB
C p0 PIB 0
pentru finanŃarea cheltuielilor publice; dacă e = 1 tendinŃa rămâne aceeaşi; dacă e < 1 acesta exprimă
tendinŃa de restrângere a proporŃiei cheltuielilor publice în PIB.
3.1.4. Factorii de influenŃă ai creşterii cheltuielilor publice
a. Factorii ce conduc la creşterea cheltuielilor publice sunt:
- factorul demografic conduce la mărirea (micşorarea) cererii de servicii social-culturale, de
asigurări sociale, de noi locuri de muncă în sectorul public:
- factorul economic asigură, pe seama bugetului de stat, finanŃarea unor acŃiuni economice
costisitoare, redistribuirea resurselor financiare publice şi repararea unor prejudicii create de
repartiŃia concurenŃială;
- factorul social desemnează preocuparea statului ca prin efort financiar să aloce resurse pentru
armonizarea veniturilor persoanelor din sectorul public;
- factorul politic are în vedere creşterea complexităŃii sarcinilor statului, transformarea concepŃiei
politice cu privire la funcŃiile statului şi pentru care sunt necesare resurse financiare destinate
cheltuielilor publice;
- factorii de ordin istoric acŃionează prin transmiterea de la o perioadă la alta a nevoilor sporite
de cheltuieli şi de suportare a poverii celor făcute în anii anteriori;
- factorul militar prin pregătirea sau purtarea de acŃiuni militare conduce la creşterea cheltuielilor
legate de aceste operaŃiuni;
- urbanizarea antrenează resurse financiare publice destinate creerii şi dezvoltării centrelor
urbane, finanŃării unor utilităŃi publice etc.
b. ConsecinŃe ale creşterii cheltuielilor publice:
- de ordin politic; se referă la influenŃa creşterii cheltuielilor publice asupra structurilor politice;
- de ordin financiar; se referă la corelaŃiile dintre tendinŃele de creştere a cheltuielilor publice şi
cele ale creşterii avuŃiei naŃionale şi a PIB şi punctul optim al acestui raport;
- de ordin ştiinŃific; privesc dimensionarea corectă a cheltuielilor.
3.2. EficienŃa cheltuielilor publice
Exprimă o dimensiune optimă a unui raport determinat între eforturile financiare şi efectele
comensurabile sau estimative obtenabile pe seama obiectivelor finanŃate de către stat.
3.2.1. SemnificaŃia eficienŃei cheltuielilor publice
EficienŃa cheltuielilor se realizează atunci când:
- este posibilă alegerea alternativei celei mai puŃin costisitoare în raport cu rezultatul final al
serviciului public, pentru care se doreşte creşterea cantitativă a serviciului public;
- modernizarea, din punct de vedere al producerii serviciului public, în vederea maximizării
utilităŃilor la consumator, dată de satisfacŃia performanŃelor;
- maximizarea utilităŃii la consumator, comportând şi latura economică;
- puterea de previziune în cadrul unui orizont de timp stabilit.
Coroborarea acestor elemente implică:
- minimizarea costurilor proiectelor obiectivelor de finanŃat;
- preŃuri accesibile plătite la consumatori;
- creşterea calităŃii consumului de bunuri publice;
- maximizarea bunăstării sociale.
3.2.2. Conceptul de eficienŃă a cheltuielilor
EficienŃa poate fi privită ca valoare economică. În acest context eficienŃa are drept probleme:
- împărŃirea activităŃii economice între sectoarele piaŃă şi non-piaŃă;
- împărŃirea sectorului pieŃei între mecanismele specifice sectorului public şi celui privat;
- operarea sectorului public non-piaŃă, atât în privinŃa alocării resurselor între utilizatorii
competitori, cât şi a nivelului imputurilor, în ordinea atingerii unor obiective date.
Există două dimensiuni ale eficienŃei economice:
a. EficienŃa alocativă a resurselor în care conceptul Pareto joacă rolul central. Există următoarele
judecăŃi de valoare:
- preocuparea pentru bunăstarea tuturor indivizilor din societate luaŃi în mod separat;
- unii factori neeconomici ce afectează bunăstarea indivizilor pot fi ignoraŃi;
- există un consumator complet şi suveranitatea producătorului;
- o anumită schimbare în alocarea resurselor sporeşte bunăstarea la o ultimă persoană, fără să o
reducă la altă persoană.
Optimalitatea lui Pareto poate fi conceptualizată în:
- eficienŃa schimbului; se referă la asigurarea că un anumit grup al bunurilor de consum este
alocat între indivizi într-o asemenea măsură încât să devină imposibile unele realocări viitoare
ale bunurilor care ar urmări să facă o persoană mai bogată, fără ca altă persoană să devină mai
săracă; se solicită ca rata marginală a substituŃiei între două bunuri să fie egală pentru toŃi
consumatorii.
- eficienŃa tehnică; vizează combinarea optimală a factorilor de producŃie. Rata marginală a
substituŃiei între doi factori trebuie să fie egală pentru toate bunurile produse.
- omniprezenta eficienŃă a lui Pareto; este atinsă atunci când rata marginală a transformării
factorilor este egală cu rata marginală comună a substituŃiei; orice realocare a bunurilor sau
factorilor nu poate face o persoană mai bogată, fără să facă simultan pe o alta mai săracă.
Atingerea optimalităŃii lui Pareto presupune existenŃa următoarelor condiŃii:
- să existe o informare perfectă;
- toŃi indivizii să dorească să-şi maximizeze utilitatea lor;
- să nu existe nici o externalitate;
- să existe o perfectă competiŃie între cumpărători şi între vânzători;
- toŃi producătorii să-şi maximizeze profitul.
b. X- eficienŃa resurselor; presupunerea maximizării profitului garantează că firmele pot produce
rezultate cu costuri minime. Ea necesită ca toate ineficienŃele să fie eliminate printr-o alocare optimă a
resurselor.
3.2.3. Teorii moderne privind eficienŃa cheltuielilor publice
Orientările moderne cu privire la eficienŃa cheltuielilor publice se materializează în:
- serviciile publice nu trebuie să fie furnizate întotdeauna în mod liber şi cu titlu gratuit;
- furnizarea serviciilor publice trebuie să fie înlocuită cu furnizarea privată;
- furnizarea serviciilor publice poate fi restabilită la mecanismele cvasipiaŃă prin utilizarea de
cupoane sau bonuri valorice;
- Redistribuirea dorită a veniturilor trebuie să fie implementată prin transferuri în bani, iar nu prin
avantaje în natură.
Teoriile moderne se referă la:
- teoria surplusului consumatorului în abordarea eficienŃei sociale a cheltuielilor publice;
- analiza cost-beneficiu, ca metodă de evaluare a cheltuielilor publice pe baza criteriilor de
eficienŃă.
1000 Cc Q
q =
Cc
x1000 .
- valoarea adăugată la 1000 unităŃi monetare capital total, capital fix şi capital circulant cu relaŃiile
următoare:
VA
1000 Ct
va =
x1000 ;
Ct
1000 Cf VA
va = Cf x1000 ;
1000 Cc VA
va = Cc x1000 .
- profitul la 1000 unităŃi monetare capital total, capital fix şi capital circulant cu relaŃiile:
1000 Ct π
π =
Ct
x1000 ;
1000 Cf π
π =
Cf
x1000 ;
1000 Cc π
π =
Cc
x1000 .
b. pentru investiŃii privind întreprinderile noi sau dezvoltări şi modernizări sunt relaŃiile:
It
- pentru investiŃia specifică Is = în care: It = investiŃia totală, Q = producŃia proiectată;
Q
- sporul de producŃie, sporul de valoare adăugată sau sporul de profit la 1000 unităŃi monetare
investiŃii:
1000Ct Q −Q
∆Q = 1 0
x1000 ;
I t
− VA0
= VA1
1000 Cf
∆VA x1000 ;
I t
= π1
1000 Cc −π 0
∆π x1000 .
I t
Q
c. pentru eficienŃa muncii se calculează productivitatea muncii cu relaŃia: W = în care Q =
T
producŃia realizată, iar T = timpul total de muncă exprimat în ore-om sau zile-om.
d. pentru eficienŃa producŃiei se calculează:
π
- rata rentabilităŃii cu relaŃia: R = x100 în care Cp = costul de producŃie;
C p
1000 Q
= C t
- cheltuielile materiale la 1000 unităŃi monetare producŃie cu relaŃia: Ct Q
x1000 ;
PE FFR / LEI
− M IE / LEI
- cursul de revenire net cu relaŃia: Crb = ;
PE FFR / VALUTA
− M IE / VALUTA
−M
- aportul net în valută cu relaŃia: Anv = PE FFR IE
x100 ;
PE FFR
- profitul în valută cu relaŃia: πv = PEv − Cv
f. pentru investiŃiile efectuate pe seama eforturilor valutare se calculează durata de recuperare pe
baza încasărilor în valută din exportul de bunuri obŃinute pe seama investiŃiilor efectuate.
3.7. Cheltuielile publice pentru obiective şi acŃiuni economice, protecŃia mediului şi cercetare-
dezvoltare
Sunt destinate finanŃării regiilor autonome sau societăŃilor comerciale cu capital de stat, privat sau
mixt, fermierilor şi altor mici întreprinzători, sau vizează acŃiuni ori obiective importante pentru fiecare Ńară.
În categoria cheltuielilor publice pentru obiective şi acŃiuni economice se pot include:
- cheltuielile pentru combustibili şi energie;
- cheltuieli pentru gospodărie comunală şi locuinŃe sociale;
- cheltuieli pentru protecŃia mediului;
- cheltuieli pentru cercetare-dezvoltare;
- agricultură, silvicultură, pescuit şi vânătoare;
- minerit, industrie şi construcŃii;
- transporturi şi telecomunicaŃii;
- alte acŃiuni şi servicii economice.
Formele ajutoarelor financiare ale statului se pot clasifica astfel:
- ajutoare financiare directe sub formă de: subvenŃii (de funcŃionare, de exploatare, pentru
export); investiŃii (alocaŃii bugetare globale, comenzi publice); împrumuturi cu dobândă
subvenŃionată; ajutoare financiare pentru difuzarea de informaŃii, studii de marketing,
organizarea de expoziŃii; avansuri rambursabile;
- ajutoare financiare indirecte sub formă de: avantaje fiscale; garantarea împrumuturilor bancare.
Sursele de acoperire a cheltuielilor publice pentru acŃiuni şi obiective economice sunt:
- interne (bugetul de stat, resurse proprii, fonduri financiare speciale constituite în afara bugetului
de stat);
- surse externe (fonduri comunitare cu caracter structural).
Cheltuielile publice destinate protecŃiei mediului au următoarele surse de finanŃare:
- fondurile agenŃilor economici în cazul în care: aceştia suportă pagubele produse mediului;
realizează investiŃii pentru combaterea poluării şi îmbunătăŃirea performanŃelor ecologice ale
firmelor respective; plătesc impozite şi taxe pentru poluarea mediului;
- fondurile bugetare în cazul când se alocă resurse pentru: investiŃii în domeniul protecŃiei
mediului; avantaje fiscale; subvenŃionarea dobânzilor bancare; finanŃarea activităŃii de
cercetare-dezvoltare în domeniului poluării mediului;
- fonduri speciale constituite din: fondul naŃional de mediu; fonduri în custodie;
- credite acordate de Banca Mondială;
- sisteme de garanŃie-colectare a deşeurilor în scopul reciclării;
- conversia datoriei externe în fonduri destinate protecŃiei mediului.
Cheltuielile publice destinate cercetării-dezvoltării au în vedere că această activitate îmbracă
următoarele forme:
- cercetarea fundamentală;
- cercetarea aplicativă;
- cercetarea de dezvoltare.
Sursele de finanŃare a cheltuielilor de cercetare-dezvoltare sunt:
- fondurile bugetare;
- fondurile industriei;
- universităŃile;
- surse externe.
InstituŃiile şi unităŃile în cadrul cărora se desfăşoară activitatea de cercetare-dezvoltare, indiferent de
tipul de proprietate şi de forma de organizare sunt:
- institute naŃionale de cercetare-dezvoltare organizate ca regii autonome;
- unităŃi de cercetare-dezvoltare organizate ca instituŃii publice;
- unităŃi sau structuri de cercetare-dezvoltare din cadrul învăŃământului superior;
- unităŃi de cercetare ştiinŃifică ale Academiei Române, organizate ca instituŃii publice;
- unităŃi de cercetare-dezvoltare ale academiilor de ramură;
- societăŃi comerciale de cercetare-dezvoltare;
- muzee şi alte unităŃi cu personalitate juridică;
- persoane fizice autorizate.
3.8. Cheltuielile pentru servicii publice generale, ordine publică, apărare şi siguranŃă naŃională
AutorităŃile publice generale cuprind:
- organele puterii şi administraŃiei publice (instituŃia prezidenŃială, organele puterii legislative
centrale şi locale, organele puterii judecătoreşti, organele executive centrale şi locale);
- organele de ordine publică (poliŃia, jandarmeria, securitatea naŃională, servicii de informaŃii,
servicii speciale de pază şi protecŃie.
Factorii care influenŃează nivelul cheltuielilor publice destinate acestor activităŃi sunt:
- mărimea şi structura aparatului de stat şi a organelor de ordine publică;
- nivelul salarizării funcŃionarilor publici;
- dezvoltarea economică şi socială;
- înzestrarea cu echipamente şi aparatură informatică, mijloace de transport şi alte mijloace
tehnice specifice.
Cheltuielile publice cu autorităŃile cuprind cheltuielile efectuate cu:
- preşedinŃia;
- autorităŃile legislative (Senat, Camera DeputaŃilor);
- autorităŃi judecătoreşti (Ministerul de justiŃie, Curtea Supremă de JustiŃie, Ministerul Public);
- autorităŃi executive şi alte organe ale autorităŃii publice (Secretariatul General al Guvernului,
Ministerele, organele de specialitate ale administraŃiei publice centrale-Curtea de Conturi,
Curtea ConstituŃională, Avocatul Poporului etc..
Cheltuielile cu ordinea publică şi siguranŃa naŃională cuprind cheltuielile efectuate cu:
- poliŃia;
- jandarmeria;
- poliŃia de frontieră;
- inspectoratele de urgenŃă;
- penitenciare;
- paşapoarte;
- arhivele statului.
Cheltuielile de apărare sunt neproductive şi finanŃate de la bugetul de stat. Cheltuielile de apărare
sunt:
- cheltuieli directe (cheltuieli cu întreŃinerea armatei în Ńară sau în alte zone de conflict, pensii
militare);
- cheltuieli indirecte (plăŃi în contul datorie publice, despăgubiri, cheltuieli de refacere a propriei
economii, plăŃi de pensii cuvenite orfanilor, invalizilor sau văduvelor de război, cercetare
ştiinŃifică cu finalitate militară).
= PIB 0
I p 0 / cst
x100
PIB cst
b. Ponderea veniturilor publice în produsul intern brut
Exprimă o caracterizare a nivelului veniturilor publice şi a dinamicii acestora în fiecare stat, într-o
anumită perioadă de timp; ea diferă de la o Ńară la alta şi de la o zonă la alta.
Se constată:
- o accentuare a procesului de redistribuire a veniturilor prin intermediul instrumentelor
financiare;
- o creştere mai rapidă a veniturilor publice decât PIB, dar mai lentă decât cheltuielile publice,
fapt ce determină apelul la veniturile extraordinare;
- pentru acoperirea cheltuielilor publice în valută, statul utilizează disponibilităŃile sale valutare
sau chiar rezerva de aur.
Calculul ponderii veniturilor publice în PIB se face cu relaŃia:
n
=
v p
v p / PIB n
x100
PIB
b. Venitul mediu public pe locuitor
Reprezintă mărimi variabile ce se calculează atât în monedă naŃională cât şi în dolari SUA pentru a
se asigura compatibilitatea datelor între diferite Ńări. Se calculează cu relaŃia:
n
v p / loc
= v p / N exprimat în monedă naŃională sau curs de schimb în $.
gs =
v pi
x100
vpi
v pt
Cu ajutorul ponderilor se poate da interpretarea structurii resurselor financiare ale statului şi realiza
comparaŃii între state cu niveluri de dezvoltare diferite.
6. IMPOZITELE DIRECTE
Impozitele directe sunt acele impuneri percepute direct asupra persoanelor fizice şi juridice şi
obligate prin lege la plata acestora. Caracteristicile de bază ale impozitelor directe pot fi enunŃate astfel:
- caracter nominal; ele se stabilesc pe numele şi adresa fiecărui contribuabil;
- caracter anticipat; se stabilesc înainte de termenele de plată prevăzute pentru acestea;
- cuantum individualizat pe fiecare contribuabil;
- au la bază o solidă documentare (carte funciară, rol fiscal, stat de plată etc.);
- se stabilesc pe veniturile/averea contribuabililor;
- termenele de plată sunt prevăzute de legislaŃia fiscală în vigoare;
- se cunoaşte atât plătitorul cât şi suportatorul impozitului.
7. IMPOZITELE INDIRECTE
Resursele financiare necesare acoperirii cheltuielilor publice conŃin, alături de impozitele directe,
impozitele indirecte. Impozitele indirecte au următoarele caracteristici:
- necesită un timp din momentul instituirii lor şi până ce devin operaŃionale;
- reclamă cheltuieli modice de aşezare, percepere şi urmărire;
- au un caracter voalat fiind conŃinute în preŃul de vânzare al produselor;
- nu sunt nominative şi ca atare nu se cunosc date despre contribuabil;
- se stabilesc pe consumul unor produse sau servicii;
- nu se comunică fiecărui contribuabil impozitul pe care îl are de plătit;
- se include în preŃul unor produse şi/sau servicii;
- se aplică cota regresivă de impozitare întrucât sunt în relaŃia directă cu consumul şi cheltuielile
şi nu cu venitul sau cu averea;
- suportatorul este diferit de plătitor;
- termenul de plată al suportatorului este diferit faŃă de cel al plătitorului.
Scopul impozitelor indirecte se manifestă ca fiind:
- procurarea necesarului de venituri bugetare, care nu pot fi asigurate doar prin impozite directe;
- frânarea importului şi a consumului unor bunuri şi servicii din partea populaŃiei.
Din categoria impozitelor indirecte fac parte: taxa pe valoarea adăugată, accizele, monopolurile
fiscale, taxele de timbru şi taxele vamale.
8. POLITICA FISCALĂ
8.1. Conceptul de politică fiscală
În domeniul economic se adoptă următoarele instrumente ale politicii:
- politica monetară ce constă în ansamblul mijloacelor de influenŃare a Băncii NaŃionale asupra
masei monetare din economie, în scopul reglării acesteia în concordanŃă cu obiectivele de politică
economică stabilite; politica monetară se materializează în: stabilirea taxei scontului (reescontului); reglarea
mărimii creditului; politica pieŃei deschise (măsură ce se ia de către Banca NaŃională prin vânzarea sau
cumpărarea de creanŃe în scopul de a influenŃa masa totală de bani existentă pe piaŃă); liberalizarea ratei
dobânzii; politica valutară;
- politica bugetară acŃionează prin bugetul de stat; bugetul de stat reprezintă o balanŃă ce cuprinde
atât veniturile cât şi cheltuielile structurate pe obiective de cheltuieli pe parcursul unui an, la nivel central;
acesta descrie pentru o perioadă de un an toate resursele şi toate cheltuielile permanente ale statului;
- politica fiscală reprezintă o formă a politicii economice care se referă la stabilirea proporŃiilor
dintre impozitele directe şi cele indirecte, la ponderea impozitelor şi taxelor în venituri, în scopul
influenŃării dezvoltării economice şi a politicii sociale; reprezintă ansamblul de măsuri de sporire sau
dimensionare a ratei impozitelor şi cheltuielilor guvernamentale luate într-un stat, într-o anumită perioadă
de timp, în scopul influenŃării vieŃii economice şi sociale;
- politica socială este definită ca fiind activităŃile/acŃiunile desfăşurate de către/prin intermediul
statului (strategii, programme, proiecte, instituŃii, acŃiuni, legislaŃie) care au ca scop
promovarea/influenŃarea bunăstării individului, familiei sau comunităŃii într-o societate, ca şi a bunăstării
societăŃii în ansamblul ei ; prin politica socială se garantează fixarea salariului minim garantat, transferurile
sociale şi dreptul la muncă;
- politica veniturilor are ca obiectiv libertatea negocierilor sau reglementărilor în materie de salarii,
controlul preŃurilor;
- politica industrială ca ansamblu de intervenŃii şi măsuri orientative ale statului cu scopul de a
restabili sau întări competitivitatea întreprinderilor industriale;
- politica agricolă ca ansamblu de intervenŃii şi măsuri orientative ale statului cu scopul de a
restabili sau întări competitivitatea în sectoarele specifice agriculturii;
- programarea economică reprezentând acŃiunea de defalcare, etapizare şi sincronizare a unor
sarcini precise, în timp şi în spaŃiu, inclusiv de repartizare pe factori de răspundere, concretizate în profil de
execuŃie, prin care se realizează, în condiŃii de eficienŃă, obiective economice prealabil stabilite.
Având în vedere cele exprimate anterior, politica fiscală reprezintă puterea de a percepe venituri la
bugetul de stat prin sistemul impozitelor şi de a cheltui aceste venituri pe destinaŃiile din capitolele
bugetare.
Ca atare politica fiscală poate să conŃină următoarele elemente:
- încasarea veniturilor în condiŃii de echitate şi folosirea acestora în vederea exercitării rolului şi
funcŃiilor statului;
- realizarea de cheltuieli având drept rezultat eficienŃa economică a acestora în îndeplinirea rolului
şi funcŃiilor statului;
- emiterea şi impunerea de reglementări fiscale de către stat prin care să se stimuleze dezvoltarea
economică, sporirea veniturilor, efectuarea de cheltuieli.
Politica fiscală se materializează în practică prin bugetul de stat care cuprinde atât partea de venituri
cât şi pe cea de cheltuieli.
8.2. Politica fiscală în domeniul formării veniturilor publice
Politica fiscală în domeniul formării veniturilor publice va trebui să aibă în vedere stabilirea
volumului şi provenienŃei resurselor ce pot fi colectate de către stat, în condiŃii normale, metodele de
prelevare ce urmează a fi utilizate, precum şi obiectivele ce vor trebui a fi atinse de instrumentele fiscale
folosite în procesul de constituire a cestor fonduri.
În consecinŃă, politica fiscală în domeniul formării veniturilor publice, constă în modalităŃile pe care
guvernul le concepe şi acŃionează în scopul obŃinerii veniturilor bugetare.
a. Volumul veniturilor publice de care are nevoie statul este dat de volumul cheltuielilor considerate
a fi realizate în perioada dată. Volumul veniturilor publice este cu atât mai mare cu cât un stat are o
economie naŃională mai dezvoltată. AfirmaŃia are la bază corelaŃia dintre volumul veniturilor colectate de
stat şi indicatorii macroeconomici de bază precum:
- produsul intern brut; el este expresia valorică a totalităŃii bunurilor şi serviciilor finale furnizate de
agenŃii economici care-şi desfăşoară activitatea pe teritoriul unei Ńări; se calculează atât în preŃul pieŃei,
respectiv în preŃuri curente cât şi în costul factorilor, respectiv după scăderea impozitelor indirecte şi
adăugarea subvenŃiilor de exploatare;
- produsul intern net; reprezintă suma produire finite, adică pe lângă bunurile şi serviciile pentru
consum se iau în calcul numai investiŃiile nete; scăzând din produsul intern brut deprecierea (cantitatea de
capital consumată într-un an) se obŃine produsul intern net.
b. ProvenienŃa veniturilor publice poate fi din resurse interne sau/şi din resurse externe. OpŃiunea
pentru una sau alta dintre alternative, ori pentru ambele este la latitudinea organelor de decizie ale statului
respectiv.
Veniturile interne sunt constituite din impozite şi taxe care se constituie nu numai în metode de
prelevare, ci şi în instrumente de influenŃare a proceselor economice.
Veniturile externe implică contractarea de împrumuturi care generează o serie de probleme, în
funcŃie de scop, mod de rambursare, surse de rambursare a împrumutului, termenul de rambursare,
condiŃiile în care s-a efectuat împrumutul, monedă, piaŃa de pe care s-a contractat împrumutul etc.
c. Metodele de prelevare au în vedere folosirea unui număr şi tipuri adecvate de modalităŃi după
cum urmează:
- în privinŃa numărului de metode se manifestă două tendinŃe: folosirea unei singure metode (nu-şi
găseşte întotdeauna aplicabilitate în practica fiscală);
- tipul metodelor are în vedere modul cum se realizează prelevarea veniturilor după cum urmează:
impozite şi taxe percepute în mod individual pe persoane fizice şi juridice, în funcŃie de venit (profit), avere
(activ net) sau de alte criterii; impozite şi taxe percepute cu ocazia vânzării de produse ori efectuării de
servicii, la import-export etc.
Repercusiunile politicii fiscale în domeniul formării veniturilor publice se pot materializa în
următoarele afirmaŃii:
- prevenirea declinului economic prin crearea de noi locuri de muncă; aceasta se realizează prin
investiŃii în proiecte de lucrări publice (construcŃia de unităŃi de învăŃământ şi de spitale; extinderea reŃelelor
de gaze, electricitate, apă; construcŃia de drumuri, poduri, căi ferate, aeroporturi); protecŃia mediului;
- scăderea nivelului impozitelor conduce la: mărirea veniturilor populaŃiei, creşterea cheltuielilor cu
achiziŃionarea de bunuri şi servicii, creşterea volumului producŃiei;
- creşterea nivelului impozitelor şi a altor obligaŃii de plată bugetare; conduce la creşterea preŃurilor
produselor şi serviciilor; schimbarea comportamentului în consum şi în realizarea sarcinilor de muncă;
nemulŃumiri pentru un mare număr de contribuabili etc.
- sporirea veniturilor bugetului care va conduce la creşterea volumului de resurse financiare publice
folosite pentru a dezvolta sectorul de stat, realizarea programelor de protecŃie
socială, stimularea dezvoltării economice.
= I t
R f
x100 , în care:
V a
R f
= rata presiunii fiscale la nivelul agentului economic
I f
= suma totală a diverselor impozite, taxe şi contribuŃii la asigurările sociale de stat
V a
= valoarea adăugată obŃinută de agentul economic
Din analiza relaŃiei de calcul se poate constata că cu cât impozitele, taxele şi contribuŃiile la
asigurările sociale de stat sunt mai mari, cu atât va fi mai mare rata fiscalităŃii la nivelul agentului economic
respectiv.
c. Perceperea presiunii fiscale la nivelul indivizilor se resimte sub aspect psihologic. Ea se măsoară
în toleranŃa individului la impozitare şi se calculează ca raport între totalul prelevărilor fiscale suportate de
contribuabil şi suma veniturilor brute obŃinute de acesta înainte de impozitare.
La nivelul contribuabilului presiunea fiscală se manifestă ca o consecinŃă a unor factori precum
diversitatea prelevărilor, încorporarea impozitelor în preŃuri, volumul serviciilor publice de care
beneficiază, progresivitatea impozitării etc.
La nivelul individului presiunea fiscală se manifestă pregnant în puterea de cumpărare a acestuia de
bunuri şi servicii destinate nevoilor sale de subzistenŃă şi pentru alte nevoi.
9.1.4. Efectele creşterii presiunii fiscale
Efectele creşterii presiunii fiscale se pot materializa în diverse fenomene precum scăderea/creşterea
efortului productiv, riscul de inflaŃie prin fiscalitate, apariŃia şi/sau dezvoltarea economiei subterane,
reducerea competitivităŃii internaŃionale, frauda/evaziunea fiscală.
a. Scăderea/creşterea efortului productiv se materializează în următoarele efecte:
- efectul de substituŃie;
- efectul de venit; are în vedere modificarea în sens pozitiv sau negativ a venitului real al
contribuabililor persoane fizice şi juridice ca urmare a creşterii/scăderii fiscalităŃii.
b. Riscul de inflaŃie prin fiscalitate are în vedere că orice creştere a fiscalităŃii se repercutează
asupra procesului de creştere a preŃului şi respectiv a salariilor ce au influenŃe directe asupra procesului
inflaŃionist.
c. ApariŃia şi dezvoltarea economiei subterane este unul din rezultatele creşterii fiscalităŃii.
Economia subterană este reprezentată de totalitatea activităŃilor economice nedeclarate instituŃiilor
însărcinate cu stabilirea impozitelor şi cotizaŃiilor sociale, care scapă înregistrărilor statistice şi din
contabilitatea naŃională; se bazează pe utilizarea unor mari sume de bani în numerar, a căror mişcare este
greu de controlat, este evazionistă şi foarte profitabilă pentru vânzători.
d. Reducerea competitivităŃii internaŃionale este strâns legată de piaŃa concurenŃială internaŃională.
Sporirea volumului preluărilor obligatorii suportate de către agenŃii economici are repercusiuni asupra
creşterii preŃului practicat de aceştia la produsele fabricate, capacităŃii de autofinanŃare, capacităŃii de a
investi, respectiv asupra competitivităŃii sale în raporturile cu agenŃii economici externi.
e. Evaziunea/frauda fiscală sunt fenomene economice negative cu care se confruntă statele ca
rezultat la presiunii fiscale continui.
Bibliografie obligatorie
Constantin Posea, Finante publice, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2007