1

Elemente definitorii pentru epoca de cultură

a lui Constantin Brâncoveanu

Popescu Elena
Biblioteca Universităţii din Craiova

Constantin Brâncoveanu este figura marcantă a sfârţitului de secol XVII şi

începutului de secol XVIII în istoria Tării Româneşti. S-a născut în satul
Brâncoveni, fostul judeţ Romanaţi, în anul 1654 fiind nepotul de sora al
domnitorului Şerban Cantacuzino. Tatăl său, Papa Brâncoveanu a murit în
februarie 1655, în timpul răscoalei seimenilor şi dorobanţilor ridicaţi împotriva
domniei. Constantin a fost crescut de mama sa, Stanca Cantacuzino, de bunica
după tată, Păuna Greceanu şi de unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino.
Climatul intelectual de o rară erudiţie determinat de prezenţa stolnicului
Cantacuzino a dus la formarea culturală deosebită a viitorului domnitor
Brâncoveanu, în sensul învăţării limbilor grecească şi latină.
S-a căsătorit cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popeşti cu care a avut
patru fii – Constantin, Ştefan, Radu şi Matei – şi şapte fete – Stanca, Maria, Safta,
Ancuţa, Elenca, Bălaşa şi Smaranda.
În anul 1678, unchiul său Şerban Cantacuzino ajunge domnitor, şi tânărul
Constantin devine vel-logofăt, cea mai înală treaptă a ierarhiei boiereşti a epocii.1
În anul 1688, boierii ţării, împreună cu mitropolitul Teodosie şi cu Patriarhul
Ecumenic, îl determină prin rugăminţi stăruitoare să accepte tronul Munteniei în
ciuda voinţei sale, aşa cum se desprinde dintr-o scrisoare pe care Brâncoveanu o
trimite, la 23 noiembrie 1688, egumenului mănăstirii Brâncoveni: „Cu voia şi cu
sfatul părintelui vlădicăi şi a egumenilor şi a boiarilor şi a tuturor căpeteniilor şi a
toată ţara rugându-mi-se, ne-au rădicat domn, iar domnia mea aceasta nu o aş fi
pohtit... că de nici unile lipsă n-am fost ci ca un domn eram la casa mea, ci numai
pentru rugăciunea tuturor... şi pentru ca să nu vină niscai străini domni asupra ţărăi
ţi a săracilor să-i ncăjească făr-de milă şi să pustiiască ţara, pentru aceia am luat
domnia mea jugul acesta asupra domniei mele.”2
A domnit peste un sfert de veac marcând istoria neamului românesc dar şi
istoria Bisericii în Ţara Românească, împreună cu mitropolitul Antim Ivireanul şi
apărând ortodoxia atât pe pământ românesc cât şi pe pământ străin. În vremea sa
1
Sf. Martiri Brâncovei: Constantin Vodă şi cei patru fii ai sai: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi sfetnicul Ianache
(16 august). Disponibil pe Internet la adresa
http://www.univ-ovidius.ro/btcassian/SINAXAR_ORTODOX/sfinti/august/sf_martiri_brancoveni.htm preluat în
data de 6.12. 2006
2
GIURESCU, C Constantinş GIURESCU, C Dinu. Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi.
Bucureşti: Editura Albatros, f.a, p. 405.
 2

au avut loc intense acţiuni politice şi diplomatice pentru stăvilirea expansiunii

ţariste şi otomane, printr-o politică externă abilă, care îl situează printre primii
conducători ce folosesc diplomaţia ca artă a conducerii. Fiscalitatea în perioada
domniei sale a fost el fiind cel care a introdus văcăritul dar şi cel care a „îndrăznit
să pună la dări pe fruntaşii boierimii – până atunci scutiţi – spre a acoperi cererile
otomane„3, asa cum ne dezvăluie Neculce în lucrarea sa care continuă letopiseţul
lui Miron Costin.
Erudit şi mare iubitor de cultură, Brâncoveanu a fost sprijinitor al acesteia,
sub toate formele sale. „Intenţiile şi chiar programul cultural ni le destăinuie cel ce
a scris o cronică pentru a nemuri voievodul. Radu logofătul Greceanudeclară din
cuvântul introductiv că principele a cărui donie o înfăţişează şi-a împodobit viaţa
cu „bunele fapte şi numele au câştigat mare”, urmând pilda lui Constantin cel Mare
şi a lui Iustinian. Iar aceste fapte bune sunt casele, cărţile, şcolile, adică un program
edilitar destinat să creeze un cadru plastic vieţii colective ... în sfârşit, şcoala care
formează oameni.”4
Din punct de vedere istoric şi politic, secolul al XVII-lea este marcat de
eforturi însemnate ale diplomaţiei româneşti în vederea menţinerii şi chiar a
consolidării poziţiei în conjunctura geopolitică a vremilor, în care regăsim
dominaţia Înaltei Porţi dar şi prezenţa dornică de putere şi expansiune atât vestului
prin Austria cât şi a estului prin Rusia. În anul 1683 asistăm, după asediul Vienei,
la o retragere de forţe otomane de mari proporţii, moment în care Şerban
Cantacuzino, voievodul Munteniei la acel moment, negociază cu Viena, stabileşte
contacte cu regele Poloniei, Ioan Sobieski şi trimite o solie la Moscova.
În anul 1689 Brâncoveanu semnează cu Austria tratatul rezultat din
negicierile predecesorului său şi, după pacea de la Carlowitz, menţine „raporturi
cordiale” cu imperialii. La rândul său trimite soli la ţarul Rusiei „cu propuneri
privind viitoare campanii” antiotomane.5
În anul 1695 austriecii îi acordă titlul de principe al Sfântului Imperiu, iar
Sultanul îl întăreşte în scaun astfel încât Brâncoveanu are în momentul respectiv
una dintre cele mai solide poziţii politice ale vremii.
În 1699 Sultanul îl numeşte domn pe viaţă ceea ce nu îl împiedică patru ani
mai târziu, în 1703, în urma intrigilor, să îl cheme la Poartă, lucru ce era destul de
primejdios în acele vremuri fiind o ameninţare atât la adresa tronului cât şi chiar la
adresa vieţii celui chemat. Dar ajungând în Imperiul Otoman, el îl întâlneşte la
3
NECULCE, I. Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija vodă până la a doua domnie a lui Constantin vodă
Mavrocordat. Apud, Ibidem, p. 467.
4
DUŢU, Alexandru. Modelul cultural brâncovenesc din antologia de articole Constantin Brâncoveanu. Bucureşti:
Editura Academiei, 1988, p. 156-169. Disponibil pe Internet la adresa: http://www.cjvalcea.ro/hurezi/person.htm
preluat in data de 6.12.2006
5
GIURESCU, C Constantin; Giurescu C Dinu. Ibidem, p 390.
 3

Adrianopol pe marele vizir pe care reuşeşte să-l atragă de partea sa cu numeroase

pungi de bani şi astfel să se reîntoarcă în scaunul domnesc. După acest episod,
până în anul 1711 se va instala o perioada de pace şi de bogăţie, perioadă în care
Brâncoveanu „înalţă palate şi ctitorii, încurajează arta, sprijină pe cărturari ...”6.
În anul 1711 izbucneşte un război între turci şi ruşi, de-a lungul căruia
Brâncoveanu are o atitudine de expectativă, dorind să vadă cine câştigă; din păcate
insă, boieri duşmani din imediata apropiere a tronului şi chiar rude de-ale sale îl
trădează astfel încât, la finalul razboiului care este câştigat de turci, în urma
intrigilor aceştia din urmă să îl suspecteze pe domn de necredinţă. Anii de intrigi
şi, nu în ultimul rând, faptul că, în 1714, comandă în Transilvaia să i se bată
medalie de aur cu chipul său spre a sărbători împlinirea a 60 de ani, lucru care
putea fi considerat de turci ca dovadă de indepenţă, fac ca în apropierea
sărbătorilor pascale să sosească la Bucureşti solie de la Sultan cu năframa neagră a
maziliei. Porni spre Constantinopol, împreună cu familia şi o parte din imensa
avere – turcii îl numeau Altân Bei (prinţul aurului) – şi fu închis la Edicule –
Închisoarea celor Şapte Turnuri. În 15 august zi sfântă pentru ortodoxi – praznicul
Sfintei Marii – cu ocazia zilei sale de naştere şi a onomasticii doamnei sale, a fost
înlănţuit alături de cei patru fii ai săi – Constantin, Ştefan, Radu şi Matei - şi de
Ianache Văcărescu, sfetnicul său de încredere şi duşi la locul osândei. S-a petrecut
în acea zi de august una din cele mai mari tragedii ale istoriei poporului nostru, zi
de martiriu pentru români, moment care, după mai bine de 250 de ani, la 20 iunie
1992, determină Biserica Ortodoxă Română să-i canonizeze pe Martirii
Brâncoveni, stabilindu-le zi de pomenire ziua de 16 august.
Iata deci tabloul geopolitic al vremii lui Brâncoveanu, o scenă politică
agitată şi dominată de doorintele de expansiune ale habsburgilor si ale ţariştilor. În
această scenă neliniştită Brâncoveanu vodă prin natura metodelor politice pe care
le folosea încheie epoca voievozilor războinici şi începe etapa negocierilor
diplomatice şi a stabilirii de relaţii personale cu conducătorii politici ai lumii de
atunci.

6
GIURESCU, C Constantin; Giurescu C Dinu. Ibidem, p 410.
4