Tema nr.

3 Ordinea juridică a Uniunii Europene

Cuprins:

A.Principii ale aplicării ordinii juridice a Uniunii Europene

B.Izvoarele dreptului Uniunii Europene
C.Proceduri utilizate pentru adoptare actelor juridice ale Uniunii
Europene

Obiective specifice:

La sfârşitul temei, vei avea capacitatea:

 să înțelegi principiile care guvernează aplicarea dreptului

Uniunii Europene;
 Să cunoști izvoarele Dreptului Uniunii Europene;
 să înțelegi procedura de adoptare a actelor Uniunii Europene.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 3 ore

 A. Principii ale aplicării ordinii juridice a Uniunii Europene

Conform definiţiei date în literatura de specialitate, dreptul Uniunii Europene reprezintă

totalitatea normelor juridice care formează o ramură autonomă şi supranaţională, norme care au
valabilitate în şi între toate statele membre ale UE, care se disting de normele dreptului naţional, faţă de
care au prioritate şi care în marea lor majoritate se aplică direct pe teritoriul statelor membre. Din
definiţia prezentată rezultă particularităţile dreptului UE care-l diferenţiază în primul rând de dreptul
internaţional prin următoarele trăsături:normele dreptului UE se aplică direct, ceea ce înseamnă ca se aplică
statelor, dar şi persoanelor fizice şi juridice; beneficiază de un sistem coercitiv mixt internaţional şi naţional;
dispune de o instanţă cu competenţă obligatorie şi caracter permanent, în marea lor majoritate normele de
drept UE devin aplicabile fără ca statele să declanşeze procedura de exprimare a consimţământului pentru
fiecare act în parte; marea majoritate a normelor UE sunt create prin acte adoptate de instituţiile UE. De aici
rezultă faptul că dreptul UE are o funcţie de integrare şi nu de cooperare. Spre deosebire de dreptul intern,
dreptul UE nu reglementează toate domeniile vieţii sociale şi se aplică şi relaţiilor interstatale. Prezentarea
izvoarelor dreptului Uniunii Europene, trebuie precedată de analiza principiilor aplicabile dreptului Uniunii
Europene, și anume: principiul atribuirii de competențe, principiul subsidiarității, principiul
proporționalității, principiul cooperării loiale, principiul aplicării imediate, principiul aplicării directe,
principiul aplicării prioritare.

a.Principiul atribuirii de competențe

Conform art. 5 din TUE, delimitarea competențelor Uniunii este guvernată de principiul atribuirii.
Exercitarea acestor competențe este reglementată de principiile subsidiarității și proporționalității. (2) În
temeiul principiului atribuirii, Uniunea acționează numai în limitele competențelor care i-au fost atribuite de
statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice competență
care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparține statelor membre.
b.Principiul subsidiarității și principiul proporționalității

În temeiul principiului subsidiarității, în domeniile care nu sunt de competența sa exclusivă, Uniunea

intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod
satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional și local, dar datorită dimensiunilor și
efectelor acțiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii. Instituțiile Uniunii aplică principiul
subsidiarității în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității.
Parlamentele naționale asigură respectarea principiului subsidiarității, în conformitate cu procedura
prevăzută în respectivul protocol. În temeiul principiului proporționalității, acțiunea Uniunii, în conținut și
formă, nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor. Instituțiile Uniunii aplică
principiul proporționalității în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarității și
proporționalității.

c. Principiul cooperării loiale

Conform art. 4 din TUE, orice competență care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparține statelor
membre. Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele, precum și identitatea lor
națională, inerentă structurilor lor fundamentale politice și constituționale, inclusiv în ceea ce privește
autonomia locală și regională. Aceasta respectă funcțiile esențiale ale statului și, în special, pe cele care au ca
obiect asigurarea integrității sale teritoriale, menținerea ordinii publice și apărarea securității naționale. În
special, securitatea națională rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru. În temeiul
principiului cooperării loiale, Uniunea și statele membre se respectă și se ajută reciproc în îndeplinirea
misiunilor care decurg din tratate. Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru
asigurarea îndeplinirii obligațiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituțiilor Uniunii.
Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale și se abțin de la orice măsură care ar
putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii. În vederea asigurării echilibrului instituțional, instituțiile
Uniunii Europene acționează conform atribuțiilor stabilite în normele de bază, totodată asigurând și o
colaborare corespunzătoare.

d. Principiul aplicării imediate

În ceea ce priveşte raportul dintre dreptul UE şi dreptul intern al statelor membre, acest este guvernat
de concepţia monistă impunându-se respectarea acestuia de către statele membre. Monismul decurge şi din
însăşi natura Uniunii Europene, sistemul UE nu poate funcţiona decât în monism, singurul principiu
compatibil cu ideea unui sistem de integrare. În aceste condiţii dreptul UE este integrat în mod firesc în
ordinea juridică internă a statelor, fără a fi necesară vreo formulare specială de introducere; normele UE îşi
ocupă locul în ordinea juridică internă, ca drept al UE;judecătorii naţionali sunt obligaţi să aplice dreptul UE.

e. Principiul aplicării directe

Dreptul UE are capacitatea de a completa în mod direct patrimoniul juridic al persoanelor particulare
cu noi drepturi şi/sau obligaţii, atât în raporturile lor cu alte persoane, cât şi în relaţiile lor cu statul căruia îi
aparţin.

În mod concret, efectul direct sau aplicabilitatea directă reprezintă dreptul oricărei persoane de a cere
judecătorului să i se aplice tratate, regulamente, directive sau decizii ale UE. Aplicabilitatea directă însă
presupune îndeplinirea unor cerinţe, şi anume: reglementarea trebuie să fie în primul rând clară şi precisă,
altfel judecătorul naţional nu va putea să deducă efectele sale practice în planul aplicării; reglementarea
trebuie să fie completă şi perfectă din punct de vedere juridic, în sensul că trebuie să fie suficientă , iar în cele
din urmă reglementarea trebuie să fie necondiţionată.
 Acţiunea practică a principiului aplicabilităţii directe variază în funcţie de diferite categorii de
norme ale UE. Aplicabilitatea directă permite subiectelor de drept intern să solicite judecătorilor
naţionali asigurarea respectării drepturilor conferite de către norma UE ce deţine această calitate. În
concluzie norma UE creează drepturi pe care jurisdicţiile interne sunt obligate să le protejeze.
Modalităţile concrete de protejare a drepturilor nu decurg din dreptul UE, ci din sistemele juridice
ale statelor membre. Aplicabilitatea directă presupune sancţionarea statelor membre care nu au luat
măsurile de executare necesare aplicării dreptului UE.
f. Principiul aplicării prioritare
Aplicabilitatea directă şi imediată în ordinea juridică internă a statelor membre, presupune contactul
dintre dreptul UE cu dreptul naţional. Impactul va fi diferit după cum inevitabilele conflicte vor fi rezolvate în
favoarea unuia sau a celuilalt. Dreptul UE nu conţinea, până la Tratatul de la Lisabona, nici o reglementare
expresă prin care să se confirme prioritatea dreptului UE asupra dreptului intern al statelor membre, dar
conflictul dintre acestea nu putea fi rezolvat decât prin recunoaşterea supremaţiei primului asupra celui de-al
doilea.

În concluzie prioritatea reprezintă „o condiţie esenţială” a dreptului UE, realizarea unei Pieţe Comune
impunând aplicarea uniformă a dreptului UE, fără de care nu se produce integrarea.

În ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a eventualului conflict dintre dreptul UE şi cel naţional,
Curtea îşi radicalizează poziţia şi nu lasă sistemelor juridice naţionale nici o posibilitate de opţiune. Astfel
judecătorul naţional însărcinat să aplice dispoziţiile dreptului UE, are obligaţia să asigure efectul deplin al
acestor norme, lăsând, la nevoie, neaplicată, prin propria sa autoritate, orice dispoziţie contrară a legislaţiei
naţionale, chiar ulterioară, fără ca el să fie nevoit să solicite sau să aştepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe
cale legislativă sau prin procedeu constituţional.

Sarcina de lucru 1

Pe Prezentați principiile care stau la baza aplicării Dreptului Uniunii Europene.

 B.Izvoarele dreptului Uniunii Europene

Dacă în domeniul dreptului internaţional avem un text legal care furnizează în mod indirect o
listă a izvoarelor dreptului internaţional, în domeniul dreptului UE regimul izvoarelor rezultă nu numai
din Tratatele institutive, ci şi din practica instituţiilor şi a statelor membre, precum şi din sistematizarea
realizată de chiar Curtea de justiţie a Uniunii Europene. Dacă ne raportăm la noţiunea de ,, dreptul
Uniunii Europene în sens restrâns”, vom face referire la Tratatele institutive, ca izvoare primare,
precum şi la regulile conţinute în actele adoptate de către instituţiile UE pentru aplicarea Tratatelor
institutive. În sens larg, prin dreptul Uniunii Europene înţelegem totalitatea regulilor aplicabile în
ordinea juridică a Uniunii Europene. Astfel putem menţiona izvoarele nescrise, precum principiile
generale de drept sau jurisprudenţa Curţii ori izvoare care îşi au originea în afara ordinii juridice a
Uniunii Europene, precum dreptul izvorât din relaţiile externe ale Uniunii Europene.

Pentru exercitarea competențelor Uniunii , instituțiile adoptă regulamente, decizii, directive,

recomandări și avize. Regulamentul, directiva, decizia, avizul și recomandarea dau naștere în dreptul
Uniunii Europene dreptului derivat. Astfel, în dreptul Uniunii Europene identificăm izvoarelor primare
ale dreptului UE în care se includ cele trei Tratate care au pus bazele Comunităţilor Europene, precum
şi Tratatele şi actele care le modifică, completează şi adaptează, dar și izvoarele derivate în care se
includ regulamentul, directiva, decizia, avizul și recomandarea. Actele UE sunt încadrate în piramida
legislativă după Tratatele institutive.

Conform art. 298 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene , actele juridice adoptate prin
procedura legislativă constituie acte legislative. Prin dispozițiile Tratatului de la Lisabona se stabilesc
două proceduri legislative: procedura legislativă ordinară și procedura legislativă specială. Procedura
legislativă ordinară constă în adoptarea în comun de către Parlamentul European și Consiliu al unui
regulament, a unei directive sau a unei decizii, la propunerea Comisiei. În ceea ce privește procedura
legislativă specială, din dispozițiile Tratatului de la Lisabona rezultă că în cazuri specifice prevăzute de
tratate, adoptarea unui regulament, a unei directive sau a unei decizii se poate realiza de către
Parlamentul European cu participarea Consiliului sau de către Consiliu cu participarea Parlamentului
European.Actele legislative sunt actele cu forță juridică obligatorie, cum ar fi: regulamentul, directiva,
decizia.Printr-un act legislativ se poate delega Comisiei competența de a adopta acte fără caracter
legislativ prin care se completează sau modifică anumite elemente neesențiale ale actului legislativ.
Prin urmare, așa cum se precizează în literatura de specialitate, în categoria actelor fără caracter
legislativ intră actele delegate și actele de punere în aplicare.

a.Izvoarele primare ale dreptului UE

În categoria izvoarelor primare ale dreptului comunitar intră cele trei Tratate care au pus bazele
Comunităţilor Europene, precum şi Tratatele şi actele care le modifică, completează şi adaptează:

- Tratatul de la Paris din 1951,intrat în vigoare 1952,şi-a încetat efectele în 2002;

- Tratatul de la Roma CEE, semnat 1957,intrat în vigoare 1958;
- Tratatul de la Roma CEEA semnat 1957, intrat în vigoare 1958;
- Convenţia privind anumite instituţii comune, semnată 1957,intrată în vigoare 1958;
- Tratatul instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică semnat 1965,intrat în vigoare 1967;
- Actul unic european, semnat 1986, intrat în vigoare 1987;
- Tratatul de la Maastricht semnat în 1992,intrat în vigoare 1993;
- Tratatul de la Amsterdam semnat 1997,intrat în vigoare în 1999;
- Tratatul de la Nisa, semnat 2001, intrat în vigoare 2003;
- Tratatul de la Lisabona, semnat 2007, intrat în vigoare 2009;
- Actele de aderare etc.
Enumerarea prezentată nu constituie decât o exemplificare a actelor care intră în categoria
izvoarelor primare , acestea fiind în număr mult mai mare.

Regulile din Tratatele UE se găsesc în vârful ierarhiei ordinii juridice a Uniunii

Europene(conținutul acestor acte a fost prezentat în tema nr.2).

b.Izvoarele derivate

Categoria izvoarelor derivate ale dreptului Uniunii Europene este formată din ansamblul actelor
unilaterale ale instituţiilor, fiind deci în prezenţa unui drept ,,legiferat”. Denumirea oficială a
izvoarelor derivate se găseşte în art. 288 TFUE. Astfel, pentru exercitarea competențelor Uniunii,
instituțiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări și avize.

-Conform art. 288 din TFUE, Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate
elementele sale și se aplică direct în fiecare stat membru. Deci, regulamentul este principalul izvor
de drept al Uniunii Europene, având o influenţă generală. Acesta conţine prevederi generale şi
impersonale. Regulamentul este obligatoriu în toate dispoziţiile sale, aplicarea acestuia incompletă
fiind interzisă. În concluzie prin regulament nu se impune numai rezultatul ce trebuie atins, ci se pot
impune şi modalităţile de aplicare. Regulamentul se aplică în ordinea juridică internă a statelor
membre fără să fie nevoie de parcurgerea vreunei proceduri specifice de introducere a dispozițiilor
acestuia în dreptul intern, ca în cazul tratatelor. Statele membre sunt obligate să aplice
regulamentele în integralitate, fără să intervină în conținutul acestora sau să determine o modificare
a efectelor acestora. Având efect direct, regulamentul determină nașterea de drepturi și obligații în
favoarea sau în sarcina subiectelor de drept cărora se adresează. Conform art.297 alin(1) din TFUE,
regulamentele se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, intrând în vigoare la data prevăzută
în conținutul acestuia, iar în cazul în care aceasta nu este prevăzută, în a douăzecea zi de la publicare.

-Conform art. 288 din TFUE, directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu
privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește
forma și mijloacele. Directiva leagă statul membru destinatar în privinţa rezultatului ce trebuie atins,
lăsând instanţelor naţionale competenţa în ceea ce priveşte formele şi mijloacele de realizare.
Directiva nu are o influenţă generală spre deosebire de regulament, adresându-se, ca regulă
anumitor state membre. Conform celor menționate în literatura de specialitate, directiva creează
obligația de legiferare pentru statele destinatare. Statele destinatare au obligația de a transpune
dispozițiile directivelor în termenele stabilite, astfel acestea trebuie să identifice modalitățile
concrete de transpunere prin care să se asigure rezultatul stabilit prin intermediul directivei. Statele
destinatare comunică Uniunii Europene măsurile luate pentru transpunerea directivelor. Directiva nu
beneficiază de aplicare directă, nici de efect direct. În consecință, așa cum se precizează în literatura
de specialitate, particularii nu pot invoca dispozițiile directivelor în fața instanțelor naționale, deși au
fost cazuri de acest tip, cazuri care au determinat Curtea de Justiție de la Luxemburg să recomande,
în mod excepțional, recunoașterea efectului direct al directivei. Directivele, care au ca destinatare
toate statele membre, se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, intrând în vigoare la data
prevăzută în conținutul acesteia, iar în cazul în care aceasta nu este prevăzută, în a douăzecea zi de la
publicare. Celelalte directive trebuiec notificate destinatarilor pentru a putea fi opozabile.
-Conform art. 288 din TFUE, decizia este obligatorie în toate elementele sale. În cazul în care se indică
destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceștia. Decizia este un act obligatoriu în toate
elementele sale pentru destinatarii desemnaţi .Decizia spre deosebire de regulament nu are o
influenţă generală, iar contrar directivei, decizia este obligatorie în toate elementele ei, adică atât în
ceea ce priveşte rezultatul care trebui atins , dar şi mijloacele de realizare ale acestuia. Prin urmare,
decizia are caracter obligatoriu, conține atât rezultatul care urmează a fi realizat, dar și mijloacele
prin care se ajunge la rezultatul stabilit, deci are un conținut complet. Se adresează statelor și
particularilor, subiecte de drept care sunt individualizate sau se pot individualiza. Efectul direct
recunoscut directivei, creează posibilitatea nașterii de drepturi în favoarea particularilor. Deciziile se
publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, intrând în vigoare la data prevăzută în conținutul
acestora, iar în cazul în care aceasta nu este prevăzută, în a douăzecea zi de la publicare. Deciziile
trebuie notificate destinatarilor pentru a putea fi opozabile.

-Recomandarea şi avizul nu au forţă juridică obligatorie, dar pot constituie mijloace eficiente de
orientare a legislaţiilor.

B. Normele care provin din angajamentele externe ale Uniunii Europene

Conform art. 216 din TFUE, Uniunea poate încheia acorduri cu una sau mai multe țări terțe sau
organizații internaționale, în cazul în care se prevede astfel în tratate sau în cazul în care încheierea
unui acord fie este necesară pentru realizarea, în cadrul politicilor Uniunii, a unuia dintre obiectivele
stabilite prin tratate, fie este prevăzută printr-un act juridic obligatoriu al Uniunii, fie poate influența
normele comune ori poate modifica domeniul de aplicare a acestora. Acordurile încheiate de Uniune
sunt obligatorii pentru instituțiile Uniunii și pentru statele membre. Conform art. 217 din
TFUE,Uniunea poate încheia acorduri cu una sau mai multe țări terțe sau organizații internaționale,
pentru a crea o asociere caracterizată de drepturi și obligații reciproce, de acțiuni comune și
proceduri speciale.

C. Izvoare complementare

În categoria izvoarelor complementare, literatura de specialitate elaborată în domeniu

include:acordurile încheiate de statele membre cu statele terțe anterior creării Comunităților sau
anterior aderării; acordurile complementare tratatelor de înființare etc.

Izvoarelor prezentate mai sus se adaugă: cutuma; principiile generale de drept; și

jurisprudenţa Curţii Europene de la Luxemburg.
 Sarcina de lucru 2

Prezentați izvoarele Uniunii Europene

C. Proceduri utilizate pentru adoptare actelor juridice ale Uniunii

Europene
Conform art. 289 din TFUE, Procedura legislativă ordinară constă în adoptarea în comun de
către Parlamentul European și Consiliu a unui regulament, a unei directive sau a unei decizii, la
propunerea Comisiei. Această procedură este definită la articolul 294 TFUE.

Procedura legislativă ordinară

În cazul în care, în tratate, se face trimitere la procedura legislativă ordinară pentru adoptarea
unui act, Comisia prezintă o propunere Parlamentului European și Consiliului.

Prima lectură

Parlamentul European adoptă poziția sa în primă lectură și o transmite Consiliului.În cazul în care
poziția Parlamentului European este aprobată de Consiliu, actul respectiv se adoptă cu formularea
care corespunde poziției Parlamentului European.În cazul în care poziția Parlamentului European nu
este aprobată de Consiliu, acesta adoptă poziția sa în primă lectură și o transmite Parlamentului
European.Consiliul informează pe deplin Parlamentul asupra motivelor care l-au condus la adoptarea
poziției sale în primă lectură. Comisia informează pe deplin Parlamentul European cu privire la poziția
sa.

A doua lectură

În cazul în care, în termen de trei luni de la data transmiterii, Parlamentul European:aprobă poziția
Consiliului din prima lectură sau nu s-a pronunțat, actul respectiv se consideră adoptat cu formularea
care corespunde poziției Consiliului;respinge, cu majoritatea membrilor care îl compun, poziția
Consiliului din prima lectură, actul propus este considerat ca nefiind adoptat;propune, cu majoritatea
membrilor care îl compun, modificări la poziția Consiliului din prima lectură, textul astfel modificat se
transmite Consiliului și Comisiei, care emite un aviz cu privire la aceste modificări.

În cazul în care, în termen de trei luni de la primirea modificărilor Parlamentului European, Consiliul,
hotărând cu majoritate calificată:aprobă toate aceste modificări, actul respectiv este considerat
aprobat;nu aprobă toate modificările, președintele Consiliului, în consens cu președintele
Parlamentului European, convoacă comitetul de conciliere, într-un termen de șase săptămâni.

Consiliul hotărăște în unanimitate cu privire la modificările care au făcut obiectul unui aviz
negativ din partea Comisiei.

Concilierea-Comitetul de conciliere, care reunește membrii Consiliului sau reprezentanții lor și tot
atâția membri care reprezintă Parlamentul European, are misiunea de a ajunge la un acord asupra
unui proiect comun, cu majoritatea calificată a membrilor Consiliului sau a reprezentanților acestora
și cu majoritatea membrilor care reprezintă Parlamentul European, în termen de șase săptămâni de
la data convocării, pe baza pozițiilor Parlamentului și ale Consiliului din a doua lectură.Comisia
participă la lucrările comitetului de conciliere și ia toate inițiativele necesare pentru promovarea unei
apropieri între pozițiile Parlamentului European și ale Consiliului.În cazul în care, în termen de șase
săptămâni de la convocare, comitetul de conciliere nu aprobă niciun proiect comun, actul propus
este considerat neadoptat.

A treia lectură

În cazul în care, în acest termen, comitetul de conciliere aprobă un proiect comun, Parlamentul
European și Consiliul dispun fiecare de un termen de șase săptămâni de la această aprobare, pentru a
adopta actul respectiv în conformitate cu acest proiect, Parlamentul European hotărând cu
majoritatea voturilor exprimate iar Consiliul cu majoritate calificată. În caz contrar, actul propus este
considerat neadoptat.Termenele de trei luni și șase săptămâni prevăzute la prezentul articol sunt
prelungite cu cel mult o lună și, respectiv, două săptămâni, la inițiativa Parlamentului European sau a
Consiliului.
 Aceste prevederi se completează cu o serie de dispoziții speciale dispoziții speciale prevăzute în
Tratatul de la Lisabona.În cazul în care tratatele nu prevăd tipul actului care trebuie adoptat,
instituțiile îl aleg de la caz la caz, cu respectarea procedurilor aplicabile și a principiului
proporționalității.Actele juridice se motivează și fac trimitere la propunerile, inițiativele,
recomandările, cererile sau avizele prevăzute în tratate. În cazul în care examinează un proiect de act
legislativ, Parlamentul European și Consiliul se abțin de la adoptarea de acte care nu au fost
prevăzute de procedura legislativă aplicabilă domeniului respectiv.Actele legislative adoptate în
conformitate cu procedura legislativă ordinară se semnează de președintele Parlamentului European
și de președintele Consiliului. Actele legislative se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Acestea intră în vigoare la data prevăzută de textul lor sau, în absența acesteia, în a douăzecea zi de
la publicare. Regulamentele și directivele care se adresează tuturor statelor membre, precum și
deciziile, în cazul în care acestea nu indică destinatarii, se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene. Acestea intră în vigoare la data prevăzută de textul lor sau, în absența acesteia, în a
douăzecea zi de la data publicării.Celelalte directive, precum și deciziile care se adresează unui
destinatar se notifică destinatarilor lor și produc efecte prin această notificare.

Conform art. 289 alin.2 din TFUE, în cazurile specifice prevăzute în tratate, adoptarea unui
regulament, a unei directive sau a unei decizii de către Parlamentul European cu participarea
Consiliului sau de către Consiliu cu participarea Parlamentului European constituie o procedură
legislativă specială. Actele legislative adoptate în conformitate cu o procedură legislativă specială se
semnează de președintele instituției care le-a adoptat.Actele legislative se publică în Jurnalul Oficial
al Uniunii Europene. Acestea intră în vigoare la data prevăzută de textul lor sau, în absența acesteia,
în a douăzecea zi de la publicare.

Actele juridice adoptate prin procedură legislativă constituie acte legislative. În cazurile
specifice prevăzute în tratate, actele legislative se pot adopta la inițiativa unui grup de state membre
sau a Parlamentului European, la recomandarea Băncii Centrale Europene sau la solicitarea Curții de
Justiție sau a Băncii Europene de Investiții.

Actele fără caracter legislativ, adoptate sub formă de regulamente, directive și decizii, în cazul
în care acestea din urmă nu indică destinatarii, se semnează de președintele instituției care le-a
adoptat.Regulamentele și directivele care se adresează tuturor statelor membre, precum și deciziile,
în cazul în care acestea nu indică destinatarii, se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Acestea intră în vigoare la data prevăzută de textul lor sau, în absența acesteia, în a douăzecea zi de
la data publicării.Celelalte directive, precum și deciziile care se adresează unui destinatar se notifică
destinatarilor lor și produc efecte prin această notificare.
 Sarcina de lucru 3

Prezentați procedurile de adoptare a actelor Uniunii Europene

Rezumat

Prezentarea izvoarelor dreptului Uniunii Europene, trebuie precedată de analiza principiilor

aplicabile dreptului Uniunii Europene, și anume: principiul atribuirii de competențe, principiul
subsidiarității, principiul proporționalității, principiul cooperării loiale, principiul aplicării imediate,
principiul aplicării directe, principiul aplicării prioritare. Dacă în domeniul dreptului
internaţional avem un text legal care furnizează în mod indirect o listă a izvoarelor dreptului
internaţional, în domeniul dreptului UE regimul izvoarelor rezultă nu numai din Tratatele institutive, ci
şi din practica instituţiilor şi a statelor membre, precum şi din sistematizarea realizată de chiar Curtea
de justiţie a Uniunii Europene. Dacă ne raportăm la noţiunea de ,, dreptul Uniunii Europene în sens
restrâns”, vom face referire la Tratatele institutive, ca izvoare primare, precum şi la regulile conţinute
în actele adoptate de către instituţiile UE pentru aplicarea Tratatelor institutive. În sens larg, prin
dreptul Uniunii Europene înţelegem totalitatea regulilor aplicabile în ordinea juridică a Uniunii
Europene. Astfel putem menţiona izvoarele nescrise, precum principiile generale de drept sau
jurisprudenţa Curţii ori izvoare care îşi au originea în afara ordinii juridice a Uniunii Europene, precum
dreptul izvorât din relaţiile externe ale Uniunii Europene. Pentru exercitarea competențelor Uniunii ,
instituțiile adoptă regulamente, decizii, directive, recomandări și avize. Regulamentul, directiva,
decizia, avizul și recomandarea dau naștere în dreptul Uniunii Europene dreptului derivat. Astfel, în
dreptul Uniunii Europene identificăm izvoarelor primare ale dreptului UE în care se includ cele trei
Tratate care au pus bazele Comunităţilor Europene, precum şi Tratatele şi actele care le modifică,
completează şi adaptează, dar și izvoarele derivate în care se includ regulamentul, directiva, decizia,
avizul și recomandarea. Actele UE sunt încadrate în piramida legislativă după Tratatele
institutive.Conform art. 289 din TFUE, Procedura legislativă ordinară constă în adoptarea în comun de
către Parlamentul European și Consiliu a unui regulament, a unei directive sau a unei decizii, la
propunerea Comisiei. Această procedură este definită la articolul 294 TFUE.Conform art. 289 alin.2 din
TFUE, în cazurile specifice prevăzute în tratate, adoptarea unui regulament, a unei directive sau a unei
decizii de către Parlamentul European cu participarea Consiliului sau de către Consiliu cu participarea
Parlamentului European constituie o procedură legislativă specială. Conform art. 298 din Tratatul
privind Funcționarea Uniunii Europene, actele juridice adoptate prin procedura legislativă constituie
acte legislative. Actele legislative sunt actele cu forță juridică obligatorie, cum ar fi: regulamentul,
directiva, decizia. Printr-un act legislativ se poate delega Comisiei competența de a adopta acte fără
caracter legislativ prin care se completează sau modifică anumite elemente neesențiale ale actului
legislativ. Prin urmare, așa cum se precizează în literatura de specialitate, în categoria actelor fără
caracter legislativ intră actele delegate și actele de punere în aplicare.

Lucrare de verificare

1.Explicați principiile aplicabile dreptului UE.

2.Prezentați izvoarele UE.

3. Explicați procedurile de adoptare a actelor Uniunii Europene.