Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Mircea Ciumara
ECONOMIA NAŢIONALĂ
A ROMÂNIEI
2008
Cuprins
2
Capitolul 1. Definirea economiei naţionale
3
Tabelul nr. 1.1
Populaţia şi exportul pe locuitor ale unor ţări
apropiate geografic, dar de dimensiuni diferite
4
decât comerţul exterior. După 1953 este certă creşterea mai rapidă a
comerţului exterior decât a producţiei pentru marea majoritate a ţărilor.
„După calculele făcute de R. F. Emery pentru un grup de 50 de ţări, în
perioada 1953-1963 fiecărui procent de creştere a ritmului mediu anual al
P.N.B. pe locuitor i-a corespuns, ca tendinţă, creşterea cu 2,04 procente a
ritmului mediu anual al exporturilor pe locuitor, conform relaţiei
rx = 2,0419rp + 0,5594,
unde rx simbolizează ritmul mediu anual de creştere a exporturilor pe
locuitor, iar rp ritmul mediu anual de creştere a P.N.B. pe locuitor. Mai
expresivă i s-a părut forma inversă, în care creşterea producţiei depinde de
exporturi, concluzionând că «ţările care doresc să-şi sporească rata
creşterii trebuie să adopte tipul de politici care să stimuleze exporturile».
„Acest îndemn adresat ţărilor mai puţin dezvoltate ca să lupte pentru a-şi
câştiga un loc mai bun pe pieţele externe a fost întâmpinat cu un val de
critici în occidentul dezvoltat, care susţineau că dinamica producţiei o
determină pe cea a comerţului exterior şi contestau dependenţa inversă.....
„Căutând ce tip de funcţie pentru ajustarea dependenţei dintre variabilele
în unităţi valorice corespunde dependenţei liniare între ritmuri de tipul de
mai sus se obţine:
x = ybeat
unde t simbolizează timpul. Conform interpretării date în mod obişnuit în
teoria funcţiilor de producţie, „a” reprezintă ritmul progresului tehnic. În
ultima relaţie avem, deci, cazul unei corelaţii multiple în care exportul pe
locuitor depinde de P.N.B. pe locuitor şi de progresul tehnic.”1 Calculele le-
am efectuat pentru 1980, utilizând datele referitoare la 168 de ţări.
Până la începuturile maşinismului, productivitatea redusă a muncii
individuale făcea ca activităţile economice să fie orientate preponderent
pentru autoconsum. Chiar şi meşteşugarii, care produceau pentru piaţă,
produceau pentru o piaţă limitată teritorial. Încălţămintea, îmbrăcămintea,
armele, mobila etc. erau produse în urma unei comenzi a unui client cert,
iar nu în speranţa că va apare un client decât în rare cazuri, cum ar fi
târgurile locale.
Costul ridicat al transportului cu animale de povară sau cu nave cu vele
făcea ca diferenţele de preţ de producţie să nu genereze o concurenţă
comercială. Comercializarea la distanţă mare a mărfurilor se baza pe
monopolul asupra unor resurse. Acest monopol era asigurat fie de resurse
naturale specifice, fie de secretul unor tehnologii de fabricaţie. China nu
permitea scoaterea în afara graniţelor a viermilor de mătase, fierarii arabi
1
Mircea Ciumara – „Locul comerţului exterior în modelul economiei româneşti”,
Rezumatul tezei de doctorat, I.N.C.E., Bucureşti, 1990, p. 8-10.
5
nu divulgau secretul de fabricaţie al săbiilor de Damasc, veneţienii secretul
sticlarilor etc.
În evul mediu drumurile comerciale legau China şi India cu sudul şi nordul
Europei centrale şi de apus trecând prin teritoriile româneşti, deplasând
mărfuri care natural nu se puteau produce în teritoriile de destinaţie. Este
vorba de aşa numitul drum al Levantului (levant înseamnă est) sau al
mătăsii. Poate să pară ciudat astăzi că principalele mărfuri de import în
teritoriile româneşti au fost ambra, tămâia, mătăsurile şi metalele preţioase.
Erau mărfuri care nu se puteau produce pe aceste meleaguri, destinate unui
consum de relativ lux, iar nu unor nevoi cotidiene. În plus, ele încorporau o
valoare mare într-un volum mic, ceea ce justifica enormele cheltuieli de
transport. Faptul că drumurile comerciale treceau pe teritoriile noastre a
însemnat un mare avantaj economic, dar şi un dezastru politic, deoarece
toate popoarele năvălitoare au încercat să vămuiască aceste drumuri
cotropindune. Turcii au reuşit să optureze complet aceste căi de
comunicaţie, ducând la sărăcirea domnilor români şi la aservirea lor.
Maşinismul a condus la o modificare radicală a productivităţii muncii, în
sensul creşterii ei, ca şi la ieftinirea semnificativă a transporturilor, la
început, în secolul al XIX-lea, prin transportul pe calea ferată şi
introducerea vapoarelor cu zbaturi. Treptat, producţia manufacturieră şi
maşinistă se adresa unei pieţe necunoscute care trebuia cucerită.
Dimensiunea producţiei depăşea nevoile locale. Diferenţa de preţ de cost
devenea un criteriu de preferinţă în consum. În aceste condiţii, interesele
economice ale producătorilor au simţit nevoia de sprijin, colaborând cu
interesele militare şi etnice ale statului. Progresele rapide ale ştiinţei au
făcut ca o tehnologie de fabricaţie introdusă într-o ţară să fie în tot mai
scurt timp reinventată şi aplicată şi în alte ţări, ceea ce a redus treptat
importanţa secretului de fabricaţie. Reducerea cheltuielilor de transport a
diminuat importanţa monopolului asupra unor resurse naturale. Protecţia
producătorilor a fost asigurată din ce în ce mai mult de către stat, interesat
în prosperitatea ţării. Într-o lume care se seculariza, motivaţiile de ordin
superior religios au fost înlocuite cu salvgardarea intereselor naţionale.
În secolele trecute consumul unui om se rezuma la o gamă foarte restrânsă
de mărfuri. Lupta pentru piaţă din perioada de după cel de al doilea război
mondial a dus la o stimulare a diversificării consumului. Omului i-au fost
sugerate noi nevoi de consum, care au condus la diversificarea enormă a
gamei de produse. Această diversificare nu a generat o specializare mai
accentuată a producătorilor pe diferite ţări.
Progresul din ultimele decenii al tehnologiilor de fabricare, transport,
comunicare a provocat o adâncire a specializării între statele lumii la nivel
6
de subansamble şi piese, produsul finit căpătând din ce în ce mai mult un
caracter internaţional. Consumul, deşi s-a diversificat foarte mult, s-a
standardizat şi practic uniformizat pe plan mondial. În orice oraş din lume
călătoriţi, constataţi că intrând într-un magazin nu mai puteţi distinge un
specific naţional. Magazinele din Tokio, Bucureşti, Berlin şi New York
prezintă mărfuri cu aceleaşi etichete. Procesele de fabricaţie şi distribuţie
au depăşit graniţele naţionale. Firmele care controlează aceste procese de
producţie sunt în cele mai multe cazuri transnaţionale, cu o forţă economică
superioară majorităţii statelor lumii. Relaţia biunivocă de sprijin între
economie şi naţiune pare să nu se mai verifice în tot mai multe situaţii. Mai
au o motivaţie economică de existenţă statele naţionale, sau devin o frână în
calea progresului economic? Timpul va da răspunsul la această provocare
a istoriei.
Privind de-a lungul istoriei mondiale putem constata o evoluţie de tip flux-
reflux în care s-au constituit mari imperii, s-au destrămat, iar s-au creat
state cu imense aglomerări umane, iar s-au destrămat etc.
În antichitate s-au creat marile imperii macedonean, roman, mongol etc.,
care au dispărut, apărând o pulverizare statală excesivă. Imperiile antice
nu erau constituite pe baze etnice sau religioase. Dimensiunile statale erau
determinate de capacitatea militară şi administrativă de asigurare a
stabilităţii, iar scopul expansiunii era dobândirea de venituri. Şi în
perioadele de fărâmiţare graniţele statale nu se suprapuneau extensiei unei
etnii sau religii, ci capacităţii militare de control. Nici măcar poporul evreu,
care se considera un popor ales, nu a reuşit mult timp să îşi asigure un stat
naţional, atât datorită conflictelor interne care au împiedicat administrarea
unitară, cât şi datorită cotropirilor din exterior.
Sub aspectul capacităţii administrative, sugestivă este dimensionarea
cetăţilor greceşti în antichitate. Dimensionarea cetăţii, ca număr de
locuitori, era dictată de o diviziune a muncii tradiţionale. Atunci când
numărul de locuitori sporea, depăşind posibilităţile de reglare a
proporţiilor dintre diferitele profesii şi activităţi, apăreau excedente la
unele produse şi servicii şi deficit la altele. Fiind vorba de tradiţie, aceste
proporţii le cunoştea cel mai bine „sfatul bătrânilor”. Concluzia era că au
fost supăraţi zeii prin nerespectarea tradiţiei, iar consecinţa era că
surplusul de locuitori părăsea cetatea şi forma o nouă cetate. Deoarece în
navigaţie se practica cu predilecţie cabotajul, adică circulaţia de-a lungul
malurilor cu popasuri dese pentru aprovizionare, noile cetăţi se construiau
7
cu predilecţie pe parcursul drumurilor comerciale. Aşa au apărut cetăţile
greceşti de pe litoralul Pontului Euxin.
În evul mediu au apărut din nou mari imperii, axate pe un exclusivism
religios dar constituite tot în raport cu forţa militară. Interesele economice
erau mascate prin pretexte religioase. Încercările occidentului european
sărac de a jefui bogăţiile Constantinopolului s-au manifestat sub pretextul
de apărare a Constantinopolului de musulmani, sub numele de cruciade. În
perioada dogmatismului religios, pe noi ne-au afectat imperiul catolic
austro-ungar, imperiul musulman turcesc şi imperiul ortodox rusesc. Pe
măsură ce rolul religiei în stat s-a diminuat, ele s-au destrămat. A întârziat
aproape un secol imperiul rusesc, care s-a adaptat înlocuind
panortodoxismul cu panslavismul şi cu internaţionalismul comunist.
Panslavismul, varianta imperialistă rusă a naţionalismului, are ca
premergător recunoscut pe Petru cel Mare şi şi-a atins apogeul la sfârşitul
celui de al doilea război mondial, când dominaţia sovietică s-a extins la
toată zona slavă.
Locul lăsat liber de idealul religios a fost ocupat de idealul etnic. Acest
moment a coincis cu nevoia burgheziei de a-şi asigura o piaţă internă mai
mare datorită creşterii forţei productive, ca urmare a extinderii
maşinismului. Dimensionarea statului în limitele etnice, în afară de
conotaţiile culturale, căpăta o justificare şi o consolidare pe motive
economice.
Naţiunea este o mare comunitate umană a cărei coeziune se realizează prin
unitatea de limbă, cultură, istorie, teritoriu, statalitate, viaţă economică.
Gradul în care fiecare din aceste elemente contribuie la realizarea unităţii
naţionale diferă de la un popor la altul şi de la o epocă la alta. Naţiunea
germană sau cea maghiară cunosc o atât de mare diversitate dialectală
încât de multe ori apar dificultăţi de înţelegere şi comunicare între membrii
aceleiaşi naţiuni. Acceptarea drept limbă cultă şi oficială a dialectului din
zona Berlinului a permis depăşirea acestui impas. Naţiunea americană nu
se poate lăuda cu o comunitate de istorie decât pe termen relativ scurt şi
nici cu o comunitate de cultură. Venite din toată lumea, grupările etnice din
S.U.A. şi acum locuiesc în cartiere separate în care conservă specificul
locului de origine. Naţiunea evreiască este împrăştiată în toată lumea, fără
unitate teritorială, statală şi de viaţă economică. Constituirea şi menţinerea
statului Israel dintr-un idealism religios este chiar o grea povară economică
pentru această naţiune. Alte naţiuni se protejează prin state multinaţionale,
cum fac flamanzii şi valonii în Belgia. Conjunctura mondială şi istorică au
făcut ca naţiunea română să se protejeze în prezent prin două state şi două
economii distincte: România şi Republica Moldova. Românii din sudul
8
Dunării, deşi există o continuitate spaţială cu România, nu beneficiază de
protecţie statală, ba chiar sunt crunt persecutaţi în unele state balcanice.
Când vorbim în această lucrare de economie naţională nu avem în vedere
economia statului mai mult sau mai puţin naţional, ci activitatea economică
prin care se consolidează unitatea şi conştiinţa naţională. Deoarece modul
de funcţionare a economiei statului român determină în special tânăra
generaţie să îşi caute prosperitatea pe alte meleaguri, atrage masiv
imigranţi asiatici şi africani, face ca unele domenii de activitate să intre sub
controlul intereselor altor naţiuni, ne putem întreba în ce măsură aceasta
este o economie naţională.
Secularizarea specifică epocii moderne, adică reducerea rolului bisericii în
viaţa socială, a lăsat liber locul nu numai instituţiilor laice, dar şi
ideologiilor. Exacerbarea până la pervertire a sentimentului naţional şi a
nemulţumirilor sociale au condus la două ideologii (noţiune introdusă de
marxism cu sensul de conştiinţă colectivă) socialiste în perioada
interbelică: nazismul (prescurtare a naţional socialismului) şi
internaţionalismul socialist. Ambele ideologii au încercat retopirea statelor
naţionale în două mari imperii, german şi sovietic. Finalul celui de al doilea
război mondial a eliminat şansele dominaţiei germane, iar dominaţia
sovietică în Europa a fost limitată pentru o jumătate de secol la graniţele
populaţiei de origine slavă.
Distrugerile şi masacrele din timpul celui de al doilea război mondial şi
ulterioare au făcut ca în conştiinţa maselor să eşueze ideologiile. Pe terenul
rămas liber s-a instalat un nou stidard, cel al consumului, al bunăstării.
Acest ideal materialist a fost favorizat circa două decenii de creşterea
economică puternică în occidentul dezvoltat. Drepturile omului erau de uz
extern, pentru justificarea războiului rece. Pe plan intern, voturile
alegătorilor erau captate în numele bunăstării.
Economicul a devenit un ideal al maselor şi al puterii politice.
Concretizarea lui s-a realizat pe două căi antagoniste: regionalizarea şi
globalizarea.2
Pentru a face faţă luptei de concurenţă, în lume s-au creat trei centre de
putere economică regională: S.U.A., Uniunea Europeană şi Asia de est.
Puterile europene au pierdut după al doilea război mondial coloniile, deci
controlul exclusiv asupra resurselor naturale. În lupta pentru noi tehnologii,
Europa nu mai este de mult un continent favorizat. În plus, nu numai fiecare
stat european a rămas cu o pondere nesemnificativă în pieţele mondiale,
2
O analiză detaliată a punctelor de vedere pe această temă în Ian Clark – „Globalization
and Fragmentation International Relations in the Twentieth Century”, Oxford, Oxford
University Press, 1998.
9
dar continentul în ansamblul său îşi pierde din importanţă. Pentru a rezista
în lupta de concurenţă blocului reprezentat de S.U.A., Europa i-a opus ceea
ce acum se numeşte Uniunea Europeană. Ulterior, U.E. şi-a propus şi
rezistenţa la concurenţa asiatică, mai întâi Japonia, apoi şi statele numite
„tigrii asiatici”. Nevoia asocierii europenilor rezultă evident din ponderea
continentului în lumea contemporană. În 20053 populaţia Europei
reprezenta numai 11,3% din populaţia lumii. Comparativ cu Asia (unde am
inclus şi partea europeană a Federaţiei Ruse şi a Turciei) suprafaţa Europei
de 5,9 milioane km2 reprezintă numai 12,2% din cea de 48,9 milioane km2 a
continentului alăturat. Practic, Europa este numai o peninsulă a Asiei. În
2005, cu o populaţie de 728 milioane locuitori, Europa reprezenta numai
18,6% din cea a Asiei, de 3.906 milioane. Statele europene au o dimensiune
medie de 127.118 km2, iar cele asiatice de 958.251. Statele europene au o
populaţie medie de 12,3 milioane locuitori, iar cele asiatice de 73,9
milioane. Un singur stat, S.U.A., cu o populaţie de 298,2 milioane locuitori,
echivalează cu 41% din continentul european.
Dacă în America formarea S.U.A. nu s-a lovit de tradiţii istorice şi
specificităţi culturale, pe plan european crearea unei pieţe unice este mult
mai dificilă. În decursul secolelor, între statele vecine s-au acumulat
tensiuni greu de depăşit: între Germania şi Franţa, între Spania şi
Portugalia, între ţările scandinave, între România şi Ungaria etc. Fiecare
naţiune europeană îşi are cultura şi limba sa proprie consolidate.
Unificarea economică, militară şi politică a continentului s-a putut realiza
numai în condiţiile respectului pentru suveranitatea naţională, a
specificităţii culturale şi lingvistice naţionale, asigurate de principiul
subsidiarităţii. Conform acestui principiu toate drepturile aparţin suveran
statelor, iar nu U.E. În asocierea lor, statele europene cedează de bună voie
unele drepturi suverane, dar nu în favoarea altui stat, ci toate cedează în
favoarea unităţii statelor. Strict juridic vorbind, suveranitatea nu este
încălcată, ci numai de bună voie limitată: „... existenţa suveranităţii nu se
apreciază în funcţie de numărul «competenţelor» pe care le stabileşte
fiecare stat prin propria sa voinţă. Ceea ce interesează este manifestarea
plenară, neîngrădită a acestei voinţe. În consecinţă, afirmaţia că prin
abandonarea, transferul, cedarea, delegarea etc. a unor competenţe de
către un stat unui alt stat sau unei entităţi internaţionale se limitează
suveranitatea, nu şi-ar găsi nici o justificare logică dacă asemenea acte
sunt o expresie a voinţei naţionale neîngrădite.”4 În acelaşi timp, statele îşi
3
Calculat
pe baza “Anuarul statistic al României 2006”, tabelele 23.1 şi 23.2.
4
Acad. Paul Mircea Cosmovici – „Uniunea Europeană în labirintul viitorului”, I.N.C.E.,
C.I.D.E., Bucureşti, 2002, p.17.
10
păstrează dreptul de control asupra modului în care sunt utilizate drepturile
suverane cedate. Nu se produce o uniformizare lingvistică sau culturală ci,
din contră, în numele protecţiei minorităţilor sunt protejate şi sprijinite
supravieţuirea şi consolidarea specificului naţional.
Spre deosebire de regionalizare, globalizarea se produce pe deasupra
capacităţii de control a statelor naţionale. Companiile transnaţionale
controlează domenii tot mai largi ale vieţii economice, cu o forţă economică
ce o depăşeşte pe cea a statelor şi neglijând interesele specifice naţiunilor şi
ale suveranităţii statale. „Potrivit estimărilor UNCTAD, un număr de 500
de societăţi transnaţionale controlează 70% din comerţul internaţional.”5 În
acest proces economiile naţionale par să nu mai aibe viitor. Filologii
apreciază că datorită acestui proces, peste un secol sau două pe glob vor
mai exista numai trei limbi - chineza, spaniola şi engleza - , cu toate
consecinţele care decurg asupra dispariţiei culturilor naţionale, a naţiunilor
şi popoarelor în general.
5
Dr. Maria Cartas – „Impactul societăţilor transnaţionale asupra economiei mondiale”,
I.N.C.E.,C.I.D.E., Bucureşti, 2002, p.11.
11
numit „şcoala istorică”, a criticat elaboratele economice britanice pentru a
apăra interesele economice germane. Criticile sale sunt sintetizate astfel:
„Aşa cum am arătat în capitolele precedente, sistemul şcolii economice
liberale suferă de trei vicii esenţiale: în primul rând, un cosmopolitism
neîntemeiat, care nu admite nici naţionalitatea şi nu ţine seama nici de
satisfacerea intereselor naţionale; în al doilea rând, un materialism lipsit
de viaţă, care vede pretutindeni numai valoarea de schimb a lucrurilor, fără
să ţină seama nici de interesele spirituale şi politice, nici de cele prezente şi
viitoare, nici de forţele productive ale naţiunii; în al treilea rând, un
particularism şi un individualism care, ignorând cele mai importante
consecinţe ale naturii muncii sociale şi ale efectului asocierii forţelor, ne
înfăţişează, în fond, numai industria privată, aşa cum s-ar dezvolta ea într-
un regim de relaţii libere cu societatea, adică cu întreaga omenire, dacă
aceasta nu ar fi separată în diferite naţiuni.
„Între individ şi omenire însă se situează naţiunea, cu limba şi literatura
sa distinctă, cu originea şi istoria sa proprie, cu moravurile şi obiceiurile
sale, cu legile şi instituţiile sale, cu idealurile sale proprii de existenţă, de
independenţă, de progres, de continuitate neîntreruptă şi cu teritoriul său
distinct; o societate care a devenit unită printr-o mie de legături spirituale
şi de interese, într-un tot existând prin el însuşi, care recunoaşte în sânul
său autoritatea legii, dar care, faţă de alte societăţi de acelaşi fel, îşi
păstrează încă libertatea sa naturală, şi care, în consecinţă, este în stare, în
conjunctura actuală a lumii, să-şi menţină independenţa şi neatârnarea
numai prin forţele şi prin mijloacele sale proprii.”6
Fără a contesta necesitatea existenţei „economiei cosmopolite”, Fr. List
insistă asupra necesităţii complementarei acesteia, „economia naţională”:
„Dacă vrem să rămânem credincioşi legilor logicii şi naturii lucrurilor,
trebuie ca economiei particulare să-i opunem economia societăţii omeneşti
şi în cadrul acesteia să distingem: economia politică sau
Nationalökonomie, care, plecând de la noţiunea şi de la natura
naţionalităţii, ne învaţă cum poate o anumită ţară să-şi menţină şi să-şi
amelioreze poziţia sa economică în situaţia mondială existentă şi cu
particularităţile sale naţionale – şi economia cosmopolită, sau economia
universală, care porneşte de la ipoteza că toate ţările din lume constituie o
societate unică, care trăieşte în pace perpetuă.”7
List recomandă luarea în considerare a punctului de vedere politic în ştiinţa
economică:
6
Friedrich List – „Sistemul naţional de economie politică”, Editura Academiei,
Bucureşti, 1973, p. 147-148.
7
Idem, p. 115.
12
„Şcoala economică liberală a considerat piaţa numai din punct de vedere
cosmopolit, nu şi din punct de vedere politic.”8
Dar politicul nu înseamnă politică. Economia naţională ca ştiinţă are o
menire educativă. Acest rol educativ serveşte la două acţiuni. Pe termen
scurt ajută politica în a-şi exercita misiunea, iar pe termen lung ajută
naţiunea să se integreze într-o economie mondială viitoare paşnică:
„Menirea politicii este de a civiliza naţiunile barbare, de a dezvolta pe cele
mici şi de a consolida pe cele slabe, dar, înainte de toate, de a le asigura
existenţa şi continuitatea. Menirea economiei politice constă în educarea
economică a naţiunii şi în pregătirea ei ca să intre în societatea universală
a viitorului.”9
Fr. List nu a fost împotriva ideii ca tot mapamondul să fie eliberat de
războaie, bariere vamale şi politică. În plus faţă de scopul declarat de a
educa prin ştiinţa economică naţiunile în această perspectivă, el a militat
pentru înfiinţarea unor organisme internaţionale pentru liberalizarea
comerţului, un fel de preanunţ pentru GATT. Dar până la realizarea păcii şi
concordiei mondiale a susţinut protecţia naţiunii:
„În situaţia existentă în lume, libertatea generală a comerţului nu ar genera
republica universală, ci subjugarea universală a ţărilor mai puţin înaintate,
sub dominaţia puterii supreme în domeniul industrial, comercial şi maritim;
...”10
În condiţiile unor inechităţi foarte mari internaţionale de dezvoltare între
ţări şi a riscului ridicat de distrugere a bogăţiei naţionale prin războaie,
esenţială este dezvoltarea forţelor productive ale naţiunii:
„Forţa de a crea bogăţii este deci infinit mai importantă decât bogăţia
însăşi; ea garantează nu numai posesiunea şi sporirea celor dobândite, ci şi
posibilitatea de înlocuire a celor pierdute.”11
Protecţia pe termen lung a naţiunii prin dezvoltarea forţelor productive
prezintă o importanţă atât de mare încât este recomandat să se facă şi cu
preţul unor sacrificii de moment:
„Naţiunea trebuie să sacrifice şi să ştie să renunţe la unele bunuri materiale
pentru ca să dobândească forţe spirituale sau sociale; ea trebuie să
sacrifice avantaje prezente, pentru a şi le asigura pe cele viitoare.”12
Fr. List nu a apărat pur teoretic noţiunea generală de naţiune în raport cu
cosmopolitismul britanic, ci în mod concret a apărat naţiunea germană.
8
Idem, p.155.
9
Idem, p. 148.
10
Idem, p. 118.
11
Idem, p. 122.
12
Idem, p. 129.
13
Deşi cerea Germaniei să se protejeze de expansionismul britanic, în raport
cu alte ţări el recomanda Germaniei o politică expansionistă. El susţinea
protecţia faţă de Anglia, dar promova colonizarea germană a Europei
răsăritene. Datorită pericolului promovării expansionismului german spre
Europa de răsărit, sub lozinca „Drang nach Osten”, cartea sa a fost
studiată cu atenţie în Principatele Unite şi publicată în limba română în
1887. Cu toată condescendenţa faţă de calităţile de economist ale lui
Friedrich List, autorii români au insistat asupra riscului de colonizare a
teritoriilor româneşti. Ilustrez cu reacţiile lui Mihai Eminescu:
„Nu mai e azi îndoială asupra ţintei a o seamă de politici germani de a
preface Orientul într-un teren de colonizare şi a abate spre el superfluenţa
de populaţiune care merge azi să alimenteze puterea de producere a
Statelor Unite. Astfel cel mai genial dintre economiştii germani, Friedrich
List, în Sistemul său naţional de economie politică (Cartea IV, cap. 4),
după ce propune diferite mijloace pentru a pune mâna pe întinderile
meridionale ale Americii, nu uită nici ţările noastre.”13 „Genialul List a
scris acum patruzeci şi mai bine de ani. De atunci încoace Societatea de
Navigaţiuni îngrijeşte de tranzitul necesar şi colonii numeroase de
manufacturieri şi industriaşi au împânzit ţara noastră”.14
În secolul XIX conştiinţa naţională s-a dezvoltat şi în România. Până după
primul război, când s-a realizat unitatea naţională, argumentele principale
utilizate în slujba acestei noi ideologii erau de natură istorică şi culturală.
Mihail Manoilescu se exprimă aproape exclusivist asupra acestei
predominări literare în abordarea problemei naţionale:
„Generaţia, care a afirmat cea dintâi caracterul nostru naţional distinct şi
care a păşit la dezvoltarea noastră pe toate tărâmurile, nu cunoştea, - şi era
firesc să nu cunoască - decât cultura literară.
„Preocuparea întreagă a oamenilor gânditori era descoperirea multiplelor
feţe ale geniului nostru naţional şi de aceea filologia, istoria şi disciplinele
literare în general, erau acele care absorbeau cele mai alese forţe ale
neamului.”15
Cu toate acestea, preocupările economice nu au lipsit nici măcar la autorii
de orientare literară sau istorică. Probă sunt scrierile lui Mihail Eminescu,
care deţinea o cultură economică vastă, ale lui Nicolae Bălcescu, A.D.
Xenopol, Mihail Kogălniceanu, B. P. Haşdeu. Dintre economiştii de
profesie care s-au afirmat prin lucrările lor înainte de unificarea ţării, P. S.
13
Eminescu – „Opere”, vol. 5, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. 1045.
14
Idem, p. 1047.
15
Mihail Manoilescu – „Politica producţiei naţionale”, Cultura Naţională, Bucureşti,
1923, p. 13.
14
Aurelian (a editat şi o revistă cu numele „Economia naţională) şi D. P.
Marţian sunt doar numele cele mai ilustre. Analizele şi soluţiile
recomandate de către ei se refereau la graniţele statale ale perioadei, care
nu corespundeau cu graniţele naţiunii. Motiv pentru care este greu de
afirmat că aceşti precursori ai gândirii economice româneşti pot fi incluşi în
lista celor ce s-au pronunţat asupra economiei naţionale.
Realizarea unităţii naţionale în 1918 a generat o modificare în atitudinea
intelectualităţii româneşti. Nu mai era necesar să insişti cu argumente
istorice şi culturale în favoarea unităţii naţionale, deoarece ea era deja
realizată. Pe prim plan se punea consolidarea acestei unităţi, o dezvoltare
intensivă a naţiunii. Vechile forme statele nu au favorizat o
complementarietate economică a provinciilor româneşti. În perioada
interbelică gândirea economică românească s-a axat pe formarea
complexului economic naţional, asigurând modernizarea economiei care
avea mari rămâneri în urmă faţă de occidentul Europei, într-o formă care
să aprofundeze economic unitatea naţională.
Personalităţile timpului au receptat în forme specifice această modificare,
dar nu au contestat cotitura ce s-a produs în gândirea românească.
Exemplificăm cu extremele: Mihail Manoilescu şi Ştefan Zeletin. Mihail
Manoilescu pune accent pe conştiinţa naţională ca pe o predestinare:
„Întemeierea Statului politic unitar românesc încheie un ciclu istoric şi un
ciclu ideologic. Vechiul ideal de întregire este astăzi împlinit şi cu aceasta e
sfârşită cea dintâi fază din istoria românismului.”16
La M. Manoilescu totul a fost subordonat unei misiuni istorice:
„după cum misiunea vechiului sistem economic românesc a fost să
pregătească expansiunea puterilor materiale, care au făcut din micul vechi
regat un instrument hotărâtor de luptă, într-o clipă hotărâtoare din istoria
neamului, tot aşa misiunea politicei economice naţionale de astăzi este de a
promova expansiunea forţelor lăuntrice ale ţării în faza în care, pentru
prima dată, istoria îi îngăduie o dezvoltare organică în cadrul său
natural.”17
Spre deosebire, pentru Ştefan Zeletin idealul naţional nu este decât un
instrument al intereselor burgheziei:
„Noile noastre nevoi vor crea României şi formula unui nou ideal naţional,
în care să se concretizeze aspiraţiile viitoare ale românilor. Istoria
burgheziei arată, la noi ca şi aiurea, că ideologia naţionalistă e, în orice
epocă, expresia nemijlocită a nevoilor burgheziei din acel timp. Idealul unei
Românii unitare neatârnate, pentru care au luptat românii până în deceniul
16
Idem, p. 15.
17
Idem, p. 16.
15
al optulea, era expresia nevoilor procesului de circulaţie, la care se reducea
până atunci elementele burgheze ale economiei noastre. Tot astfel idealul
unităţii neamului, pentru care s-a luptat de atunci încoace, exprimă nevoile
procesului de producţie, care în lărgirea sa treptată cere şi lărgirea
graniţelor, şi impune formula trebuinţelor sale ca ideal naţional. La noi, ca
pretutindeni, idealul unui stat naţional român, a cărui graniţe să se acopere
cu întinderea însăşi a naţiunei noastre, e un produs al burgheziei în proces
de naştere.”18
Explicarea diferită a motivaţiei formării economiei naţionale româneşti îi
face pe cei doi autori să şi definească diferit interesele prioritare ale acestei
economii naţionale. Mihail Manoilescu pune accent pe consolidarea
economiei naţionale prin toate mijloacele, interne şi externe:
„Problema generaţiei de astăzi este aceea a consolidării unităţii naţionale
realizate, este aceea de a da omenirii pentru prima dată în istoria noastră,
într-o formă liberă de Stat, contribuţia pe care suntem în stare să o dăm
civilizaţiei şi culturii omeneşti.
„Dar contribuţia noastră la cultura universală nu poate fi dată desăvârşit,
decât dacă avem o ţară plină de prestigiu prin puterea ei materială şi
morală.”19
„Şi totuşi viitorul politic al Statului este el însuşi în funcţie de aşezarea
economică pe care vom şti să ne-o dăm.
„Statul nostru va fi într-atâta puternic şi viitorul nostru va fi într-atâta
sigur, câtă forţă lăuntrică care zace ascunsă în mijlocul neamului nostru
vom şti să mobilizăm, câtă bogăţie din sânul pământului acestuia vom şti să
descoperim şi să utilizăm, şi în sfârşit câte energii şi puteri din afară vom fi
în stare să atragem şi să punem în serviciul nostru.”20
Pentru Ştefan Zeletin rostul economiei naţionale este să favorizeze capitalul
autohton şi să închidă accesul capitalului străin:
„Acum, după ce burghezia română a îndeplinit formula trecută a idealului
ei naţional, care va fi formula viitoare, pe care va impune-o ţării noastre, ca
mijloc de unire a tuturor spiritelor şi concentrare a aspiraţiilor naţiunii? E
vădit că această formulă va exprima noile ei nevoi mercantiliste, şi acestea
sunt: lupta împotriva capitalismului străin, şi tendinţa de a dezvolta
propriile noastre forţe productive în aşa măsură, ca să satisfacă toate
nevoile neamului nostru, fără concurs din afară.”21
18
Şt. Zeletin – „Burghezia română. Origina şi rolul ei istoric”, Cultura Naţională,
Bucureşti, 1925, p. 136-137.
19
Mihail Manoilescu – „Politica producţiei naţionale”, p.15-16.
20
Idem, p. 18.
21
Şt. Zeletin – „Burghezia română. Origina şi rolul ei istoric”, p. 137.
16
Poate să pară paradoxal că nu Ştefan Zeletin, ci Mihail Manoilescu a
dezvoltat teoria protecţionismului. Mihail Manoilescu a pus bazele teoriei
moderne a protecţionismului pentru salvgardarea economiei naţionale şi a
statului naţional român. În spatele derivatelor şi funcţiilor matematice
utilizate de Manoilescu nu se ascund pasiuni pur teoretice, ci promovarea
intereselor naţionale.
Peisajul gândirii economice româneşti din primul deceniu de după
realizarea României Mari nu poate fi înţeles dacă nu este completat şi cu
opiniile lui Virgil N. Madgearu. Virgil N. Madgearu, un economist de o
erudiţie deosebită, nu s-a declarat adeptul unei şcoli de gândire din teoria
economică, ci a încercat o sinteză a teoriilor existente în funcţie de
problemele concrete şi interesele economiei româneşti.
Madgearu defineşte într-o formă populară economia naţională în cursul său
inaugural din 28 ianuarie 1916:
„Economia naţională este totalitatea întreprinderilor şi gospodăriilor unui
popor, strânse laolaltă prin numeroase raporturi de schimb reciproc. Este,
cu alte cuvinte, acea situaţiune a vieţii economice, în care, într-un popor,
care are o organizaţie de Stat, nu mai produce fiecare bunurile de care are
nevoie pentru satisfacerea trebuinţelor sale, ci fiecare schimbă ceea ce
produce el cu ceea ce produc alţii, aşa încât unul munceşte pentru toţi şi toţi
pentru unul.”22
Ştiinţa care studiază economia naţională preferă să o denumească
economie socială specială:
„... economia socială specială se pot (sic!) numi cu drept cuvânt ştiinţa
economiei naţionale.”23
La fel ca şi Fr. List, păstrează aceeaşi distincţie între politica economică
naţională şi ştiinţa economiei naţionale:
„Politica economică este dezvoltarea sistematică a principiilor după care
trebuie să aibă loc intervenţia Statului şi a celorlalte comunităţi de drept
public în economia naţională. Pe când economia socială specială se ocupă
de realitatea economică, de starea de fapt, de transformările ei, de evoluţia
ei, şi caută să-i afle cauzele şi să lămurească legile care o stăpânesc,
politica economică vrea să stabilească, nu ceea ce este, ci ceea ce trebuie să
fie şi cum să fie, cum şi prin ce mijloace să se influenţeze dezvoltarea vieţii
economice.”24
22
Virgil N. Madgearu – „Curs de economie politică”, Institutul de Cercetări Economice
Profesor Virgil N. Madgearu, 1944, p. 441 (Lecţie ţinută la 28 ianuarie 1916).
23
Idem, p. 450.
24
Idem, p. 451.
17
Ceea ce apare nou la Virgil N. Madgearu este opinia că deja este
predominantă importanţa economiei mondiale:
„Înainte de orice, astăzi este ştiut că n-a existat în toate timpurile o
economie naţională; au fost faze în istoria omenirii, în care a dominat
economia casnică, economia orăşenească, economia teritorială, după cum
în faza de astăzi se pare că domină economia mondială.”25
Pentru a preveni rolul distructiv al predominanţei mondialului asupra
naţionalului, Madgearu îşi punea speranţe în rolul Ligii Naţiunilor.
Confruntarea de la egal la egal pe tărâmul economic se transforma în
inegalitate datorită inegalităţii de forţă. De aceea considera foarte
importantă mutarea dialogului pe plan juridic, unde ţările mai slabe aveau
şanse mai mari:
„Dacă Liga Naţiunilor nu va deveni un organism, care să asigure pacea şi
să reguleze raporturile economice dintre popoare, atunci viitorul naţiunilor
mici va (sic!) periclitat de avalanşa imperialismului, care a început a se
dezlănţui, din nou, a doua zi după război. Numai dacă o Ligă a Naţiunilor
ar duce la dezarmarea popoarelor şi ar garanta pacea, numai atunci s-ar
putea stabili raporturi normale între Statele mici şi mari şi numai atunci
statele mici ar putea, din prisosul lor de bogăţie, să dea un prisos de
civilizaţie pentru omenire. A înţelege acest lucru pentru Statele mici este de
o însemnătate extraordinară astăzi.
„Ridiculizarea, în trecutul apropiat, a Ligii Naţiunilor, de către oamenii de
Stat ai ţărilor mici, a fost o greşală de neiertat. Ţările mici au interes mai
mare să existe o puternică Ligă a Naţiunilor decât statele mari. Statele mai
mari au găsit totdeauna prilej de înţelegere reciprocă pentru exploatarea
celor mici. Numai când Statele mici vor avea asigurarea păcii, de la o Ligă
a Naţiunilor, ca să-şi poată dezvolta opera de civilizaţie, numai atunci îşi
vor putea realiza misiunea lor.
„Aceasta presupune însă un progres al ideii şi al spiritului internaţional la
toate popoarele. În locul ideii naţionalismului, ca factor unic şi a tot
călăuzitor în acţiunea socială, trebuie să se trezească spiritul internaţional,
de înţelegere şi de cooperare între popoarele lumii.”26
La finalul carierei şi vieţii sale era martorul expansiunii Germaniei naziste.
În faţa acestui pericol singura soluţie pe care o vede este intervenţionismul
puternic al statului. Nu credea într-o revenire la rolul predominant al
statului naţional, dar vedea pe acesta ca o ultimă formă de apărare cât de
cât:
Idem, p.448.
25
26
V.N. Madgearu – „Agrarianism, capitalism, imperialism”, Editura Economistul S.A.,
Bucureşti, 1936, p. 168-169.
18
„O dată ce este stabilit că pe drumul economiei capitaliste liberale,
deformată printr-un intervenţionism de stat haotic, spasmodic şi expus
tuturor influenţelor, economia românească nu a izbutit să acumuleze
capitaluri productive româneşti, nu rămân deschise decât două drumuri:
drumul economiei capitaliste liberale pure sau economia organizată
controlată de stat. Cel dintâi – în lumina experienţei lumii întregi – apare
utopic; cel de al doilea, care se desprinde din condiţiile de viaţă ale ţării şi
din necesitatea de a construi fundamente puternice clădirii statului
naţional-românesc, departe de a fi privit ca un pământ al făgăduinţei, apare
ca un imperativ naţional.”27
Începea o perioadă de o jumătate de secol în care, din cauza presiunilor
politice, nu mai puteai să te exprimi deschis. Şi aşa Madgearu a plătit cu
viaţa atitudinea sa. Confruntarea economică dintre continentul european în
ansamblul său şi S.U.A. o vede deja ca principala provocare a viitorului,
indiferent ce reguli vor domina piaţa europeană – regim nazist sau
democratic. Madgearu este preocupat de locul României pe această piaţă
europeană:
„Este probabil ca omenirea să treacă la o formulă de regionalism
economic. În acest caz, dacă continentul european va forma o regiune
economică înăuntrul căreia comerţul se va face într-un cadru de libertate
relativă, îngăduind un grad de diviziune a muncii între ţările europene,
ocrotite de concurenţa ţărilor transoceanice printr-un regim vamal
preferenţial european, pentru agricultura românească se vor crea condiţii
favorabile unei intensificări. În această ipoteză, piaţa europeană va forma
un debuşeu capabil să absoarbă excedentele nu numai ale agriculturii din
România, ci din toate ţările agricole din sud-estul Europei.”28
După al doilea război mondial problematica economiei naţionale s-a pus în
mod diferit în diferitele zone ale lumii. În America Latină s-a dezvoltat o
şcoală economică specifică de protecţie împotriva expansiunii economice
externe, în primul rând nord-americane. Punctul de plecare recunoscut al
acestei şcoli de gândire a fost teoria protecţionismului elaborată de Mihail
Manoilescu29. În Franţa, caare a pierdut imperiul colonial şi în competiţia
cu alte mari puteri, în special cu S.U.A. şi Germania, intelectualitatea sa a
devenit preocupată de salvgardarea independenţei naţionale în condiţiile
accentuării interdependenţelor internaţionale. Cel mai explicit a dezvoltat
27
Virgil N. Madgearu – „Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial”, Editura
ştiinţifică, Bucureşti, 1995, p. 290.
28
Idem, p. 274-275.
29
Costin Murgescu – „Mersul ideilor economice la români”, vol. 1, Editura ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1987, p. 461-468.
19
acest subiect Fr. Peroux30. Formarea Comunităţii Economice Europene,
numită ulterior Uniunea Europeană, a generat îngrijorări în ţările
europene, provocând publicarea unor lucrări consistente despre salvarea
specificităţii naţionale în condiţiile integrării.
În estul european dominaţia militară a U.R.S.S. risca să conducă la
fărâmarea unor state naţionale. Nu numai că România a pierdut după al
doilea război mondial Basarabia, nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, insula
Şerpilor şi o parte din Delta Dunării, dar a existat tendinţa de fărâmiţare a
restului ţării. Nicolae Georgescu-Roegen a trebuit să se refugieze în S.U.A.
pentru a scăpa de furia rusească când a demonstrat că nu putem plăti
datoriile de război solicitate, cu o ţară distrusă de război, jefuită şi
destrămată.
Regionalizarea care s-a constituit după al doilea război mondial nu a fost
pe criterii economice, ci militare şi politice. Cu toate acestea se poate
constata că zona europeană captivă U.R.S.S. se extindea la limita populaţiei
de origine slavă, cu două mici insuliţe de altă origine – România şi
Ungaria. În blocul sovietic numit „sistemul mondial socialist” se reia
vechea luptă dintre cei puternici care insistau pe desfiinţarea graniţelor
naţionale şi cei slabi care nu contestau (sau nu îndrăzneau să conteste
public) că în viitor aceste graniţe vor dispare, dar considerau că mai sunt
de parcurs multe etape până atunci, deci politica trebuie să respecte fiinţa
naţională a statelor componente. Confruntarea dintre şcoala liberală
britanică şi şcoala „istorică” germană la nivel universal se relua printr-o
confruntare la nivel de lagăr socialist. Preluând tehnicile moderne
econometrice şi interpretarea structuralistă, sovieticii susţineau că în
interesul întregului lagăr socialist este să se reducă costurile de producţie şi
acest lucru se realizează dacă industriile prelucrătoare se concentrează în
centrul lagărului socialist, recte Rusia, iar în zonele periferice rămân
activităţile primare. Această interpretare venea în conflict cu interesele
naţionale, deoarece condamna la subdezvoltare numeroase ţări, inclusiv
România. Prima reacţie oficială românească în favoarea independenţei
naţionale a apărut în 1964 ca răspuns la aşa numitul plan Valev.
Planul Valev propunea ruperea din statul naţional a părţilor estice şi sudice
ale ţării. În paralel se vehiculau teorii ale Moldovei Mari, de la Nistru până
la Carpaţi, integrată U.R.S.S. etc. S-au vehiculat propuneri de menţinere a
României într-o stare de subdezvoltare industrială. Datorită pericolului
implicat pe atunci de o atitudine anti-sovietică, reacţiile au apărut în două
articole: unul anonim, al redacţiei revistei „Viaţa economică”, care critica
30
François Perrroux – „«Indépendance» de l'économie nationale et interdépendance des
nations”, Aubier Montaigne, Paris, 1969.
20
planul Valev, şi unul în nume personal semnat de Costin Murgescu,
împotriva unui economist est-german. Evident că răspunsurile trebuiau
astfel redactate încât să evite acuzele de „deviaţionism” de la doctrina
marxist-leninistă. Forma era mai puţin importantă, conţinutul conta:
„Pe acest teritoriu, nimeni nu are nimic de studiat, nici amănunţit, nici mai
puţin amănunţit, fără a fi autorizat de guvernul român, deoarece atât
folosirea eficace a resurselor, cât şi amplasarea obiectivelor, precum şi
orice alte probleme, mari sau mici, sunt de competenţa exclusivă a
guvernului şi poporului român.”31
„Dezvoltarea planificată a economiei naţionale a dus nu numai la
adâncirea considerabilă a vechilor legături dintre diferitele părţi ale
teritoriului românesc, ca şi la crearea unor legături noi, la multiplicarea şi
adâncirea lor. Această reţea – istoriceşte creată – a legăturilor economice
dintre diferitele regiuni, raioane şi centre ale ţării devine, în condiţiile
socialismului, tot mai densă, mai profundă, înlesnind avântul forţelor de
producţie şi mersul mereu ascendent, echilibrat – pe ramuri şi pe teritoriu –
al economiei naţionale în ansamblul ei, ca un complex economic naţional
deplin unitar.”32
Exagerările şi greşelile din politica economică românească în perioada
postbelică nu pot fi explicate numai prin excesele unui dictator sau
ideologia comunistă, ci şi prin lupta de salvgardare a economiei naţionale.
De exemplu, forţarea industrializării a fost şi un răspuns la tentativa
C.A.E.R. de agrarizare a ţării.
Dispariţia Uniunii Sovietice nu a însemnat dispariţia problemei protecţiei
independenţei naţionale, ci numai extinderea ariei geografice de unde
veneau provocări. Procesul de mondializare şi consolidarea Uniunii
Europene, vidul strategic în care am rămas după dispariţia Tratatului de la
Varşovia şi a C.A.E.R. au complicat problemele în loc să le simplifice. Avizi
de simpatii occidentale personale sau sperând în accelerarea integrării
noastre euro-atlantice unii autori şi lideri politici din România nu au mai
manifestat preocuparea pentru complexul economic naţional. Ceea ce
explică reacţia tranşantă a profesorului Nicolae N. Constantinescu:
„Să mai amintim aici problema interesului economic naţional. Nu este
pentru nimeni un secret faptul că practica economică (precum şi cea
politică) a statelor dezvoltate industrial este consacrată, înainte de toate,
satisfacerii intereselor, nevoilor economice naţionale. Şi teoriile lor
economice, în esenţă, la fel. Dacă ne referim la istoria gândirii economice,
31
„Probleme ale relaţiilor economice dintre ţările socialiste”, Biblioteca „Viaţa
economică”, 1964, nr. 2, p.26.
32
Idem, p. 27.
21
nu se poate uita că însăşi teoria liberalismului economic şi, în contextul ei,
cea a liberului schimb au fost elaborate şi propagate de A. Smith şi D.
Ricardo, pornind de la interesul, în primul rând, al Marii Britanii, că Fr.
List teoretiza şi promova protecţionismul educativ şi combătea
liberschimbismul, pornind de la interesele de dezvoltare ale Germaniei. Tot
de la nevoile şi interesele Angliei şi-a făurit teoria şi J. M. Keynes. De fapt,
acelaşi lucru îl face şi P. A. Samuelson în „Economics”-ul său, pentru
S.U.A. Nu-i de mirare că într-o conferinţă ţinută în primăvara anului 1974,
la Universitatea din Glasgow, în sala ‹Adam Smith›, Joan Robinson
declara că toate exerciţiile pe care studenţii le rezolvau, în domeniul
relaţiilor economice internaţionale, pe baza manualului lui P. A.
Samuelson, se terminau cu soluţii în favoarea S.U.A. Drept urmare, ea
cerea ca în ţara lui Smith, Ricardo şi Keynes, să se pună la îndemâna
studenţilor manuale britanice, care să-i ajute să rezolve problemele în
favoarea Marii Britanii.
„Problema interesului economic naţional a fost şi în centrul atenţiei marilor
economişti români din perioada interbelică: Ion N. Angelescu, Ion
Răducanu, Virgil Madgearu, Victor Slăvescu, G. Taşcă, M. Manoilescu
ş.a.m.d. Unde-i analiza efectuată interesului nostru economic naţional
actual în şcoala noastră economică superioară? Oare nu se ştie că în
fiecare ţară occidentală acest lucru se face sistematic, deşi fără zgomot?
Ba, chiar nu o dată, interesul lor naţional propriu este prezentat drept
interes internaţional, chiar universal, general? Să nu uităm nici că, spre
exemplu, nu în statele dezvoltate şi puternice, ci în cele slabe se arată că, de
obicei, acum ţările nu se mai cuceresc sau supun ori jefuiesc cu armatele,
deoarece este prea costisitor moral şi economic, ci pe căi financiare, mai
puţin vizibile şi mai rentabile, căi pe care propaganda le poate sulemeni
spre a le face mai puţin urâcioase.”33
Citatele consistente prezentate mai sus se justifică prin faptul că ele spun
implicit o mulţime de adevăruri pe care timpul şi vremurile nu ne permit să
le prezentăm explicit. În anumite momente ale vieţii dumneavoastră s-ar
putea să vă aduceţi aminte de ele şi să vă explicitaţi singuri.
Strategia de dezvoltare economică a României pe termen mediu, depusă în
anul 2000 la Bruxelles, porneşte de la premisa că integrarea în U.E. nu
trebuie să însemne dispariţia specificităţii noastre, aşa cum o picătură de
apă se depersonalizează când este turnată într-un lac, ci ea trebuie făcută în
aşa fel încât să conservăm specificul naţional. Integrarea europeană
înseamnă în mod cert sacrificarea unor atribute ale suveranităţii naţionale.
33
N. N. Constantinescu – „Scrieri alese”, vol. II, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p.
558-559.
22
Dar nu a tuturor. Nu trebuie să se renunţe la prerogativele naţionale în
favoarea unui alt stat, ci toate statele renunţă la aceleaşi prerogative în
favoarea comunităţii lor, deci în favoarea şi a fiecăruia în parte. Pentru a
ne păstra cultura şi demnitatea naţională este indispensabil suportul
economic.
Definirea economiei naţionale ca fenomen real cunoaşte uneori în literatură
confuzii datorită diviziunilor existente în teoria economică. În funcţie de
nivelul de agregare a indicatorilor economici, ştiinţa economică delimitează
macroeconomia de mezoeconomie şi microeconomie. Acestea trei sunt
nivele de analiză, care fac abstracţie de celelalte nivele, dar nu sunt
fenomene reale în sine, ci, repet, numai forme care fac abstracţie de unele
realităţi. Economia naţională este un fenomen real, care cuprinde toate cele
trei nivele de analiză. Din acest motiv economia naţională nu poate fi
confundată cu macroeconomia.
Economia naţională reprezintă o entitate de sine stătătoare, istoriceşte
constituită, care reuneşte în limitele teritoriale ale unui stat producerea,
distribuţia şi consumul bunurilor şi serviciilor, coordonate printr-un
mecanism propriu de funcţionare, în vederea satisfacerii trebuinţelor unei
naţiuni.
Dimensiunile limitate ale acestei lucrări nu permite aprofundarea nivelelor
mezo şi microeconomic. Ea va rămâne la nivel macroeconomic. Dar
fenomenul real economie naţională conţine toate cele trei nivele de analiză.
La prima vedere, un asemenea curs nu este util pentru viitorii economişti
practicieni. Dar asta numai la prima vedere. Scopul lui este să formeze un
mod de gândire economic, pentru a uşura adaptarea la provocările
viitorului. Pe de o parte, pentru a înţelege cum s-au format, cum
funcţionează şi ce perspective au actualele structuri ale economiei
româneşti, de la tipurile de activităţi economice până la structura
consumului şi mentalităţi. Pe de altă parte, pentru a uşura formarea
propriilor anticipări asupra integrării economiei româneşti în structurile
euro-atlantice şi în viitoarea lume globalizată. Pentru a evalua şansele de a
ne păstra specificitatea românească inclusiv cu ajutorul unei economii
naţionale, în condiţiile în care graniţele statale se „spiritualizează”, cum
spunea Nicolae Titulescu, iar tot mai multe atribute ale suveranităţii
naţionale vor fi transferate unor nivele de decizie continentale sau globale.
În decursul unei viitoare activităţi profesionale de circa patru decenii veţi
schimba multe locuri de muncă, conţinutul concret al muncii şi poate chiar
şi câteva profesii. Numai un mod de gândire economic larg vă va putea
permite această mobilitate impusă de viaţă.
23
Capitolul 2. Evoluţia spre formarea statului naţional unitar român
(perioada până la 1918)
2.1. Populaţia
34
„L'histoire de l'économie roumaine”, Editura Expert, Bucureşti, 1996, p. 13.
35
Idem, p. 65.
36
Idem, p. 122.
37
„Anuarul statistic al României” 1904, Imprimeria statului, Bucureşti, 1904, p. 528.
38
„Anuarul statistic al României 1939 şi 1940”, Institutul Central de Statistică,
Bucureşti, 1940, p. 41.
24
Tabelul nr. 2.1
Evoluţia populaţiei României
în perioada 1859-1915
25
Graficul nr. 2.1
50
45
40
35
V: Regat
30
Transilvania
25
20
71
74
77
80
83
86
89
92
95
98
01
04
07
10
13
18
18
18
18
18
18
18
19
19
19
18
18
18
19
26
Tendinţa din occidentul european de reducere a natalităţii a început să se
manifeste în Transilvania încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. În
provinciile Vechiului Regat va apărea mult mai târziu, în perioada
interbelică.
70
60
50
40
30
20
V. Regat
10
Transilvania
0
71
74
77
80
83
86
89
92
95
98
01
04
07
10
13
18
18
18
18
18
18
18
19
19
18
18
18
19
19
19
27
Graficul nr. 2.3.
Sporul natural al populaţiei în
Vechiul Regat şi Transilvania
30
20
10
0
71
74
77
80
83
86
89
92
95
98
01
04
07
10
13
18
18
18
18
18
18
19
19
19
18
18
18
18
19
19
-10
Transilvania
-20
V. Regat
-30
28
Belgia 227,25 2,93 1,99 0,98
Anglia 131,98 2,87 1,78 0,95
Franţa 71,95 2,21 2,08 0,12
Portugalia 58,91 3,04 2,15 0,73
Spania 36,89 3,48 2,92 0,45
Italia 113,28 3,40 2,29 0,70
Austria 87,18 3,71 2,54 0,91
Ungaria 59,27 3,94 2,79 0,98
Bulgaria 38,62 4,07 2,47 1,51
Serbia 51,64 4,02 2,49 1,44
Sursa: „Anuarul statistic al României 1904”, p. 21.
¹ Se referă la provinciile Vechiului Regat.
50
45
40
35
30
25
Natalitate
20 Mortalitate
15
71
77
79
81
85
89
01
09
13
73
75
83
87
91
93
95
97
99
03
05
07
11
15
18
18
18
18
18
18
18
18
18
18
18
18
18
18
18
19
19
19
19
19
19
19
19
29
egalată de Ungaria şi depăşită de Rusia şi Spania (tabelul nr. 2.2).
De remarcat din graficul nr. 2.4 că în perioada 1871 – 1915 natalitatea în
România s-a menţinut la un nivel relativ constant, iar mortalitatea a avut o
tendinţă de scădere, accentuând sporul natural. Tipul predominant rămâne
familia cu 5-6 copii. Ceea ce este evidenţiat de structura pe vârste a
populaţiei.
La recensământul din 1899 a rezultat că, din totalul de 5.912.520 de
locuitori, 1.255.432 erau până la vârsta de 7 ani, reprezentând 21,23%,
între 8 şi 14 ani 983.224, ceea ce înseamnă 16,63%, între 15 şi 20 de ani
738.211 locuitori, respectiv 12,49%, între 21 şi 40 de ani 1.670.174,
respectiv 28,25%, iar între 41 şi 70 de ani 1.174.699 locuitori, respectiv
19,87%. Deci cele 30 de generaţii între 41 şi 70 de ani reprezentau mai
puţin decât cei de până la 7 ani. Cei de peste 70 de ani erau 90.780
locuitori, adică 1,54%. Piramida populaţiei avea o bază foarte lată şi se
ascuţea puternic spre vârf, ceea ce promitea o evoluţie a resurselor de braţe
de muncă foarte avantajoasă.
Mişcarea populaţiei ne este oferită de două surse publicate, pentru perioada
până la 1903 în anuarul din 1904, iar pentru cea începând din 1906 în
anuarul din 1939-1940. Din analiza acestor date rezultă că în mediul urban
sporul natural era mult mai scăzut, că începuse trecerea la un model de
familie cu mai puţini copii, dar ponderea scăzută a populaţiei urbane în
totalul populaţiei influenţa foarte puţin evoluţia de ansamblu. Statisticienii
vremii erau neîncrezători în datele recoltate din mediul urban. Lipsa
spitalelor în mediul rural făcea ca majoritatea bolnavilor să vină la
spitalele din oraşe, ceea ce avea ca rezultat că mortalitatea în mediul urban
să fie artificial crescută.
Recensământul din 189941 ne arată că în mediul rural trăiau 4.798.012 de
locuitori, adică 81,15%, iar în mediul urban 1.114.508 locuitori, respectiv
18,85%. Din totalul populaţiei, 4.888.433 de locuitori, adică 82,67% nu
ştiau să scrie şi să citească. În mediul urban ştiau să scrie şi să citească
469.395 de locuitori, adică 42,12% şi nu ştiau să scrie şi citească 645.113
locuitori, respectiv 57,88%. În mediul rural discrepanţa era mult mai mare.
Nu ştiau carte 4.243.320 de locuitori, reprezentând 88,44%, iar ştiutorii de
carte erau numai 554.692 de locuitori, adică 11,56%. Lipsa de instrucţie
era predominantă în rândul femeilor.
Creşterea puternică a numărului de locuitori şi, în special, a populaţiei apte
de muncă, în condiţiile ponderii covârţitoare a populaţiei din mediul rural a
condus la o suprapopulaţie în agricultură. Nu exista suficient pământ
agricol pentru toţi. Acest excedent era dificil de transferat spre mediul
41
„Anuarul statistic al României 1904”, p. 23.
30
urban, spre industrie, printre altele şi datorită nivelului nu foarte scăzut,
dar preponderent inexistent de minimă instrucţie, de alfabetizare. Problema
suprapopulaţiei agricole a fost una dintre temele cele mai dezbătute în
literatura economică, sociologică şi politică a perioadei interbelice.
Excedentul de populaţie agricolă a generat mari frământări sociale, dintre
care, dar nu singura, a fost răscoala din 1907.
La unul dintre cele mai importante studii ale sale, Wassily Leontief, laureat
Nobel, foloseşte drept motto un citat dintr-o carte de bucătărie.42 Arta unei
gospodine constă în modul în care combină diferitele ingrediente
disponibile. La fel, în economie, esenţial este modul în care sunt combinate
productiv diferitele resurse economice. Atunci când există populaţie puţină
şi teritoriu mare, forma cea mai eficientă a activităţii este creşterea
animalelor. Aşa a fost în România până acum două secole, aşa mai este şi
astăzi în Australia, Noua Zeelandă, Insulele Folkland. Când densitatea
populaţiei în teritoriu creşte, când fiecărui om îi revine mai puţin pământ,
se impune o utilizare mai intensivă a solului, trecându-se de la păstorit la
cultura pământului. Păstorii se transformă în agricultori, în cultivatori de
terenuri. Când densitatea populaţiei în teritoriu creşte şi mai mult,
pământul devine insuficient pentru a da de lucru la toţi cei apţi de muncă se
impune trecerea unei părţi a populaţiei în activităţi neagricole, practica
istorică mondială a constat în trecerea în industrie. Spre această ultimă
tranziţie ne îndreptam şi noi românii.
Naţiunea se compune din puzderie de indivizi. Fiecare cu defectele şi
meschinăriile sale. Dacă observăm numai atât înseamnă să nu vezi
pădurea din cauza copacilor. Marea minune a vieţii este că dintr-o mulţime
de indivizi plini de păcate rezultă o comunitate de idealuri şi nobleţe numită
naţiune. Aceste valori devin vizibile de obicei în momentele de grea
încercare. Dar ele există în permanenţă în subconştientul colectiv. Ceea ce
ne leagă este conştiinţa unităţii de neam, limba, cultura, iar aici, pentru noi
românii este credinţa creştină ortodoxă. Economia este un complement, iar
nu un fundament al existenţei naţionale. Oricât de mizerabil am trăi, noi
rămânem tot români. Două aspecte trebuie să fie supuse atenţie. În primul
rând, trăsăturile fundamentale ale neamului nostru pe care le punem în
evidenţă în cele ce urmează pot să pară exagerate în condiţii obişnuite. Ele
se manifestă evident numai în momentele de răspântie istorică. Dar ele
există în permanent. În al doilea rând, naţionalitatea unei economii nu se
poate rezuma la aspectele strict economice. Trebuie analizată concordanţa
42
Wassily Leontief – „…Producţia internă şi comerţul exterior. Reexaminarea poziţiei
capitalului american”, în „Analiza input-output”, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p.
91.
31
situaţiei economice cu specificitatea naţională. De aceea începem analiza
cu specificitatea culturală şi cu problemele de zi cu zi ale românului.
Majoritatea popoarelor europene şi-au dezvoltat civilizaţia în limitele unor
teritorii apărate de ziduri naturale sau artificiale. Când graniţele nu au fost
străjuite de munţi impenetrabili şi mări, au construit ziduri de cetate pentru
a se adăposti. Ceea ce nu a rămas fără înrâuriri. Petre Ţuţea a insistat
asupra interdependenţei dintre dezvoltarea spaţială a unui popor şi cea
spirituală.43 La fel, Rabrindranath Tagore explica drumurile diferite ale
culturii europene şi indiene prin dezvoltarea celei dintâi între ziduri de
cetate, iar a celei de a doua în luxurianta nelimitare a pădurilor tropicale.44
Poporul român şi-a găsit o a treia cale de dezvoltare45. Formele sale de
apărare sunt în interior, iar nu ca delimitare. Amplasat la intersecţia
principalelor drumuri comerciale ce legau Levantul de hansa germanică şi
cetăţile italice, poporul român nu ar fi rezistat prin ziduri de cetate în faţa
necontenitelor atacuri ale celor avizi să jefuiască negustorii. Graniţele sale
erau uşor penetrabile. Dar în centrul spaţiului geografic ocupat de
concentraţia nord-dunăreană românească se afla arcul carpatic. În cazul
numeroaselor atacuri supranumerice ale popoarelor nomade sau a
imperiilor din vecinătate, arma predilectă de apărare era retragerea din
zonele de câmpie în munţi şi mai puţin consolidarea fruntariilor. Deşi trupul
43
“Putem stabili, în general, că în Europa totul se îndreaptă pentru ridicarea demnităţii
umane. Arta plastică şi arhitectura ating nivelul înalt al libertăţii şi armoniei, care se
sprijină pe stăpânirea spiritului asupra materiei. Şi în Europa sunt, în acest domeniu,
deosebiri esenţiale, care sunt explicabile prin climă. Melancolia lui Daner n-ar fi putut
să apară într-o ţară din sud, din motive pur exterioare.” Petre Ţuţea - “Nelinişti
metafizice”, Editura Eros, Bucureşti, 1994, p. 54. La el influenţele geografice se mulează
pe o predestinare: “Unii gânditori au considerat poporul român ca o comunitate de
iubire. Iubirea, credinţa şi speranţa au sediul în individ. De aceea eu consider poporul
român ca o comunitate de destin.” Idem, p. 52. Teză acceptabilă în lumina textului biblic
ce arată că la judecata de apoi vor fi chemate popoarele. Continuarea acestei idei, pe
care doar o menţionăm, este subiectul altei discuţii: “Pe mine, statistica demografică mă
interesează etnic şi etnocratic, iar geografia politic şi militar - lupta pentru spaţiu vital.”
Petre Ţuţea - “Omul. Tratat de antropologie creştină. 1. Problemele sau Cartea
întrebărilor”, Editura Timpul, Iaşi, 1992, p. 294.
44
“Cultura vechilor greci a crescut între zidurile oraşului. Ba, toate culturile moderne
au un leagăn de piatră şi de ciment.
“Urme adânci lasă aceste ziduri în spiritul omenesc. Ele întipăresc în noi dela început
axioma: divide et impera, şi astfel ne obişnuim să asigurăm toate cuceririle noastre
fortificându-le şi despărţind pe unele de altele. Ziduri de hotar tragem între naţiune şi
naţiune, între ştiinţă şi ştiinţă, între om şi natură.” Rabindranath Tagore - “Sadhana”,
Cultura Naţională, Bucureşti,1922, p.15.
45
Mai pe larg expunerea acestei idei în Mircea Ciumara – „Economie, politică şi
interesul naţional”, Editura Expert, Bucureşti, 1997, p. 120 – 128.
32
ţării a fost rupt secole la rând în trei provincii, românitatea a fost
conservată la confluenţa lor în munţi - stavilă pentru hordele cotropitorilor
străini, dar zonă de permanentă comunicare pentru localnici. Lanţul
carpatic a fost coloana vertebrală care a susţinut supravieţuirea unităţii de
neam, credinţă şi limbă. Tot prin retragere în munţi au rezistat asimilării
secole întregi românii sud-dunăreni, în condiţiile în care câmpiile erau
ocupate definitiv de alte popoare.46 Când nu puteau răzbi străinătatea,
românii se apărau prin retragerea în interior, prin concentrarea în zonele
mai greu penetrabile de către duşmani. Calea principală de supravieţuire
românească nu este apărarea formelor exterioare, ci conservarea fondului
specific.47
Acest mod de apărare era în concordanţă şi cu ocupaţia principală a
populaţie de până acum două secole - păstoritul. Iar toate laturile vieţii -
spiritualitatea, habitatul, alimentaţia etc. - erau strâns corelate între ele.
Poate să pară greu de crezut că România - ţară numită de multe ori în
ultimele două secole “grânarul Europei” - a ignorat vreme îndelungată
lucratul pământului, dar românii au fost un neam de păstori şi toată cultura
lor reflectă acest lucru. Primăvara plecau cu oile la munte, pentru a se
întoarce toamna târziu. Muntele oferea atât protecţia, cât şi sursa
principală de întreţinere. Iar drumul în interiorul munţilor îl deschideau
oile48, aşa cum drumul în cultura românească îl deschide “Mioriţa”.
Specificitatea românească a retragerii în interior nu era deci un accident, ci
făcea parte organică din modul de a trăi al acestui popor.
Poate pe drumul oilor au dus ciobanii în munţi vestea cea bună sădită la
malul Mării Negre de primul dintre ucenicii chemaţi de Hristos, Apostolul
Andrei49. Oricum, poporul român a apărut pe lume creştin. Nu l-a creştinat
nimeni cu sabia, ca pe alte popoare. În ceaţa veacurilor, preoţii de ţară, de
multe ori analfabeţi, memorau din Cartea Sfântă partea cantabilă, deci mai
uşor de reţinut - Psalmii. Psaltirea a şi fost supranumită la români “Mica
Biblie”. Constantin Noica spunea: ”Nu ştiu dacă şi în alte părţi Psalmii
46
Situaţia s-a repetat cu moţii din Munţii Apuseni, iar astăzi la nord de Tisa în Carpaţii
ce aparţin Ucrainei.
47
Teoria “formei fără fond”, cu largă circulaţie acum un secol, afirmă că putem adopta
forme artistice, juridice etc. de import, dar fondul tradiţional să rămână nemodificat. Un
alt mod de a exprima retragerea în interior.
48
Chiar şi astăzi, când se construiesc şosele în zonele montane, se aleg traseele deschise
de turmele de oi, ca fiind cele mai scurte şi cu panta cea mai lină.
49
“Faţă de titlurile pe care le primesc în sinaxar şi ceilalţi apostoli, în cazul Sfântului
Andrei, se adaugă şi apelativul «Cel dintâi chemat», se subînţelege, la apostolat.” Preot
dr. Sabin Verzan – „Sfântul Apostol Andrei”, Editura Diacon Coresi, Bucureşti, 1998, p.
31.
33
Vechiului Testament s-au citit la fel de mult ca la noi”50. Greşea. Nu s-au
citit, s-au cântat pentru a putea fi memoraţi mai uşor. Adevărul era muzică,
era trăire, iar preotul era un om mult mai natural decât la catolici,
gospodar cu nevastă şi copii, alături de consăteni la golit pahare de vin şi la
folosit sabia. Românul de rând nu era copleşit de vastitatea culturii
preotului, nici de ascetismul deosebit al acestuia. Nu îl putea speria nici
măreţia catedralelor, căci bisericile sale erau de dimensiuni umane, intime.
Într-un asemenea mediu nu putea apare ruptura între om, natură şi
Dumnezeu. Pentru român Dumnezeu era peste tot, în toată lumea din afara
lui ca şi în sufletul său. Cum spunea părintele Stăniloaie, ”Pe când
ortodocşii simt pe Hristos în toate, Occidentul e dominat de un spirit
separatist în raport cu Hristos ... Un Dumnezeu distant de lume, ce rost mai
are!”51 Trăirea era modul de credinţă şi de existenţă al românului52. Iar
această trăire a fost în concordanţă cu condiţiile sale seculare de existenţă
pe pământ.
Dacă lumea aceasta este de la Bunul Dumnezeu, nu poate fi şi ea decât
bună. Echilibrul dintre interiorul omului şi lumea în care trăia era expresia
a ceea ce e veşnic şi sfânt. Românul a fost părtaş la darul dumnezeiesc ca
părtaş la această lume. Noica spunea mai departe: ”Dar - şi aici e aspectul
nou faţă de tânguiala biblică - neamul românesc e şi el, într-un fel, solidar
cu acel plan neschimbător. I se întâmplă şi lui multe, se frământă ceva în
marginea lui, în inima lui, peste trupul lui chiar - dar el rămâne neschimbat.
«Trece şi asta» e una din cele mai curente vorbe româneşti. Neamul nostru
rămâne pentru că şi el participă, în felul lui, la eternitatea fiinţei”53.
Echilibrul cu natura, adică ceea ce se cădea pentru a-ţi găsi rostul în lume,
era cumsecădenia (cum se cade) din sufletul românului, era partea lui de
dumnezeire. Românul urca în munte la păşunatul oilor cu Dumnezeu în
50
Constantin Noica - “Pagini despre sufletul românesc”, Editura Humanitas, Bucureşti,
1991, p.10-11.
51
Dumitru Stăniloaie - “Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigore Palama”, Editura Scriptura,
Bucureşti, 1993, p. 7.
52
Vladimir Lossky - “Teologia mistică a Bisericii de Răsărit”, Editura Anastasia,
Bucureşti, fără an: “A face Teologie nu înseamnă a specula pe marginea textelor sfinte,
ci a trăi în Duhul lui Dumnezeu Cel adevărat.”(p. 10) “Nu există teologie în afară de
trăire.”(p. 67) “În tradiţia Bisericii de Răsărit nu există loc pentru o teologie, şi cu atât
mai puţin, pentru o mistică a fiinţei dumnezeieşti. Pentru această spiritualitate, termenul
ultim, fericirea Împărăţiei Cerurilor, nu este vederea fiinţei, ci înainte de toate este
participarea la viaţa dumnezeiască a Sfintei Treimi, starea de îndumnezeire a
«moştenitorilor firii dumnezeieşti»”(p. 93).
53
Constantin Noica - “Pagini despre sufletul românesc”, p. 11.
* Iehova din Ieşirea 3.14 înseamnă „Eu sunt cel ce sunt”.
34
suflet şi tot cu el cobora la iernat. Dumnezeu nu era doar “cel ce este”* , ci
şi “ceea ce trebuie”, era ordine şi rânduială. Dumnezeu nu însemna numai
unitatea cu natura, ci şi cu tot trecutul său. “Întâlnindu-ne cu acelaşi
Hristos, ne întâlnim în El cu moşii şi strămoşii noştri.”54 Un popor care
simte astfel nu putea să apară pe lume decât creştin. Nu vreau să subestimez
rolul bisericii în istoria neamului românesc.55 Dar cert este că, mai mult de
cât la alte popoare, la români tăria credinţei stătea în retragerea în interior
- o retragere în care regăsea echilibrul cu lumea exterioară.
Retragerea în interior caracterizează poporul nostru nu numai teritorial, ci
şi ca armă de apărare pe toate planurile: etnic, lingvistic56, cultural, moral.
Prin această retragere, persoanele nu se individualizează, deoarece
conservă valorile generale fundamentale. Între modul specific de asigurare
a independenţei ciobanului transhumant, fără a pierde integrarea sa în
comunitatea căreia aparţinea, şi autocefalia bisericii ortodoxe există o
continuitate de esenţă şi o compatibilitate atât de adâncă încât românul nu
putea fi decât ortodox. Românul obişnuit nu este preocupat în mod deosebit
să se diferenţieze faţă de ceilalţi, ci să fie “în rândul lumii”, să păstreze în
el însuşi ceea ce este comun colectivităţii din care face parte.
Conservatorismul românesc, realizat prin interiorizare, salvează în ultimă
instanţă tot ce este mai general şi mai adevărat. Ferirea de “slava deşartă”
este intrinsecă nu numai spiritualităţii ortodoxe în general, dar şi
spiritualităţii româneşti născute ortodoxe. “Jertfa de sine acoperită de
modestie e drumul prin care urcă omul spre culmile umanizării, spre slava
necăutată, dar recunoscută de toţi fără invidie, cu recunoştinţă”, spunea
părintele Dumitru Stăniloaie.57 Prin retragerea în sine, românul nu se
individualizează în sensul de a deveni un atom complet autonom, ci se
54
Preot Profesor Dumitru Stăniloaie în Protosinghel Ioanichie Bălan - “Convorbiri
duhovniceşti”, vol. 2. editat de Episcopia Romanului şi Huşilor, 1990, p. 16.
55
Scrierile feţelor bisericeşti insistă numai asupra contribuţiei bisericii ortodoxe române
la unitatea şi continuitatea neamului. Se neglijează că în trecut biserica juca un rol mult
mai complex, căci diviziunea muncii încă nu separase şi laicizase anumite funcţii sociale.
Bisericile erau adăpost pentru negustori şi ofereau loc de efectuare a comerţului în
pieţele din faţă, ca şi a petrecerilor populare. Tehnologiile agricole avansate erau
propagate tot prin biserică. Biserica şi mânăstirea erau spital şi farmacie. Ele ofereau şi
condiţiile de judecare a numeroase pricini. Aproape că nu există instituţie socială laică
ale cărei începuturi să nu fie în biserică.
56
Se ştie că în cazul unor termeni sinonimici, dacă unul este de origine latină, iar
celălalt de împrumut de la popoarele cotropitoare, se produce o separaţie a sensurilor,
termenul latin păstrând sensul pozitiv, iar termenul rusesc, turcesc sau de altă origine
căpătând sensul peiorativ sau dezagreabil.
57
Ioanichie Bălan - “Convorbiri duhovniceşti”, vol. 2, p. 100.
35
personifică, adică rămâne membru demn al comunităţii spirituale şi sociale
căreia îi aparţine, conservând plenitudinea trăirii umane. Demnitatea
românească nu este făcută pentru a deveni aroganţă, căci ea este
permanent în cumpănă cu decenţa, cu modestia. Iar această unitate este
mult râvnita dreptate. Vorbind despre particularităţile poporului nostru,
părintele Stăniloaie mai arăta: “Tot ce a dispreţuit mai mult a fost aroganţa
faţă de alţii şi marea încredere în puterile sale.”58
O populaţie care părăsea vara câmpia nu putea cultiva grâu, căci grâul se
recoltează în miezul anotimpului călduros, iar pregătirea pâinii necestă un
cuptor. Pentru a scăpa de nevoia cuptorului la fiecare aşezare a stânei,
italienii au apelat la macaroane. La noi au preferat meiul. Deoarece meiul
nu se pretează la panificaţie, românii au fost un popor consumator de
mămăligă din mei. Când a pătruns aici porumbul adus din America, cu o
productivitate mult mai mare, a luat locul meiului drept cultură prioritară.
Hotărâtoare au fost momentele de semănat şi recoltat, adică integrarea în
viaţa pastorală. Se cultiva însă strictul necesar pentru consum, deoarece
popoarele din jur preferau pâinea, deci lipseau posibilităţile de
comercializare. Alături de mămăligă, consumul alimentar conţinea
produsele lactate şi borşul, o fiertură acră din plante deseori necultivate, ci
culese direct din natură. Deşi erau crescători de animale, carnea era
consumată foarte rar, în special de sărbători. Faptul nu poate fi explicat
prin lipsa de carne, ci prin necesarul nutritiv solicitat de tipul de viaţă
pastorală.59
La fel, nu se poate explica prin sărăcie nici tipul de locuinţă răspândit. În
Dobrogea, Moldova şi Muntenia bat vânturi uscate şi îngheţate dinspre
stepa rusească. Dacă locuinţa are o suprafaţă mare de expunere către
răsărit, pierderile de căldură din încăperi sunt excesive. De aceea au
preferat construcţii joase, cât mai joase, ba chiar parţial îngropate în
pământ (bordeie). În plus, casa rămânea fără întreţinere în perioadele de
transhumanţă. Despre o zonă cu pământ foarte puţin cultivat, unde gradul
de împădurire era foarte mare, unde runculitul (defrişatul) era o trudă
pentru care lemnul nu prezenta interes, ci numai obţinerea de terenuri
agricole virgine roditoare, este absurd să se afirme că din sărăcie, din lipsa
materialului de construcţie nu s-au făcut clădiri înalte. Cu toate acestea,
dârdâind în blocuri de locuinţe înalte din prefabricate, unii “specialişti”
deplâng mizeria din istoria neamului nostru. Mai practică şi comparaţii cu
Transilvania, unde condiţiile climatice fiind altele şi casele erau mai
58
Idem, p. 83.
59
Iulian Mincu - “Alimentaţia raţională a omului sănătos”, Editura medicala, Bucureşti,
1978, p. 19- 25.
36
curajos desprinse de pământ. Pasămite, aici se resimţea influenţa
civilizatoare a altor popoare. Dar nu explică de la cine au copiat moţii
obiceiul ca acoperişul să fie uneori mai înalt decât camerele de locuit, căci
minorităţile conlocuitoare nu practică aşa ceva. Românii (moţii, oşenii etc.)
locuiau în principal la munte, iar celelalte naţionalităţi dominau câmpia şi
dealurile. În zonele cu zăpezi abundente au fost preferate acoperişuri cu
pantă abruptă, pentru a evita prăbuşirea lor sub presiunea zăpezii.
Incapabili să înţeleagă perfecta adaptare la mediul natural din întreaga
epocă pastorală a neamului românesc, predicatorii unor ideologii de
împrumut căutau explicaţii sterile.
Viziunea contemporană ecologistă ce s-a dezvoltat în Occident decurge din
spaima faţă de consecinţele neregulilor făptuite de om pe pământ. Ea nici
măcar nu este necesar creştină, ci poate fi atee. La români nu este vorba de
ecologism, ci de ecosophism. O sugestivă manifestare spaţială a unităţii
dintre om şi natură remarca Lucian Blaga: în Transilvania, spre deosebire
de aşezările săseşti, la români lipsea demarcaţia clară dintre ograda şi
ogorul lor. Casa se continua în curte şi curtea în câmp.60
Prosperitatea populaţiei decurgea şi din faptul că întreţinerea domnilor şi a
oastei depindea în mică măsură de birurile plătite de supuşi. Sursa
principală de venituri pentru visteria domnească o reprezentau taxele
vamale plătite de caravanele negustoreşti ce legau Italia şi Hansa de
Levant. Mobilitatea spaţială a populaţiei datorită păstoritului făcea dificil
un control prea mare din partea domnului asupra supuşilor, iar
independenţa relativă a visteriei de birurile localnicilor nici nu necesita un
asemenea control. De aici un grad mai mare de independenţă a omului de
rând, o accentuare a personalităţii proprii comparativ cu alte popoare61, o
lipsă de ruptură între clase. Abia după ce turcii au reuşit să obtureze aceste
canale de comerţ a început decăderea domnilor pământeni. Până atunci am
fost poate unul din popoarele europene la care clasa de jos şi clasa
boierească erau de acelaşi neam. Chiar şi etnic boierul român nu era
străin, nu era rupt de omul obişnuit.
60
Lucian Blaga - “Încercări filosofice”, Facla, Bucureşti, 1977, p. 223-225.
61
“În ţara unde se zice «Tu, Doamne», şi Celui de Sus şi Regelui care reprezintă puterea
supremă, oamenii nu stau în genunchi.” Nicolae Iorga în “Enciclopedia României”, vol.
1, Bucureşti, 1938, p. 38.
37
Religia a interzis dacilor să scrie. De aceea, singurele izvoare de informare
asupra vieţii lor economice provin de la arheologi sau autori străini Daciei.
Nici măcar asupra limbii utilizate de daci nu există informaţii certe.
Putem afirma cu certitudine insă că activităţile economice cunoşteau o
mare diversitate. Dacii practicau creşterea animalelor, fapt ilustrat pe
Columna lui Traian, cultivau grâu, mei, secară, cum ne spun Herodot şi
descoperirile arheologice, cultura viţei de vie deţinea o extindere atât de
mare încât, dorind să pună capăt beţiilor, Deceneu a încercat extirparea
viilor. Apicultura era foarte dezvoltată. Activităţile miniere, în principal
extracţia aurului, fierului, sării stăteau la baza dezvoltării meşteşugurilor
de prelucrare, dacii fiind cunoscuţi prin armamentul lor specific şi produse
de podoabă de mare rafinament. Arheologii scot la iveală superbe produse
de olărit, iar costumaţia dacilor de pe Columna lui Traian denotă puternica
dezvoltare a activităţilor de ţesut. Veniturile şi le completau şi prin
incursiuni repetate pentru prada de război în sudul Dunării, ceea ce a
generat unul din motivele războaielor romane de ocupare a Daciei. Când
Herodot îi definea drept „cei mai viteji dintre traci”, probabil că avea în
vedere şi pericolul pe care ei îl reprezentau pentru vecini, inclusiv cetăţile
greceşti de la Marea Neagră. Din sudul Dunării erau aduse nu numai
bunuri materiale, dar şi sclavi. Sclavajul nu a semănat cu cel din Grecia şi
Roma, nu avea drept scop scutirea de muncă a proprietarilor, ci era un
scavaj de tip patriarhal, unde sclavul muncea alături de proprietar, ca un
fel de membru al familiei. Dezvoltarea activităţilor comerciale este dovedită
de tezaurele de monede dacice şi străine descoperite de arheologi. Câtă
prosperitate economică era ne spune sintetic faptul că, atunci când a cucerit
parţial Dacia, Traian a scutit întregul imperiu roman timp de o jumătate de
an de impozite, iar toată populaţia Romei a beneficiat gratuit de ospeţe 123
de zile.
Semnificaţia acestei diversităţi a vieţii economice, pe care o regăsim
nemodificată până la începutul secolului al XIX-lea, este că milenii
populaţia de pe aceste pământuri a avut o continuitate de viaţă economică
neperturbată, ceea ce a lăsat puternice amprente asupra mentalităţii
locuitorilor, mentalităţi care au intrat în conflict cu evoluţiile impuse de
dezvoltarea capitalistă şi industrială ulterioară.
Cucerirea Daciei de către romani şi ocuparea ei s-a asigurat cu trupe „ex
toto orbe”, adică din tot imperiul, exclusiv Roma, ceea ce a permis intrarea
în contact cu tehnologiile şi activităţile din tot imperiul roman. Ocupaţia
romană a condus la construcţii impozante de drumuri, cetăţi, apeducte etc.,
din care au rămas numai ruine. Ele nu au influenţat viaţa economică
viitoare pe aceste pământuri. De aceea nu insist asupra lor, ele pot oferi
38
numai satisfacţie curiozităţii istoricilor. Ceea ce merită reţinut aici este că
activităţile economice au putut fi aduse la maximul de perfecţionare permis
în imperiul roman.
În Evul Mediu, de-a lungul secolelor în care statele româneşti au facilitat
comerţul mondial, ele au constituit chiar o excepţie în peisajul european
prin formă şi dimensiuni. Ţara Românească şi Moldova au fost două state
mult mai mari decât media europeană pe acea vreme, de formă alungită în
direcţia drumurilor comerciale. Faptul că au putut să se menţină astfel într-
o Europă pulverizată exprimă tocmai rolul de protector al comerţului
european cu Levantul62 şi de pavăză în faţa expansiunii unor popoare
asiatice. Acest rol de grănicer al Europei va putea să şi-l recapete România
abia în perioada interbelică, atunci când trebuia stăvilită expansiunea
bolşevismului.
Drumurile comerciale treceau şi peste teritorii ocupate de alte popoare. De
ce ele nu au putut să se organizeze special pentru protecţia caravanelor?
Pentru că numai la noi potecile se puteau întinde pe sub munte, acolo unde
au fost primele cetăţi de scaun şi unde după fiecare victorie militară domnii
mai făceau o mânăstire. De ce făceau mânăstiri tocmai atunci când poporul
era mai necăjit, cu bărbaţi morţi în lupte şi recolte pârjolite? Pe baze
froidiste se caută explicaţia într-un sentiment de vinovăţie colectivă. În
realitate, domnii reconsolidau principala lor sursă de venit, drumurile
comerciale, pentru că mânăstirile erau cele mai sigure adăposturi peste
noapte pentru negustori. Înfrăţirea cu muntele oferă explicaţii simple şi
naturale pentru toate aspectele vieţii româneşti, făcând inutile subtilităţile
subconştiente ale unor teoreticieni inconştienţi.
La începutul secolului al XIX-lea au intervenit două modificări esenţiale
care au perturbat ritmul secular de viaţă al acestui popor. Pe de o parte,
creşterea numerică a populaţiei solicita o utilizare mai intensivă a
pământului, adică trecerea la cultura pe scară mai mare a plantelor. Pe de
altă parte, pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774) şi, ulterior, cea de la
Adrianopole (1829) liberalizau comerţul pe Dunăre şi pe mare. Cum
transportul pe apă era mult mai ieftin, căpătau interes mărfurile cu volum
mare precum grâul. Iar grâul românesc „arnăut”, soi care nu se mai
cultivă astăzi, era de 5-6 ori mai ieftin de cât grâul din Europa Occidentală
şi avea o calitate net superioară.
Dacă până în partea a doua a secolului al XVIII-lea ţăranii puteau munci
oricât pământ doreau, prin creşterea populaţiei şi a interesului boierilor
pentru exportul de grâu au început frământările legate de distribuirea
62
Nicolae Iorga - “Istoria comerţului romănesc”, Epoca veche, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 1919, p. 4-6.
39
terenurilor. Atunci a început tranziţia de la economia pastorală la cea
cerealieră, de la economia tradiţională la cea de piaţă.
Pădurile au început să fie tăiate în ritm accelerat, atât pentru exportul de
lemn, cât şi pentru a face loc lanurilor de grâu. Dacă la 1837 suprafaţa
arabilă în Principate era de 1.048 mii hectare, în 1862 a crescut la 2.197
mii ha., iar în 1916 a depăşit 6.000 mii hectare. În Banat şi Transilvania,
chiar dacă procesul a fost mai puţin abrupt, tendinţa era aceeaşi.63
Numărul de oi şi cornute mari a început să scadă, iar ciobanii au devenit
din ce în ce mai mult plugari. Dintre animalele crescute tot mai multe erau
pentru muncă şi tot mai puţine pentru carne, lapte şi alte produse
animaliere. Lucratul pământului necesită un efort fizic mai mare şi, în
special, concentrat în perioadele de semănat şi recoltat. Alimentaţia
populaţiei nu mai corespundea noilor condiţii, iar resursele pentru
modificarea structurii alimentare se diminuau. Cum cantitatea de produse
animaliere se reducea absolut prin dispariţia locurilor de păşunat şi relativ
prin creşterea populaţiei şi a necesarului pe locuitor, necesarul de calorii
era satisfăcut cu predilecţie din consumul de cereale sub formă de
mămăligă şi pâine. Pe terenurile lor din ce în ce mai mici ţăranii preferau
să cultive porumb, nu numai din tradiţie, ci şi pentru că era o cultură mai
intensivă, aşa că baza alimentară o reprezentau mămăliga şi borşul.
Efectele pozitive asupra vieţii ţăranului exercitate de aplicarea legii rurale
a lui Cuza la 1864 au fost repede pulverizate de creşterea rapidă a
populaţiei, care obliga la împărţirea loturilor ţărăneşti în părţi tot mai mici.
Privit la nivel de ţară, producţia prospera. Cu toate oscilaţiile anuale, este
certă tendinţa de creştere a productiei la principalele plante cultivate
(tabelul nr. 2.3), atât ca producţie totală, cât şi pe locuitor.
63
“Enciclopedia României”, vol. 3, 1939, p. 475.
40
Producţia anuală (mii q) Producţia pe locuitor (kg)
Anul Grâu Porumb Grâu Porumb
1905 28.587 16.203 441 250
1915 24.371 25.073 309 318
Sursa: „Economia României. Secolul XX”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1991,
p. 203, 204, 222, 223.
64
“Enciclopedia României”, vol. 4, 1943, p. 467.
41
Tabelul nr. 2.5
Comerţul exterior al României în perioada 1859-1915
- mii lei -
Anii Export Import Sold
1859 78.491 37.658 + 40.833
1865 111.736 68.039 + 43.697
1875 144.962 100.834 + 44.128
1885 247.968 268.539 - 20.571
1895 265.048 304.575 - 39.527
1905 457.101 337.538 + 119.563
1915 570.182 332.942 + 237.240
Sursa: “Economia României. Secolul XX”, p. 347-348.
65
Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Mona-Lisa Pucheanu, Corneliu-Liviu Popescu –
„Constituţiile române”, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1993.
66
Maria Mureşan – „Istoria economiei”, Editura Economică, Bucureşti, 1995, p. 150.
42
În 1876, din dorinţa de a marca independenţa faţă de Imperiul Otoman, a
fost încheiată o convenţie cu Austro-Ungaria prin care se acorda reciproc
clauza naţiunii celei mai favorizate. Liberul acces vamal al mărfurilor
austro-ungare a scos de pe piaţă întreprinderile industriale româneşti.
După cucerirea independenţei în 1877 convenţia a fost denunţată, iar în
1887 a fost adoptată legea „Măsuri generale pentru a veni în ajutorul
industriei naţionale”, completată în 1912 cu „Legea pentru încurajarea
industriei naţionale”.67 Promovarea industriei devenea astfel o politică de
stat.
Prin introducerea monedei naţionale, leul, în 1867, înfiinţarea Băncii
Naţionale în 1880, înfiinţarea Bursei de mărfuri şi valori, adoptarea
Codului Civil şi Codului Comercial, România îşi crease deja toate
instituţiile specifice unei vieţi culturale moderne şi unei economii de piaţă
prospere.
Sugestivă pentru amploarea luată de deschiderea spre economia modernă
este evoluţia pieţei capitalului, întemeiată pe societăţi comerciale, burse de
valori etc. (tabelul nr. 2.6).
67
Idem, p. 114-115.
43
O imagine de ansamblu asupra evoluţiei economiei româneşti până în
pragul primului război mondial ne-o oferă evoluţia avuţiei naţionale.
Conform datelor din tabelul nr. 2.7, într-o jumătate de secol activul brut al
avuţiei naţionale a crescut de 7,7 ori. Acest progres a fost susţinut şi prin
îndatorare externă. De aceea creşterea de 61 de ori a obligaţiilor financiare
externe diminuează puternic creşterea activului net al avuţiei naţionale, la
numai 6,5 ori.. Constatăm că cea mai puternică dinamică s-a realizat în
transporturi şi comunicaţii, de 123 de ori fiind creşterea. Pregătirea pentru
a deveni o economie de piaţă presupunea şi atunci, ca şi acum, investiţii
masive în infrastructură. Dacă atunci s-a făcut acest efort, în actuala
perioadă de tranziţie se face, din păcate până acum, mult mai puţin.
Urmează ca importanţă, superior mediei, dinamica din industrie şi
construcţii. Activul din agricultură şi silvicultură nu a crescut prin
extinderea terenurilor şi a dotărilor cât prin creşterea arendei şi a preţului
pământului. Investiţiile în sectorul edilitar (pavarea străzilor, canalizare,
apă etc.) apar abia la începutul secolului al XX-lea.
44
Activ brut 2393,9 5332,3 10725,9 18331, 766
0
Obligaţiile financiare 50,1 547,0 1577,3 3065,6 6119
externe
Activ net 2343,8 4785,3 9148,6 15265, 651
4
Sursa: Victor Axenciuc – „Avuţia naţională a României”, C.R.E.C.C., Bucureşti, 2000,
p. 159.
45
al XIX-lea (tabelul nr. 2.10) avuţia naţională pe locuitor din România era
numai de 3 ori mai mică decât în Marea Britanie şi de 2,3 ori mai mică în
comparaţie cu Franţa. A fost singura perioadă în care diferenţele de nivel
de dezvoltare economică s-au diminuat. În tot secolul care a urmat
ecarturile au crescut. Decalajele la venitul naţional pe locuitor erau cam de
acelaşi ordin, România fiind în urma Marii Britanii de 2,6 ori, iar a Franţei
de 2,3 ori. Ceea ce denotă că gradul de valorificare a avuţiei naţionale era
46
Portugalia 2055 410 61,5
Suedia 2850 570 105,0
Norvegia 1100 550 100,0
Danemarca 2530 1100 128,5
Olanda 4400 915 113,5
Belgia 4940 760 133,5
Elveţia 2460 805 110,0
România 2595 520 68,5
România1 2155 346 -
Serbia 1055 460 62,0
Bulgaria 1480 425 57,0
Grecia 1110 480 60,0
Total Europa 156700 - 96,0
S.U.A. 81750 1185 228,0
Argentina 5045 515 80,0
Australia 5380 1345 251,5
Sursa: Victor Axenciuc – „Avuţia naţională a României”, p. 294.
1. Calculele lui Victor Axenciuc.
47
Grecia 2033-2273 430-478 60
Brazilia 11962 478 -
Iugoslavia 6459-6669 478-526 60-71
România 3589 478 63
Bulgaria 2273-2631 478-550 70-80
Finlanda 1435-1675 455-520 74
Turcia 6818 502 -
Polonia 15550-16506 550-598 77
Portugalia 3589 590 84-92
Italia 21531 598 104
Spania 14354-14833 718-742 102
Norvegia 1794-1914 718-789 119
Cehoslovacia 10766-11244 766-813 106
Austria 5024 766 133
Danemarca 2392 789 151-169
Suedia 4546-4785 813-864 121-124
Germania 74163 1100 178-174
Olanda 8732 1388 173-189
Belgia 10646 1388 178-191
Franţa 57416-58612 1435-1459 178
Canada 11005 1459 195
Elveţia 5742-5981 1483-1555 198
Marea Britanie 68421-70096 1507-1531 241
Argentina 11722 1555 317
Australia 8134-8373 1700-1746 304
S.U.A. 198808 2057 372
Noua Zeelandă 2751 2345 342-364
Sursa: Victor Axenciuc – „Avuţia naţională a României”, p. 299-300.
48
imperiile vecine, realizând pentru prima oară statul naţional unitar. Dacă,
în 1919, în graniţele Vechiului Regat existau numai 7,2 milioane de
locuitori pe o suprafaţă de 137,9 mii km pătraţi, România întregită avea în
acelaşi an 14,67 milioane de locuitori şi 295 mii km pătraţi suprafaţă.68 Mai
mult decât dublu , atât la numărul de locuitori (2,04 ori), cât şi la suprafaţa
ţării (2,14 ori).
Războiul a adus însă şi pierderi catastrofale. Pierderile umane, în special
militari, se cifrau la 800.000 persoane. Ceea ce reprezenta circa 20% din
forţa de muncă. Pierderile materiale în timpul războiului atingeau 72
miliarde lei aur, echivalentul a circa 14 miliarde dolari.69 Tezaurul trimis la
Moscova numai cu primul transport este evaluat la 321.580.457 lei aur. 70
Suma totală a datoriei externe a României provocată de război era de 9.308
milioane lei aur.71
3.2. Populaţia
68
“Economia României. Secolul XX”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1991, p.
92.
69
Nicolae Belli – „Tranziţia mai grea decât un război”, Editura Expert, Bucureşti, 2001,
p. 37.
70
„Tezaurul Băncii Naţionale a României la Moscova”, Editura Fundaţiei Culturale
Magazin Istoric, Bucureşti, 1999, p. 17.
71
Victor Axenciuc – „Avuţia naţională a României”, p. 202.
49
vii t natural i vii e natural
191 14.669.84 512.91 441.880 71.035 35,0 30,1 4,9
9 1 5
192 15.541.42 539.35 414.629 124.730 34,7 26,7 8,0
0 4 9
192 16.687.35 605.65 361.995 243.660 36,3 21,7 14,6
5 9 5
193 17.888.99 625.34 346.714 278.627 35,0 19,4 15,6
0 2 1
193 19.087.84 585.50 402.720 182.783 30,7 21,1 9,6
5 5 3
193 19.933.80 563.73 370.287 193.476 28,3 18,6 9,7
9 2 6
Sursa: „Anuarul statistic al României 1939 şi 1940”, p. 142.
50
Graficul nr. 3.1
45
40
35
Natalitatea
30
Mortalitatea
25
20
15
10
19
20
21
25
26
30
31
34
22
23
24
27
28
29
32
33
35
36
37
38
39
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
Sursa: Tabelul nr. 3.1.
51
Graficul nr. 3.2
50
45
40
35 Natalitatea
Mortalitatea
30
25
20
15
21
22
23
24
26
27
29
31
32
34
36
37
39
19
20
25
28
30
33
35
38
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
Sursa: „Anuarul statistic al României 1939 şi 1940”, p.142.
52
Natalitatea, mortalitatea şi sporul natural în perioada
1919-1939 în mediul urban
26
24
22
20
18
16
Natalitatea
14
Mortalitatea
12
10
19
20
21
27
28
31
32
38
39
22
23
24
25
26
29
30
33
34
35
36
37
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
Sursa: „Anuarul statistic al României 1939 şi 1940”, p.142
53
de la 7 ani în sus
Total ştiutori de 8.250.183 4.893.947 3.356.236
carte
Extra şcolară 126.078 73.059 53.019
Primară 7.018.263 4.172.988 2.845.275
Secundară 708.581 369.945 338.636
Profesională 263.579 170.749 92.830
Universitară 91.139 69.844 21.295
Şcoli superioare 42.543 37.362 5.181
Neştiutori de 6.200.568 2.177.130 4.023.438
carte
Ştiinţă de carte 74.127 34.086 40.041
nedeclarată
Sursa: „Anuarul statistic al României 1939 şi 1940”, p. 92.
54
Tabelul nr. 3.4
Suprafaţa totală după modul de folosinţă,
în perioada 1919-1939
mii hectare
Perioad Total Arabil Fâneţe Vii şi Forestie Alte
naturale livezi r suprafeţ
şi păşuni e
1919-24 29.505 11.477 4.972 458 6.525 6.073
1925-29 29.505 12.550 4.853 589 6.510 5.003
1930-34 29.505 13.123 4.677 574 6.449 4.682
1935-39 29.505 13.706 4.711 600 6.367 4.121
Sursa: Victor Axenciuc – „Evoluţia economică a României”, vol. 2, p.47.
55
Perioad Total Cereale Plante Plante Plante Ogoare
industrial alimentar de
e e nutreţ
cultivat
1919-24 11.477 9.076 200 320 461 1.420
1925-29 12.550 10.711 390 418 632 399
1930-34 13.123 11.077 361 460 711 514
1935-39 13.706 11.420 493 497 751 545
Sursa: Victor Axenciuc – „Evoluţia economică a României”, vol. 2, p.51.
56
mii
Anii Cabalin Bovine Ovine Porcine Păsări
e
1919 1.380 4.634 6.739 2.290 36.330
1920 1.485 4.730 8.690 2.514 38.458
1925 1.815 5.049 12.950 3.088 41.832
1930 1.909 4.025 12.307 2.478 65.500
1935 2.163 4.326 11.837 2.969 49.311
1939 2.042 4.254 12.850 2.926 39.106
Sursa: Victor Axenciuc – „Evoluţia economică a României”, vol. 2, p. 416.
72
„Enciclopedia României”, vol. 3, p. 1090.
57
1922 69.529 1932 47.160
1923 78.481 1933 46.253
1924 83.684 1934 53.181
1925 88.903 1935 57.280
1926 92.498 1936 59.101
1927 86.760 1937 62.487
1928 78.153 1938 69.734
1929 79.915 1939 65.216
1930 64.627
Sursa: Victor Axenciuc – „Evoluţia economică a României”, vol. 1, p. 491.
73
Idem, p. 1102.
74
Idem, p. 1097.
58
1939 304.470 44.473 69.894 63.018 2.885 31.551
Sursa: Victor Axenciuc – „Evoluţia economică a României”, vol. 1, p. 485-490.
75
“Enciclopedia României”, vol. 4, p. 479.
76
Idem, p. 485.
59
Ţara Ponderea în Ţara Ponderea în
comerţul comerţul exterior
exterior al al României
României
1. Anglia 19,77 6. Olanda 4,03
2. S.U.A. 17,09 7. Italia 3,46
3. Germania 16,99 8. Palestina 3,46
4. Franţa 7,19 9. Bulgaria 3,03
5. Belgia 4,83 10. Cehoslovacia 2,17
Sursa: “Enciclopedia României”, vol. 4, p. 486.
În cele două decenii interbelice avuţia naţională s-a dublat (tabelul nr.
3.14). Contribuţia cea mai importantă au avut-o industria, comerţul,
construcţiile. Dar acest progres nu a făcut decât să recupereze pierderile
60
provocate de primul război mondial. Avuţia naţională pe locuitor era în
1938-1939 numai cu 8% mai mare decât cea din perioada 1912-1914, chiar
dacă depăşea cu 68% pe cea din 1920-192277. Pierderea tezaurului rămas
la Moscova nu a putut fi recuperată, stocul de metal monetar pe locuitor
fiind la sfârşitul perioadei mai puţin de jumătate din cel antebelic.
Schimbările structurale continuă, crescând ponderea construcţiilor,
industriei, comerţului, în detrimentul sectorului primar (tabelul nr. 3.15).
Deoarece avuţia naţională pe locuitor a rămas relativ constantă (tabelul nr.
3.16), decalajele internaţionale au evoluat în raport cu dinamica din alte
ţări, crescând comparativ cu S.U.A., Germania, Elveţia, scăzând faţă de
Franţa şi fiind relativ constant în raport cu Marea Britanie.
77
Victor Axenciuc – „Avuţia naţională a României”, p. 273.
61
Tabelul nr. 3.15
Structura avuţiei naţionale pe sectoare,
în perioada 1912-1939
procente
Sectoare 1912-1914 1920-1922 1938-1939
Agricultură, 57,21 62,04 45,22
silvicultură, stoc
de hrană şi
sămânţă
Clădiri, locuinţe 13,32 15,31 25,97
şi bunuri de
consum durabile
Transporturi şi 13,83 11,10 9,41
comunicaţii
Industrie 6,37 6,19 9,22
Comerţ 5,85 4,46 7,68
Sector edilitar 1,36 0,88 1,52
Stoc de metal 2,07 0,22 0,99
monetar
Activ brut 100,0 100,0 100,0
Obligaţii 16,67 30,33 9,20
financiare
externe
Sursa: Victor Axenciuc – „Avuţia naţională a României”, p. 274.
62
România 3,6 1-1,21 478 500
Japonia 16 40,0 311 1.334
India 36 67,6 120 226
Sursa: Victor Axenciuc – „Avuţia naţională a României”, p. 311.
1. La un teritoriu şi un patrimoniu dublu faţă de 1914.
63
În ultima conflagraţie mondială România a fost a patra ţară sub aspectul
numărului de vieţi omeneşti jertfite în lupta împotriva fascismului, după ce
sacrificase un număr enorm de persoane de la Prut până la Stalingrad.
Pierderile umane sunt evaluate la 92.620 de morţi, 333.966 răniţi şi
367.976 militari declaraţi dispăruţi, ceea ce înseamnă în principal
prizonieri. După intrarea trupelor sovietice în România numai în două luni
45.000 de saşi şi şvabi din ţara noastră au fost trimişi în Siberia.
Rechiziţiile de război, jaful fără îngrădire practicat de trupele de ocupaţie,
distrugerile datorate luptelor purtate pe teritoriul românesc şi toate
celelalte pagube făceau ca în 1945 venitul naţional al ţării să nu reprezinte
decât circa o treime din cel realizat la începutul războiului, în 1939.
Pagubele evaluate cu documente se cifrează la 7,44 miliarde de dolari, din
care 3,7 miliarde în raporturile cu Germania şi 3,7 miliarde în raporturile
cu U.R.S.S. Ceea ce nu a împiedicat ca României să i se impună o datorie
de război atât de mare încât, raportată la numărul de locuitori, o depăşea
pe cea a principalului vinovat de război - Germania. În plus, această
datorie era stabilită valoric, ocupantul sovietic urmând să hotărască ce şi la
ce preţuri va lua în contul datorie de război. Practic ţara a fost supusă unui
jaf fără nici un control şi fără nici o evidenţă de către cotropitorul
sovietic78.
4.2. Populaţia
78
Nicolae Belli – „Tranziţia mai grea decât un război”, p. 45 – 49.
64
1941 ... ... ... ... ... ... ...
1942 ... ... ... ... ... ... ...
1943 ... ... ... ... ... ... ...
1944 ... ... ... ... ... ... ...
1945 ... ... ... ... ... ... ...
1946 15.791 391.273 296.439 94.834 24,8 18,8 6,0
1950 16.311 426.820 202.010 224.810 26,2 12,4 13,8
1955 17.325 442.864 167.535 275.329 25,6 9,7 15,9
1960 18.403 352.241 160.720 191.521 19,1 8,7 10,4
1965 19.027 278.362 163.393 114.969 14,6 8,6 6,0
1970 20.253 427.034 193.255 233.779 21,1 9,5 11,6
1975 21.245 418.185 197.538 220.647 19,7 9,3 10,4
1980 22.201 398.904 231.876 167.028 18,0 10,4 7,6
1985 22.725 358.797 246.670 112.127 15,8 10,9 4,9
1989 23.152 369.544 247.306 122.238 16,0 10,7 5,3
¹ Datele se referă la suprafaţa actuală a României
… Lipsă date.
Sursa: „Anuarul statistic al României 1990”, C.N.S.,p. 66-67.
79
Vladimir Trebici – „Genocid şi demografie”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p.
39.
65
Graficul nr. 4.1
30
25
20
15
10
5 Natalitate
Mortalitate
0
48
50
56
58
62
64
68
72
74
78
84
46
52
54
60
66
70
76
80
82
86
88
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
Sursa:Pe baza tabelului nr. 4.1.
66
germană şi evreiască, 313.000 de persoane, iar mortalitatea suplimentară
faţă de normal a fost de aproximativ 400.000 – 500.000 de persoane.80
Numeroşi specialişti în creştere economică susţin că viteza acestui proces
depinde esenţialmente de factorul uman. În perioada interbelică şi chiar în
anii de război România îşi pregătise generaţii de specialişti în numeroase
domenii, capabili să asigure un avânt economic deosebit. Dar cotropitorul
sovietic nu dorea un stat captiv puternic şi, mai ales, un stat cu o populaţie
anticomunistă precum cea din România. De aceea a început un proces
îndelungat de distrugere a intelectualităţii româneşti. În primul rând au fost
închişi în lagăre şi închisori sute de mii de oameni pentru simplul motiv că
li se putea invoca, pe bun temei sau pe bază de acuzaţii false, o activitate
politică diferită de cea comunistă. Am spus că li se putea invoca, iar nu
imputa, deoarece mulţi au fost ţinuţi arestaţi fără măcar un simulacru de
proces şi condamnare. Erau suficiente denunţuri anonime despre
exprimarea unui dezacord cât de mic cu comunismul sau simpatie cu vechile
partide pentru a fi arestat şi torturat. Era suficient să fi ajutat cu o bucată
de pâine copilul unui deţinut politic pentru a fi condamnat la mulţi ani de
temniţă grea, ucigătoare. În al doilea rând intelectualii au fost eliminaţi din
activitatea pentru care erau calificaţi specialişti şi au fost înlocuiţi cu
consilieri sovietici, activişti comunişti sumar instruiţi în ţară şi cu o
generaţie instruită la Moscova şi care, în cele mai multe dintre cazuri, se
reîntorceau cu escorta soţiilor de origine rusă. S-a sperat astfel că lipsit de
intelectualitate poporul român îşi va pierde capacitatea de discernământ. O
prigoană sălbatică a fost dezlănţuită în special împotriva preoţilor. În
principal preoţii greco-catolici, care aveau legături cu Sfântul Scaun, dar şi
cei ortodoxi. Indiferent de pretexte, se poate vedea uşor că au fost cuprinse
în procesul de exterminare sau înlăturare toate vârfurile intelectuale.
Un principiu strategic de bază al doctrinei leniniste spune că gradul de
violenţă utilizat de către comunişti trebuie să fie proporţional cu gradul de
împotrivire, pentru a distruge capacitatea de apărare a adversarului. În
virtutea acestui principiu, violenţa la care a fost supus poporul român a
depăşit tot ceea ce s-a practicat în celelalte ţări captive din estul european.
Spre deosebire de alte popoare din jur, românii nu au apelat la împotrivirea
violentă ca fenomen de masă, chiar dacă rezistenţa în munţi a partizanilor a
fost cea mai îndelungată din Europa. Românii s-au apărat prin
interiorizare, prin retragere în resorturile intime ale fiinţei lor. Era soluţia
milenară a acestui popor. Dedublarea persoanei prin totala disjungere a
crezului şi gândirii interioare de manifestarea verbală, oficială a devenit un
mod de existenţă pentru cei mai mulţi. Exprimările publice au încetat să mai
80
Idem, p. 141 - 143
67
fie un dialog, devenind debitări de monologuri paralele stereotipe şi în care
nimeni nu credea că exprimă opiniile celui care vorbeşte. Atât de adânc s-a
întipărit acest procedeu în acţiunile rutiniere încât revenirea la normal,
redeschiderea propriei conştiinţe în faţa semenilor va fi probabil un proces
îndelungat.
Un alt factor de distrugere a capacităţii intelectuale a naţiunii l-a
reprezentat destabilizarea morală. Eliminarea învăţământului religios din
şcoală, sancţionarea pe diverse căi a celor ce îndrăzneau să meargă la
biserică şi propaganda atee deşănţată timp de câteva decenii au slăbit
capacitatea unor întregi generaţii de a-şi găsi echilibrul moral.
Transmutarea de mari proporţii a populaţiei rurale la oraşe a reprezentat
un proces de aculturaţie la fel de adânc resimţit. De regulă plecau din sate
spre oraşe tineri ajunşi la vârsta maturităţii, după absolvirea studiilor.
După ce îşi formau un stil propriu de viaţă specific mediului rural şi
activităţii agricole se mutau în mediul urban şi desfăşurau activităţi
neagricole pentru care nu erau pregătiţi prin educaţie. Datele din tabelul
nr. 4.2 ilustrează sporul populaţiei urbane înregistrat la recensăminte, iar
graficul nr. 4.2 creşterea anuală estimată a gradului de urbanizare. Exodul
a fost chiar mai mare decât cel ilustrat de cifre luând în calcul navetismul şi
compensarea parţială a mortalităţii din mediul urban.
68
Ponderea populaţiei urbane în perioada 1946-1989
60
55
50
45
40
35
30
25
20
15
10
46
48
66
68
70
72
76
82
50
52
54
56
58
60
62
64
74
78
80
84
86
88
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
Starea de inadaptare a fost resimţită nu numai de cei care plecau la oraşe,
dar şi de cei deja urbanizaţi care trebuiau să se adapteze într-un mediu
modificat prin invazia copleşitoare de noi veniţi. Afluxul masiv către
activităţi industriale a depăşit cu mult capacitatea de calificare prin
sistemul de învăţământ. Cei mai mulţi dintre muncitori erau necalificaţi
după standardele internaţionale, chiar dacă la noi erau declaraţi calificaţi
“la locul de muncă”. De aici a izvorât o degradare calitativă a
muncitorului mediu industrial. Comunismul a profitat din plin de reducerea
capacităţii de rezistenţă a clasei muncitoare - adică tocmai a clasei pe care
pretindea că o reprezintă - slăbită profesional şi organizatoric prin afluxul
masiv de noi veniţi lipsiţi de calificare industrială şi adaptare la viaţa în
mediul urban şi muncitoresc.
69
Structura populaţiei ocupate în perioada 1950-1989
80
70
60
50
40
30
20
10
0
1950 1955 1960 1965 1970 1975 1980 1985 1989
70
fiind pe locul trei după Albania şi Iugoslavia la consumul mediu anual de
cereale81.
81
Constantin Grigorescu, coordonator – „Nivelul dezvoltării economico-sociale a
României în context european. 1989”, Editura Expert, Bucureşti, 1993, p. 175 – 179.
71
Pentru a susţine efortul de război statul român a apelat la emisiune masivă
de monedă fără acoperire, ceea ce a condus la o devalorizare insuportabilă
a monedei naţionale. Nu se mai putea apela la credite externe ca după
primul război mondial. Nu am avut nici dreptul să aderăm la acordul de la
Bretton Woods. De aceea reforma monetară s-a efectuat în detrimentul
populaţiei. A fost schimbat un leu nou contra 20.000 lei vechi, în mod
limitat. Din totalul de 48.451 miliarde lei în circulaţie, au fost acceptaţi la
schimb numai 27.550 miliarde lei, adică 57%. Familiile de ţărani au avut
dreptul să schimbe 5 milioane lei vechi, ceea ce reprezenta circa 1,7 dolari,
familiile de salariaţi 3 milioane lei, majorii fără profesie dovedită oficializat
1,5 milioane de lei, iar întreprinderile comerciale nici un leu. Deoarece
masa monetară rămasă în circulaţie era totuşi excesivă, în 1952
operaţiunea a fost repetată printr-o nouă reformă monetară. Procedeul a
lovit în mod special pe ţărani, care obişnuiau să îşi păstreze banii „la
ciorap”.
Datorită războiului rece relaţiile comerciale tradiţionale au fost întrerupte.
În 1950 principalii parteneri comerciali au devenit U.R.S.S., Ungaria,
Cehoslovacia şi Polonia ( tabelul nr. 4.3). Dacă înainte de război ponderea
U.R.S.S. în comerţul exterior total era de doar 1%, în 1950 era de 51,5%.
72
Tabelul nr. 4.4.
Continuare
Chimică Materiale Prelucra- Hârtie Pielărie Ceramică
de con- rea
strucţie lemnului
31.551 15.247 41.069 15.173 14.030 1.452
38.171 39.323 80.109 18.516 17.358 11.096
Se poate constata din tabelul nr. 4.4 că singura industrie în regres a fost
industria alimentară, fapt explicabil prin pierderea unor provincii
predominant agrare şi prin lipsa de materii prime provocată de secetă. Cele
mai mari creşteri le-au avut ramurile cu rol deosebit în refacerea ţării după
război.
Modificările intervenite în utilizarea terenurilor sunt greu de interpretat
datorită modificărilor intervenite în extinderea graniţelor ţării şi a
structurilor specifice fiecărei provincii rupte din trupul ţării sau realipite.
Tabelul nr. 4.5 exprimă mai mult impactul raptului teritorial de cât
modificări în orientarea activităţii economice. Tabelul nr. 4.6 sugerează o
slabă reducere a destinaţiei arabile a terenurilor în favoarea fâneţelor
naturale, păşunilor şi a forestierului. Cum este greu de crezut că cineva s-a
ocupat de împăduriri în timpul războiului, modificarea de structură este
explicabilă numai prin modificarea graniţelor.
73
Perioad Total Arabil Fâneţe Vii şi Forestie Alte
naturale livezi r suprafeţ
şi păşuni e
1935-39 29.505 13.706 4.711 600 6.367 4.121
1940-44 19.526 8.177 3.777 377 4.527 2.667
1945-47 23.750 9.472 5.147 443 5.650 3.038
Sursa: Victor Axenciuc – „Evoluţia economică a României”, vol. 2, p. 47.
74
Suprafeţele destinate plantelor industriale şi a celor alimentare,
corespunzător tabelului nr. 4.7 sunt superioare nivelului antebelic,
deşi teritoriul ţării s-a diminuat. Datele din tabelul nr. 4.8 arată o
creştere a ponderii ogoarelor, cauzată probabil de diminuarea
forţei de muncă şi a celei de tracţiune din cauza războiului, dar şi
a secetei. Reducerea ponderii cerealelor este puternică, indiferent
cu care din perioadele anterioare facem comparaţia.
Pare straniu la prima vedere că tocmai într-o perioadă în care ţara a fost
atât de greu încercată să se remarce o puternică introducere a progresului
tehnic în agricultură. Datele din tabelul nr. 4.9 ilustrează o semnificativă
creştere a dotării agriculturii cu tractoare şi maşini agricole.
75
1947 10.74 7.023 74.256 42.489 18.198 ... 74.537
5
Sursa: Victor Axenciuc – Evoluţia economică a României”, vol. 2, p. 361.
Fapt explicabil însă prin lipsa de forţă de muncă datorită trimiterii pe front
a bărbaţilor, a pierderilor umane datorate morţilor, răniţilor, mutilaţilor de
război şi a prizonierilor. La fel se explică şi prin reducerea capacităţii de
tracţiune cu animale, cum rezultă din tabelul nr. 4.10. Reducerile şeptelului
au continuat şi după război datorită lipsei capacităţii de furajare în
condiţiile secetei.
76
oficială a economiei centralizate era orientată spre o dezvoltare extensivă,
actele normative îngrădind scoaterea din circuitul agricol a terenurilor.
mii hectare
Anul Agricol Arabil Păşuni Forestie Bălţi şi Altele
şi fâneţe r lacuri
1950 14.324,0 9.377,9 4.534,6 6.446,3 839,5 2.140,2
1955 14.112,3 9.662,1 4.054,2 6.483,0 803,1 2.351,6
1960 14.546,6 9.822,4 2.814,0 6.403,3 746,8 2.053,3
1965 14.791,4 9.816,7 4.316,1 6.378,4 803,8 1.776,4
1970 14.930,3 9.736,7 4.418,4 6.314,8 785,2 1.719,7
1975 14.946,4 9.740,9 4.446,3 6.315,8 786,6 1.701,2
1980 14.963,4 9.833,5 4.467,2 6.337,0 795,8 1.653,8
1985 15.020,2 9.984,7 4.398,1 6.339,1 842,6 1.548,1
1989 14.759,0 9.458,3 4.705,2 6.678,5 903,9 1.497,6
Sursa: „Anuarul statistic al R.S.R. 1982”, p. 116-117, „Anuarul statistic al R.S.R. 1977”,
p. 190-191, „Anuarul statistic al României 1990”, p. 265.
77
Modificarea de tendinţe apare evidentă analizând structura suprafeţelor
cultivate. Din tabelul nr. 4.13 rezultă că, dacă în primul
deceniu suprafaţa cultivată cu cereale pentru boabe a mai
crescut, ulterior a existat tendinţa certă de reducere cu circa
un milion de hectare a culturilor cu această destinaţie,
crescând suprafeţele alocate plantelor tehnice,
leguminoaselor pentru boabe, cartofilor şi legumelor.
Tabelul nr. 4. 13
Suprafaţa cultivată,
în perioada 1950-1989
mii hectare
Anul Cereale Leguminoas Plante Cartofi, Plante de
pentru e pentru tehnice legume, nutreţ
boabe boabe pepeni
1950 6.935,0 180,3 813,2 429,9 757,1
1955 7.219,4 169,1 830,5 450,4 742,1
1960 7.066,3 153,5 867,3 501,1 1.096,6
1965 6.766,5 135,7 832,8 498,2 1.339,0
1970 5.900,9 237,5 1.004,7 522,8 1.423,1
1975 6.239,8 108,0 1.078,0 524,6 1.457,5
1980 6.468,6 108,6 1.424,3 595,9 850,1
1985 6.285,5 278,0 1.434,1 610,6 1.077,5
1989 6.027,1 311,3 1.548,9 627,6 1.149,2
Sursa: „Anuarul statistic al R.S.R. 1977”, p. 216-219, „Anuarul statistic al R.S.R. 1982”,
p. 136-138, „Anuarul statistic al României 1990”, p. 274-277.
78
modeste , şi la aceste animale tendinţa de creştere continuă a numărului de
animale este evidentă.
Tabelul nr. 4. 15
Numărul animalelor,
în perioada 1951-1989
mii capete
Anul Bovine Porcine Ovine Păsări
1951 4.502 2.197 10.222 17.610
1956 4.800 4.950 11.120 33.000
1961 4.530 4.300 11.500 38.000
1966 4.935 5.365 13.125 40.085
1971 5.216 6.359 13.818 54.333
1976 6.126 8.813 13.865 78.626
1981 6.485 11.542 15.865 97.800
1986 6.692 13.651 17.342 120.149
1989 6.416 14.351 16.210 127.561
Sursa: „Anuarul statistic al R.S.R. 1977”, p. 282-283, „Anuarul statistic al R.S.R. 1982”,
p. 167, „Anuarul statistic al României 1990”, p. 366-367.
79
industrializare şi din ce cauze. Pentru că s-a scris mult despre falsificarea
datelor statistice, pentru relevanţă apelăm numai la indicatori care nu sunt
afectaţi de preţuri şi metodologii de evaluare.
800
700
600
500
400
300
200
100
0
1955 1960 1965 1970 1975 1980 1985 1989
40
30
20
10
0
1955 1960 1965 1970 1975 1980 1985 1989
80
Din graficele nr. 4.4 şi 4.5 rezultă în care perioade cincinale a sporit cel
mai mult personalul angajat în industrie. Primul cincinal 1951-1955 a
cunoscut o creştere însemnată pentru acea perioadă, fapt vizibil mai ales la
exprimarea procentuală. S-a continuat tendinţa din perioada anterioară
postbelică, în încercarea de a compensa din producţie internă ceea ce nu
mai puteam importa datorită războiului rece şi a sărăcirii puternice a ţării
în timpul războiului al doilea mondial şi după război.
În jurul anului 1960 în U.R.S.S. a început o dură campanie propagandistică
prin care se recomanda ca România să rămână o ţară agrară, fără a se
dezvolta industrial. Pentru a contracara aceste intenţii sovietice abia în
1964 s-a putut declara oficial independenţa politicii economice româneşti.
Dar încă înainte de acestă declaraţie oficială, a fost demarată
industrializarea forţată a ţării, pentru a pune pe sovietici în faţa faptului
împlinit şi pentru a demonstra că avem resurse de dezvoltare industrială.
Cincinalul 1961-1965 este caracterizat de o puternică dinamică a
personalului ocupat în industrie. După declaraţia din 1964, pentru a sprijini
detaşarea noastră de Moscova, ţările occidentale ne-au facilitat obţinerea
de fonduri de investiţii şi accesul la cumpărarea de utilaj. Pe această baza
am asistat la o creştere puternică a personalului angajat în industrie până
în 1980. Convingerea autorităţilor de atunci era că întreprinderile
industriale construite pe bază de credite occidentale vor putea oferi la
export mărfuri cu care să plătim datoria externă. Lucrurile nu au evoluat
aşa. A întârziat mult finalizarea investiţiilor, capacitatea reală de producţia
a multora dintre aceste întreprinderi nu a ajuns la cea proiectată, iar
tehnologia utilizată, importată din occident, era deja învechită, fiind dificil
să penetrăm cu mărfurile româneşti pe piaţa occidentală.
Din punctul de vedere al ocupării forţei de muncă, se poate constata că cele
mai importante ramuri erau în 1950 construcţiile de maşini, lemnul, textilă
şi alimentară, care, împreună deţineau 62,2% din totalul personalului. În
1989 aceleaşi patru ramuri deţineau tot atât, adică 62,6%. Numai că
ponderea construcţiilor de maşini a crescut de la 21,3% în 1950 la 36,6% în
1989, lemnul a scăzut de la 17,2% la numai 9%, industria textilă a scăzut de
la 12,7% la 10,9%, cea alimentară de la 11,0% la 6,1%. În 1989 deja
industria chimică cu 6,9% şi cea a confecţiilor cu 6,5% devansau industria
alimentară.
Dezvoltarea industrială a ţării a condus la însemnate modificări în
structura comerţului exterior, atât în ceea ce priveşte structura de mărfuri,
cât şi orientarea geografică. Din tabelul nr. 4.16 se poate remarca
dependenţa din ce în ce mai mare de importul de combustibili şi materii
prime. Dacă această grupă deţinea 23,5% în 1950, ea a ajuns la 56,0% în
81
1989. Capacitatea proprie de producţie a redus dependenţa de import în
mod sensibil la maşini şi utilaje, materii prime nealimentare, bunuri de larg
consum. În plus, la export a crescut ponderea maşinilor şi utilajelor de la
4,2% în 1950 la 29,3% în 1989, produsele chimice au sporit de la 1,7% la
9,5% în aceeaşi perioadă, iar bunurile de lar consum de la 1,3% la 18,1%.
82
Export Import
1950 1989 1950 1989
Total 100,0 100,0 100,0 100,0
Maşini şi 4,2 29,3 38,3 25,5
utila
je
Combustibili, 33,8 32,1 23,5 56,0
mat
erii
pri
me
Produse 1,7 9,5 4,5 5,6
chi
mic
e
Materiale de 4,4 2,0 1,1 0,9
cons
truc
ţii
Materii 28,9 4,1 21,4 5,4
pri
me
neal
ime
ntar
e
Alimente 14,1 4,3 0,3 1,5
Bunuri de 1,3 18,1 10,2 3,4
larg
cons
um
Sursa: „Anuarul statistic al României 1990”, p. 612-613.
83
export şi 8,1% la import. Între primele 12 ţări partenere, către care se
îndreptau 93,1% din exporturi şi de unde achiziţionam 78,9% din importuri
nu apărea nici o ţară petrolieră.
În 1989 importurile noastre au provenit în proporţie de 31,5% din U.R.S.S.,
12,0% din Iran, 7,4% din R.D.G. şi 6,3% din Arabia Saudită, împreună
aceste ţări livrând 57,2% din importurile româneşti. La export, ţările
petroliere au ponderi mai mici, deţinând U.R.S.S. 22,6%, Italia 9,5%,
R.F.G. 6,5% iar R.D.G. şi S.U.A. câte 5,4% fiecare. Apare un evident
dezechilibru geografic între importuri şi exporturi.
Deceniul al 8-lea a cunoscut o modificare substanţială a situaţiei economiei
mondiale. Recesiunea mondială a redus şansele româneşti de promovare a
exporturilor. Deoarece industria era orientată preponderent spre ramuri
mari consumatoare de energie, criza petrolului a lovit puternic capacitatea
de aprovizionare. Rezervele interne de hidrocarburi dădeau semne evidente
de epuizare. Investiţiile în petrol şi gaz metan nu aveau ca scop o creştere a
producţiei, ci frânarea scăderii acesteia. Datoriile externe deveneau
scadente şi, datorită unor greşeli în eşalonarea lor, se obţineau vârfuri de
sarcină a plăţilor greu de suportat. Occidentul nu accepta amânări de plăţi
şi reeşalonări.
Soluţiile adoptate pentru depăşirea acestor probleme au avut efecte
catastrofale. În loc de a se mulţumi să achite datoriile externe scadente,
România a încercat în deceniul al 9-lea să lichideze complet datoria externă
prin forţarea exporturilor, ceea ce a golit piaţa internă de mărfuri şi,
vânzând cu orice preţ, s-a produs o importantă scurgere de venit naţional în
exterior. Importurile au fost drastic diminuate, influenţând negativ nu numai
consumul populaţiei, dar şi capacitatea întreprinderilor de a înlocui
utilajele uzate şi de a le repara la timp la un nivel calitativ competitiv. S-a
încercat renunţarea la importuri prin producerea în ţară a tuturor tipurilor
de produse şi subansamble, ceea ce s-a realizat la preţuri de cost enorme şi
de calitate nesatisfăcătoare. După lichidarea aproape a întregii datorii
externe s-a continuat forţarea soldului excedentar al relaţiilor externe
pentru acumularea de rezerve valutare.
Dacă s-ar fi continuat cu investiţii în industrie disproporţiile s-ar fi
accentuat. Nici nu se putea reduce brusc activitatea investiţională deoarece
aproape jumătate din industrie producea bunuri investiţionale şi ar fi
rezultat un şomaj excesiv. Reorientarea investiţiilor s-a făcut cu mare
întârziere în raport cu semnalele pieţei mondiale, abia în toamna anului
1978 dar şi defavorabil intereselor de ansamblu ale ţării şi ale populaţiei.
S-a apelat la reorientarea investiţiilor spre sectoare care nu conduc la
mărirea dimensiunilor producţiei. În asemenea situaţii este de preferat să se
84
investească în transporturi, locuinţe, şcoli, spitale, baze sportive etc.,
obiective care au ca efect creşterea nivelului de trai. În România s-a
preferat, pentru a imortaliza „epoca de aur”, să se investească în şantiere
mamut precum canalul Dunăre-Marea Neagră, Casa Poporului, comasarea
satelor, restructurarea „centrelor civice” din oraşe.
5.1. Populaţia
85
oraşe câteva decenii a tinerilor, este mai accentuat. Sporul natural a nevenit
negativ în mediul rural (graficul nr. 5.2) încă din 1991.
18
16
14
12
10
8 Natalitate
Mortalitate
6
89
90
92
93
94
95
96
97
98
00
01
03
06
91
99
02
04
05
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
20
20
20
20
20
20
20
Sursa: „Anuarul statistic al României 2002”, tabelul nr. 2.2.1, „Anuarul statistic al
României 2006. Serii de timp 1990-2005”,tabelul nr. 2.7 şi „Anuarul statistic al
României 2007”, tabelul nr. 2.7.
86
Natalitatea, mortalitatea şi sporul natural în mediul
rural în perioada 1989-2006
18
16
14
12
10
Natalitatea
8 Mortalitatea
6
96
97
01
02
89
90
91
92
93
94
95
98
99
00
03
04
05
06
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
20
20
20
20
20
20
20
Sursa: „Anuarul statistic al României 2002”, tabelul nr. 2.2.2, „Anuarul statistic al
României 2006. Serii de timp 1990-2005”, tabelul nr. 2.8 şi „Anuarul statistic al
României 2007”, tabelul nr. 2.8.
87
Graficul nr. 5.3
16
Natalitate
14
Mortalitate
12
10
4
90
91
93
94
99
00
02
03
05
89
92
95
96
97
98
01
04
06
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
20
20
20
20
20
20
20
Sursa: „Anuarul statistic al României 2002”, tabelul nr. 2.2.2, „Anuarul statistic al
României 2006. Serii de timp 1990-2005”, tabelul nr. 2.8 şi „Anuarul statistic al
României 2007”, tabelul nr. 2.8.
83
Vasile Gheţău – „Populaţia României la sfârşit de secol şi mileniu. Ce perspective?”,
„Populaţie şi societate”, nr. 1, 2001, Centrul de Cercetări Demografice Vladimir
Trebici, C.I.D.E., Bucureşti.
88
decente şi fără o politică guvernamentală fermă pronatalistă. Ceea ce nu ar
fi însă suficient. Experienţa ţărilor din occidentul european, cu excepţia din
motive speciale a Franţei, arată că bunăstarea şi politicile pronataliste nu
au dat efectul de creştere a natalităţii. Tipul de familie acceptat în
mentalitatea publică are un rol foarte important.
La recensământul din 1992 populaţia României a fost de 22.810 mii
locuitori. Pe baza sporului natural estimat şi a emigraţiei legale, era de
aşteptat ca în 2002 România să aibe 22.370 mii locuitori. Dar la
recensământul din 2002 au fost înregistrate numai 21.698 mii de persoane.
Într-un deceniu, populaţia României s-a redus cu peste un milion de
locuitori. Explicaţia poate fi numai o emigraţie neînregistrată de circa 800
de mii de persoane.84
La un asemenea dezastru demografic, nici un specialist nu mai ştie să facă
prognoze. „Deteriorarea demograficului a atins dimensiuni atât de mari,
încât orice tentativă de a elabora o prognoză a populaţiei României prin
cunoscutele metode de analiză, ajustare, corectare şi extrapolare a
tendinţelor trecute şi actuale ale fertilităţii, mortalităţii şi migraţiei externe
nu îşi poate găsi nici o fundamentare în actualele caracteristici ale situaţiei
demografice.”85 Prognozele realizate înainte de recensământul din 2002 şi
repetate în studiul citat mai sus atenţionează că, dacă se continuă actualele
tendinţe demografice, în anul 2020 România va mai avea circa 20 de
milioane de locuitori, iar în 2050 mai puţin de 15 milioane de locuitori.
Accentuarea reducerii populaţiei s-ar produce pe fondul îmbătrânirii
accelerate. Dacă, în prezent, persoanele de 60 de ani şi peste reprezintă mai
puţin de 20% din totalul populaţiei, în 2050 ele vor reprezenta 35% şi chiar
mai mult. Aceste prognoze trebuie considerate excesiv de optimiste, fiind
făcute înaintea recensământului din anul 2002.
Relansarea economică ar putea frâna aceste procese prin reducerea
emigraţiei, dar şi sporirea imigraţiei afro-asiatice. În ultimii 18 ani au venit
în România foarte multe persoane din Africa şi Asia. Numărul lor nu se
cunoaşte. Fie au venit ilegal, fie după expirarea vizelor nu au mai putut fi
găsiţi şi repatriaţi.
În prezent, datorită emigrării masive a forţei de muncă din România,
apreciată la circa trei milioane de pesoane, se simte un mare deficit de forţă
84
Vasile Gheţău, Maria Simion, Ionica Berevoescu – „Şocul milionului”, „Populaţie şi
societate”, nr. 4, 2002, Centrul de Cercetări Demografice Vladimir Trebici, C.I.D.E.,
Bucureşti.
85
Vasile Gheţău – „Anul 2050: Va ajunge populaţia României la mai puţin de 16
milioane de locuitori?”, p. 6, Centrul de Cercetări Demografice Vladimir Trebici,
I.N.C.E., Bucureşti, 2003.
89
de muncă. Pentru a nu mări salariile, în speranţa reîntoarcerii în ţară a
unor emigranţi, multe firme din România preferă să aducă în mod organizat
şi masiv imigranţi din Asia, care sunt mulţumiţi cu salariile de aici.
Aducerea de imigranţi a ajuns politică de firmă şi riscă să capete proporţii
de masă.
Datorită dezechilibrului dintre numărul de persoane care muncesc în
România şi plătesc impozite, pe de o parte, şi persoanele întreţinute din
fonduri sociale, special pensionari, pe de altă parte, apar dificultăţi în
asigurarea pensiilor. Se încearcă deocamdată atenuarea lui prin prelungire
vârstei de pensionare şi menţinerea pensiilor la un nivel indecent. Acest
dezechilibru se va accentua puternic în anii următori, deoarece urmează să
iasă la pensie generaţii tot mai numeroase, iar în activitatea economică să
intre generaţii mai puţin numeroase. Pentru reducerea acestui dezechilibru
este de aşteptat ca atragerea de forţă de muncă afro-asiatică să devină şi o
politică de stat.
Este greu de crezut că o ţară ca România se va pustii prin reducerea
naturală a populaţiei. Locul liber va fi ocupat de imigranţi. Nu se va
produce o depopulare a României, ci o dezromânizare.
La recensământul din 2002 populaţia de etnie română rămânea constantă
la circa 90%, populaţia maghiară a scăzut într-un deceniu de la 7,12% la
6,61%, populaţia rromă a sporit de la 1,76% la 2,47%. Faptul că peste 90%
din populaţie şi-a declarat limba maternă limba română, iar 87% dintre
locuitori se declară de religie creştin ortodoxă denotă o excepţională
omogenitate a societăţii româneşti. Este chiar de mirare că în aceste
condiţii nu am reuşit în ultimii 14 ani o politică economică naţională
coerentă. Imigraţia s-ar putea să reducă pe viitor şansele unei
consensualizări naţionale.
Evident că ultimul deceniu al dictaturii lui Nicolae Ceauşescu a reprezentat
un adevărat genocid. Dar cum putem califica, pe baza datelor din tabelul
nr. 5.1, ceea ce a urmat? La un asemenea consum alimentar nu este vorba
numai de un dezastru demografic cantitativ, dar şi calitativ, fiind atacată
însăşi substanţa vitalităţii acestei naţii.
90
de
origine
animală
Protide G 102,2 98,7 98,8 95,9 94,7 112,2
Protide G 44,5 44,3 44,9 43,2 42,0 57,4
de
origine
animală
Lipide G 101,3 96,0 94,1 79,3 85,1 101,7
Lipide G 58,1 50,9 50,5 47,0 44,4 57,2
de
origine
animală
Glucide G 463,7 430,1 433,4 441,4 449,7 483,9
Notă: Datele pentru 2005 nu sunt comparabile cu cele pentru anii anteriori deoarece s-a
modificat baza de calcul a populaţiei.
Sursa: „Anuarul statistic al României 1990”, p. 130, „Anuarul statistic al României 2006.
Serii de timp 1990-2005”, tabelul nr. 4.23.
91
negru considerabilă şi cu foarte mulţi locuitori care nu mai apar în
statisticile şomajului deoarece au fost trecuţi de la ajutor de şomaj la ajutor
social, realităţile sunt mult mai dure decât spun statisticile.
92
Constituţionale, după care la prima şedinţă comună a celor două camere se
decidea asupra observaţiilor Curţii Constituţionale. După care proiectul
era trimis spre promulgare la şeful statului. Dacă Preşedintele României, în
virtutea obligaţiei constituţionale de a media, în cazul în care diferite
grupuri de interese făceau intervenţii, retrimitea proiectul la Parlament fără
să îl semneze, se făcea o nouă şedinţă comună a camerelor, care decidea
asupra observaţiilor primite de la Preşedintele României. Proiectul era
retrimis la Preşedinţie, după care urma semnarea şi publicarea în
Monitorul Oficial. Legea intră în vigoare după publicarea în Monitorul
Oficial.
Acest proces de legiferare extrem de greoi a fost aplicat timp de peste un
deceniu, în perioada de tranziţie de la economia centralizată la cea de
piaţă, de la dictatură la democraţie, adică exact atunci când era necesară
modificarea întregului sistem de legi. În 2003 procedurile au fost relativ
simplificate. Dintre cele două camere, în funcţie de proiectul de lege, numai
una este decizională, ceea ce elimină medierea între camere. Dacă termenul
legal pentru dezbatere în camera care nu este decizională a fost depăşit, se
consideră că proiectul a fost aprobat tacit. Este bine şi aşa, dar insuficient.
În ţări cu îndelungată tradiţie democratică şi cu o legislaţie relativ stabilă
procedurile de legiferare sunt mult mai simple. Sistem bicameral există în
Germania şi Regatul Unit. În Germania proiectele de legi le dezbare numai
Bundestag-ul, iar Bundesrat-ul, care este o reuniune a reprezentanţilor
landurilor dă numai aviz favorabil sau nefavorabil, fără dezbatere. În
Regatul Unit Camera lorzilor nu dezbate proiectele de legi, ci numai le
avizează sau respinge.
Toate guvernele României de după 1991, chiar dacă au avut voinţa politică
să facă reformă, au fost împiedicate de dificultatea modificării legislaţiei.
Din acelaşi motiv nu s-au putut achita nici de obligaţiile asumate în
negocierile cu organismele internaţionale. Pentru a ieşi din încorsetare,
guvernanţii au abuzat de ordonanţe simple şi ordonanţe de urgenţă.
Ordonanţele simple se pot emite de către guvern atunci când parlamentul
este în vacanţă numai în domeniile aprobate de către parlament printr-o
lege specială înainte de vacanţa parlamentară şi fără a intra în domenii
care fac obiectul legilor organice. Ordonanţele de urgenţă pot fi emise
oricând. După emiterea ordonanţelor simple sau de urgenţă, ele sunt
trimise parlamentului şi publicate imediat în Monitorul Oficial. Din
momentul publicării ele încep să îşi facă efectul. Aceste ordonanţe urmează
să fie aprobate şi de către parlament, uneori însă după foarte mult timp.
Dacă parlamentul le modifică sau le respinge, efectele deja îndeplinite ale
ordonanţelor intră în conflict cu legislaţia ulterioară. Ceea ce generează o
93
mulţime de dificultăţi în viaţa societăţii. Abuzul de ordonanţe a dus de multe
ori la situaţii hilare la prima vedere, dar grave, ca unele acte legislative să
aibă titulatura „ordonanţa de urgenţă nr. x, de modificare a ordonanţei de
urgenţă nr. y, de modificare a ordonanţei de urgenţă nr. z”. Pentru practica
economică această instabilitate legislativă este blocantă. Nu poate cineva
să facă un proiect de investiţii, un plan de afaceri pe termen mai lung dacă
în scurt timp pot apare modificări ale legislaţiei care dau peste cap toate
calculele firmelor.
Pe plan internaţional nu exista experienţă a tranziţiei de la o economie
centralizată la o economiei de piaţă. La sfârşitul celui de al doilea război
mondial au avut loc asemenea tranziţii în Germania şi Italia, dar de
proporţii mult mai mici. Exista în occident o experienţă a privatizării, dar
de dimensiuni mult mai mici şi în condiţii în care exista suficient capital
privat autohton acumulat. S-au privatizat grupe restrânse de întreprinderi.
De data aceasta erau oferite la privatizare economii naţionale aproape în
întregime şi simultan din toate ţările foste socialiste: o ofertă la privatizare
de dimensiuni fără precedent, în condiţiile unei cereri foarte restrânse,
deoarece nu exista aproape de loc capital privat autohton, iar capitalul
străin avea mari reţineri până la finalizarea noului cadrul legislativ şi
instituţional.
Dată fiind lipsa de experienţă pe plan mondial, nu exista nici o teorie
economică a tranziţiei. Datorită vitezei foarte mari cu care se desfăşoară
transformările, probabil că o teorie a tranziţiei se va cristaliza abia după
finalizarea în realitate a tranziţiei în ţările implicate în prezent, adică atunci
când nu va mai fi nevoie practică de ea. Preţul plătit a constat în
nenumărate ezitări, legiferări contradictorii şi instabile.
Faptul că în decembrie 1989 întregul sistem instituţional şi legislativ a
devenit desuet şi nu se crease alt sistem înlocuitor, a făcut ca societatea
românească să sufere de stare de anomie, adică de neliniştea şi nesiguranţa
generate de conştiinţa lipsei regulilor de comportament88. Pe acest fundal s-
au produs fenomene grave de violenţă de stradă, împotrivire de masă la
schimbări, şarlatania jocurilor piramidale şi alte iluzii de îmbogăţire rapidă
şi facilă, acceptarea publică a recomandărilor unor „vraci” în domeniul
economic. S-au bucurat se susţinere publică propunerea aberantă economic
a lui Constantin Cojocaru să se împartă gratuit la toţi cetăţenii majori
întreaga avuţie a societăţii, sau panaceul universal „leul de argint”
recomandat de Anghel Rugină. În acest climat, propunerea făcută prin
efortul a peste 1200 de specialişti ca prima lege ce va fi adoptată, începând
88
„Dicţionar de sociologie”, Editura Babel, Bucureşti, 1993, p. 37-38.
94
cu 1 octombrie 1990, să fie „Legea proprietăţii”89, nu a avut şanse de
succes. Lipsa acestei legi a creat până acum şi creează în continuare
probleme de o deosebită gravitate economic, juridic, politic etc.
Din lipsă de experienţă şi din motive electorale s-au adoptat măsuri cu
grave consecinţe. În noaptea de revelion din decembrie 1989 s-a promis
ţăranilor darea în proprietate a unui pogon de pământ, promisiune care a
fost onorată imediat, fără să se ţină seama că atunci când vor fi returnate
pământurile nu se va mai putea face pe vechile amplasamente deoarece pe
aceste amplasamente deja au titluri de proprietate alţii decât vechii
proprietari. Încă din 1990 s-a redus săptămâna de lucru la cinci zile, dar s-
au efectuat şi masive pensionări anticipate, iniţiind dezechilibrul dintre
beneficiarii de pensii şi populaţia ocupată, adică aceea care alimentează
fondurile de pensii. Sub presiunea străzii au fost majorate salariile,
afectând capacitatea bugetului de a susţine aceste majorări şi
dezechilibrând raporturile salariale dintre profesii şi ramuri de activitate.
Presiuni în stradă au putut exercita categoriile profesionale numeroase din
minerit, energetică, construcţii de maşini, iar drepturile câştigate atunci nu
au mai putut fi retrase. Şi azi plătim pentru acele măsuri, deoarece nu
dispunem de o reglementare legală unitară a salariilor bugetarilor. În anii
`80 salariaţilor le-au fost oprite din salarii sume importante sub numele de
„părţi sociale”. Aceste sume au fost restituite în 1990, ceea ce, alături de
majorările de salarii au făcut ca sumele de bani aflate la populaţie să
crească foarte mult. Deoarece activitatea productivă era dezorganizată,
producţia internă nu a putut absorbi aceşti bani, ceea ce a favorizat
importul şi pierderea unei mari părţi din piaţa internă.
Fără să apară instituţiile specifice economiei de piaţă, au fost desfiinţate
instituţiile de reglementare specifice economiei centralizate: Comitetul de
Stat al Planificării, Ministerul Aprovizionării Tehnico-Materiale şi
Controlului Gospodăririi Fondurilor Fixe, Comitetul de Stat pentru Preţuri
etc. Statul a fost lipsit de orice instrument pentru a mai administra şi
controla întreprinderile aflate în proprietatea sa, exceptând alocaţiile
bugetare. Sindicatele, care s-au organizat în condiţiile predominanţei
sectorului de stat, au devenit un instrument de presiune asupra guvernului,
în colaborare cu directorii de întreprinderi, pentru asigurarea alocaţiilor
bugetare fără o justificare economică.
Peste lipsa de experienţă în materie de privatizare s-au adăugat discuţii
sterile dacă să se facă întâi privatizarea şi apoi restructurarea, dacă să se
adopte o „terapie şoc” sau o reformă graduală. Pe fundalul anomiei
societăţii, stimulat şi de centre interesate, s-au extins reacţii de stradă
89
„Schiţă privind strategia înfăptuirii economiei de piaţă în România”, mai 1990, p. 42.
95
împotriva privatizării sub lozinci ca „Nu ne vindem ţara”, „Vin moşierii şi
capitaliştii să ne ia întreprinderile „ etc.
În ajun de alegeri, în august 1991, din motive electorale şi ca răspuns la
populismul aflat la modă, o primă lege a privatizării promitea
împropietărirea cu echivalentul unui milion de lei a fiecărui cetăţean major,
de fapt a fiecărui votant la alegerile ce urmau. Acest gen de privatizare a
mai redus din influenţa populistă, dar a avut câteva consecinţe negative
majore. În primul rând, s-au înfiinţat instituţii precum Fondul Proprietăţii
de Stat şi Fondurile Proprietăţii Private care, deşi aveau ca obiect de
activitate privatizarea, urmat de dispariţia acestor instituţii când procesul
se finaliza, putem constata ceea ce era de aşteptat că aceste instituţii nu
acţionează pentru autodizolvare, consumând fonduri imense şi îngreunând
privatizarea. În al doilea rând, aceste privatizări nu au adus nici un aport
de capital, deci nu au ajutat întreprinderile să îşi redreseze situaţia
financiară.
Ezitările oficialităţilor în procesul de privatizare au generat mari rămâneri
în urmă faţă de alte ţări ca Republica Cehă, Polonia, Ungaria în ceea ce
priveşte reforma şi eficienţa economică. Deoarece întreprinderile au rămas
peste un deceniu în proprietatea statului, dar fără o administrare corectă,
directorii, numiţi acum manageri, au fost preocupaţi numai de plata
salariilor, fără a face investiţii de modernizare. În aceste condiţii valoarea
întreprinderilor aflate în proprietatea statului, şi ele erau marea majoritate,
s-a diminuat catastrofal.
96
Ponderea sectorului privat în P.I.B.
80
70
60
50
40
30
20
10
93
94
96
99
01
90
91
92
95
97
98
00
02
03
04
05
06
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
20
20
20
20
20
20
20
Sursa: „Anuarul statistic al României 2002”, tabelul nr. 11.1.1 şi „Anuarul statistic al
României 2006”, tabelul nr. 11.G2.
97
competenţele Curţii de Conturi au suferit modificări dese, precizarea lor
făcându-se cu mare întârziere.
Similar situaţiei de la sfârşitul secolului al XIX-lea, unele instituţii nu au
apărut ca răspuns la cerinţele economiei, ci pentru a accelera evoluţia spre
economia de piaţă. Aceasta a fost situaţia burselor, care mult timp practic
nu au funcţionat din lipsa obiectului de activitate.
În sistemul bancar s-a renunţat la specializarea băncilor comerciale, dar
controlul asupra activităţii acestora şi privatizarea au evoluat excesiv de
lent, permiţând prăbuşiri de bănci (Bancorex, Banca Agricolă etc.) cu
pagube imense pentru bugetul statului şi pentru depunători.
Cu toate aceste întârzieri şi ezitări, România are în prezent toate instituţiile
şi întreaga legislaţie necesare unei economii de piaţă funcţionale.
5.3. Agricultura
98
Graficul nr. 5.5
Suprafaţa cultivată
9600
9400
9200
9000
8800
8600
8400
8200
8000
7800
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006
99
Suprafaţa cultivată cu cereale
7000
6500
6000
5500
5000
4500
91
94
97
99
02
05
90
92
93
95
96
98
00
01
03
04
06
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
20
20
20
20
20
20
20
Sursa: „Anuarul statistic al României 2002”, tabelul nr. 13.1.4 şi „Anuarul statistic al
României 2007”, tabelul nr. 14.7.
350
300
250
200
Leguminoase
Cartofi
150 Legume
100
50
0
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006
Notă: Datele pentru legume din 2004-2006 includ şi suprafeţele grădinilor familiale şi a
culturilor succesive, deci sunt mai puţin comparabile cu cele din anii anteriori.
100
Sursa: „Anuarul statistic al României 2002”, tabelul nr. 13.1.4 şi „Anuarul statistic al
României 2007”, tabelul nr. 14.7.
2000
1800
1600
1400
1200
1000
800
600 Furaje
400 Industriale
200
0
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006
Sursa: „Anuarul statistic al României 2002”, tabelul nr. 13.1.4 şi „Anuarul statistic al
României 2007”, tabelul nr.14.7.
101
Grâu
şi
secară 7.379,0 5.354,5 3.164,1 4.682,5 4.441,1 5.561,9
Po- 8.984,7
rumb 6.809,6 7.987,5 9.607,9 10.934,8 8.399,8
Legu- 112,1 85,2 77,0 76,8 55,3 71,6
mi-
noase
pentru
boabe
Plante 739,3 820,8 1.218,7 1.606,6 1.194,5 2.050,1
ule-
ioase
Sfeclă 3.277,7 1.776,3 2.848,2 1.414,9 954,6 1.152,2
de
zahăr
Car- 3.185,6 3.708,9 3.591,4 3.957,1 4.077,6 4.015,9
tofi
Legu- 3.051,2 3.992,1 3.934,4 3.049,4 4.365,6 4.138,9
me
Furaje 27.367,4 18.759,6 18.102,8 18.872,1 16.286,3 13.804,9
verzi
din
teren
arabil
Sursa: „Anuarul statistic al României 2006. Serii de timp 1990-2006”, tabelul nr. 14.8,
Anuarul statistic al României 2007, tabelul nr. 14.8.
102
Graficul nr. 5.8
200000
180000
160000
Tractoare
140000 Pluguri
120000 Semanatori
100000 Cultivatoare
80000
60000
40000
20000
0
90
91
94
95
00
02
04
05
92
93
96
97
98
99
01
03
06
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
20
20
20
20
20
20
20
Sursa: „Anuarul statistic al României 2006. Serii de timp 1990-2005”, tabelul nr. 14.15,
„Anuarul statistic al României 2007”, tabelul nr. 14.15.
103
Graficul nr.5.9
14000
12000
10000
8000
6000
4000
2000
0
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006
Sursa: „Anuarul statistic al României 2006. Serii de timp 1990-2005”, tabelul nr.
14.15, „Anuarul statistic al României 2007”, tabelul nr. 14.15.
Graficul nr. 5.10 este convingător din acest punct de vedere. Utilizarea
îngrăşămintelor chimice a cunoscut o reducere dramatică. Îngrăşămintele
azotoase s-au redus de la 656 mii tone în 1990 la numai 252 mii tone în
2006, adică la 38,4%. Cele fosfatice s-au redus de la 313 mii tone în 1990
la 91 mii tone în 2006, adică la 29%, iar îngrăşămintele potasice de la 134
mii tone la 17 mii tone, ceea ce reprezintă numai 12,7%. Renunţarea la
utilizarea îngrăşămintelor chimice explică diminuarea parcului de maşini
agricole necesare împrăştierii acestora. Situaţia este similară în cazul
insecticidelor, insectofungicidelor etc. Fenomenul se explică prin evoluţia
preţurilor, care a făcut ca produsele chimice să nu mai fie accesibile
agricultorilor. Absenţa substanţelor chimice reduce randamentul la hectar.
Ea explică şi invazia din ultimii ani de insecte incomode precum păianjenii
sau viespile. În acelaşi timp, producem alimente ecologice chiar fără voia
noastră. Din păcate nu ştim să plasăm la export în calitate de produse
ecologice mărfurile româneşti, ceea ce ar asigura preţuri de câteva ori mai
mari.
104
Graficul nr. 5.10
700
600
Azotoase
500
Fosfatice
400 Potasice
300
200
100
0
94
04
90
91
92
93
95
96
97
98
99
00
01
02
03
05
06
19
19
19
19
19
19
19
19
19
19
20
20
20
20
20
20
20
Sursa: „Anuarul statistic al României 2006. Serii de timp 1990-2005”, tabelul nr. 14.16,
„Anuarul statistic al României 2007”, tabelul nr. 14.16.
105
capete, adică la 58,4%. Numărul de ovine a scăzut de la 15.435 mii capete
la 7.678 mii capete, ceea ce înseamnă 50%. În ceea ce privesc ovinele nu se
26000
24000
22000
20000
18000
16000
14000
12000
10000
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006
Sursa: „Anuarul statistic al României 2006. Serii de timp 1990-2005”, tabelul nr. 14.16,
„Anuarul statistic al României 2007”, tabelul nr. 14.16.
106
explicat numai printr-un dezinteres guvernamental şi printr-o evoluţie a
preţurilor de livrare a producţiei dezavantajoasă.
16000
Bovine
14000 Porcine
12000 Ovine
10000 Cabaline
8000
6000
4000
2000
0
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006
Sursa: „Anuarul statistic al României 2006. Serii de timp 1990-2005”, tabelul nr. 14.12,
„Anuarul statistic al României 2007”, tabelul nr. 14.12.
107
Graficul nr. 5.13
50
40
30
Lână
20 Lapte
10
0
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002
108
Tabelul nr. 5.3
Producţia agricolă animală
5.4. Industria
109
chimice
Metalurgie 8,5 8,8 10,4 9,0 11,8 9,0
Maşini şi echipamente 9,3 6,2 5,6 3,8 3,6 3,0
Energie electrică şi 5,3 8,6 11,3 20,3 16,9 15,2
termică, gaze şi apă
Sursa: „Anuarul statistic al României 2006. Serii de timp 1990-2005”, tabelul nr. 16.2,
„Anuarul statistic al României 2007”, tabelul nr. 16.2.
După cum se poate constata din tabelul nr. 5.4, ponderea industriei
extractive a scăzut de la 8,9% la 4,3 iar ponderea industriei prelucrătoare
de la 85,8% la numai 80,5%. În cazul industriei extractive influenţa cea mai
mare în scăderea ponderii a aparţinut grupei „petrol şi gaze naturale”.
Intrând mai în detaliu, din tabelul nr. 5.5 putem constata că cea mai
drastică diminuare aparţine gazelor naturale extrase. La fel ca şi la ţiţeiul
110
extras, reducerea nu se poate explica prin tranziţie. În întreaga perioadă
România a fost dependentă de importuri foarte costisitoare de hidrocarburi,
iar cele din extracţia internă erau mult mai ieftine. Cauza principală o
reprezintă epuizarea zăcămintelor. Fenomenul s-ar fi produs indiferent
dacă era economie centralizată, economie de piaţă sau economie de
tranziţie. El a fost provocat de cauze naturale. Prin tranziţie putem explica
numai diminuările producţie la cărbune şi minereu de fier. La fel şi la
minereurile de metale neferoase (plumb, cupru, zinc) unde datele
disponibile reflectă aceeaşi evoluţie. Modificarea metodologiei de
prezentare statistică a datelor pentru neferoase nu permite însă prezentarea
unor serii complete.
În industria prelucrătoare s-au produs modificări contradictorii chiar în
interiorul aceleiaşi grupe (tabelul nr. 5.6).
111
Cocs mii t. 2.602 3.153 1.716 1.866 1.790
Ţiţei prelucrat mii t. 13.191 13.426 9.894 11.906 13.237
Îngr. chimice mii t. 1.317 1.464 763 920 1.142
Oţel brut mii t. 5.446 6.083 4.392 5.490 6.266
Tractoare buc. 26.455 13.063 4.497 5.504 3.271
Maşini pt. buc. 9.832 4.631 2.172 2.490 803
semănat
Combine pt. buc. 375 307 - 106 45
recoltat
Strunguri buc. 489 587 330 281 109
Maşini de frezat buc. 436 458 333 155 133
Autoturisme mii buc 61 97 89 66 202
Autoutilitare buc. 34.586 21.880 17.245 13.496 11.426
Autobuze buc. 368 420 68 7 5
Energie mil kwh 55.476 61.350 50.713 54.935 62.696
electrică
Energie termică mii Gcal 11080 10398 74833 60068 48.334
6 6
Sursa: „Anuarul statistic al României 2006. Serii de timp 1990-2005”, tabelul nr. 16.3,
„Anuarul statistic al României 2007”, tabelul nr. 16.3.
112
explicabil în special în incapacitatea organizatorică de preluare a laptelui
din gospodăriile particulare.
Producţia de fire, ţesături, tricotaje şi încălţăminte a scăzut în principal din
cauza pierderii pieţelor tradiţionale externe. Vom constata că în comerţul
exterior cu ţările dezvoltate aceste produse au ponderi foarte ridicate,
pentru că am reuşit să pătrundem pe aceste pieţe în sistemul loon, adică
foarte dezavantajos. Locul lăsat liber de România pe pieţele estice a fost
ocupat de alte ţări.
Dintre ramurile industriei prelucrătoare creşteri de pondere au cunoascut
numai „prelucrarea ţiţeiului, cocsificarea cărbunelui şi tratarea
combustibililor nucleari” şi „metalurgia”. Analizând producţiile realizate
constatăm că a scăzut producţia de cocs şi ţiţei prelucrat, deci creşterea de
pondere este efectul numai al reduceri mai moderate de cât ansamblul
industriei. La fel, producţia de fontă brută şi oţel brut au rămas relativ
constante. Combinatele metalurgice, despre care în declaraţiile politice se
spunea că sunt „mormane de fier vechi” s-au dovedit singurele viabile în
condiţiile dificile ale tranziţiei.
„Energie electrică şi termică, gaze şi apă” este singura mare subgrupă a
cărei pondere aproape că s-a triplat. Dacă producţia de energie electrică a
fost relativ inelastică la diminuarea producţiei şi a puterii de cumpărare a
populaţiei, producţia de energie termică s-a diminuat foarte puternic.
Resursele de energie primară (tabelul nr. 5.7) s-au diminuat pe total atât
datorită diminuării producţiei interne, cât şi datorită diminuării
importurilor. Pentru a compensa reducerea celorlaltor resurse, a crescut
puternic consumul de lemn de foc, evident în detrimentul randamenelor
energetice şi a gradului de confort al populaţiei.
113
Condiţiile naturale nefavorabile şi evoluţia preţurilor au făcut ca în
domeniul gazelor naturale şi a apei (tabelele nr. 5.8 şi 5.9), deşi eforturile
investiţionale au fost însemnate, crescând numărul localităţilor racordate şi
lungimea reţelei, consumul total al celor două resurse a scăzut, iar la apă a
scăzut şi consumul de uz casnic.
Evoluţia privatizării în ultimii ani generează speranţe în relansarea
activităţii industriale. Dar pieţele disponibile, internă şi externă, nu ne
inspiră încrederea într-o industrie de înaltă tehnicitate.
1990 2006
Numărul localităţilor în care se distribuie gaze 522 774
Lungimea conductelor (km) 10.778 28.960
Gaze distribuite – total (milioane m.c.) 30.921 10.332
Din care, pentru uz casnic 2.713 2.687
Sursa: „Anuarul statistic al României 2006. Serii de timp 1990-2005”, tabelul nr. 5.10,
„Anuarul statistic al României 2007”, tabelul nr. 5.10.
1990 2006
Numărul localităţilor cu instalaţii de 2.331 1.999
alimentare cu apă potabilă
Lungimea totală a reţelei de distribuţie a 28.169 50.821
apei potabile(km)
Apă potabilă distribuită consumatorilor 2.659 1.070
(mil. m. cubi)
din care, pentru uz casnic 1.203 652
114
Imediat după evenimentele din decembrie 1989 a fost desfiinţat monopolul
de stat în domeniul comerţului exterior. S-a liberalizat circulaţia valutei, iar
tariful vamal a devenit principalul instrument la dispoziţia autorităţilor,
dacă nu aproape singurul, pentru politica comercială.
La scurt timp după decembriei 1989 întreprinderile de stat pentru comerţ
exterior au fost desfiinţate, iar privatizarea activităţii de comerţ exterior a
evoluat foarte rapid. În anul 2006 sectorul privat reprezenta 72% din
activitatea de export şi 78,4% din valoarea FOB a importurilor.
Dinamica activităţii de comerţ exterior a cunoscut modificări de substanţă
comparativ cu perioada anterioară. În deceniul al 9-lea al secolului trecut,
din dorinţa de a achita toate datoriile externe, au fost forţate exporturile şi
draconic limitate importurile.
12000
10000
8000
6000
Export
4000
Import
2000 Sold
-2000
-4000
1981 1982 1983 1984 1985 1986 1987 1988 1989 1990
După cum se observă din graficul nr. 5.15, excedentul comercial a fost
asigurat, cu preţul unor exporturi forţate nerentabile, al reducerii nivelului
de trai al populaţiei şi al reducerii nivelului tehnic al producţiei prin
limitarea importurilor. În 1990 exporturile s-a redus la aproape jumătate,
115
importurile au crescut, iar deficitul comercial a depăşit 3,4 miliarde de
dolari.
140000
120000
100000
80000
Export
Import
60000
Sold
40000
20000
-20000
-40000
-60000
1991 1993 1995 1997 1999 2001 2003 2005
Sursa: „Anuarul statistic al României 2006. Serii de timp 1990-2005”, tabelul nr. 18.1,
„Anuarul statistic al României 2007”, tabelul nr. 18.1.
90
„Anuarul statistic al României 2007”, tabelul nr. 18.5.
116
Dintre cele 92 de activităţi economice menţionate conform codului CAEN,
primele 10 participante la exporturile României sunt activităţi ale industriei
prelucrătoare. Cum se poate evalua pe baza datelor din tabelul nr. 5.10, ele
au asigurat peste 78% din exporturi, reflectând adevărata specializare
internaţională a ţării.
117
Tabelul nr. 5.11
Orientarea geografică a comerţului exterior
1990 2006
mil. $ % mil.€ %
Total Export 5.575 100,00 25.850 100,00
Import 9.202 100,00 40.746 100,00
Europa Export 22.431 86,77
Import 32.705 80,27
U.E.- 25 Export 1.956 35,09 17.500 67,70
Import 2.005 21,79 25.487251 62,55
Asia Export 707 12,68 1.960 7,58
Import 2.026 22,02 5.803 14,24
America Export 478 8,57 886 3,43
Import 667 7,25 1.856 4,56
Africa Export 211 3,78 544 2,10
Import 639 6,94 232 0,57
Sursa: „Anuarul de comerţ exterior al României 2002”, tabelul nr. 8 şi „Anuarul statistic
al României 2006. Serii de timp 1990-2005”, tabelul nr. 18.7, „Anuarul statistic al
României 2007”, tabelul nr. 18.7.
118
Total exporturi 25.850 100,00
Total 10 ţări 17.837 69,00
1 Italia 4.637 17,94
2 Germania 4.060 15,71
3 Turcia 1.995 7,72
4 Franţa 1.938 7,50
5 Ungaria 1.276 4,94
6 Regatul Unit 1.217 4,71
7 Bulgaria 728 2,82
8 Austria 685 2,65
9 S.U.A. 664 2,57
10 Olanda 637 2,46
Importuri
Total importuri 40.746 100,00
Total 10 ţări 27.065 66,42
1 Germania 6.177 15,16
2 Italia 5.955 14,61
3 Federaţia Rusă 3.214 7,89
4 Franţa 2.665 6,54
5 Turcia 2.020 4,96
6 R.P.Chineză 1.743 4,28
7 Austria 1.535 3,77
8 Ungaria 1.331 3,27
9 Kazahstan 1.297 3,18
10 Polonia 1.128 2,77
Sursa: „Anuarul statistic al României 2006. Serii de timp 1990-2005”, tabelul nr.18.7,
„Anuarul statistic al României 2007”, tabelul nr. 18.7.
119
Evenimentele din decembrie 1989 au luat pe nepregătite societatea
românească pentru ceea ce urma să se întâmple. Chiar dacă o fi adevărat
că unele grupuri au complotat pentru a provoca aceste evenimente şi a
prelua puterea, desfăşurarea mişcării populare ne-a pus într-o situaţie pe
care nici măcar complotiştii nu ar fi putut să o anticipeze. Dincolo de lupta
pentru puterea politică, nu se prea ştia ce să faci cu această putere după ce
a fost dobândită. Guvernul Petre Roman instalat în decembrie 1989 nu avea
nici un program de guvernare, nici nu exista parlament care să îl aprobe, cu
excepţia Platformei foarte generale a F.S.N.
În aceste condiţii, prin Hotărâre de Guvern, în ianuarie 1990 s-a început
elaborarea unei Schiţe a strategiei de trecere la economia de piaţă, care
trebuia finalizată în aprilie acelaşi an, în ajunul primelor alegeri
parlamentare. Faptul că nu se ştia ce partid va forma guvernul de după 20
mai a permis colaborarea la elaborarea acestei schiţe de strategie a tuturor
specialiştilor, peste 2000, indiferent de orientarea politică.
Documentul finalizat în aprilie demonstra, în primul rând, că specialiştii
români erau calificaţi pentru o asemenea lucrare. Dogmatismul ideologic
impus patru decenii de către autorităţi nu reuşise să anihileze setea
cercetătorilor de cunoaştere şi preocuparea pentru interesele economiei
româneşti. În al doilea rând,”Schiţa” a pus pe prim plan interesele
naţionale, neglijând că în politică grupurile de interese, coteriile au alte
priorităţi. Un singur exemplu. Prima lege care era propusă a fi adoptată în
toamna anului 1990 era legea proprietăţii. Faptul că această problemă nu a
fost rezolvată nici până astăzi stă la baza majorităţii frământărilor politice
şi sociale din ultimii optisprezece ani. Dar dacă problemele erau clarificate
juridic nu se mai putea fura. Guvernul instalat în iunie 1990 a, citez,
„aruncat la coş” această strategie. Cei puşi pe căpătuială aveau nevoie să
pescuiască în ape tulburi.
În 1995, pentru a începe negocierile de aderare la Uniune Europeană era
nevoie ca guvernul României să prezinte un document privitor la intenţiile
sale de dezvoltare viitoare a ţării. Răspunzând acestei solicitări externe, a
fost elaborată „Strategia de preaderare la Uniunea Europeană”. Dacă în
1990 consensul strategic a fost obţinut pe fond, iar nu formal, în 1995 era
nevoie de asentimentul explicit al actorilor politici. Într-un dialog normal
liderii partidelor politice, sindicatelor, patronatelor etc. dialoghează
raţional şi cu bun simţ, dar dacă este presa de faţă totul se transformă într-o
succesiune de monologuri, în care fiecare insistă să pună în evidenţă poziţia
sa distinctă. Pentru a depăşi această problemă, comisia şi-a desfăşurat
lucrările la Snagov. Distanţa faţă de Bucureşti, prezenţa jandarmilor la
poartă şi faptul că periodic se făceau conferinţe de presă din care nu
120
reieşeau elemente de senzaţie, de scandal ne-a ţinut departe de presă şi a
permis un dialog raţional. „Spiritul de la Snagov” nu înseamnă că acel loc
are nişte valenţe deosebite, ci că acolo s-a putut dialoga raţional.
La propunerea mea, lucrările au fost finalizate şi cu o declaraţie comună de
susţinere a strategiei semnată de către preşedintele ţării, primul ministru şi
preşedinţii tuturor partidelor parlamentare. La câteva minute după ce au
semnat, mulţi preşedinţi de partide s-a simţit datori să dea presei declaraţii
contra acestei strategii. Dar semnaseră. La Bruxelles declaraţia a făcut o
impresie cu totul deosebită. În nici o ţară europeană nu se realizase un
document acceptat de către toate partidele parlamentare. După buna
mentalitate românească, orice minune ţine numai trei zile. Aşa că liderii din
ţară au considerat că această strategie nu are nici o valoare practică. Au
greşit. Reprezentanţii Uniunii Europene au negociat aderarea României cu
acest document în faţă.
În anul 2000 începeau propriu-zis negocierile de aderare. Reprezentanţii
U.E. solicitau un document din care să rezulte două lucruri. În primul rând,
o autoevaluare a stării economiei româneşti în momentul începerii
negocierilor, în al doilea rând, declararea intenţiilor de politică economică
pe parcursul negocierilor, adică pentru următorii patru ani. De aceea în
anul 2000 a fost elaborată „Strategia de dezvoltare pe termen mediu”, care
a fost depusă la Bruxelles în luna martie a anului respectiv. Pe parcursul
celor patru ani de negocieri era în mod normal de aşteptat să se schimbe
guverne, coaliţiile parlamentare şi, implicit orientările de politică
economică. Pentru a garanta conservarea liniilor de dezvoltare
fundamentale, strategia era însoţită de o declaraţie de susţinere semnată de
preşedintele României, primul ministru şi toţi preşedinţii de partide
parlamentare şi de o declaraţie semnată de toţi şefii cultelor religioase
recunoscute oficial. Bugetele şi programele anuale de guvernare, ca şi
legislaţia adoptată de parlament puteau avea în cei patru ani tente politice
specifice, mai de stânga sau mai de dreapta, dar ne angajam consensual toţi
că vor fi respectate direcţiile strategice.
Asemenea lucrări strategice trebuie să corespundă la cel puţin două
exigenţe esenţiale. Mai întâi, trebuie să fie consistente din punctul de vedere
ştiinţific. Ceea ce şi explică pentru ce un rol central în întocmirea lor l-a
deţinut Institutul Naţional de Cercetări Economice, ulterior şi Academia
Română în ansamblul ei. În al doilea rând, trebuia să se bazeze pe un
consens, pentru ca forţele politice şi sociale să accepte şi susţină adoptarea
şi aplicarea lor. Există grupări de interese instituţionalizate sub formă de
partide politice, sindicate, patronate, asociaţii etc., dar şi unele care nu sunt
organizate, dar îşi pot manifesta reacţii de frânare. Un exemplu ar fi
121
tineretul, cel pentru care sunt adoptate strategiile. Au trebuit găsite forme
de consultare şi a acestor grupări de interese. Nu întâmplător cele trei
strategii mai sus menţionate au fost coordonate de către academicianul
Tudorel Postolache care întrunea atât recunoaşterea academică şi
universitară, dar şi o înclinaţie deosebită spre consens (printre altele este şi
directorul Centrului Român de Economie Comparată şi Consens).
Alte tentative de elaborări strategice macroeconomice, deoarece nu au
satisfăcut cele două exigenţe simultan au eşuat. A existat chiar o modă ca
fiecare lider politic sau specialist orgolios să publice propria strategie.
Trecem peste aceste elaborate personale puerile. În timpul guvernului
condus de către Nicolae Văcăroiu, sub coordonarea viceprim-ministrului de
atunci Mişu Negriţoiu a fost redactată o strategie, trecută forţat, prin votul
majorităţii, şi prin parlament. Utilizând forţa guvernului, la elaborarea
acestei lucrări au fost utilizaţi şi unii specialişti, dar a lipsit o viziune
strategică de ansamblu. Ea nu s-a bucurat nici de susţinerea opoziţiei
parlamentare, nici de a altor forţe sociale. De aceea a intrat în desuetudine
imediat după adoptarea oficială. În 1999, cu finanţare de la Banca
Mondială şi guvern s-a redactat o strategie de dezvoltare durabilă, pe care
nici măcar guvernul nu a mai promovat-o. Statul român şi-a asumat nişte
obligaţii internaţionale de a elabora o strategie de dezvoltare durabilă. În
special către O.N.U. la Johanesburg. În 2003, sub patronajul preşedintelui
Ion Iliescu s-a demarat o asemenea lucrare, dar fiecare capitol a fost
redactat de pe poziţii partizane de către ministerele de resort, deci
neprofesionist, şi nu a fost asigurat consensul restului societăţii. Tentativa a
eşuat, chiar dacă se mai încearcă unele dezbateri pe această temă. În 2007,
sub coordonarea guvernamentală prin intermediul unui secretar de stat s-a
încercat redactarea unei strategii de post-aderare la U.E. Culoarea politică
dată prin coordonarea guvernamentală, lipsa de profesionism, poate şi
unele inabilităţi, au îngropat, cel puţin până azi, această bună intenţie.
122