Sunteți pe pagina 1din 10

UNIVERSITATEA ʺLUCIAN BLAGAʺ DIN SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZARE MASTERAT: DREPT JUDICIAR PRIVAT

Disciplina: Etica și metodologia cercetării științifice

Instituția familiei de la tradiție la modernism

Coordonator științific:
Lect. univ. dr. Emanuel TĂVALĂ

Masterand:
Robescu Ioana Alexandra

SIBIU
-2020
Căsătoria este precedată de logodnă, considerate ca o ʺpromisiuneʺ, însă producând efecte
juridice atât în ceea ce privește situația tinerilor, cât și bunurile avansate cu această ocazie. În
sistemul popular, logodna avea loc de obicei cu ocazia pețitului, când se cădea de acord asupra
viitoarei căsătorii și se schimbau daruri între tineri și părinții lor, de obicei facându-se și un
ospăț.
Izvoarele vorbesc de logodne celebre încheiate de membrii familiei domnitoare, de pildă în cazul
pretendentului Joldea logodit cu Ruxandra, sora lui Ștefăniță Rareș, sau Vlad fratele lui Petru
Șchiopul, logodit cu fiica logofătului Ivan.
La baza instituției, în forma ei medieval, stăteau prevederile dreptului canonic răsăritean, care o
definea drept ʺarătare și făgăduiala unei căsătorii viitoare ʺ, cu precizarea că se poate face ʺfie
printr-un înscris , fie fără înscris și se face printr-o simplă învoială chiar între absențiʺ. Pentru
încheierea logodnei era necesar consimțământul celor în cauză- ca și la căsătorie, iar în caz de
neînțelegere între părinți triumfa părerea tatălui, lipsa deplinelor facultăți mintale constituia un
impediment la încheiere, dar nu și o cauză pentru desfacerea ei.

Noțiunea de familie nu se suprapunea total, în conceția Codului lui Cuza, cu cea de rudenie, iar
vocaţia succesorală nu ieşea din familia legitimă7. Era, în fond, o concepţie cu o venerabilă
vechime, originată în influenţele creştine asupra legislaţiei promulgate în materie de către
Iustinian şi prezentă atât în vechiul drept francez, cât şi în vechiul drept românesc. Codul
Napoléon a dorit la 1804 să favorizeze căsătoriile, astfel că a întemeiat vocaţia succesorală a
descendenţilor pe legitimitatea dată de mariaj. Ideile umaniste promovate de Revoluţia franceză
din 1789 au reuşit totuşi să nu lase copiii naturali fără niciun drept, iar Codul lui Cuza a mers
chiar mai departe de atât: pe linia tradiţiei juridice româneşti, le-a acordat vocaţie numai faţă de
mamă (art. 652 alin. 2). Această soluţie a ajuns să fie criticată pentru că nu ţinea seama de o
realitate: numărul mare de copii nelegitimi, în pofida interdicţiilor tradiţionale de ordin religios.
Aceştia nu erau numai fructul adulterelor, dar şi consecinţa convieţuirilor consensuale (peiorativ
numite „concubinaj”) – răspândite atât în mediul urban, cât şi în cel rural încă din secolul al
XIX-lea8. Ca urmare, contemporanii au adoptat un punct de vedere moderat, în care legitimitatea
familială nu trece principial dincolo de cadrul căsătoriei: „Sistemul legii române este de
neînţeles, lipsit de logică şi de echitate. Copilul natural nu este cu nimic vinovat de greşeala
părinţilor. Desigur că, într-o legislaţiune bine chibzuită, situaţiunea sa juridică nu poate fi
echivalentă cu a copiilor legitimi; legea are prea mare interes, din punct de vedere social, să
sprijine şi să încurajeze familia pentru a da copiilor naturali avantaje sau prerogative identice cu
ale copiilor născuți dintr-o căsătorie rugulată.
1

1
M. Ioniţă-Niculescu, Căsătoria şi familia în nordul Olteniei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul
secolului XX, teză, Cluj-Napoca, 2012 [citată în continuare: „Ioniţă-Niculescu, C ăsătoria”], pp. 100-105. Pentru
sinteza cauzelor acestei realităţi, a se vedea şi p. 179.

1
După 1948, familia a devenit în România (cu sau fără voia sa) unul dintre cele mai vehiculate
instrumente de propagandă a ideologiei vremii, cu implicarea inevitabilă a legislaţiei familiei32.
Baza teoretică a fost lucrarea „Originea familiei”, în care Engels a pornit de la observaţiile lui
Karl Marx cu privire la lucrarea „Ancient society”, scrisă de Lewis Morgan. Nu este locul să
insistăm aici asupra erorilor în lanţ ce s-au generat pe această filieră, important fiind să vedem ce
a reţinut Engels şi ce s-a experimentat pe români pornind de acolo. Ideologul comunist „a lărgit
aria dezbaterii, considerând că familia burgheză era inerent opusă recolectivizării societăţii în
capitalism (adică revenirii la utopicul comunism al omului primitiv – n.n., M.D.B.),
împotrivindu-se tratamentului egal al femeilor şi al copiilor şi perpetuând inegalitatea prin
moştenire”33. Aplicarea concretă a vizat combaterea superstiţiilor (adică eliminarea credinţelor
religioase) şi liberalizarea într-o primă fază (1957-1966) a avortului. Scăderea consecutivă a
natalităţii a relaxat pentru femei obligaţiile familiale, oferindu-le timp pentru accesul la educaţie
(promovată prin accentul pus pe învăţământul rural) şi la locuri de muncă. Pe de altă parte,
moştenirea a fost blamată ideologic, fiind identificată cu un instrument de conservare a forţei
economice a familiei de tip burghez (refractară la noua ordine) şi de perpetuare a inegalităţilor
sociale. Obiectivele ideologice astfel trasate au fost atinse în practică pornind de la naţionalizări,
confiscări, colectivizare etc., măsuri care au diminuat masiv patrimoniul familiilor. Schimbarea
în familia majorităţii rurale a populaţiei României anilor ’50-’60 a fost adusă de colectivizare:
„Principala schimbare din care decurg modificările în relaţiile interne ale familiei ţărăneşti constă
în faptul că, prin intrarea în cooperativă, familia ţărănească încetează să fie, ca atare, o unitate de
producţie. Ea devine un «atom» într-un organism incomparabil mai ramificat şi dezvoltat. […] În
cooperativă, funcţia de producător revine nu familiei ţărăneşti, ci membrilor familiei. […]
Membrii familiei ţărăneşti devin subordonaţi profesional ai unor persoane din afara ierarhiei
familiale. Începe un proces derivat şi complementar, […] de modificare lentă a statutului său, de
eroziune a autorităţii sale în trecut discreţionare, de slăbire a relaţiilor de dependenţă faţă de şeful
familiei. […] Noua situaţie potenţează atitudinile şi condiţiile efective de independenţă, înăuntrul
grupului familial
În actualul Cod civil(2009), logodna este o ʺetapăʺ prenupțială informală, legea definind-o
simplu, ca promisiune reciprocă de a încheia căsătoria, art. 266 alin. (3) C. civ. precizând că
încheierea sa nu este supusă niciunei formalităţi şi poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.

2
Consideraţiile din acest paragraf aparţin în parte dnei profesor Emese Florian, astfel cum contribuţia domniei sale
a fost evidenţiată în volumul Familie şi moştenire în România, cit. supra.
3
Goody, Familia, pp. 176-177.
4
Cernea, Schimbări, p. 1013; în acelaşi sens, M. Constantinescu, Familia românească între tradi ţie şi modernitate.
Studii şi cercetări, Ed. Universităţii din Piteşti, 2008 (citată în continuare ʺConstantinescu, Familia ʺ), p 19.

2
Logodna nu condiţionează în niciun fel încheierea căsătoriei, rolul reglementării sale legale fiind
de a stabili ce se întâmplă, mai ales din punct de vedere patrimonial, în cazurile de rupere a
logodnei. Codul civil reglementează restituirea darurilor primite de logodnici şi despăgubirile
pentru ruperea abuzivă a logodnei, nefiind preocupat în niciun fel de definirea ʺstăriiʺ de
logodnă.
Cazurile fericite în care logodna este urmată, firesc, de încheierea căsătoriei nu au preocupat în
niciun fel legiuitorul român din 2009, formalităţile obligatorii premergătoare căsătoriei
„absorbind” practic logodna, reglementările juridice privind încheierea căsătoriei nefăcând
niciun fel de referire la existenţa sau inexistenţa unei logodne anterioare, singura preocupare
fiind legată de respectarea condiţiilor prealabile de fond şi de formă pentru încheierea valabilă a
căsătoriei. Pe de altă parte, logodna, indiferent de durata ei, nu se poate transforma niciodată în
căsătorie şi nu poate duce la constrângerea unui logodnic recalcitrant la încheierea căsătoriei2,
clauzele penale care ar urmări un astfel de obiectiv fiind considerate nescrise, conform art. 267
alin. (2) C. civ. Putem conchide că reglementarea căsătoriei este complet autonomă faţă de
„instituţia” logodnei, singurul rol al acesteia din urmă fiind de a da o reglementare particulară
cazurilor de răspundere civilă delictuală sau de îmbogăţire fără justă cauză ce ar putea fi
ocazionate de o promisiune nefinalizată de a încheia căsătoria, logodna nemaifiind o
„anticameră” a căsătoriei şi, cu atât mai puţin, o modalitate alternativă de a obţine efectele
căsătoriei3. În ceea ce priveşte formalităţile pentru încheierea căsătoriei, acestea sunt
reglementate în prezent în principal de art. 278-289 C. civ., dar şi de prevederi ale Legii nr.
119/1996 cu privire la actele de stare civilă. Aceste prevederi conturează căsătoria ca un act
juridic solemn, cu solemnităţi sui-generis. Căsătoria este, aşadar, un act public, care nu poate fi
încheiat spontan, fiind precedat de o serie de formalităţi prealabile obligatorii. Astfel, înainte de a
încheia căsătoria propriu-zisă, viitorii soţi trebuie să îşi comunice starea de sănătate şi să facă
declaraţia de căsătorie. Pe baza acestei declaraţii, ofiţerul de stare civilă dispune afişarea unei
publicaţii de căsătorie, prin care terţii sunt informaţi de încheierea acesteia, pentru a putea
formula opoziții privind neîndeplinirea condițiilor legale.

Instituția familiei la cetățenii romani stabiliți în Dacia


De pildă, Gaius amintește că controversa ce dăinuia încă pe timpul său cu privire la faptul dacă
legea Iulia de fundo dotali se aplică sau nu și românilor din provincii, adică dacă soțul era obligat
5
A se vedea: E. Florian, Dreptul familiei. Căsătoria. Regimuri matrimoniale. Filiaţia, ed. a 5-a, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2016, pp. 22-30; M. Avram, Drept civil. Familia, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2016, pp. 30-36.

3
să aibă consimțământul femeii pentru a înstrăina imobilele dotale provinciale, așa cum erau
obligați la Roma pentru cele italice. În general, familia română era și ea caracterizată prin funcții
natural puternice, printr-o reducere a celor etice, politice și juridice.
Peregrinii, neavînd ius connubii, nu puteau contracta între ei o căsătorie legală conform dreptului
roman, ci numai ʺpotrivit legii lor naționale ʺ, iar dacă soții erau peregrini dediticii, uniunea lor
era reglementată de dreptul popoarelo ( ius gentium). Dacă un cetățean roman se căsatorea cu o
peregrină ce primise ius connubii , căsătoria lor era o căsătorie română, iar copiii ce aveau să se
nască intrau în puterea (in potestate) șefului de familie (pater familias).
În cazul în care un cetățean român voia să se însoare cu o peregrină, care nu primise ius
connubii, uniunea lor nu avea valoarea unei căsătorii și copilul urma soarta mamei, copilul va fii
peregrine, deși tatăl său era cetățean român.
În cazul în care cetățean român se căsătorea cu o peregrină, crezînd dintr-o eroare scuzabilă că
este cetățeană română, șoția dobândea cetățenia română , ca și copiii care intrau ʺ în putereaʺ
șefului de familie.
Situația era similară dacă o cetățeană română se căsătorea, din eroare, cu un peregrin.
Dovedindu-se pricina justificată a erorii, șoțul devenea cetățean român, la fel ca și copiii, care
intrau în puterea șefului de familie.
Căsătoriiile liberților aveau trăsăturile caracteristice categoriilor de oameni liberi în care aceștia
intraseră prin dezrobire : cetățeni, latini sau peregrini.
Cât privește instituțiile dreptului familial (tutelă, curatelă, adopțiune etc,), cetățenilor români li se
aplicau legile române. Cu toate acestea, existau unele particularități, mai ales procedurale,
caracteristicile dreptului roman provincial.

Familia veche românească, asa cum reiese și din terminologia de rudenie, a avut un character
nuclear și anume de ʺfamilie butueʺ, copiii după căsătorie mutându-se in propria lor gospodărie,
ca excepția ultimului născut.
3

La baza familiei stătea căsătoria care, în concepția populară constituia un element obligatoriu în
ciclul vietii, celor morti necăsătoriți făcându-li-se o nuntă simbolică (ʺ nunta mortuluiʺ), cu
vestminte de rigoare, brad și uneori chiar muzică.

36
Ioan Ceterchi, Istoria dreptului românesc, Editura Academiei Republicii Socialiste România, pp. 99-100.

4
Dreptul scris definea căsătoria ca fiind ʺ legătura dintre bărbat și femeie și comunitatea întregii
viețiʺ și o considera ca pe una dintre ʺ tainele ʺ bisericești la fel ca și biserica romano-catolică din
Transilvania, invocându-se în acest sens prevederile Conciliului din Trent.

Logodna şi ceremonialul căsătoriei în antichitatea romană


În dreptul roman, căsătoria cum manu (care ducea la intrarea soţiei sub autoritatea deplină a
soţului) putea îmbrăca diverse forme, de la tradiţionalul confarreatio, rezervat patricienilor4, la
forme specifice transferului de drepturi patrimoniale cum erau coemptio, formă de căsătorie
civilă accesibilă plebeilor și usus, care initial salva căsătoriile unde celelalte formalității fuseseră
defectuos îndeplinite pentru a devein o formă autonomă de căsătorie.
Căsătoria română a devenit între timp din ce în ce mai solemnă, un veritabil act consensual, unde
singurul aspect care mai conta cu adevărat era acordul de vointă, nu doar al viitorilor soţi, ci şi al
pater familias, dacă era vorba de soţi aflaţi sub puterea părintească7. Logodna (sponsiones)
reprezenta o promisiune încheiată între titularii puterii părinteşti pentru a încheia viitoarea
căsătorie, sub sancţiunea unor despăgubiri prestabilite8. Doar forma veche şi patriciană a
căsătoriei cum manu, confarreatio, avea pe deplin solemnitatea pe care astăzi o ataşăm căsătoriei.
Ea era oficiată de doi înalţi membri ai clerului, Pontifex Maximus şi Flamen Dialis, în templul
lui Jupiter, în prezenţa a zece martori, oferind drept ofrandă lui Jupiter o turtă de cereale, într-o
ceremonie religioasă în care se rosteau cuvinte sacramentale9. Această formă de căsătorie căzuse
în desuetudine încă din epoca clasică a dreptului roman, rămânând să fie utilizată, residual, doar
membri ai clerului.

Încheierea căsătoriei în epoca română clasică și postclasică era mai degrabă un proces decât un
simplu ceremonial. Căsătoria se caracteriza, asemenea posesiei, prin reunirea unui element
intenţional (affectio maritalis – intenţia de a duce o viaţă comună) cu un element material (honor
matrimonii – convieţuirea propriu-zisă)17. Una dintre variantele de a dovedi o căsătorie sine
manu era deductio in domum mariti, care implica dovedirea conducerii viitoarei soţii, într-o
veritabilă procesiune, la locuinţa viitorului soţ ca domiciliu conjugal18, altele fiind legate de
petrecerea cu ocazia căsătoriei (festivitas nuptiarum), întocmirea unui act dotal (instrumentum
dotale) sau mărturiile vecinilor19. Înaintea căsătoriei, pentru a asigura viitoarei soţii un
patrimoniu independent de succesiune în caz de predeces al soţului, se practica donatio ante
nuptias, la început cu caracter simbolic (un inel), iar apoi, în dreptul roman postclasic, devenită
obligaţie legală20. Logodna (sponsalia) semăna, la începuturile sale romane, cu forma sa
modernă, având un caracter informal şi dând naştere unor efecte preponderent morale21, dar
putând da naştere unor litigii legate de încălcarea promisiunilor făcute cu această ocazie. Treptat,
logodna devine, în epoca clasică, o etapă iniţială a căsătoriei, unde logodnicii dobândesc unele
drepturi şi obligaţii ale soţilor. Aceasta era frecvent aranjată de intermediari, nu de viitorii soţi,

5
iar durata sa putea fi extrem de îndelungată, pentru felurite motive, variind de la starea de
sănătate a unuia dintre soţi până la cazurile de deces într-una dintre familii22. Logodna romană
în epoca clasică era un simplu acord, ce putea să nici nu implice acordul celor vizaţi, ci al unor
intermediari, care puteau fi pater familias sau, mai târziu, chiar intermediari profesionişti.
Denumirea însăşi a instituţiei făcea referire la schimbul de promisiuni formale (sponsiones) de a
încheia căsătoria, încălcarea lor justificând o acţiune în despăgubiri pentru încălcarea
promisiunii, aspect la care s-a renunţat în epoca dreptului clasic, pentru a respecta libertatea
căsătoriei.
Logodna în epoca lui Iustinian devenise însă un veritabil ceremonial, donatio ante nuptias fiind
menţinută pe jumătate dacă moartea viitorului soţ – donator – avea loc după ceremonie
(osculum) şi fiind caducă dacă decesul avea loc anterior acestui ceremonial premarital.

Logodna şi formalităţile premergătoare căsătoriei în perioada medievală


Încă din epoca barbară a Evului Mediu Timpuriu, căsătoria la popoarele germanice (burgunzi,
vizigoţi, franci) se încheia într-o formă similară cu coemptio romană, printr-o cumpărare
simbolică a soţiei sau, mai exact, a autorităţii asupra soţiei (mundium), de la părinţi sau familia
extinsă (cei care ar fi putut pretinde despăgubiri – wergeld – în caz de ucidere a soţiei), de către
viitorul soţ, cumpărare precedată de o promisiune reciprocă de încheiere a căsătoriei
(desponsatio), încheiată între viitorul soţ şi reprezentantul familiei viitoarei soţi. Aceste căsătorii,
numite matrimonia venalia, erau uşor de dovedit, celelalte forme ale căsătoriei fiind privite iniţial
cu dispreţ, ca un fel de concubinaje. Căsătoria fără acordul părinţilor sau familiei soţiei putea
spori de trei ori preţul (wittemon sau nuptiale pretium) care trebuia plătit, alături de o amendă,
care varia în funcţie de statutul social al acestuia. „Cumpărarea” soţiei căpătase un rol simbolic
încă din vremea legii salice a francilor (secolul al VI-lea), nemaifiind nici menţionată explicit în
legea francilor ripuari, momentul în care căsătoria începea să-şi producă efectele fiind cel în care
logodnica era condusă solemn la soţul său şi avea loc consumarea căsătoriei26. În ceea ce
priveşte logodna, vizigoţii sancţionau cu o amendă neîndeplinirea promisiunii de a se căsători în
decurs de doi ani de la încheierea logodnei şi considerau asimilabilă adulterului situaţia
logodnicului care îşi încalcă promisiunea de a se căsători, logodna putând fi însă ruptă pentru
motive temeinice sau prin acordul părţilor.
Treptat, ceremoniile legate de căsătorie devin un simplu pretext pentru a asigura primirea și
transmiterea de liberalități care să asigure prosperitatea căsniciei.

6
Logodna şi formalităţile prenupţiale în dreptul canonic
În dreptul canonic, viziunea asupra logodnei fusese împrumutată din dreptul roman, existând
obiceiul ca biserica să binecuvânteze logodna şi aceasta să fie considerată o etapă indispensabilă
viitoarei căsătorii, chiar dacă în unele dioceze ceremonia de logodnă era oficiată abia după
proclamaţiile de căsătorie, deci mult după acordul de voinţe al viitorilor soţi că se vor căsători
împreună38. Căsătoria avusese, în dreptul roman clasic, o natură pur civilă, nu religioasă, şi abia
Novela 89 a împăratului bizantin Leon al VI-lea Filosoful (866-912) a consacrat principiul
obligativităţii căsătoriei religioase, până atunci aceasta fiind doar o recomandare chiar a celor
mai pioşi împăraţi romani. Ideea căsătoriei religioase a fost poate mai uşor acceptată de
populaţiile barbare creştinate, care aveau oricum un anumit ceremonial precreştin al căsătoriei,
dificultatea în cazul acestora fiind la a-i convinge să renunţe la ideea de căsătorie ca „vânzare”,
care capătă un caracter definitiv abia prin consumare şi poate fi revocată/rezoluţionată în caz de
eroare. Aceste cutume erau atât de înrădăcinate în anumite zone încât, chiar după consacrarea
obligativităţii căsătoriei religioase, binecuvântarea religioasă a căsătoriei se solicita abia după
consumarea acesteia40, dictonul cutumiar străvechi redat de Loysel fiind că o căsătorie se
încheie în cer, dar se consumă pe pământ41. Dreptul canonic, preluând tradiţia romană, este cel
care are meritul de a fi mutat accentul, cu privire la momentul de început al căsătoriei, de la
consumarea căsătoriei sau coabitarea soţilor, la momentul realizării acordului de voinţe între
aceştia, transformând căsătoria într-un veritabil act juridic, nu o simplă stare sau proces de
durată.
4

Concluzii
Privind în ansamblul evoluției logodnei și a formalităților prenupțiale, putem oberva o evoluţie
circulară, ale cărei trăsături esenţiale sunt asemănătoare în spaţiul dreptului privat de inspiraţie
vest-europeană, căruia îi suntem şi noi tributari de cel puţin 150 de ani. Astfel, logodna şi

47
E. Florian, op. cit., p. 22.
8
Ibidem, pp. 24-25.
9
A. Esmein, Mélanges d'histoire du droit et de critique. Droit romain, L. Larose et Forcel, Paris, 1886, pp. 6-7.

7
căsătoria aveau iniţial un caracter solemn şi public, caracter care s-a pierdut treptat, ceremonia
punctuală transformându-se într-un proces sau o stare, existenţa actului juridic ca manifestare de
voinţe ajungând să fie dedusă din împrejurări exterioare. Antichitatea târzie şi Evul Mediu
timpuriu, marcate de decăderea generală a statului şi a instituţiilor, ne-au dat căsătoria
„consensuală” sau chiar dedusă din împrejurări şi logodna transformată în căsătorie prin simpla
sa consumare sau prin coabitarea îndelungată. Reacţia societăţii, a bisericii şi a statului la această
„banalizare” a unei instituţii esenţiale pentru societate, cum este căsătoria, a fost să revină treptat
la formele şi publicitatea străvechi, mutând accentul pe importanţa ceremoniei de căsătorie şi
minimalizând importanţa logodnei prealabile, ajungându-se până la desconsiderarea sa totală.
Astăzi, logodna nu mai este decât o cochilie goală, un „act” juridic fără conţinut propriu de
drepturi şi obligaţii specifice, dar care reuneşte reglementări particulare ale răspunderii civile sau
îmbogăţirii fără justă cauză, pentru ipoteza promisiunilor de căsătorie nefinalizate. Ceremonia
căsătoriei are astăzi un rol central, formalităţile sale prealabile fiind autonome şi suficiente,
publicitatea şi caracterul solemn şi secular al actului juridic fiind pe deplin garantate de lege.

BIBLIOGRAFIE

8
1. M. Ioniţă-Niculescu, Căsătoria şi familia în nordul Olteniei în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, teză, Cluj-Napoca, 2012 [citată în
continuare: „Ioniţă-Niculescu, C ăsătoria”], pp. 100-105. Pentru sinteza cauzelor
acestei realităţi, a se vedea şi p. 179.
2. Consideraţiile din acest paragraf aparţin în parte dnei profesor Emese Florian,
astfel cum contribuţia domniei sale a fost evidenţiată în volumul Familie şi
moştenire în România, cit. supra.
3. Goody, Familia, pp. 176-177.
4. Cernea, Schimbări, p. 1013; în acelaşi sens, M. Constantinescu, Familia
românească între tradi ţie şi modernitate. Studii şi cercetări, Ed. Universităţii din
Piteşti, 2008 (citată în continuare ʺConstantinescu, Familia ʺ), p 19.
5. A se vedea: E. Florian, Dreptul familiei. Căsătoria. Regimuri matrimoniale.
Filiaţia, ed. a 5-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2016, pp. 22-30; M. Avram, Drept
civil. Familia, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2016, pp. 30-36.
6. Ioan Ceterchi, Istoria dreptului românesc, Editura Academiei Republicii Socialiste
România, pp. 99-100.
7. E. Florian, op. cit., p. 22.
8. Ibidem, pp. 24-25.
9. A. Esmein, Mélanges d'histoire du droit et de critique. Droit romain, L. Larose et
Forcel, Paris, 1886, pp. 6-7.