Sunteți pe pagina 1din 3

 

PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

Unitatea de învăţare 5.
BEHAVIORISMUL

1. PROGRAMUL BEHAVIORIST A LUI J. WATSON

În 1912 un articol intitulat “Psihologia aşa cum o vede un behaviorist” punea bazele unui nou
curent psihologic. John Watson (1878-1958), autorul articolului şi liderul acestei noi orientări numită
behaviorism, era un psiholog de 35 de ani ce-şi făcuse studiile de psihologie la Universitatea din
Chicago cu funcţionalistul James Angell. În articolul menţionat, Watson declara un război total tuturor
sistemelor psihologice anterioare, îndeosebi structuralismului şi funcţionalismului. Ca şi Freud, el
consideră că psihologia a fost prea mult timp preocupată de problema conştiinţei, numai că, în timp ce
Freud a impus psihologiei inconştientul ca obiect de studiu, Watson a considerat ca psihologie ştiinţifică
nu poate fi numită decât aceea care are ca obiect comportamentul. Drept urmare, atât psihologia
conştientului cât şi cea a inconştientului au fost declarate neştiinţifice. Mentalismul, cum a numit Watson
psihologia conştiinţei, a fost asociat cu religia, deoarece invocarea conştiinţei ar semăna cu invocarea
misterelor divine şi impunerea prin dogmă a existenţei lor. Similar lor, psihanaliza a fost catalogată de
Watson drept o demonologie, adică tot o religie, dar a întunericului deoarece crede în existenţa unor
forţe inconştiente.
Virulentul atac declanşat de Watson împotriva psihologiei tradiţionale avea drept scop final
constituirea unei psihologii cu adevărat ştiinţifice, total obiective, o ştiinţă a comportamentului. Termeni
precum conştiinţă, imagine sau senzaţie au fost consideraţi filosofici, chiar mitologici în esenţa lor.
Conştiinţa nu există. Nu există decât acte comportamentale ce trebuiesc atent observate şi descrise în
mod obiectiv în termeni precum stimul şi răspuns sau formarea şi integrarea deprinderii.
Trebuie însă subliniat că revolta lui Watson n-a apărut pe un teren gol. El însuşi recunoaşte că
“behaviorismul este o dezvoltare firească a studiilor asupra comportamentului animal realizată în timpul
primei decade a secolului al XX-lea”. Studiile lui Thorndike pe animale care au condus la concepţia
conexionistă asupra învăţării au avut o deosebită influenţă asupra lui Watson. De asemenea, începând
din 1900 labirintul şi şoarecele alb vor constitui metoda standard de studiere a învăţării, iar din 1909 au
fost popularizate şi cercetările realizate pe animale de Pavlov în Rusia.
Studiind şi biologia şi fiziologia în paralel cu psihologia, Watson s-a format şi el ca cercetător al
psihicului animal. “Niciodată, afirmă Watson, n-am căutat să utilizez subiecţi umani. Am urât să fiu
subiect. Nu mi-au plăcut instrucţiunile artificiale inutile date subiecţilor. Cu animalele am fost în mediul
meu. Am simţit că, studiindu-le rămân aproape de biologie cu picioarele pe pământ.” În 1908 el a
declarat autonomia psihologiei animale şi a propus ca pentru psihologia umană să fie dezvoltate
metode de investigaţie comparabile cu cele utilizate în cercetările pe animale.
Susţinând importanţa cercetărilor asupra comportamentului animal pentru predicţia şi controlul
comportamentului uman Watson a adoptat fără rezerve principiul evoluţionist. Acesta impune ca între
om şi animal să nu fie trasată nici o linie care să-i despartă. Astfel, psihologia tradiţională a fost criticată
pentru antropocentrismul ei. Declaraţi ca total irelevanţi pentru psihologia animală, termeni ca cel de
conştiinţă sau stare mentală au fost abandonaţi. Conştiinţa, după Watson poate fi redusă la sistemele
musculare implicate în vorbirea articulată, respectiv deprinderile motorii localizate la nivelul laringelui.
Astfel, gândirea a putut fi tratată “ca reprezentând un comportament implicit”.
Nici imaginile mentale, nici emoţiile, nici o altă realitate psihologică nu poate scăpa schemei
explicative behavioriste credea Watson, deoarece toate pot fi reduse la comportamente observabile
chiar dacă observarea acestora este mai dificilă. Odată cu eliminarea conceptelor mentaliste prin
reducerea acestora la comportamente a fost proclamată şi eliminarea în totalitate a introspecţiei din
psihologie, deoarece ar fi o metodă în întregime subiectivă, neştiinţifică. Ea nu poate fi aplicată la studiul
comportamentului animal şi nu este adecvată nici cercetării comportamentului uman deoarece
observaţia directă este suficientă.

231
CĂTĂLIN DÎRŢU

Programul behaviorist schiţat de Watson n-a fost gândit de acesta doar la nivel teoretic ci a
vizat şi aplicabilitatea lui practică. Fundamentele personalităţii, credea el, se reduc la câteva reacţii
înnăscute, instinctuale: frică, furia şi răspunsul sexual. Toate celelalte emoţii sunt versiuni condiţionate
ale acestor reacţii instinctuale primare. Fiinţa umană este, după Watson, cel mai maleabil material care
aşteaptă să fie modelat de societate. “Daţi-mi o duzină de copii sănătoşi şi îi voi transforma în ce tip de
specialişti veţi vrea” afirma el. Experimentul pe care l-a realizat cu micul Albert, căruia i s-a inoculat frica
de şoareci urmărea să demonstreze că reacţiile emoţionale ale copilului pot fi condiţionate. Viaţa
emoţională a adultului nu reprezintă altceva decât un mare număr de răspunsuri condiţionate acumulate
de individ în cursul vieţii.

ÎNTREBARE
Care sunt consecințele faptului că Watson nu a trasat o linie clară de demarcație între om și animal,
considerând că diferențele dintre noi și animale sunt unele de grad și nu de natură?

După 1920, când a fost expulzat din viaţa universitară (datorita unei relaţii extraconjugale cu
asistenta lui, Rosalie Rayner), Watson a devenit primul psiholog american care a publicat cu succes
articole de popularizare a ştiinţei psihologice.
Criticii lui Watson n-au fost deloc puţini. Mulţi l-au acuzat că renunţând total la introspecţie a
procedat ca părintele care a aruncat apa din cădiţă cu tot cu copil. Concepţia lui teoretică a fost acuzată
apoi de periferalism radical. Studiul comportamentului afirma Titchner ţine mai degrabă de biologie
decât de psihologie, iar McComas în 1916 arăta că nu poate fi redusă conştiinţa la nivelul mişcărilor
musculare ale laringelui, deoarece, oamenii ce-şi pierd vocea datorită afectării laringelui nu-şi pierd şi
capacitatea de a gândi.
Un critic de marcă a lui Watson a fost McDougall, autorul unei influente teorii a instinctelor.
McDougall a recunoscut şi el că datele provenite din observarea comportamentului sunt necesare
psihologiei, dar că şi cele provenite de la conştiinţă sunt în mod egal indispensabile. E greu de crezut
afirma McDougall că un behaviorism apelând numai la datele comportamentale va putea să explice
experienţele estetice sau visele şi fanteziile. De asemenea, susţinea Dougall, teoria lui Watson nu lasă
nici o şansă voinţei libere, speranţelor şi idealurilor umane deoarece behaviorismul consideră că totul
este strict predeterminat de evenimentele trecute.
Contribuţia lui Watson la apariţia behaviorismului nu este una esenţială, au afirmat unii istorici ai
psihologiei. Concepţia lui teoretică, spun aceştia, nu este revoluţionară, deoarece studiul
comportamentului începuse cu mult înainte ca Watson să-i sublinieze importanţa, iar behaviorismul a
propus în cele din urmă doar un nou program pentru psihologie, nu şi o nouă metodă. Cu toate că
putem fi de acord că psihologia americană ar fi devenit behavioristă şi fără Watson, rolul acestuia în
impunerea unui program coerent ce a cuprins noile principii şi obiective ale cercetării psihologice, a fost
esenţial.

2. BEHAVIORISMUL LA APOGEU: B. SKINNER

Trebuie să recunoaştem însă, că behaviorismul ar fi rămas probabil curent minor în psihologie


dacă ar fi lipsit contribuţiile decisive ale lui Burrhus Skinner, (1904-1990). Acest cercetător este
considerat de mulţi psihologi americani ca fiind cel mai important şi influent psiholog al acestui secol.
Mulţi ani, el a fost liderul behavioriştilor şi a fost urmat de o mulţime de discipoli. Ca şi Watson, a pus
accentul pe rolul factorilor sociali în procesul de devenire al personalităţii considerându-se pe el însuşi
ca fiind în chip absolut un produs al mediului în care a trăit. Poate pentru că mult înainte de a opta
pentru psihologie şi-a dorit să devină scriitor, Skinner a devenit un psiholog cu succes la publicul larg,

232
 
PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

scriind ca şi Watson articole de popularizare şi cărţi care au fost foarte bine primite de publicul
american, devenind best-seller (iar cartea lui “Dincolo de libertate şi demnitate”, scrisă în 1971).
În mare măsură sistemul lui Skinner poate fi privit ca provenind dintr-o rafinare a ideilor expuse
de Watson în manifestul lui. Ceea ce i-a reproşat însă Skinner lui Watson este aceea că nu a pus la
punct o metodă eficientă de cercetare a comportamentului şi că s-a pierdut inutil în speculaţii teoretice.
Spre deosebire de întemeietorul behaviorismului, Skinner a fost adeptul constituirii unui sistem strict
empiric minimalizând importanţa cadrului teoretic în conducerea unei cercetări experimentale. Sarcina
psihologului este să descrie şi să modeleze comportamentul observabil mai degrabă decât să-l explice.
Avocat al aplicării unei metode strict inductive care să conducă încet şi sigur de la particular spre
general, Skinner a afirmat că niciodată nu a atacat o problemă prin construirea unei ipoteze şi că
niciodată n-a dedus teoreme şi nu le-a supus unei verificări experimentale. Totuşi, Skinner n-a fost total
împotriva teoretizării. El s-a opus numai teoretizării premature, al teoretizării în absenţa unor date
adecvate care s-o susţină. Pavlov, şi nu Watson, este cel care i-a servit lui Skinner ca model.
Susţinând că personalitatea este în întregime un produs al influenţelor externe, al procesului de
învăţare, Skinner s-a ambiţionat să demonstreze că această afirmaţie nu este doar o speculaţie ci poate
fi dovedită empiric. Astfel, Skinner a pus la baza sistemului său conceptul de “condiţionare operantă”.
Organismele produc comportamente în mod spontan, natural, fără ca să fie nevoie ca aceste
comportamente să fie determinate de trebuinţe de bază precum foamea, setea etc.
Experimentul clasic al lui Skinner începea cu plasarea într-o cuşcă a unui animal care nu era
înfometat sau însetat aşa cum obişnuiau să procedeze până la el alţi cercetători ai procesului de
învăţare. Prima observaţie care putea fi făcută era aceea că animalul respectiv se dovedea a fi şi el
foarte activ, deşi nu era flămând. Apoi, când din întâmplare animalul atingea un buton sau o clăpiţă şi în
cuşcă apărea în mod neaşteptat mâncare, se putea observa că animalul tinde să repete
comportamentul care i-a adus recompensa, (mâncarea). Cu răbdare, Skinner a demonstrat că prin
recompensări succesive doar a acelor comportamente dorite de el, animalele pot fi învăţate chiar
comportamente deosebit de complexe care se credea că pot fi realizate doar de oameni. Spre exemplu,
prin ceea ce a numit el modelare comportamentală, Skinner a reuşit să dreseze doi porumbei care să
joace tenis de masă. Acest comportament deosebit de complex, atrage atenţia Skinner, nu este
caracteristic porumbeilor în cadrul lor natural de viaţă, ci este rezultatul pur al intervenţiei umane, al
învăţării.
Faptul că dresajul porumbeilor sau a şobolanilor poate fi realizat foarte uşor prin condiţionări
repetate prin intermediul recompenselor l-a determinat pe Skinner să conchidă ca şi comportamentul
oamenilor ar putea fi complet controlat prin aplicarea principiilor condiţionării operante. Aşa a apărut
ideea “învăţământului programat” realizabil în afara şcolii cu ajutorul maşinilor de învăţat. Concepţia
privind condiţionarea întregii vieţi sociale este înfăţişată în romanul lui Skinner intitulat “Walden Two”
care descrie o comunitate rurală cu 1000 de membri în care fiecare aspect al vieţii, începând de la
naştere este “controlat” prin întărire pozitivă (recompensă).
Criticii l-au acuzat pe Skinner că behaviorismul lui descriptiv înfăţişează un organism vidat de
orice proces psihic deoarece între stimul şi răspuns nu este acceptat nimic. De asemenea a fost
criticată poziţia lui determinist-mecanicistă privind omul şi societatea, dar Skinner şi-a ignorat complet
criticii considerând că este înţeles greşit.
Astăzi destinul behaviorismului ca şcoală formală este încheiat. Nici un psiholog nu se mai
numeşte pe el însuşi behaviorist, dar, cu toate acestea, spiritul, dacă nu litera behaviorismului lui
Watson şi Skinner este încă prezent în psihologia experimentală americană. Influenţa behaviorismului
s-a făcut simţită îndeosebi în domeniul psihologiei sociale unde au apărut teorii precum cea a lui Daryl
Bem asupra percepţiei sociale sau a lui Albert Bandura privind învăţarea socială, dar şi în psihologia
cognitivă care a continuat să minimalizeze rolul proceselor conştiente şi a preluat ideea psihicului uman
ca mecanism automat, determinat de legi obiective.

233