Testeament

Tudor Arghiezi

Tudor Arghezi este un poet modern ce impune un nou model de

poeticitate întemeiat pe logică artistică voit paradoxală și pe
diversitatea registrelor stilistice trecând de la sublim la abject.

Testament este o poezie modernistă ce deschide volumul de versuri “cuvinte

potrivite” (1927) fiind o artă poetică modernă ce sintetizează crezul artistic arghezian,
concepția despre creație și truda creatorului supus unui destin singular ce presupune
renunțarea la propria viață și dedicare operei.

Testament este o artă poetică modernă, un monolog liric confesiv prin care eul liric lasă
moștenire posterității zestrea sa culturală. Estetica urâtului oferă poeziei argheziene
caracter modern pentru că poetul este un artizan cu puteri demiurgice ce transformă
urâtul existențial în frumos artistic. Pentru Arghezi orice cuvânt poate constitui poezie,
violențele verbale, cuvintele „mușcătoare”, apoetice sunt transformate prin puterea
altchimistului în poezie.

Tema poeziei este modernă şi exprimă concepţia lui Arghezi despre artă, definind
programatic întreaga sa operă lirică, în care cuvântul este atotputernic, un stăpân
absolut al Universului, iar creaţia literară este rodul harului divin şi al trudei.

Incipitul poeziei atestă lirismul subiectiv și cuprinde primele două versuri în care se

concentrează ideile de bază a întregii poezii, și anume, importanța operei, truda
creatorului, poetul sfidând limitele timpului prin creație. Adverbele de negație (“nu”)
sugerează importanța moștenirii.

În ultimele trei versuri, eul liric se exprimă simbolic prin metafora robului, a truditorului
care își încredințează întreaga opera Domnului, adică cititorului. Modestia artistică
evidențiază o exprimare ceremonioasă deoarece relația dintre cei doi presupune un
gest de prietenie reciprocă și un act nobil de încredere.

Simetria incipit-final iese în evidență prin preluarea pronumelui “ți”, marcă a adresării

directe, prin formularea ceremonioasă “Domnul”, sugerând respectul arătat cititorului.

Evoluţia spirituală este simbolizată prin instrumentele proprii muncii fizice, „sapa” şi

„brazda”, omenirea progresând către o activitate intelectuală, „condei”, „călimară”: „Ca
să schimbăm acum, întâia oară, / Sapa-n condei şi brazda-n călimară”. Inovaţia stilistică
se este punctată prin valorificarea estetică a cuvintelor, cărora le dă o nouă
semnificaţie, întrucât cuvântul este, în viziune argheziană, atotputernic: „Le-am prefăcut
în versuri şi-n icoane. / Făcui din zdrenţe muguri şi coroane, / Veninul strâns l-am
preschimbat în miere, / Lăsând întreagă dulcea lui putere”. Versurile definesc totodată
şi estetica urâtului prin relaţiile de opoziţie ale sintagmelor poetice: „zdrenţe / muguri şi
coroane”, „venin / miere”.

Menirea poetului este de a ilustra în poezia sa durerile neamului românesc, imaginea

grotească a stăpânului.

Modernismul poeziei Testament este argumentat prin structura compoziţională, cele

şase strofe inegale se constituie în secvenţe lirice ideatice, în care poetul îşi exprimă în
mod direct concepţia despre cuvânt, poezie şi creaţie artistică, accentuând condiţia
artistului în lume, idei ce înscriu poezia în specia artă poetică.