Sunteți pe pagina 1din 35

Note de curs

pentru

Aplicații ale hidrokinetoterapiei în stațiuni balneoclimaterice

Titlul cursului
Bazele teoretice ale hidrokinetoterapiei

Conf. univ. dr. Victor Bădescu

1
BAZELE ŞTIINŢIFICE ALE ACTIVITĂŢILOR ACVATICE

În apă omul nu se regăseşte în mediul său natural şi ca urmare întâmpină anumite


dificultăţi de adaptare, sub influenţa forţelor care acţionează în condiţii statice sau
dinamice asupra corpului omenesc, a interrelaţionării mişcărilor acestuia cu mediul
acvatic, a acţiunilor aflate la limita dintre apă şi aer şi ca urmare a particularităţilor
biomecanice specifice fiecărui procedeu de înot sau activități acvatice.
În cele ce urmează încercăm să expunem bazele ştiinţifice ale activităţilor
acvatice, pe baza principiilor hidrostaticii şi hidrodinamicii, care să permită o mai bună
înţelegere a fenomenelor care se petrec în mediul acvatic şi la limita dintre apă şi aer.

1. Hidrostatica
1.1 Presiunea hidrostatică
a. Caracteristicile presiunii hidrostatice
Presiunea exercitată de un lichid într-un punct oarecare al unui corp scufundat în
el este aceeaşi, indiferent de direcţie, neavînd deci nici un efect asupra respectivului corp
(fig. 1).

Fig. 1 Presiunea hidrostatică

Presiunea hidrostatică este direct proporţională cu adâncimea la care se găseşte


punctul avut în vedere, depinzând şi de densitatea lichidului în care este scufundat
obiectul, de exemplu, presiunea este mai mare în apă sărată decât în apă dulce.
Să reţinem două caracteristici ale lichidelor, deci şi ale apei:
- forţa de coeziune: forţe de atracţie ,cu valori reduse, între moleculele aceleiaşi
materii;
- forţa de adeziune: forţe de atracţie moleculară, cu valori reduse, între
moleculele a două medii diferite.
Percepţia acestor presiuni nu este resimţită în mod obiectiv de subiecţii aflaţi în
imersiune.

2
1.2 Tensiunea de suprafaţă a lichidelor
Proprietate a fluidelor care reprezintă rezultanta forţelor de coeziune dintre
molecule.
La suprafaţa apei se formează un fel peliculă care opune rezistenţă oricărei
deplasări.
Mobilizarea orizontală, la aceeaşi viteză, a unui membru aflat în imersiune totală
este mai uşor de realizat decât dacă membrul respectiv se găseşte în imersiune parţială,
deoarece trebuie „spartă”pelicula de rezistenţă.
De asemenea în cazul săriturilor în apă trebuie ca întregul corp să se strecoare
prin locul în care brațele au „spart”spart apa

1.3 Vâscozitatea apei


Vâscozitatea apare datorită forţelor de coeziune, de frecare existente între
moleculele unui fluid, frecări care dau naştere la o anumită rezistenţă, la o anumită
frânare în calea curgerii fluidului.Vâscozitatea apei are o valoare scăzută.Vâscozitatea
scade pe măsură ce temperatura fluidului creşte.
În cazul unei mişcări executate în aceleaşi condiţii de temperatură şi la aceeaşi
viteză în apă salină şi apoi în apă dulce, forţele de frecare sunt mai scăzute în apa dulce,
din cauza vâscozităţii mai mari a apei sărate.

1.4 Refracţia şi reflexia luminii în mediul acvatic


La trecerea dintr-un mediu în altul, cu indice de refracţie diferit, de exemplu aerul
şi apa, fascicolul luminos suferă o deviaţie. Acest fenomen creează o iluzie optică, care
poate să-i inducă în eroare pe înotători şi profesor în privinţa poziţiei exacte a membrului
aflat în imersiune.
Din anumite zone, perceperea acţiunilor care au loc sub apă devine imposibilă,
întrucît suprafaţa apei seamănă cu o oglindă.
O lumină prea puternică şi prost orientată sporeşte efectul de reflexie şi provoacă
orbirea momentană a persoanelor implicate .
Deci, rezultă că este foarte important să ne alegem poziţiile şi unghiurile de
observare optime atunci când urmărim tehnica înotătorilor, altfel datorită fenomenelor
precizate observaţia noastră poate fi greşită.

3
Fig. 2 Buoyancy - Archimedes' principle

1.5 Efectele forţei lui Arhimede asupra deplasării segmentelor


Mişcarea unei forţe în jurul unui punct fix se traduce prin deplasarea braţului unei
pârghii în jurul respectivului punct (fig. 3.).
O = punct fix
OA = membru scufundat
A1, A2, A3 = trei poziţii ale membrului

Fig. 3 Efectele forţei lui Arhimede asupra deplasării segmentelor

4
C = punctul de aplicaţie al forţei lui Arhimede
d = distanţa dintre punctul de aplicaţie al forţei lui Arhimede şi punctul fix O
FA = forţa lui Arhimede
M = momentul forţei

M= F xd

M1 = F x d 1

M2 = F x d 2

M3 = F x d 3

Se ştie că: d 3 > d 2 > d1


M3 > M2 > M1

Pe măsură ce se apropie de nivelul apei, momentul forţei lui Arhimede creşte,


efect cu aplicaţii în înotul terapeutic, pentru facilitarea unor mişcări şi asigurarea
rezistenţei la deplasarea unui segment al corpului.
Variaţiile momentului forţei lui Arhimede în mişcarea de abducţie a umărului de la
0 la 90o, sunt exemplificate în figura următoare.
o

Fig. 4 Abducţia umărului şi forţa lui Arhimede

A. Cu cotul flexat – d1 are o valoare redusă, iar momentul forţei lui Arhimede
este slab. Abducţia este facilitată doar în mică măsură.
B. Cu cotul întins – d2 are o valoare sporită, de asemenea şi momentul forţei;
abducţia este facilitată.
C. Cu cotul întins şi fixarea unui flotor în formă de brăţară la încheietură –

volumul de apă dislocuit de flotor determină creşterea valorii lui F A, iar d3 este

5
chiar mai mare. Momentul forţei lui Arhimede creşte considerabil, iar abducţia
este uşurată.

a. Greutatea reală, aparentă


Efectul cel mai evident al scufundării este diminuarea aparentă a greutăţii
corpului.
Făcând apel la două noţiuni diferite: greutate reală, în aer, şi greutate aparentă ,
în apă, putem stabili între aceste mărimi unele raporturi care măsoară efectul forţei lui
Arhimede. În funcţie de nivelul scufundării corpului omenesc în apă avem următoarele
greutăţi aparente:
- Scufundare totală: greutatea unui segment de membru este egală cu 3,5% din
greutatea sa reală.
- Scufundare mare: pentru subiecţii aflaţi în imersiune până la nivelul umerilor,
6 – 7% din greutatea reală.
- Scufundare toracică: pentru subiecţii aflaţi în imersiune până la nivelul
mamelonului, 15 – 30% din greutatea reală.
- Scufundare pelviană: pentru subiecţii aflaţi în imersiune până la nivelul
pubisului, 50 – 60% din greutatea reală.
Aceste valori permit realizarea cu o rigoare acceptabilă a sprijinului parţial pe
membrele inferioare.

Fig. 5 Greutatea aparentă în funcție de adâncimea scufundării

b. Gradul de plutire şi greutatea specifică


 Masa(m) - Masa reprezintă cantitatea de materie a substanţei avute în
vedere.
 Greutatea(G) - Este o forţă care constă în acţiunea acceleraţiei gravitaţionale
asupra masei unui punct dat.
Relaţia dintre masă şi greutate este următoarea:

6
G=mxg
 Densitatea(ρ
ρ) - Densitatea unei substanţe este dată de raportul dintre
masă(m) şi volum(v):
ρ = m/v
 Densitatea relativă - Densitatea relativă a unui corp este exprimată de
raportul dintre masa unui corp şi masa unui volum egal de apă distilată, la
temperatura de 4°C.
 Greutatea specifică – Greutatea specifică a unui corp este mărimea dată de
raportul dintre greutatea corpului, exprimată în kilogram forţă sau Newton şi
volumul său ,exprimat în dm3.
Apa distilată, la temperatura de 4°C, serveşte drept etalon de comparaţie a
greutăţii specifice a corpurilor, deoarece 1 cm3 din această apă cântăreşte 1 gram forţă
sau altfel spus greutatea unui litru de apă distilată la 4°C este de 1 Kg..
Raportul dintre greutatea corpului (Gc) şi greutatea volumului de apă
dislocuit(Gv), determină gradul de plutire :
− Gc < Gv → corpul pluteşte;
− Gc > GV → corpul se scufundă;
− Gc = Gv → corpul se echilibrează în masa apei.
Deci, un corp pluteşte dacă greutatea volumului de apă dislocuit este mai mare decât
greutatea lui.
Conform “Sistemului Internaţional de Măsuri şi Unităţi”, se folosesc următoarele
unităţi de măsură:
− Pentru volum: metrul cub (m3);
− Pentru forţă: Newton (N); 1KgF=9.81N;
Gradul de plutire este exprimat prin raportul dintre greutatea specifică a corpului şi
greutatea specifică a apei, deci de greutatea specifică relativă a corpului respectic.
Pentru a vedea modul de plutire al diferitelor corpuri prezentăm următoarele
valori:
Table 1

Materia Greutatea specifică

Plută 0.3-0.4 KgF/dm3


Gheaţă la 0°C 0.9 KgF/dm3
Apă dulce la 4°C 1.0 KgF/dm3
Apă de mare la 4°C 1.03 KgF/dm3
Pământ uscat 1.5 KgF/dm3
Fier 7.8 KgF/dm3

7
Plumb 11.3 KgF/dm3
Mercur 13.6 KgF/dm3
Platină 21.4 KgF/dm3

Greutatea specifică a apei este egală cu 1. Dacă greutatea specifică a unui corp
dintr-o anumită substanţă este:
− inferioară lui 1, corpul pluteşte;
− egală cu 1, corpul îşi menţine nivelul de imersiune;
− superioară lui 1, corpul se scufundă.

c. Gradul de plutire şi vâscozitatea apei


Vâscozitatea unui fluid apare datorită forţelor de adeziune existente între
moleculele acestuia, frecări care dau naştere la o anumită rezistenţă, la o anumită
frânare în curgerea acestuia, precum şi la înaintarea unui corp în acest fluid.
Vâscozitatea scade pe măsură ce temperatura fluidului creşte. Apa caldă este mai
uşoară decât cea rece menţinându-se la suprafaţă. Acest fapt se poate constata la
scăldatul în ape stătătoare unde straturile inferioare sunt mai reci decât cele de la
suprafaţă.
Vâscozitatea apei are o valoare scăzută, greutatea sa specifică având o valoare
apropiată de unitate pentru apa distilată la temperatura de 4°C.Ea se modifică datorită
prezenţei sărurilor minerale, în cazul apelor termale şi a concentraţiei saline în cazul
mărilor, oceanelor sau a lacurilor sărate.Apa dulce (greutatea specifică=1.007) este mai
uşoară decât cea sărată (greutatea specifică=1.035), astfel corpul omenesc pluteşte mai
bine în apa sărată. Cu cât apa este mai sărată cu atât se pluteşte mai bine.
Înotătorii numesc o apă „grea sau uşoară” şi pe baza rezistenţei pe care o
întâmpină la înaintare. Asfel, în apa sărată se înaintează mai greu decât în apa dulce
deoarece apa cu o densitate mai mare opune o rezistenţă mai mare la înaintare.

d. Flotabilitatea sau portanţa hidrostatică a corpului omenesc

Flotabilitatea sau portanţa hidrostatică este reprezentată de diferenţa algebrică


dintre greutatea unui corp avut în vedere şi forţa lui Arhimede care acţionează în sens
opus, fiind proporţională cu diferenţa de densitate dintre apă şi corp.
Densitatea relativă a corpului omenesc este apropiată de cea a apei, fiind cuprinsă
între 0.935 – 1.057, variabilitatea densităţii relative fiind dată de ponderea greutăţilor
specifice ale elementelor structurale în greutatea specifică a corpului omenesc.
În ordine descrescătoare a greutăţii specifice avem următoarele elemente
structurale: oase, muşchi, ligamente, ţesuturile grase, plămânii, tubul digestiv.

8
Se vede deci cum greutatea specifică a corpului omenesc depinde de structura sa
şi se poate modifica prin schimbarea structurii.
Experienţa practică şi cercetările efectuate au dovedit că la oameni greutatea
specifică este influenţată de:
 Tipul somatic
 Proporţiile corporale
Persoanele cu membrele inferioare mai scurte sau cele cu un torace mai dezvoltat
îşi păstrează uşor poziţia orizontală de plutire.
 Compoziţia corporală
Persoanele mai grase plutesc mai bine decât cele slabe şi de asemenea cele cu
musculatura mai dezvoltată.
Echilibrul corpului în apă este favorizat de dezvoltarea musculaturii membrelor
superioare şi a toracelui.
 Sex
Femeile plutesc mai bine decât bărbaţii datorită densităţii ţesutului osos şi a
compoziţiei corporale mai bogate în ţesut adipos.
 Vârstă
Copiii au un sistem osos mai uşor decât vârstnici.
Se observă în timpul înotului că inotătorii nu păstrează acelaşi grad de plutire, ei
se ridică şi se scufundă ciclic în funcţie de:
 Mişcările efectuate pentru înaintare; de exemplu prin ridicarea braţelor peste apă
se micşorează volumul de apă dislocuit de corp şi scade portanţa hidrostatică;
 Respiraţia specifică.
− În timpul expiraţiei, greutatea specifică creşte ca urmare a eliminării unei
cantităţi mari de aer din plămâni şi creşte în timpul inspiraţiei.
− Respiraţia permite modificarea substanţiala a greutăţii specifice a corpului
uman, în condiţiile în care greutatea rămâne neschimbată. Densitatea aerului
este foarte scăzută (0,0013) deci, un litru de aer ar corespunde unei
supraîncărcări cu 9 kg de ţesut adipos. Astfel, inspiraţia permite ameliorarea
gradului de plutire.
 Ritmul mişcărilor specifice procedeelor de înot.
Oscilaţiile greutăţii specifice sunt corelate cu tehnica mişcărilor de înot,
coordonată cu respiraţia specifică.

9
1.6 Echilibrul corpurilor în apă
Greutatea (G) - Este o forţă care constă în acţiunea acceleraţiei gravitaţionale
asupra masei unui corp dat.
Centrul de greutate reprezintă punctul de aplicaţie al rezultantei tuturor forţelor
de greutate şi acţionează de sus în jos. Este situat la aproximativ 10 – 15 cm sub
apendicele xifoid.

Forţa lui Arhimede (P) este forţa care împinge de jos în sus un corp
scufundat într-un lichid,cu o forţă egală cu greutatea volumului de apă
dislocuit.
Centrul de presiune reprezintă punctul de aplicaţie al rezultantei tuturor forţelor
de împingere de jos în sus a apei asupra corpului scufundat în apă şi are punctul de
aplicare situat în centrul geometric al corpului respectiv.
Cele două forţe au sensuri opuse.
Pentru a se atinge echilibrul sau stabilitatea poziţiei cele două centre trebuie să se
suprapună sau să se alinieză pe verticală (fig. 6.).

Fig. 6 Atingerea poziţiei de echilibru

Dezechilibrul sau instabilitatea poziţiei se produce atunci când cele două centre:
- nu se suprapun;
- nu se aliniază pe verticală.

În funcţie de poziţionarea celor două centre descrise mai sus există două forme
ale echilibrului corpului omenesc în apă:

 Echilibru instabil – când G este mai aproape de picioare decât P. Corpul se


răstoarnă şi picioarele se scufundă treptat până când corpul ajunge în poziţie
verticală.

 Echilibru instabil – când G se suprapune cu P şi corpul rămâne în echilibru pe


orizontală.

10
Practic, cei care nu-şi pot menţine poziţia orizontală pe apă (de exemplu, în plutire
pe spate), din cauza picioarelor care se scufundă, trebuie să ducă braţele lateral sau sus,

astfel se deplasează G şi P până la suprapunerea lor şi stabilirea unui echilibru stabil.


Dacă nici prin poziţionarea braţelor sus înotătorul începător nu obţine echilibrul
stabil, este necesar să se execute mişcări suplimentare cu braţele sau/şi picioarele.
În realizarea echilibrului corpului la orizontală, în apă, capul are rolul unei
contragreutăţi (ridicarea capului provoacă scufundarea picioarelor şi invers).
În poziţia verticală se realizează “călcarea apei” (înotul pe loc) prin mişcări de bras
ale picioarelor sau mişcări de bras alternative concomitent cu mişcări de “netezire” a apei
realizate cu palmele.
Ridicarea în principal a braţelor sau a oricărei părţi a corpului deasupra apei, are
ca rezultat scufundarea corpului, ca urmare a micşorării volumului de apă dislocuit
şi,deci, a portanţei hidrostatice.

2. Hidrodinamica
2.1. Curgerea fluidelor
Am prezentat că este foarte important să reducem rezistenţa apei care se opune
înaintării. Reducerea forţelor de frânare care se opun înaintării înotătorului este un
element la fel de important în creşterea vitezei de înaintare ca şi dezvoltarea forţei
propulsive.
Când un corp se deplasează într-un fluid şi apa este unul, avem două tipuri de
curgere a fluidului:
 Curgere laminară;
 Curgere turbulentă.
Pentru a explica mai bine şi a uşura comprehensiunea aspectelor legate de
curgerea fluidelor, considerăm că apa se deplasează în raport cu un corp aflat în imersie.
a. Curgerea laminară
Fluidele atunci când nu sunt sau sunt puţin perturbate datorită formei şi/sau
grosimii corpului imergent şi a vitezei de înaintare, curg de o manieră regulată şi anume:
- punctele de curgere se deplasează pe liniile de curent;
- viteza de curgere se poate modifica de-a lungul unei linii de curent;
- viteza de curgere poate varia de la o linie de curent la alta;
- diferite straturi ale fluidului pot aluneca unele peste altele fără să se
amestece.

11
Fig. 7 Curgerea laminară a fluidelor

b. Curgerea turbulentă
Curgerea laminară devine turbulentă atunci când, datorită formei şi/sau grosimii
corpului imergent şi a vitezei de înaintare, liniile de curent se lovesc de corpul imergent şi
suferă mari modificări de direcţie şi de viteză. În urma lovirii frontale de corp moleculele
de apă se împrăştie în toate direcţiile şi penetrează liniile de curent învecinate, pe care le
tulbură la rândul lor şi procesul continuă în straturile învecinate unde turbulenţa se
disipează şi apoi dispare. În faţa corpului scufundat această turbulenţă crează o zonă de
înaltă presiune şi de frânare a liniilor de curent între partea din faţa acestuia şi cea din
spate se creează o diferenţă de presiune. Presiunea este maximă în faţă şi mai slabă în
spate, de unde rezultă o mişcare a apei spre înapoi, însoţită de un fenomen de
depresiune şi de aspiraţie.
Fenomenele de turbulenţă apar începând cu o viteză de prag, care variază în
funcţie de vâscozitatea fluidului avut în vedere. La o vâscozitate mare, declanşarea
turbulenţelor presupune un nivel ridicat al vitezei. Turbulenţa reprezintă o mişcare
neregulată a fluidului, diferită de la un punct al acestuia la altul.
Moleculele de lichid aflate în proximitatea obiectului care se deplasează se mişcă
mai repede decât cele îndepărtate, întrucît forţa de deplasare trebuie să învingă forţele
interpeliculare şi forţele de fricţiune moleculară. Liniile de curent asfel perturbate nu pot
curge laminar de-a lungul corpului şi astfel curgerea laminară nu se va reforma decât
mult înapoia corpului.
În spatele corpului imergent se formează o zonă de joasă presiune, care
generează un curent turbionar, cu efect de absorbţie (fig. 8.). Vârtejurile se formează în
timpul aspiraţiei, parţial în lateral, parţial în spatele obiectului. Dacă sensul deplasării
este brusc schimbat, rezistenţa care trebuie contracarată devine şi mai importantă,
datorită forţei de inerţie a aspiraţiei şi fenomenelor de turbulenţă (fig. 9.).

12
Fig. 8 Depresiune creată în spatele Fig. 9 Fenomenul de turbulenţă în
unui obiect în mişcare datorită diferite exemple
aspiraţiei şi fenomenelor de turbulenţă

Acest fenomen de joasă presiune şi de absorbţie este utilizat spontan de înotători


în timpul antrenamentului, sau a în înotul de mare fond, plasându-se în spatele
înotătorului mai avansat, profitând de zona de joasă presiune şi de efectul de absorbţie.
Este acelaşi principiu folosit de piloţii de Formula 1 sau de cicliliştii de viteză pentru a-şi
depăşi adversarul, sau de alergătorii de fond şi de ciclişti în cursele de şosea pentru a
economisi energie.
Obiectele hidrodinamice sunt uşor de pus în mişcare. Dimpotrivă, obiectele care
nu sunt hidrodinamice opun o rezistenţă mai mare la deplasare. O foarte mare
importanţă hidrodinamică o are profilul corpului aflat în imersie sau alfel spus: forma şi
dimensiunile acestuia (fig. 10.).

Fig. 10 Variaţia hidrodinamismului obiectelor în funcţie de profilul acestora

Corpul uman nu este în mod natural adaptat la mediul acvatic şi de aceea trebuie
ca înotătorii să acorde o importanţă crescută poziţiei şi mişcărilor realizate pentru
înaintarea prin apă şi pentru a respira pentru a reduce la maxim inconvenientele induse
de curgerea turbulentă a diferitelor linii de curent ale apei şi de diferenţele de presiune
care se produc între partea frontală şi cea posterioară (fig. 20.).

13
2.2. Forţele hidrodinamice în înot
Înotătorul se deplasează la suprafaţa apei la limita dintre două medii: apa şi aerul.
Astfel, pentru a înainta eficient, mişcările înotătorului trebuie să se adapteze pentru
reducerea la maximum a efectelor forţelor de rezistenţă din partea mediului acvatic.
În cazul înaintării în apă prin înot mai apar următoarele forţe:
 Forţa propulsivă (FP).
 Portanţa hidrodinamică (FHD).
 Rezistenţa hidrodinamică (FR).
 Rezultanta hidrodinamică (RH).

2.3. Forţele de rezistenţă ale apei în înot


Aşa cum am mai precizat în înot rezistenţa hidrodinamică se manifestă prin patru
componente:
 Rezistenţa frontală, cu valoarea cea mai mare (săgeţi);
 Rezistenţa de frecare, rezultată prin frecarea particulelor de apă de corpul
înotătorului (linie punctată);
 Rezistenţa turbionară sau de turbulenţă, ce se formează în spatele
segmentelor corpului scufundat (spirale).
 Rezistenţa valurilor, creată de deplasarea înotătorului şi de revenirea acestora
în pereţii bazinului.
Rezistenţa hidrodinamică se exprimă printr-o relaţie simplă:
ρ 2
FR = ⋅ V ⋅ A ⋅ CR
2
în care:
FR = rezistenţa hidrodinamică;
ρ = densitatea apei (1000 Kg/m3);
V = viteza de înaintare (m/s);
A = aria secţiunii transversale a părţii scufundate a corpului;
CR = coeficientul de rezistenţă.

Rezistenţa hidrodinamică poate fi exprimată şi astfel:

R = K ⋅ S ⋅ sin a⋅ v

unde:

R = rezistenţa (forţa exprimată în kgf)


K = coeficientul de formă

14
S = suprafaţa cuplului – maestru (exprimată în m2)
v = viteza (exprimată în m/s)
Coeficientul de proporţionalitate K depinde de natura mediului şi se află în raport
cu vâscozitatea, densitatea, forţa de coeziune şi forţa de aderenţă. Prin urmare, este o
mărime constantă în condiţii de temperatură şi mediu identice.
Suprafaţa cuplului – maestru S sau a corpului “atacant” este reprezentată de
suprafaţa ortogonală a proiecţiei corpului considerat în deplasare pe un plan
perpendicular pe axa sa de deplasare. Această proiecţie are următoarea formulă: Sxsina,
unde a este unghiul de “atac”.
Dacă suprafaţa de atac se înclină pe orizontală, suprafaţa cuplului - maestru
scade, iar rezistenţa se diminuează proporţional cu sinusul unghiului.
Dacă a = 900, sin a = 1, prin urmare rezistenţa la înaintare este maximă.
Viteza v este în realitate diferenţa dintre viteza apei şi cea a corpului considerat în
deplasare. Dat fiind că în piscina de recuperare apa este considerată a fi imobilă, v
reprezintă viteza segmentului de corp aflat în deplasare.
Se constată că rezistenţa la deplasare este proporţională cu pătratul vitezei.

a. Rezistenţa frontală şi turbionară


Rezistenţa frontală este, ca mărime, principala forţă care se opune înaintării şi se
exercită permanent pe direcţia şi în sensul opus acesteia. Rezistenţa frontală se află în
strânsă legătură cu forma şi dimensiunile suprafeţei opuse înaintării sau altfel spus cu
profilul şi poziţia corpului pe apă. Rezistenţa frontală are o valoare mai mare sau mai
mică ,în funcţie de abaterea de la poziţia orizontală şi de mişcările corpului pe verticală
sau în lateral ,care-l fac să ocupe un spaţiu mai mare.
Curgerea laminară a apei este serios perturbată când presiunea frontală se
măreşte şi în partea posterioară a corpului se formează curenţi turbionari cu efect de
absorbţie (fig. 22.). Aceste două fenomene sunt corelate şi pentru a reduce rezistenţa la
înaintare provocată de profilul corpului înotătorului, trebuie să încercăm să găsim
posibilitatea de a avea o poziţie cât mai hidrodinamică, în corelaţie cu mişcările specifice
fiecărui procedeu de înot.

15
Fig. 11 Forţele de rezistenţă frontală şi turbionară

În procedeul craul (fig. 12) trebuie să fim atenţi la:


1. Poziţia capului; flexia antrenează scufundarea umerilor şi creşterea rezistenţei
frontale şi extensia determină scufundarea picioarelor şi creştera rezistenţei
frontale.
2. Revenirea braţului peste apă care poate angrena mişcări pe verticală
excesive.
3. Lipsa mişcării de rotaţie a trunciului care conduce la balansări laterale ale
picioarelor.
4. Poziţia şi mişcările capului în timpul respiraţiei.
5. Coordonarea acţiunilor braţelor şi respiraţiei.

Fig. 12 Variaţia rezistenţei frontale în funcţie de înclinarea corpului - craul

În procedeul spate (fig. 13) trebuie să fim atenţi la:


1. Poziţia capului; care dacă este prea ridicată determină ridicarea şoldurilor.
2. Revenirea braţului peste apă, care poate angrena mişcări pe verticală
excesive.

16
3. Lipsa rotaţiei umerilor, care, prin blocarea şoldurilor, induce balansări laterale
ale picioarelor şi pierderea eficacităţii acţiunii acestora.

Fig. 13 Variaţia rezistenţei frontale în funcţie de înclinarea corpului - spate

În procedeul bras (fig. 14) trebuie să fim atenţi la:


1. Poziţia şi acţiunea capului în timpul respiraţiei care crează repercursiuni
asupra poziţiei braţelor, trunchiului, şoldurilor şi picioarelor.
2. Mişcările verticale induse de respiraţie şi influenţele lor asupra propulsiei.

Fig. 14 Variaţia rezistenţei frontale în funcţie de înclinarea corpului - bras

În procedeul fluture (fig. 15) trebuie să fim atenţi la:


1. Coordonarea acţiunii capului şi braţelor în momentul respiraţiei care poate
determina mişcări verticale .
2. Mişcarea ondulatorie excesivă, care, prin mişcările mari pe verticală, devine
ineficace.

Fig. 15 Variaţia rezistenţei frontale în funcţie de amplitudinea ondulaţiei


şi poziţia capului - fluture

17
b. Rezistenţa de frecare
Rezistenţa de frecare este determinată de vâscozitatea apei, exprimată prin
mărimea forţelor de adeziune dintre moleculele de apă şi mărimea forţelor de coeziune
exisrtente între moleculele apei şi suprafaţa imergentă sau scufundată a inotătorului.
Când un corp se deplasează prin apă, moleculele de apă din apropierea corpului
înotătorului aderă la acesta şi viteza lor este nulă. Astfel, moleculele stratului următor
sunt încetinite şi acest efect este transmis succesiv la straturile învecinate până când
perturbarea dispare. In acest fel se formează în proximitatea corpului înotătorului un
strat de apă a cărui curgere este încetinită, perturbată. Dincolo de acest strat curgerea
revine la normal. Corpurile cu o suprafaţă netedă întâmpină o rezistenţă mai mică decât
cele cu asperităţi deoarece se reduce rezistenţa produsă prin frecarea apei de suprafaţa
corpurilor (fig. 16).

Fig. 16 a) Forţele de frecare – film; b) Forţele de frecare - schemă

Pentru reducerea rezistenţei de frecare s-au inventat costumele de înot numite


,,piele de rechin” şi este folosită o practică mai veche constând în îndepărtarea pilozităţii
corporale. În acest sens, unii înotători se rad pe corp şi pe cap sau poartă cască, pentru
reducera frecării datorate firelor de păr. Îndepărtarea părului de pe corp constituie pentru
anumiţi înotători un adevărat ritual şi se presupune că se măreşte sensibilitatea la
perceperea presiunii apei asupra corpului şi în felul acesta se obţine un control sporit al
tehnicii. De asemenea, unii înotători se ung pe corp cu diferite substanţe, pentru a
aluneca mai bine.

18
c. Rezistenţa valurilor
În timpul înotului se formează valuri de diferite dimensiuni, produse de înaintarea
înotătorului prin apă, de dimensiunile şi flotabilitatea lui, de procedeul de înot şi de
corectitudinea tehnicii de înot.
Formarea valurilor tulbură înaintarea prin modificare poziţiei corpului, provocând o
rezistenţă crescută din partea apei, în anumite momente. În general, înotătorii cu o
tehnică greşită, produc valuri mari şi obosesc repede prin depunerea uni efort excesiv.
Valul care se creează frontal generează o zonă de presiune înaltă care îl frănează. Pentru
diminuarea efectelor negative cauzate de valuri înotătorul trebuie să-şi adapteze tehnica
pentru reducerea mişcărilor pe verticală şi în lateral, pentru a încerca să reducă
formarea acestora.
Valurile cele mai mari se produc la marginea bazinelor din cauza apei care se
loveşte de pereţi şi revine în sens contrar.Pentru diminuarea lor bazinele sunt prevăzute
pe pereţii laterali cu jgheaburi speciale numite ,,sparge val,, pentru a disipa energia
valurilor create de înotători, care se lovesc de pereţi şi astfel ele se reîntorc spre bazin
mult diminuate. De asemenea culoarele de demarcaj sunt construite din materiale
plutitoare sintetice, sub forma unor discuri de construcţie specială. Discurile au rolul de a
disipa valurile create în timpul înotului.
În afara valurilor, în timpul înotului se formează curenţi şi vârtejuri în urma
înotătorului. Acestea influenţează nefavorabil întoarcerile prin opunerea unei rezistenţe
mărite în timpul împingerii şi alunecării de la pertele bazinului.

2.4 Propulsia corpului omenesc în apă


Este un aspect unanim recunoscut că mărimea forţei propulsive, care permite
deplasarea înotătorului în apă, se află în strânsă corelaţie cu forţele de rezistenţă şi
portanţa hidrodinamică.
În cadrul rezistenţei la înaintare apare un întreg ansamblu de fenomene care
generează un întreg sistem de presiune / depresiune.
Dacă trebuie să reducem la maximum forţele de rezistenţă aflate în opoziţie cu
înaintarea înotătorului, atunci trebuie să folosim forţele de presiune în mod pozitiv, ele
devenind un element de propulsie atunci când sunt bine orientate. Pentru înţelegerea
acestor fenomene, de folos au fost principiile aerodinamice care explică zborul
avioanelor.
a. Aplicaţii ale forţei de portanţă hidrodinamică în propulsia înotătorilor
În mod asemănător aripilor unui avion, suprafeţele de sprijin ale înotătorului sunt
reprezentate de mâini şi picioare. Mişcările acestora prin apă permit formarea de forţe

19
de portanţă. Forța de portanță este întotdeauna perpendiculară pe forța de rezistență.
Eficacitatea înaintării prin apă depinde de următoarele elemente:
1. Mişcarea mâinilor care caută permanent mase de apă inerte va permite orientarea
permanentă a sistemului de presiune/ depresiune care crează forţa de portanţă
(fig. 17).

Fig. 17 Sistemul de presiune/depresiune şi generarea forţei portante;


A - padelă de canoe; B - aripă de avion; C – elice de vapor; D – palmă umană

2. Unghiul sub care se desfăşoară mişcările mîinii în baleiajul său, ca urmare a


simţului apei şi de asemenea supleţea în articulaţia gleznei, permit aplicarea la
mediul acvatic a principiilor expuse privind orientările unghiulare optime pentru
obţinerea portanţei.
3. Forţa de rezistenţă, orientată în sens opus acţiunii palmei, se adaugă în mod pozitiv
forţei propulsive rezultate .
4. Rezultanta celor două forţe : de rezistenţă şi de portanţă, care, pentru a avea cea
mai mare eficacitate trebuie să fie orientată spre înainte.
5. Separarea fluxului de apă spre înapoi realizată de mişcările mîinii şi în funcţie de
unghiul de sprijin (de atac) şi de forma palmelor(fig. 18) permite manifestarea
forţei propulsive, orientată în sensul înaintării conform legii a-III-a a dinamicii, a lui

20
Newton, care spune că orice acţiune provoacă o reacţiune de intensitate egală şi de
sens opus.

Fig. 18 Forma palmei și unghiul de atac

Reamintim că forţa de portanţă este întotdeauna perpendiculară pe forţa de


rezistenţă, deci ea este mereu perpendiculară pe direcţia mişcării, pentru că forţa de
rezistenţă se află pe această direcţie şi în sens opus.
În cazul înotătorului este perpendiculară pe direcţia imprimată de mişcările
mîinilor şi picioarelor. Astfel, rezultanta propulsivă a portanţei şi a forţei de rezistenţă
trebuie să fie orientată pe direcţia şi în sensul deplasării înotătorului, în acest caz forţa
propulsivă este maximă.
Orientarea şi bineînţeles, unghiul de atac al mîinilor şi picioarelor în cazul
acţiunilor membrelor superioare (fig. 19) şi inferioare (fig. 20), sunt factorii determinanţi
pentru obţinerea unei rezultante optime a forţelor propulsive.

Fig. 19 Acţiunea membrelor superioare şi rezultanta propulsivă

21
Fig. 20 Acţiunea membrelor inferioare în procedeele de înot şi rezultanta propulsivă

Traiectoria acţiunii mîinii se apropie de mişcarea descrisă de pala unei elice de


vapor şi obţine sprijinul maxim pe apă astfel:
 Căutarea permanentă a maselor de apă inerte;
 Căutarea permanentă a celor mai bune unghiuri de atac;
 Adaptarea formei mâinii pentru deplasarea spre înapoi a fluxului de apă creat;
În figura următoare este prezentată evoluţia vâslirii în procedeul craul, de la o
mişcare asemănătoare zbatului vapoarelor de pe fluviul Mississippi (A), la mişcarea
asemănătoare şenilelor (B) şi în prezent la mişcarea care imită acţiunea unei pale, a
elicei de vapor (C) care are o mişcare aparentă elicoidală.

22
Fig. 21 Evoluţia vâslirii în procedeul craul

Eficacitatea propulsiei în apă după J. Counsilman (1997) este optimă în condiţiile


deplasării unei mase inerte de apă pe o distanţă scurtă decât prin deplasarea aceleiaşi
mase de apă pe o distanţă mai lungă cu efect de scădere a sprijinului.
Eficacitatea va fi maximă prin crearea sub palmă a unei zone de înaltă presiune, în
opoziţie cu dosul palmei unde presiunea scade şi, astfel , prin mişcarea mâinii
preponderent pe verticală şi în lateral, se obţine sprijinul pe apă şi deplasarea spre
înainte. Utilizarea acestei orientări permanente a mâinii în căutarea unor mase mari de
apă inerte, va orienta spre înapoi fluxul de apă creat şi va permite menţinerea sau
accelerarea vitezei de deplasare a înotătorului.
În cazul unei mişcări eficiente a mâinii, deplasarea acesteia dinainte spre înapoi
este minimă, ieşirea mâinii din apă făcându-se în apropierea zonei în care a intrat, ceea
ce demonstrează, contrar senzaţiei pe care o au majoritatea înotătorilor, că mîna nu se
mişcă prin apă dinainte spre înapoi, ci corpul se deplasează, datorită sprijinului realizat
de palme pe apă (fig. 37.).

23
Fig. 22 Deplasarea în procedeul craul în cazul unei mişcări eficiente a mâinilor

2.5 Modificarea forţelor hidrodinamice în funcţie de diferiţi factori

a. Modificarea rezistenţei şi a portanţei hidrodinamice în funcţie de viteza


de deplasare
Ambele forţe hidrodinamice se modifică proporţional cu pătratul vitezei de
ρ
înaintare, aşa cum ne arată formulele rezistenţei hidrodinamice FR = ⋅ V 2 ⋅ A ⋅ CR şi a
2
ρ
portanţei hidrodinamice FH D = ⋅ V 2 ⋅ A0 ⋅ C H D . Asfel, dacă viteza de înaintare creşte de
2
două ori, forţele cresc de patru ori. Un înotător care înoată cu 1.8 m/s consumă o energie
de 4 ori mai mare decat atunci când înoată cu 0.6 m/s.
Creşterea portanţei hidrodinamice produce ridicarea suplimentară a înotătorului
pe suprafaţa apei şi determină micşorarea rezistenţei frontale prin micşorarea suprafeţei
scufundate a corpului înotătorului, care se opune înaintării. Totuşi, această diminuare
este redusă comparativ cu creşterea accentuată a rezistenţei la înaintare.
Pentru obţinerea unei viteze mai mari este necesară creşterea frecvenţei
mişcărilor de braţe şi picioare şi dezvoltarea forţei musculare a braţelor şi a picioarelor,
pentru învingerea rezistenţei crescute a apei la înaintarea cu viteze mai mari.

b. Modificarea rezistenţei şi a portanţei hidrodinamice în funcţie de


profilul corpului
Corpurile cu aceeaşi grosime dar cu forme diferite întâmpină rezistenţe diferite din
partea apei deci, altfel spus, rezistenţa apei se modifică în funcţie de forma corpurilor.

24
Astfel, în cazul corpurilor cu profil hidrodinamic (exemplul E, fig. 23), luate ca
etalon de comparaţie, această rezistenţă are valoarea 1 şi poate creşte până la 27 de ori
la corpuri cu profile diferite; coeficientul de rezistenţă se modifică în funcţie de forma
corpului.

A.

B.

C.

D.

E.

Fig. 23 A: disc aşezat frontal; B: sferă; C: con cu vârful în faţă;


D: con cu baza în faţă;E: profil fusiform.

Suprafaţa pe care înotătorul o opune la înaintare se modifică în funcţie de:


 Flotabilitatea înotătorului, care influenţează gradul de imergenţă al corpului. De
asemenea, rezistenţa hidrodinamică creşte direct proporţional cu nivelul de imersiune
şi de aceea, în selecţia înotătorilor, se ţine cont de flotabilitate (grad mare de
plutire=corp puţin scufundat);
 Tipul somatic, care determină forma secţiunii transversale a corpului şi mărimea
acesteia şi astfel, în selecţia înotătorilor, se ţine cont de tipul somatic (corp în
picătură).
 Procedeul de înot şi aici ne referim la poziţia pe apă sau la modificarea acesteia în
funcţie de mişcările specifice înaintării sau ale respiraţiei. Cu cât poziţia corpului este
mai apropiată de suprafaţa orizontală a apei, cu atât rezistenţa hidrodinamică este
mai mică, ca urmare a micşorării proiecţiei (umbrei) pe planul frontal al suprafeţei
corpului scufundat. De aceea, menţinera unei poziţii orizontale, cu corpul câ mai puţin
scufundat, este o problemă de bază care condiţionează eficienţa tehnicii înotului.
 Acurateţea tehnicii, deci eliminarea greşelilor tehnice.Trebuie să se ţină seama că, în
timpul înotului, se modifică poziţia corpului pe apă, ca urmare a mişcărilor greşite ale

25
membrelor şi a respiraţiei efectuate necorespunzător, determinând ridicări şi
scufundări, precum şi balans lateral. De aceea, trebuie eliminate greşelile de tehnică,
care frânează înaintarea şi trebuie perfecţionate mişcările care permit o alunecare
rapidă.

c. Modificarea rezistenţei şi a portanţei hidrodinamice în funcţie de


densitatea apei
Forţele hidrodinamice (rezistenţa hidrodinamică şi portanţa hidrostatică) sunt
direct proporţionale cu densitatea apei.
O importanţă deosebită o prezintă gradul de concentraţie a apei în care se înoată.
Apa dulce are o densitate relativă de 1.007 iar apa sărată de 1.035, datorită sărurilor pe
care le conţine. Apa sărată favorizează plutirea însă îngreunează înaintarea, mărind
rezistenţa hidrodinamică. În apa dulce, lucrurile se inversează.
În urma numeroaselor cercetări efectuate, diferiţi medici şi pedagogi de renume
au desemnat activitățile acvatice ca exercițiile care contribuie, într-o mare măsură, la
menţinerea şi îmbunătăţirea sănătăţii şi la dezvoltarea fizică a copiilor.
La baza acestei afirmaţii stau următoarele aspecte:
• Călirea organismului
Călirea este un proces complex care are o mare influenţă asupra organismului
uman. În acest sens, un rol important revine temperaturii apei care exercită o influenţă
activă asupra vaselor sanguine. Astfel, apa rece produce o constricţie a vaselor în urma
căreia se cedează mai puţină căldură mediului înconjurător. Concomitent cu acest
fenomen, organismul începe să producă căldură, lucru ce duce în faza următoare la o
dilatare a capilarelor, deci la o mai bună circulaţie periferică. Această eliberare crescută
de căldură este legată întotdeauna de o îmbunătăţire a schimburilor ce au loc la nivelul
ţesuturilor.
Dacă şederea în apă este îndelungată, urmează o nouă perioadă de
vasoconstricţie, care duce la apariţia frisoanelor. Acesta este semnul că între procesele
de cedare şi producere a căldurii nu mai există un echilibru, simptom căruia trebuie să i
se acorde o mare atenţie în lucrul cu copiii.
Antrenorii, kinetoterapeuții au sarcina de a supraveghea permanent subiecții în tot
timpul şederii în apă, pentru a preveni apariţia frisoanelor şi în acelaşi timp se va încerca
prelungirea duratei lecţiilor, prin creşterea numărului mişcărilor şi exerciţiilor în apă,
acestea determinînd creşterea căldurii emanate şi contribuind astfel la realizarea călirii.
Călirea organismului asigură adaptarea mai rapidă a subiecților la schimbările de
temperatură ale mediului înconjurător, fără influenţe consecutive negative. De

26
asemenea, călirea mai are influenţă asupra psihicului subiecților, creându-le stări psihice
favorabile dezvoltării voinţei, disciplinei, învingerii greutăţilor etc.
• Influenţa activităților acvatice asupra inimii şi a circulaţiei sanguine
Activitățile acvatice exercită o influenţă deosebită asupra circulaţiei sanguine.
Comparativ cu aerul, apa are o influenţă total deosebită asupra organismului.
Conductibilitatea termică a apei este de 30 de ori mai mare decât cea a aerului.
Pe lingă efectele temperaturii scăzute a apei asupra termoreglării şi a proceselor
fiziologice la nivelul ţesuturilor, care duc la o intensificare a circulaţiei, presiunea şi
rezistenţa apei în timpul înotului acţionează într-un mod specific asupra inimii şi a
circulaţiei. Când corpul se află în poziţie de înot la suprafaţa apei, se produce o presiune
de 0,02—0,05 kg/cm2. În timpul scufundării, presiunea apei creşte în raport cu
adâncimea şi cu viteza de deplasare a înotătorului. Această influenţă, cumulată cu efectul
mişcărilor executate în timpul înotului, duce la dezvoltarea musculaturii inimii.
Fortificarea muşchiului cardiac influenţează în mod favorabil activitatea inimii şi circulaţia
în general. În repaus, presiunea sistolică scade, iar cea diastolică creşte, adică se
îmbunătăţeşte tensiunea arterială diferenţială şi se măreşte elasticitatea vaselor.
Datorită poziţiei orizontale a corpului în apă, circulaţia se efectuează mai uşor.
• Influenţa activităților acvatice asupra respiraţiei
În timpul activităților acvatice, atît schimburile nutritive, cât şi activitatea
sistemului circulator, depind de nivelul oxigenului din sînge. Acesta poate fi asigurat
corespunzător numai dacă aparatul respirator funcţionează normal. În acest sens trebuie
să arătăm că, datorită presiunii apei asupra toracelului şi a abdomenului, inspiraţia este
mult îngreuiată, pe cînd expiraţia este ajutată simţitor. Toate acestea determină
dezvoltarea musculaturii respiratorii, ceea ce explică marea capacitate vitală a
înotătorilor.
Concluzia logică este că practicarea înotului îmbunătăţeşte activitatea aparatului
respirator.
• Influenţa asupra atitudinii corporale
Prin scufundarea în apă corpul pierde o parte din greutatea sa. Acest lucru
permite menţinerea lui la suprafaţă fără efort. La rîndul ei, menţinerea corpului la
suprafaţa apei uşurează, aşa cum am văzut mai sus, circulaţia sanguină, fapt care le
permite copiilor să facă faţă unor solicitări mari şi implicit să obţină performanţe
superioare, uneori chiar surprinzătoare pentru vîrsta lor.
Exerciţiile practicate pe uscat influenţează mult sistemele osos, ligamentar şi
articular. În timpul activităților zilnice poziţia şezând are o influenţă negativă asupra

27
curburilor normale ale coloanei vertebrale, influenţînd astfel în mod nefavorabil atitudinea
corporală.
În timpul deplasării în apă musculatura membrelor realizează mişcări ritmice şi
continue constînd din contracţii şi relaxări. În contrast cu mersul, în timpul înotului mem-
brelor superioare le revine o sarcină mult mai mare în realizarea deplasării. Se remarcă,
în special, procedeele craul şi spate, care prin mişcarea alternativă a braţelor au o
influenţă pozitivă asupra coloanei vertebrale. Din această cauză numeroşi medici
recomandă aceste două procedee ca fiind cele mai eficiente în ceea ce priveşte
corectarea poziţiilor vicioase ale corpului.

HIDROKINETOTERAPIA

1.1 Scurt istoric al terapiei acvatice

Folosirea apei în tratarea maladiilor sau infirmităţilor datează din vremuri


străvechi. Mai întâi chinezii, prin doctrina atitudinilor şi mişcărilor corporale, elaborată de
Confucius, şi mai tărziu grecii şi romanii, prin Euripide, Galenus, şi Aurelianus, au pus
bazele indicaţiilor şi aplicaţiilor benefice ale exerciţiilor practicat în apă.
Începând cu sec. al XVIII-lea, cercetările în domeniul hidroterapiei se intensifică,
anglo-saxonii, reprezentaţi de Hoffmann (1712), Pressnitz (1830) şi puţin mai târziu de
Kneipp, au impulsionat preocupările pentru folosirea apei în scopuri terapeutice.
Hidroterapia se va dezvolta ca ştiinţă începând cu sec. al XIX-lea şi mai ales în
sec. al-XX-lea, prin tratarea sechelelor poliomielitei.
Astfel, în anul 1924, C.Lowmann prezintă o metodă de tratare a paraliziilor, iar în
1931, Lausson publică un tratat pe tema utilizării hidrogimnasticii în poliomielită.
În Franţa, Leroy pune bazele tehnice şi terapeutice ale kinetobalneoterapiei,
termen prin care definea toate exerciţiile executate în apă.
În prezent mediul acvatic este utilizat cu succes în sprijinul activităţilor
kinetoterapeutice şi este recunoscut ca un mediu de excepţie. Numeroasele discipline
existente pe plan internaţional, cu mari similarităţi privind domeniul de cercetare,
utilizează facilitările deosebite pe care le oferă mediul acvatic, de exemplu: balneoclima-
toterapia, kinetobalneoterapia, hidroterapia şi terapia acvatică.

1.2. Hidrokinetoterapia
Hidrokinetoterapia are strânse legături cu terapia acvatică, balneoclimatoterapia,
kinetoterapia, hidroterapia, sportul adaptat, ergoterapia, terapia prin sport şi bineânţeles

28
cu înotul terapeutic și cu înotul de la care preia exerciţiile de învăţare a înotului şi le
aplică în scopuri terapeutice, în forma lor originală sau special adaptată.
Hidrokinetoterapia se practică în bazine de dimensiuni şi forme variabile,
rezistenţa pe care apa o opune mişcărilor fiind direct proporţională cu cantitatea de apă
din bazin.
Marele avantaj al hidrokinetoterapiei constă în aceea că în apă, conform
principiului lui Arhimede, corpul pierde din greutate o parte egală cu volumul de apă
dislocuit. Mişcările devin astfel mai lesne de executat şi recuperarea grupelor musculare
deficitare se efectuează în condiţii mult mai uşurate ca sarcină.
Bazinele se dotează cu diferite dispozitive care favorizează executarea mişcărilor
(macara pentru ridicarea şi coborărea bolnavului pe targă sau scaun în bazin, scripeţi
mobili cu centuri de prindere, diverse planuri înclinate, plutitoare, labe de cauciuc etc.).
Hidrokinetoterapia oferă posibilităţi multiple de recuperare. Pentru deficienţii cu
atitudini vicioase ale coloanei vertebrale, reprezintă un mijloc ideal, în special prin
mişcările de înot pe spate. Reluarea mersului în apă se face în condiţii favorizante.
Exerciţiile pot începe chiar în timpul imobilizării, cu condiţia ca acestea să se realizeze cu
aparate din material plastic. Prin scăderea nivelului apei, se pot obţine condiţii de
încărcare progresivă a mambrelor inferioare.

1.3 Clasificarea exerciţiilor hidrokinetoterapiei


Exerciţiile specifice hidrokinetoterapiei pot fi clasificate astfel:
• Exerciţii pe uscat, pe marginea bazinului, la marginea bazinului, în apă mică şi în
apă adâncă;
• Exerciţii individuale, cu partener, în grup;
• Exerciţii individuale cu obiecte ajutătoare: plute, flotoare, labe, palmare, colaci,
mingi, aripioare, veste etc;

Fig.1. Exerciţiu individual cu obiecte ajutătoare

• Exerciţii cu ajutor:

29
- cu intervenţia directă a kinetoterapeutului;

Fig.2 .Exerciţiu cu intervenţia directă a kinetoterapeutului

- cu intervenţia kinetoterapeutului folosind diverse obiecte (frânghie, baston,


chingi);
- exerciţii cu opunere sau rezistenţă din partea pacientului sau a
kinetoterapeutului;
• Exerciţii cu îngreuiere: exerciții cu veste, centuri etc., tractare de obiecte (bureţi,
găleată găurită, paraşută), exerciții cu ancorare (cordon de cauciuc, mijloace
mecanice), îexerciții cu palmare de diferite dimensiuni, exerciții cu labe de diferite
dimensiuni, înot îmbrăcat cu tricou.
Exerciţiile hidrokinetoterapiei pot fi asociate şi cu alte sisteme de mijloace şi
anume:
• Gimnastica terapeutică, gimnastica terapeutică acvatică şi gimnastica aerobică
desfăşurată în apă;
• Terapia prin sporturi specifice mediului acvatic, cum este jocul de polo pe apă,
sau prin sporturi adaptate în bazine cu apă mică, cum sunt jocurile de volei şi
baschet;
• Mecanoterapia;
• Exerciţii terapeutice funcţionale;
• Exerciţii terapeutice de readaptare la efort;
• Exerciţii de facilitare neuromusculară, masaj, etc..
Exerciţiile executate în apă formează o categorie de mişcări cu scăderea
rezistenţei datorită împingerii de jos în sus cu o forţă egală cu greutatea volumului de
apă dislocuit (legea lui Arhimede). Ele pot fi executate în orice articulaţie, în toate axele

30
de mişcare. Efortul este redus în mod uniform. Poziţia iniţială trebuie astfel aleasă încât
direcţia de deplasare să fie de jos în sus,iar viteza de execuţie – lentă.
Crescănd viteza de execuţie, exerciţiul uşurat se transformă într-un exerciţiu de
cu rezistenţă crescută din cauza rezistenţei mediului lichid, rezistenţa fiind proporţională
cu viteza de deplasare, cu suprafaţa de contact şi forma segmentului mobil.
Exerciţiile executate în apă trebuie completate cu exerciţii clasice de înot sau de
învăţare a înotului. Este ştiut faptul că înotul este unul dintre sporturile care solicită în
întregime aparatul locomotor, putându-se combina diverse exerciţii sau procedee uşor
modificate, care să solicite cu precădere segmentele interesate.

1.4 Efectele apei asupra organismului uman şi aplicabilitatea lor


hidrokinetoterapie
a. Efectele mecanice ale apei
Presiunea hidrostatică şi vâscozitatea se află la originea stimulărilor senzoriale.
Unii autori consideră că învelişul de apă asigură o mai bună percepţie a poziţiei
membrelor şi îmbunătăţeşte echilibrul.
Drenajul circulator va putea fi influenţat de acţiunea mecanică directă a presiunii
hidrostatice.
Rezistenţa apei este de 900 de ori mai ridicată decât cea a aerului, de unde şi
dificultatea cu care se execută mişcările rapide.
În opinia unor autori, încetineala “forţată” cu care are loc deplasarea asigură o
mai bună decontracţie şi inhibă reflexele de încordare ale musculaturii antagoniste.

b. Efectele termice ale apei


Apa are o conductibilitate termică de 30 de ori mai mare decât a aerului și de
aceea implică serios procesele de termoreglare. Alegerea temperaturii optime pentru
efectuarea exercițiilor terapeutice se face în funcție de scopul urmărit.
 Clasificarea efectelor termice
Efectele termice diferă în funcţie de temperatura utilizată.
 Clasificarea lui Rostan:
- 2 – 12 oC - baie foarte rece
- 12,5 – 18,75 oC - baie rece
- 18,75 – 25 oC - baie răcoroasă
- 25 – 31,25 oC - baie călduţă
- 31,25 – 37,5 oC - baie caldă
- 37,5 – 45 oC - baie fierbinte

31
 Clasificarea lui Boigey:
- 0 – 26 oC - baie rece, care scade temperatura corpului
- 26 – 35 oC - baie neutră, fără efecte notabile asupra temperaturii corpului
- peste 35 oC - baie caldă.
 Schimbul caloric dintre apă şi corpul uman
o
Temperatura corpului la nivelul pielii este de circa 33,5 C. Pentru băile
o
terapeutice se utilizează temperaturi de 32 – 38 C. Căldura de conducţie şi suprafaţa
mare a pielii (1,5 – 2 m2), caracterizată printr-o inervaţie bogată, asigură creşterea
schimburilor termice într-un timp foarte scurt (răcire sau încălzire).

 Efectele băilor calde asupra organismului uman


Opiniile autorilor concordă în privinţa ideii că băile calde provoacă:
- vasodilataţie periferică ce se concretizează prin înroşirea tegumentelor, un
mecanism de apărare declanşat de sistemul hipofizo–corticosuprarenal şi care se
exteriorizează prin tahicardie, scăderea tensiunii şi solicitarea capilarelor
neutilizate;
- activitate sedativă generală, însoţită de senzaţia subiectivă de bine;
- relaxarea tonusului muscular;
- creşterea pragului de sensibilitate la durere şi scăderea sensibilităţii periferice.
Dacă este prea fierbinte (peste 38 oC), apa poate avea efecte nocive, provocând
în special o astenie incompatibilă cu activitatea dinamică.Tot astfel, nici apa prea rece nu
asigură o activitate confortabilă, deci optimă.

c. Efectele biochimice ale apei


Efectele biochimice se datorează în esenţă compoziţiei speciale a apelor minerale
din surse clasificate sau a apei mării.
Se ştie că anumite ape au proprietăţi ionizante, aspect iese privind mai cu seamă
domeniul crenoterapiei şi talasoterapiei.

d. Efectele apei în plan psihologic


În afară de confortul datorat căldurii băii, este fără îndoială important să
semnalăm alte două aspecte:
- persoanele cu handicap sever au în apă posibilitatea de a face mişcări active,
altminteri de neconceput;
- persoanele hidrofobe pun probleme majore profesorilor şi kinetoterapeuţilor.

32
Comportamentul faţă de activităţile în apă este diferit şi anume:
 frica excesivă, datorită experienţelor neplăcute provocate de subiectul însuşi
sau de alte cauze şi care poate fi practic şi o frică iraţională faţă de apă,
reprezintă o barieră în faza de învăţare a înotului;
 neîncrederea raţională, care poate fi o atitudine precaută, subiectul fiind
conştient de posibilităţile sale fizice;
 încrederea raţională, care este o atitudine psihică pozitivă, subiectul este
precaut şi îşi conştientizează aptitudinile specifice;
 excesul de încredere, care tinde către impresia falsă de invulnerabilitate,
atitudine care expune la situaţii periculoase în timpul învăţării înotului sau în
timpul înotului în mare, lacuri sau râuri, când chiar excelenţi înotători sunt
surprinşi de frig, curenţi, maree, stări de rău sau alte pericole;
Prin urmare, apa nu aduce întotdeauna un suport psihologic în desfăşurarea
activităţilor specifice kinetoterapiei.

1.5 Condiţiile de aplicare ale hidrokinetoterapiei


a. Fişele individuale de observare a programului de recuperare
Notate pe o fişă învelită cu un material impermeabil, fişele de observare
punctează anamneza, diagnosticul şi datele necesare pentru stabilirea tratamentului
kinetoterapeutic ( amplitudinea mişcării articulare, forţa musculară, starea pielii,etc.)
La fiecare şedinţă, kinetoterapeutul înregistrează data la care se desfăşoară
aceasta, precum şi:
- Temperatura apei;
- Exerciţiile practicate;
- Durata şedinţei;
- Progresele înregistrate;
- Reacţiile pacientului la tratament;
- Durata pauzei.

b. Factorii ambientali în timpul şedinţelor de recuperare

b.1 Temperatura aerului.


În vestiare, în sala de tratament şi în spaţiul de odihnă, temperatura mediului
ambiant este reglată între 20o şi 24o C.

b.2 Gradul higrometric.

33
Este menţinut în jurul valorii de 50-60 %. Unii autori propun un sistem de
ventilaţie continuă cu aer uscat la nivelul plafonului. Pe pereţii sălii de tratament nu
trebuie să existe picături de condens.

b.3 Temperatura apei.


Am văzut mai sus clasificările propuse de diverşi autori. In practică, temperatura
utilizată variază între 34o C şi 37o C, dar depinde în primul rănd de diagnostic.

1.6 Conținutul și structura ședințelor de recuperare


a. Desfăşurarea tratamentului
Kinetoterapeutul trebuie să prevadă desfăşurarea tratamentului, să-l dirijeze şi
să-l ţină sub observaţie, fiind prezent în fiecare moment al şedinţei de reeducare, ce
variază în funcţie de starea patologică, de vărsta şi de stadiul de recuperare a
pacientului.
Pregătirea. Inainte de a intra în bazin, pacientul va face un duş complet.
În plus, putem să-i recomandăm să-şi clătească picioarele într-o soluţie fungicidă.
Introducerea pacientului în apă. În majoritatea cazurilor, bolnavul intră în apă
singur, utilizând scara şi ţinându-se de barele de acces. Pacientul care se deplasează în
fotoliu rulant poate intra în apă fără a se ridica, cu ajutorul unui plan înclinat.
În cazul pacienţilor transportaţi cu căruciorul sau cu scripetele, contactul cu apa
trebuie să fie progresiv.
Kinetoterapeutul trebuie să poată interveni rapid în orice situaţie, pentru a
preîntâmpina manevrele defectuoase.
b. Durata şedinţelor de recuperare
c. Frecvenţa şedinţelor de recuperare
d. Revenirea după efort
Pacientul intră în sala de odihnă după ce face un duş la temperatura de 32o-33o C.
Este necesar ca subiectul să se usuce rapid şi complet, învelindu-se într-un prosop
uscat şi stănd întins cel puţin o jumătate de oră.
Prosopul îi permite pacientului să-şi adapteze treptat temperatura de la nivelul
pielii la mediul ambiant, fără a risca să răcească.
Unii autori sunt de părere că este indicat un pahar de băutură caldă pentru a
compensa deshidratarea din timpul şedinţei de lucru.
e. Precauţii privind desfăşurarea activităţilor în mediul acvatic

34
Majoritatea incidentelor care se petrec în mediul acvatic sunt de gravitate redusă,
totuşi se recomandă intensificarea sfaturilor şi o supraveghere atentă, evitându-se aastfel
accidentele grave.
Să reamintim că, înainte de introducerea bolnavului în apă, specialistul în
reeducare trebuie:
- Să prevină căderea pacienţilor (în apă sau în afara ei);
- Să prevadă spaţiul de tratament cu un personal în număr suficient pentru
transportul şi introducerea pacienţilor în apă, precum şi pentru a da alarma în
caz de accident sau de scufundare bruscă;
- Să cunoască temperatura apei;
- Să avertizeze pacientul în legătură cu problemele de vizibilitate cauzate de
refracţie şi de reflecţie;
- Să îl averitzeze în legătură cu riscul de dezechilibrare;
- Să-şi întărească precauţiile dacă numărul de pacienţi este mai mare.

35