Particularități ale unui text poetic aparținând

lui Tudor Arghezi

Poemul „Flori de mucigai” scris de Tudor Arghezi și publicat în anul 1931

deschide volumul cu același nume, surprinzând actul creator din perspectiva
autorului, această poezie fiind considerată o artă poetică.

Curentul literar în care acest text este încadrat este modernismul, mai exact,
modernismul eclectic, specific operelor argheziene. Ca primă trăsătură care justifică
încadrarea poeziei în modernism remarcăm preferința pentru estetica urâtului. În
acest sens, autorul pune accent pe condițiile nefavorabile din momentul creației:
neavând altă soluție, autorul decide să-și aștearnă creația pe „un părete de firidă
goală”, „pe tencuială”, totodată conștientizând faptul că lucrarea lui ar putea fi
distrusă deoarece tencuiala este un strat exterior care poate fi îndepărtat ușor. De
asemenea, nici momentul în care decide să își materializeze creația nu este foarte
prielnic („Pe întuneric, în singurătate”), această condiție accentuând atât lipsa de
inspirație a autorului, cât și izolarea acestuia de lumea exterioară. La fel putem
spune și despre modul în care poetul își materializează creația, scriind „... cu
unghia... / Cu puterile neajutate”, într-un mod inedit, dar care presupune un efort
mult mai mare și, totodată, lipsa ajutorului divin, apelul la divinitate fiind realizat
prin intermediul unor animale: taurul, leul și vulturul asociate evangheliștilor Luca,
Marcu și, respectiv, Ioan.

Încadrarea în modernism se justifică și prin inovația autorului la nivelul

limbajului, o altă trăsătură relevantă. Arghezi este considerat un inovator al
cuvântului, plecând de la premisa că valoarea artistică a unei opere constă în
abilitatea artistului de a „potrivi” cuvintele. În text, autorul apelează atât la
utilizarea arhaismelor în scop expresiv, precum „mucigai”, „părete”, „stihuri”, cât și
la folosirea formelor populare a verbelor, schimbând topica: „nu o mai am cunoscut”.
În plus, poetul apelează și la figuri de stil, cum ar fi repetiția adverbului „nici”: „Nici
de taurul, nici de leul, ...” și enumerația „Lui Luca, lui Marcu și lui Ioan”, aceste două
figuri de stil amplificând efortul creator în lipsa intervenției divine.

Având un caracter de artă poetică, poezia lui Arghezi concentrează tema

creației și a rolului creatorului. Concepția autorului este redată de faptul că prezența
creației nu trebuie să fie condiționată de eficiența condițiilor actului creator –
aceasta trebuie să existe. O primă idee poetică relevantă pentru tema poeziei este
dificultatea autorului de a-și concretiza creația: „Și mă durea mâna ca o ghiară /
Neputincioasă să se strângă / Și m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.”.
Astfel, poetul își conștientizează neputința de a scrie (mâna-ghiară reprezentând
durerea ca obstacol al creației și implicit incapacitatea de a scrie tradițional), dar
realizează că actul creator trebuie să continue, în ciuda efortului uriaș pe care
trebuie să-l depună. Rezultatul actului creator este ilustrat prin metafora „unghiile de
la mâna stângă” ca fiind unul stângaci, inestetic și necizelat.

O altă idee poetică semnificativă pentru tema textului este detașarea de

tradiționalism, efectul fiind ilustrat prin rezultatul actului creator: „Stihuri fără an /
Stihuri de groapă, / De sete de apă / Și de foame de scrum / Stihurile de acum”.
Această idee poetică este conturată prin prezența metaforelor inovatoare: „stihuri
fără an”, metaforă care asigură universalitatea versurilor care traversează timpul,
creând un nou concept și „stihuri de groapă” care ilustrează o ruptură de tradiție, o
trecere de la tradițional la modern.

De asemenea, și elementele de structură și limbaj constituie o particularitate a

acestei poezii, un prim asemenea element fiind titlul poeziei. Titlul „Flori de
mucigai” este, de fapt, un oximoron care concentrează ideea de estetică a urâtului,
fiind format din două elemente contrastante din acest punct de vedere. Astfel, din
urât se poate naște frumusețea, la fel cum mucegaiul poate naște „floare”. Cele două
elemente contrastante reprezintă imaginea negativă marcată de trecerea timpului, în
cazul mucegaiului, iar pe de altă parte, florile, reprezentând metaforic versurile,
semnifică frumusețea și gingășia creatoare.

Un alt element relevant în această poezie este prezența figurilor semantice. În

această privință, Arghezi este un adept al metaforei surprinzătoare, creată prin
îmbinarea unor cuvinte „banale”, dar extrem de expresive. Astfel de metafore apar în
prima parte a poeziei: metafora „sete de apă” care accentuează ideea nevoii de
exprimare, aceasta fiind văzută ca ceva vital și metafora „foame de scrum” care
semnifică renașterea din cenușă, asemenea păsării phoenix. O altă figură semantică
regăsită în text este epitetul metaforic „unghie îngerească”, făcând trimitere la
versul tradițional, creat după rigorile clasice. În concepția argheziană, versul
tradițional rămâne o imbinare între talent și inspirație divină.

Deși autorul este pus în ipostaza de a-și concretiza creația în cadrul unor
condiții precare, Arghezi susține cu tărie faptul că actul creator trebuie să existe. Mai
mult, poezia „Flori de mucigai” poate fi considerată o tranziție a creației argheziene,
de la stilul tradițional la cel modern.