măsura vârstei plinătăţii („maturităţii”) în Hristos (Efeseni 4, 13-
14). Scriind apoi creştinilor din Corint, el adaugă: „Fraţilor, nu fiţi
MATURITATEA DUHOVNICEASCĂ
Când putem vorbi de o „credinţă adultă?”
Credinţa – născută în om în momentul primirii Sfintei Taine
a Botezului – poate avea în viaţa umană două deznodăminte
complet diferite: fie să crească până la maturitate, fructificându-se
într­un mod de vieţuire autentic-creştină, fie să rămână sterilă,
adică să nu reuşească să crească, rigidizându-se şi, în cele din
urmă, murind. Deci, credinţa sau devine matură, sau moare, sau
creşte până la plenitudine, sau se diminuează până la dispariţie.
Sub acest aspect, este interesant de urmărit modul în care
credinţa creşte în sufletul unui copil atât timp cât el se află în
învăţământul preşcolar, primar şi ulterior, gimnazial. Spre sfârşitul
gimnaziului şi mai apoi în liceu, copilul se îndepărtează tot mai
mult de disciplina „religie”, iar interesul lui pentru aceasta scade.
Evenimentul nu este inexplicabil: pe măsură ca copilul creşte,
exigenţele lui cresc, în special sub aspectul unei credinţe
justificată raţional. În măsura în care profesorul de religie nu
reuşeşte să-l convingă pe copil de ceea ce spune şi nu reuşeşte să
confere un fundament raţional mesajului său religios, credibilitatea
credinţei scade în ochii copilului, ajungându-se, în cele din urmă,
la o anchilozare sau osificare a ei la un stadiu imatur.
Există un stadiu infantil al credinţei, pe care noi îl întâlnim
de obicei în copii (sau, cazuri mai rare, în adolescenţii botezaţi
recent), pe care Sfântul Apostol Pavel îl identifică în creştinii din
Efes, pe care îi îndeamnă să nu mai fie copii, ci să devină adulţi în
credinţă şi în cunoaşterea lui Hristos. „Dumnezeu – zice el – i-a
hotărât pe unii să fie apostoli, pe alţii profeţi, pe alţii păstori, pe
alţii învăţători (…), până ce ajungem la unitatea credinţei şi a
cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la
copii în gândire; în răutate, da, fiţi prunci; dar în gândire fiţi
maturi!” (1 Corinteni 14,20).
În gândirea Sfântului Apostol Pavel, credinţa matură este
aceea care nu se lasă fragilizată sau distrusă de obiecţiile care i
se aduc sau de dificultăţile care se pun în calea ei. Nu se lasă, cu
alte cuvinte, bulversată sau deviată de modele umane trecătoare, de
orice doctrină superficială nouă, ci rămâne puternic ancorată în
Evanghelia lui Hristos, fiind pregătită, capabilă şi perspicace să
respingă manevrele demonice (fie ele subtile sau explicite).
Există multe moduri de manifestare ale credinţei infantile
sau imature. Este infantilă şi imatură o credinţă (1) care nu
angajează toate aspectele vieţii unui credincios, care nu unifică
viaţa lui şi nu-şi iradiază lumina şi forţa asupra întregii vieţi, ci
rămâne detaşată de viaţă, ca o realitate de sine, autonomă, ruptă de
restul existenţei şi lipsită de o incidenţă reală asupra acesteia.
Astfel, credinciosul trăieşte o viaţă dublă: cea religioasă, simplă,
simplificată, redusă doar la prezenţa cu trupul la Sfânta Liturghie
duminicală şi la pronunţarea câtorva rugăciuni câteodată1, şi cea
profană, insensibilă la principiile vieţuirii duhovniceşti, care este
adevărata viaţă a individului respectiv.
Este infantilă şi imatură o credinţă care se închide în ea
însăşi şi nu se deschide spre iubire şi spre apostolat, spre
misiune, adică nu simte nevoia să se traducă într­o lucrare practică
şi să se comunice altora (2).
Tot infantilă şi imatură este credinţa care rămâne o simplă
acceptare a unor adevăruri teoretice pe care le proclamă Biserica
1
Este, deci, infantilă şi imatură credinţa care se reduce la o simplă practică
religioasă şi la o sumară respectare a poruncilor divine şi a celor bisericeşti, mai
mult din datorie, din frică de eventualele pedepse ale lui Dumnezeu şi mai puţin din
dragoste faţă de Dumnezeu sau din dorinţa de a-I plăcea Lui.
(3), fără să se intervină printr-un efort de penetrare şi de reflecţie
critică asupra lor2, în vederea transformării lor în nişte convingeri
personale. Este observabil că mulţi credincioşi evită în mod
explicit să reflecteze critic asupra propriei credinţe, îngroziţi de
perspectiva că vor fi învinşi de dubii şi astfel vor naufragia într­o
criză a credinţei. Cu alte cuvinte, se tem că în lupta cu necredinţa
vor fi înfrânţi. Ca şi cum credinţa ar fi un cuib de viespi de care
este preferabil să ne ţinem departe. Aşa că preferă să-şi păstreze
puţina credinţă pe care au dobândit-o în copilărie, decât să accepte
riscul saltului spre o eventuală credinţă matură, la care însă să nu
poată ajunge.
Societatea creştină tradiţională şi credinţa personală
În primul rând, atunci când s-a trecut de la „credinţa
tradiţională” în virtutea căreia se crede deoarece astfel am fost
educaţi în copilărie (într­o familie creştină sau, oricum, într-un
context de viaţă specific unui mediu creştin), la o credinţă
personală. Această trecere pretinde o adevărată pocăinţă, o
„convertire”, întrucât creştinul matur în credinţă rămâne, pentru
întreg cursul vieţii lui, un „convertit”.
Această convertire presupune ca el să fie conştient de ceea
ce credinţa pretinde în plan intelectual, adică acceptarea unui
adevăr care depăşeşte raţiunea umană şi transcende inteligenţa. În
planul libertăţii convertirea presupune dăruirea propriei libertăţi lui
Hristos şi renunţarea la a căuta în tine însuţi sau în alte religii
mântuirea, recunoscând în Hristos unicul Mântuitor al oamenilor.
În plan existenţial pretinde implicarea în trăirea creştină a vieţii de
zi cu zi, adică o călătorie printr­o viaţă nouă prin care să devenim
2 3
Este adevărat, aprofundarea critică a credinţei presupune o formaţie intelectuală
care nu este prezentă în toţi oamenii. În ciuda acestui fapt, toţi trebuie să aspire la o
credinţă profundă.
morţi păcatului şi „vii întru Dumnezeu” în Iisus Hristos (Romani 6,
4 şi 11).
Viaţa nouă „în Hristos”
Această „viaţă nouă” constă, înainte de toate, în moartea
faţă de păcat (Romani 6, 12-13). Acest fapt pretinde transformarea
credinţei în norma şi principiul inspirator al întregii vieţi. Cu alte
cuvinte, este vorba de a ne pune în urmarea lui Hristos, de a deveni
ucenici ai Lui şi deci de a ne însuşi judecăţile de valoare şi scara
de valori a lui Hristos, de a ne împropria o mentalitate
evanghelică, renunţând la propriile moduri de a vedea şi de a
judeca, care de cele mai multe ori sunt lumeşti, sau – cum ar spune
Sfântul Apostol Pavel – trupeşti, carnale, adică nesupuse influxului
Duhul Sfânt, care este Duhul lui Hristos.
Prin „convertire” înţelegem o mutaţie radicală în modul de
a gândi şi de a simţi al credinciosului, o „metanoia” în sensul
indicat de Mântuitorul Iisus Hristos, Care şi-a început activitatea
proclamând: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!
Împărăţia lui Dumnezeu este aproape, convertiţi-vă („metanoite”)
şi credeţi în Evanghelie!” (Marcu 1,15).
Credinţa matură este deci rezultatul concret al convertirii,
adică al unei opţiuni conştiente pentru Hristos, opţiune
personală, liberă, şi drept urmare, matură. Din această cauză, ea
nu se sprijină pe structurile sociologice ale credinţei, ci este
autonomă, independentă de mediul în care omul trăieşte, fie că
acesta este favorabil ei sau ostil. În special nu mai au putere de
influenţă asupra ei sentimentele schimbătoare, stările de suflet
trecătoare ale credinciosului, şocurile sau tulburările psihologice pe
care el le poate avea de-a lungul vieţii sale.3
Nu arareori credinţa unora este legată de stări trecătoare de suflet, determinate de
sentimente variabile. Astăzi aceştia cred pentru că „li se pare frumoasă credinţa sau
o slujbă religioasă”. Deci ei cred acum pentru că-L simt pe Dumnezeu, pentru că au
beneficiat de o experienţă religioasă care i-a impresionat şi i-a fascinat, dar mâine,
 În mod special este cazul unor persoane care, lovite de
vreun necaz (moartea unei persoane dragi, o prăbuşire financiară,
un faliment al căsătoriei sau, în cazul tinerilor, chiar pierderea
logodnicei sau a logodnicului), de vreo boală nevindecabilă, se
revoltă împotriva lui Dumnezeu şi nu mai vor să creadă.
Tot aşa este cazul persoanelor care, lovite de un
comportament scandalos sau deranjate de un preot fără tact
pastoral, simt cum credinţa lor se prăbuşeşte, se dizolvă şi
abandonează – poate chiar pentru totdeauna – Biserica,
nemaidorind să mai aibă „de-a face” cu preoţii. Este vorba,
evident, de persoane a căror credinţă nu este matură, ci infantilă şi
superficială.
O altă caracteristică a credinţei mature şi personale este
puterea ei iluminatoare şi unificatoare. Ea este capabilă să
ilumineze credinciosul, făcându-l să descopere că în viaţa lui
(oricât ar fi ea de întunecoasă şi de neîmplinită) se împlineşte
planul lui Dumnezeu, care este un plan de iubire şi de mântuire.
Aceasta, prin descoperirea de către noi a sensului profund al
suferinţei umane şi al morţii, care îşi găsesc explicarea în Cruce şi
în Învierea Mântuitorului.
Credinţa matură este capabilă să confere unitate vieţii celui
care crede, arătându-i cum în Hristos se unifică valorile care
transcend istoria cu valorile imanente umane, şi cum acestea
dobândesc, prin Hristos, plenitudinea lor şi adevărata semnificaţie.
De asemenea, credinţa maturizată ne arată strategia prin care fiinţa
umană devine realmente „umană”, fără fracturi dureroase sau
mortificante. Omul trebuie să se implice în construirea unei lumi
mai umane şi mai drepte, şi în acelaşi timp, să fie deplin şi coerent
creştin.
când aceste sentimente au dispărut, ei nu mai cred şi au impresia că nici nu vor mai
crede vreodată.
O a treia caracteristică a credinţei mature este experienţa, în
sensul că ea este trăită, nu doar practicată prin prezenţa la
slujbele religioase. În realitate, practica religioasă poate să aibă
multiple motivaţii, poate fi extrem de ambiguă. Cineva poate
practica credinţa doar pentru a se face văzut, pentru a fi astfel
calificat de ceilalţi „bun creştin” şi „persoană onestă”.4
De asemenea, se poate practica credinţa din tradiţie, adică
pentru simplul fapt că s-a făcut dintotdeauna aşa. În acest caz,
actele religioase sunt împlinite doar exterior, fără o participare
interioară reală. Doar când credinţa este trăită interior, practica
religioasă dobândeşte deplina valoare şi semnificaţie. Actele
religioase exterioare trebuie să fie indicii ale credinţei interioare, pe
de o parte, şi pe de altă parte, trebuie să o fortifice şi să o purifice.
Credinţa devine astfel o putere care iradiază şi atinge inima
altora, chiar dacă credinciosul mai mult îşi „trăieşte” propria
credinţă şi mai puţin o „gândeşte”. Credinţa adevărată, credinţa
trăită, experimentată, este o credinţă „contagioasă”.
Există o altă caracteristică a credinţei mature care merită să
fie evidenţiată: deschiderea ei spre dialog şi spre confruntare, fără
teama de critici sau de contestări. Este deschiderea ei spre lume şi
spre valorile lumeşti pe care este capabilă să le asume, să le
purifice, să le completeze cu învăţăturile Evangheliei, fiind,
totodată, capabilă să le releve şi eventualele ambivalenţe,
deficienţe sau limite. Aceasta pentru că în lume există şi păcat,
lumea fiind încă supusă celui rău.
Dumnezeu probează credinţa
De obicei credinţa nu ajunge la deplina maturitate dacă
nu trece prin anumite probe sau încercări. Astfel, credinţa matură
4
Semnificativ este cazul politicienilor debutanţi care, realizându-şi propaganda
electorală într-o anumită regiune, de abia ajuns într-un sat, se duc în biserica
respectivă şi participa „ostentativ” la slujbă, uneori chiar împărtăşindu-se, doar
pentru a fi văzuţi de alegători.
este o credinţă încercată, trecută prin ispite, biruitoare în încercări.
Dumnezeu Însuşi probează, încearcă credinţa. Astfel a fost
încercată credinţa lui Avraam, cerându-i-se să-l sacrifice pe Isaac,
fiul promis. El a avut credinţă sperând împotriva oricărei speranţe
(Romani 4, 18), a trecut cu bine peste încercare şi „a fost găsit
credincios” (1 Macabei 2, 52).
Într-o manieră relativ similară, Dumnezeu a pus la
încercare toate marile personalităţi ale Vechiului Testament.
Epistola către Evrei, în capitolul 11, prezintă un cadru
impresionant de încercări pe care „Părinţii credinţei” au trebuit să
le depăşească pentru a rămâne credincioşi. Cel mai mare dintre ei,
Moise, se pare că prin credinţă a lăsat Egiptul fără să se teamă de
mânia faraonului, rămânând credincios, în ciuda tuturor
încercărilor, ca şi când ar fi văzut invizibilul (Evrei 11, 27).
Altora le-a fost încercată credinţa prin martiriu; alţii au fost
torturaţi, neacceptând eliberarea, alţii au suferit bătăi şi închisoare
(Evrei 11, 35-37). Dar de ce Dumnezeu probează credinţa? Pentru
a o face mai profundă, mai pură, pentru a-i creşte valoarea (1 Petru
1, 6-7). „Întru aceasta bucuraţi-vă, cu toate că acum, pentru scurtă
vreme, ar trebui să fiţi întristaţi prin felurite încercări, pentru ca
încercarea credinţei voastre – mult mai scumpă decât aurul cel
pieritor, dar lămurit prin foc – să se afle spre mărire şi cinste la
arătarea lui Iisus Hristos”.
Astfel, întreg parcursul vieţii umane este un timp de
încercare a credinţei. Acest fapt conferă credinţei un caracter
„nocturn”: ea este o călătorie prin noapte, în orizontul vieţii eterne.
O lungă noapte care este luminată doar de cuvântul lui Dumnezeu,
candelă care luminează într-un loc întunecat până când apare ziua
(2 Petru 1, 19).
Încercările „din cauza credinţei” şi încercările „în
credinţă”
Încercările la care este supus credinciosul sunt de două
feluri: creştinul poate să fie încercat din cauza credinţei sau poate
fi încercat în credinţă. Încercările „din cauza credinţei” sunt
constituite din diferitele forme de persecuţii ce pot culmina în
martiriu. Jertfa este o condiţia normală a creştinului. Toţi aceia care
vor să trăiască deplin „în Hristos Iisus” – ne spune Sfântul Apostol
Pavel – vor fi persecutaţi (Timotei 3, 12). Acest lucru îl amintise
chiar Mântuitorul discipolilor: „Păziţi-vă de oameni, că vă vor da
pe mâna soboarelor şi în sinagogile lor vă vor biciui. Din pricina
Mea veţi fi duşi înaintea conducătorilor şi veţi fi condamnaţi
înaintea puternicilor lumii şi veţi fi urâţi de toţi din cauza numelui
Meu” (Matei 10, 17; 18, 22).
Nu există doar persecuţii violente şi nu există doar martiriul
crud. Din cauza credinţei pe care o mărturiseşte în lumea de astăzi
(care este radical împotriva lui Hristos, împotriva Bisericii şi a
Duhului Evangheliei) creştinul contemporan întâlneşte destul de
des o opoziţie subtilă, surdă şi ascunsă, dar nu mai puţin
dureroasă şi umilitoare decât persecuţia deschisă şi violentă. Se
încearcă să fie ţinut departe de locurile şi de funcţiile care au
importanţă în viaţa socială, care „contează”, se încearcă
periferizarea adevăratului creştin, împingerea lui spre marginile
societăţii. Credinţa este astfel un handicap, uneori grav, pentru
succesul în profesie, pentru o carieră de performanţă. Astfel devine
foarte puternică tentaţia dacă nu să renunţi la credinţă, cel puţin să
o ascunzi, să o camuflezi, sau să cedezi la câteva compromisuri.
În lumea de astăzi, adevăratul creştinul îşi dă seama destul
de curând că totul este împotriva lui şi că pentru a rămâne
credincios Mântuitorului şi a nu aluneca pe povârnişul
compromisurilor, trebuie să accepte să-şi “piardă” propria viaţă
pentru Evanghelie. Mai exact, să sufere o pierdere sau cel puţin o
diminuare a succesului din cariera profesională şi uneori chiar să
fie marginalizat. Creştinul contemporan poate fi deci încercat „din
cauza credinţei” printr-o persecuţie mai mult sau mai puţin
explicită.
Creştinul de astăzi mai este asaltat de încercări „în
credinţă”. Uneori credinciosul, chiar şi cel fervent, este asaltat de
dubii insistente privitoare la adevărurile fundamentale ale
credinţei creştine, precum existenţa lui Dumnezeu, Sfânta Treime,
dumnezeirea Mântuitorului, Învierea, prezenţa lui Hristos în
Euharistie, viaţa eternă. Are teribila senzaţie că credinţa lui se
cutremură. Simte că certitudinea credinţei, experimentată de multe
ori printr-o foarte puternică experienţă duhovnicească, se dizolvă
într­o noapte opacă şi oprimantă, ajungând să-şi simtă inima
cuprinsă de întuneric.
El se întreabă atunci dacă viaţa de credinţă nu este o
simplă iluzie, o tentativă disperată de a ieşi din întuneric, şi dacă
nu cumva au dreptate aceia care nu cred. Ei sunt adeseori atât de
siguri de ei în incredulitatea lor, atât de convinşi în laicismul lor
raţionalist şi în convingerea că unicul izvor de adevăr este ştiinţa,
ajungând să vadă în credincios un păcălit naiv. El poate să fie
impresionat de faptul că progresul ştiinţific pare să pună în dubiu şi
chiar să facă să se prăbuşească unele adevăruri ale credinţei
creştine, precum existenţa unui suflet spiritual, păcatul original,
crearea lumii, acreditând ideea că lumea s-ar fi creat din întâmplare
iar evoluţia şi dezvoltarea ei sunt rezultatul unui proces evolutiv
pur întâmplător, fără a avea o orientare spre o finalitate impusă de
Dumnezeu.
Astfel, la dubiul intelectual se adaugă o stare de apatie şi de
ariditate duhovnicească ce face dificilă rugăciunea, dând
dureroasa senzaţie că a vorbi lui Dumnezeu este precum a-i vorbi
unui perete, deoarece de cealaltă parte nu răspunde nimeni, pentru
că, de fapt, nici nu există cineva acolo. Cu adevărat, nimic nu este
mai îngrozitor pentru un credincios decât tăcerea lui Dumnezeu.
El atunci intră în noaptea credinţei.
Indiferenţa religioasă: modă a timpurilor noastre
Există şi un alt fel de încercare a credinţei pe care creştinul
de astăzi o experimentează cu angoasă: triumful în lume al răului
şi al răutăţii umane şi extinderea tentaculară a ateismului şi a
indiferenţei religioase în lumea contemporană.
Credinţa creştină pierde constant teren în special între adulţi
şi între tineri; practica religioasă se diminuează an de an; mulţi
creştini ortodocşi îşi abandonează credinţa „strămoşească” pentru a
adera la secte, religii sau mişcări religioase stranii, îmbibate de
grosolane superstiţii şi magie, de credinţe absurde sau de ritualuri
imorale, dacă nu chiar satanice. Morala creştină este calificată
drept opresivă şi alienantă şi de aceea este respinsă ca antiumană şi
dispreţuită ca arhaică şi depăşită.
Ateismul de astăzi, împuternicit de raţiunea instrumentală şi
de cuceririle ştiinţei şi ale tehnologiei, vrea să construiască o lume
fără Dumnezeu şi să demonstreze credincioşilor că tocmai pentru
că este „fără Dumnezeu” (sau chiar „împotriva lui Dumnezeu”),
este capabil să construiască o lume mai bună, mai dreaptă şi mai
umană. Vrea să demonstreze credincioşilor că credinţa lor în
Dumnezeu şi morala sunt un obstacol în eliberarea omului de rău şi
atât timp cât vor crede în Dumnezeu nu vor putea participa ca
protagonişti la construirea împărăţiei omului pe pământ.
Astfel, ateismul modern, raţionalist şi scientist, este o
sfidare radicală făcută credinţei şi credincioşilor. Astfel, dacă pe
de o parte, ateismul practic înregistrează succese, pe de altă parte
putem constata insuccesul pământesc al Evangheliei şi
incapacitatea ei de a se întrupa în istoria contemporană şi de a o
transforma şi fermenta din cauza insuficienţelor creştinilor care,
chiar dacă au fost chemaţi să fie „sarea pământului şi lumina
lumii”, cel mai adesea devin insipizi ascunzând lumina credinţei
sub obroc.
 În realitate, credinţa creştină este astăzi supusă la dure
probe. Creştinul în lumea contemporană este chemat de Dumnezeu
să persevereze în credinţă, chiar cu preţul de a sta de partea celor
care pierd: „Şi veţi fi urâţi de toţi din pricina numelui meu, dar cel
care va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei 10, 22).
Pentru faptul că are credinţă într-un anumit moment,
credinciosul nu trebuie nicidecum să creadă că nu există riscul de
a o pierde vreodată. În prima epistolă către Timotei se vorbeşte de
doi creştini care au „naufragiat” în credinţă (1 Timotei 1, 19) şi de
alţii care din cauza dorinţei nestăpânite de bani au deviat de la
credinţă (1 Timotei 6, 10). De ce se poate pierde credinţa? Pentru
simplul fapt că ea este legată de libertatea umană, realitate
schimbătoare şi fragilă.
De fapt, omul nu este obligat de natura lucrurilor înspre
credinţă şi nici n-ar putea să fie, deoarece credinţa este un raport
liber între persoane, dintre credincios şi Hristos. Deci raportul
dintre persoane, dacă este profund, este un raport liber. Cu atât mai
mult cu cât Hristos pune în faţa credincioşilor anumite exigenţe,
deoarece El cere un efort de transcendere a propriei inteligenţe.
Inteligenţa trebuie să înveţe să accepte misterul. Credinţa mai
presupune un sacrificiu al voinţei proprii, pentru a se crea spaţiu
pentru voinţa divină.
Păcatul şi moartea credinţei
Dar cum se ajunge la moartea credinţei? Cum se poate
ajunge la o mărturisire militantă a necredinţei, adică la o vieţuire în
care credinţa să nu mai însemne nimic şi să nu mai aibă nici o
influenţă asupra propriei vieţi?
Credinţa se diluează şi moare din cauza lipsei de hrană.
Hrana credinţei sunt rugăciunea şi Sfintele Taine. De aceea, cine
nu se roagă şi nu participă constant la Sfânta Liturghie şi nu se
spovedeşte se expune riscului major al pierderii credinţei. Dar
credinţa se mai diluează şi moare şi din cauza păcatului. Săvârşit
de mai multe ori, dacă acesta nu este urmat de penitenţa necesară,
se transformă în „stare de păcat”.5
În realitate, credinţa păcătoşilor nu este vie, chiar dacă nu i
se poate nega completamente existenţa. De aceea, în cel care
trăieşte în păcat, credinţa se găseşte într-o situaţie anormală şi
contradictorie. Anormală, întrucât este normal pentru credinţă să
fie vie. Contradictorie, deoarece, dacă, pe de o parte, credinţa
presupune un ataşament clar faţă de Dumnezeu, un „Da!” ferm
spus lui, pe de altă parte, păcatul înseamnă o respingere a lui
Dumnezeu, un „Nu!” tranşant spus lui. Situaţia aceasta anormală şi
contradictorie nu poate dura îndelung, ci determină moartea
credinţei sau apostazia, adică indiferenţa religioasă şi excluderea
totală a lui Dumnezeu din propria viaţă, din propria gândire şi din
propria inimă.
Apostazia
De cele mai multe ori această pierdere a credinţei are loc
fără ca subiectul să fie conştient de aceasta, adică fără să existe o
renunţare conştientă şi deliberată la credinţă. În schimb, când
aceasta are loc, se poate vorbi de o apostazie de la credinţă sau de o
„erezie”, doar dacă refuzul de a crede priveşte nu întreaga credinţă
creştină, ci doar unele din adevărurile de credinţă.
Astăzi apostazia, adică abandonarea conştientă şi deliberată
a creştinismului are loc în aceia care fac o explicită mărturisire de
necredinţă, de ateism, după ce au fost credincioşi cândva. Nu
trebuie să fie consideraţi „apostaţi de la credinţă” aceia care, chiar
dacă au fost botezaţi şi au primit Taina Euharistiei, nu au avut o
5
Păcatul foarte grav şi credinţa pot – însă – să coexiste. Conciliul tridentin al
Bisericii Romano-Catolice a condamnat pe cei care afirmau că „prin păcat se pierde
harul şi în acelaşi timp se pierde şi credinţa”, că „credinţa care rămâne nu este
adevărată credinţă chiar dacă este vie” şi că „cine are credinţă fără a avea iubire
nu este creştin”. Totuşi, întrucât păcatul privează sufletul de iubire, spre care
credinţa tinde în mod natural, loveşte indirect şi credinţa.
educaţie religioasă corespunzătoare, astfel încât nu au făcut
niciodată un act de credinţă personală, şi în tinereţea lor au trăit
departe de Dumnezeu şi de Biserică. Ei sunt, în mod simplu,
necredincioşi, cum este cazul unor laici cărora le place să facă o
„mărturisire de credinţă atee”, chiar şi fără să li se ceară aceasta.
Cazuri de apostazie se pot identifica în aceia care, după ce
au fost credincioşi convinşi cândva, au abandonat principiile
creştine pentru a adera la raţionalismul laicist, la religii necreştine
sau secte complet străine creştinismului.
Erezia (!?!)
Privitor la erezie, menţionăm că, în realitate, nu toţi
credincioşii creştini mărturisesc creştinismul în integralitatea lui,
acceptând toate adevărurile de credinţă şi de morală pe care
Biserica le propovăduieşte. Mulţi creştini, chiar dorind să rămână
pe mai departe creştini, fac o selecţie între adevărurile de credinţă
şi cele morale, acceptând unele şi refuzându-le pe altele. De fapt,
în lumea de astăzi, în care, pe de o parte, o educaţie creştină
consistentă este dificilă şi rar întâlnită, pe de altă parte, tronează
subiectivismul, potrivit căruia fiecare gândeşte cum vrea şi îşi
reglementează viaţa potrivit propriilor gusturi şi preferinţe, în
această lume se înţelege uşor de ce se acceptă unele adevăruri de
credinţă şi de morală şi se refuză altele, fără să se aibă conştiinţa că
se comite în acest mod păcatul ereziei.
Astăzi există, între creştini, mulţi eretici „în practică”, dar
puţini „eretici formali”. Erezia propriu-zisă presupune conştiinţa
clară a negării unui adevăr divin – propovăduit de către Biserică în
virtutea revelării lui de Dumnezeu – şi în mod special pretinde
negarea cu ostentaţie şi obstinaţie a anumitor adevăruri. Este
vorba de un fapt grav, deoarece conduce la o dizolvare a credinţei
creştine.
La rădăcina păcatelor de apostazie este mândria, care-l
determină pe om să gândească că el însuşi este izvorul şi norma
Adevărului, a Binelui şi a Dreptăţii, gândind că nu este nevoie de
Dumnezeu şi de harul Său pentru a face binele şi a se mântui.
Mândria împiedică supunerea propriei inteligenţe la adevărurile
proclamate de Dumnezeu şi propovăduite de Biserică, şi deci,
obedienţa sau „ascultarea credinţei” de care vorbeşte Sfântul
Apostol Pavel în Epistola către Romani 1,5. De asemenea,
împiedică acceptarea cu smerenie a mântuirii care poate veni doar
de la Dumnezeu, prin Hristos, şi nu de la om.6
La rădăcina păcatelor împotriva credinţei este şi căutarea
obsesivă a bogăţiei sau a plăcerilor. Fericitul Augustin, într-una
din predicile adresate poporului de la Hippona, afirma că ochiul cu
care putem să-l vedem pe Dumnezeu, şi cu care credem, este
ochiul inimii. El nu trebuie să fie tulburat sau rănit, deoarece,
precum ochiul trupului, dacă este bolnav, nu mai vede lumina
pentru care a fost făcut, la fel şi ochiul inimii, rănit şi tulburat, nu
mai poate vedea lumina dreptăţii lui Dumnezeu, nu mai este
capabil să o contemple. De aceea, toate eforturile noastre trebuie
orientate în direcţia însănătoşirii ochilor inimii noastre, pentru a-L
vedea pe Dumnezeu. Avariţia, nedreptatea, căutarea obsesivă a
plăcerilor, orbesc ochii inimii.
În concluzie, afirmăm că pierderea voluntară a credinţei şi
mărturisirea ostentativă a ateismului pun în grav pericol
mântuirea sufletului.
Iubirea inocentă a lui Dumnezeu
Chiar dacă omul Îl abandonează pe Dumnezeu orbindu-se
în mod voluntar şi derapând în necredinţă, Dumnezeu nu-l
abandonează pe om. Chiar şi când refuză harul lui Dumnezeu şi îşi
pierde credinţa, Dumnezeu continuă să acţioneze în direcţia
6
Fericitul Augustin, vorbind despre evrei, afirmă: „Sunt atât de mândri de ei înşişi,
gândind că prin forţele şi prin propria lor voinţă sunt mari, şi nu au nevoie de ajutor
divin pentru a se mântui; ei nu cred cu adevărat în Dumnezeu”.
întoarcerii lui la credinţă. Deci, niciodată nu trebuie să se ajungă la
disperare pentru vreun semen de-al nostru care şi-a pierdut
credinţa. Hristos este întotdeauna în cutarea oii pierdute: „Fiul
Omului a venit ca să caută şi să mântuiască pe cel pierdut” (Luca
19,10).
Necredinţa: absenţa unei viziuni religioase asupra
existenţei
Mulţi oameni ai timpului nostru sunt necredincioşi,
nereligioşi sau chiar atei. Unii îşi mărturisesc ostentativ ateismul;
alţii – majoritatea – sunt necredincioşi fără a declara aceasta în
mod explicit, şi aceasta mai mult ca urmare a unei presiuni pe care
o exercită mediul înconjurător asupra lor decât în urma unei decizii
personale. De aceea, mai mult decât „necredincioşi”, pot fi numiţi
indiferenţi sau agnostici.
Necredinţa înseamnă a nu avea o viziune religioasă asupra
existenţei, a nu crede într-o viaţă de după moarte, a nu avea o
religie, a nega că există o fiinţă ce transcende lumea, a afirma că
această lume este totul, şi moartea înseamnă sfârşitul întregii
existenţe. Necredinciosul nu este un om care să nu creadă în
nimic. El crede în anumite valori laice – precum Progresul,
Patria, Ştiinţa, Libertatea – care iau locul lui Dumnezeu şi al
religiei. Necredinciosul poate să creadă în Umanitate şi în Om,
poate crede într-un sistem politic, într-o ideologie, într-un partid,
dar nu crede în Dumnezeu, nu este religios.
În lumea secularizată, necredinţa şi suspiciunea se
îndreaptă împotriva lui Hristos şi a Bisericii. Necredincioşii nu
acceptă divinitatea Mântuitorului şi nu se simt membri ai Bisericii.
Iată cum îşi formulează necredinţa filosoful francez Léo Moulin7:
„A fi necredincios înseamnă a refuza orice ajutor, orice
adevăr, orice explicare, orice consolare, orice mesaj care nu
7
Pour une incroyance sans illusions, în Athéisme et dialogue 21(1986), nr. 2, p.
176.
provine de la omul care trăieşte o profundă solitudine existenţială.
Înseamnă dorinţa de a recupera partea pe care omul a cedat-o lui
„Dumnezeu”, adică partea cea mai bună din sine însuşi. Este o
continuă asceză morală, spirituală, intelectuală, care are drept scop
distrugerea tuturor idolilor, demistificarea tuturor ideologiilor,
demitizarea tuturor credinţelor,. A fi necredincios înseamnă a
accepta să trăieşti fără nici o restricţie o viaţă scurtă şi precară, care
se va sfârşi într-o absurdă gaură neagră, în moarte. Acesta este
unicul absolut pentru un necredincios”.
Credinţa necredinciosului: „În ce crede un
necredincios?”
Desigur, răspunde L. Moulin, dar „fără iluzii, fără speranţă
şi fără majuscule”. „Credem în om, dar cu condiţia ca acest om,
pierdut între macrocosm şi microcosmos, nesemnificativ pentru
sine însuşi, adică fără raţiuni de a exista, să fie lucid din punct de
vedere intelectual şi curajos din punct de vedere moral, stăpân al
propriilor emoţii şi temeri”.
Necredinţa, potrivit necredincioşilor, înseamnă a gândi că
nu există nimic deasupra sau dincolo de lumea noastră
materială, dincolo de realităţile terestre şi umane; că nu există o
Fiinţă transcendentă lumii şi omului, nici suflet nemuritor pentru
om; că omul trăieşte şi moare precum toate celelalte animale ale
pământului, şi nimic din el nu supravieţuieşte. Că el nu are un scop
şi un destin etern, ci doar scopul pe care el însuşi şi-l hotărăşte, şi
care se epuizează în moartea sa.
Iată deci că necredinţa pune problema originii, scopului şi
sensului universului. Noi ştim că el a avut un început, miliarde de
ani în urmă; dar ce stă la originea lui? S-a făcut singur, sau a fost
făcut? De către cine?8 Universul impresionează prin imensitatea sa,
8
În realitate, universul este contingent, adică există, dar nu în mod necesar, astfel că
ar putea şi să nu existe. De ce există în loc să nu existe? „De ce există Existenţa şi
nu există nimicul?” – se întreba Martine Heidegger?
prin frumuseţea sa interioară, prin complexitatea sa uluitoare, prin
ordinea sa, care nu este statică, ci dinamică. El este într-o continuă
mişcare şi schimbare. Dar această mişcare are loc întotdeauna în
vederea unui scop care trebuie atins.
De unde vine această ordine minunată din univers? Mulţi
astăzi nu-şi pun aceste întrebări, fie pentru că nu gândesc, fie
pentru că le consideră inutile sau fără importanţă, fie pentru că –
în mod greşit – consideră că la ele poate să răspundă doar ştiinţa.
De fapt, la aceste probleme ştiinţa nu poate să răspundă, pentru că
sunt în afara sferei ei de competenţă, fiind vorba de probleme de
natură metafizică. Domeniul ştiinţei este limitat la ceea ce poate să
constituie obiect al cercetării sensibile. Iar ştiinţa nu le-a rezolvat
niciodată şi nici nu poate să le rezolve, fără să alunece în scientism.
Fiecare om, în calitatea lui de fiinţă gânditoare, se întreabă privitor
la originea, sensul şi scopul a ceea ce există.
Cum răspunde credinciosul la aceste întrebări? El consideră
că universul îl are drept creator pe Dumnezeu, care este o
Inteligenţă infinită care conduce universul spre împlinirea scopului
său.
1. Prima ipoteză este contrazisă de ştiinţa modernă: universul nu
este o maşină eternă, necreată, incoruptibilă, fără început şi
fără sfârşit, ci a avut un început (Big Bang – iniţial) şi în
virtutea principiului entropiei va avea şi un sfârşit. Ştiinţa mai
afirmă că universul este într-o continuă evoluţie, într-o
continuă creştere de informaţie, fapt pentru care ceea ce
precede nu este suficient pentru a explica ceea ce urmează,
întrucât nu-l pre-conţine. Astfel non-existentul nu poate
explica existentul. Fiinţa umană, înzestrată cu inteligenţă, cu
conştiinţă, cu libertate, nu poate fi explicată de animalic, care
nu are nici inteligenţă, nici conştiinţă, nici libertate. De unde
provine această creştere, această trecere de la mai puţin la
mai mult?
2. Conform celei de-a doua ipoteze, universul s-ar fi făcut
singur şi ar avea în sine însuşi principiul propriu de evoluţie.
Dar nimic nu se face de la sine, ci tot ceea ce este contingent
are o cauză. A afirma că universul are în sine însuşi principiul
evoluţiei înseamnă a admite că în interiorul lui se află o
forţă creatoare dotată cu o inteligenţă infinită, capabilă, pe
de o parte, să infuzeze în univers permanent o nouă
informaţie, iar pe de alta, să dirijeze imensele şi
contrastantele forţe de energie existente spre o stare
superioară în calitate. Dar aceasta este, de fapt, o întoarcere la
teoria anima mundi, adică o recădere în panteism.
3. A treia ipoteză spune că universul s-a născut de la sine iar
ordinea din el este pur întâmplătoare. Dar întâmplarea nu
poate explica ordinea din univers, nici menţinerea vieţii, chiar
în formele cele mai elementare, întrucât viaţa pretinde
concursul simultan şi armonios al unei infinităţi de elemente.9
Cum este posibil să gândim că creierul uman, care este de o
incredibilă complexitate, şi pentru a cărui funcţionare
acţionează conjugat miliarde de celule, s-a format din
întâmplare? Dacă experienţa ne spune că orice maşină, şi cea
mai simplă, pentru a funcţiona, pretinde intervenţia unei
inteligenţe, cum se poate afirma că originea şi evoluţia
universului este opera întâmplării, iar nu a unei Inteligenţe
infinite, creatoare şi ordinatoare?
Suprema demnitate a omului
Necredinţa pune problema omului. Precum credinciosul, la
fel şi necredinciosul admite că omul are o valoare deosebită, că
este chiar valoarea infinită şi absolută, că are drepturi intangibile
şi inalienabile, pe care alte vietăţi ale pământului nu le au în
aceeaşi măsură, că el trebuie să constituie totdeauna un scop în
sine, şi nu poate fi utilizat ca mijloc şi instrument pentru
9
A se vedea în acest sens Ioan Vlăducă, Mic dicţionar de apologetică ortodoxă, ed.
Bizantină, Bucureşti, 2002, în special termenii Aer (p. 55), Viaţa (p. 133-138).
atingerea altor scopuri, cum se face cu alte fiinţe terestre vii. Se
pune deci problema fundamentului valorii omului şi a demnităţii
persoanei umane.
Credinciosul explică această dilemă recunoscând că omul
constituie o fiinţă superioară tuturor celorlalte făpturi ale
pământului, diferenţa dintre el şi celelalte vietăţi fiind nu doar de
grad, ci de natură. Această superioritate de natură se datorează
faptului că el este creat de Dumnezeu „după chipul Său”, având un
suflet nemuritor destinat să supravieţuiască morţii fizice şi să
trăiască veşnic cu Dumnezeu. Cu acest om Dumnezeu instaurează
un raport dialogic „Eu-Tu”, care-i permite o legătură de prietenie
cu omul. Pentru credincios, omul este ceva sacru – res sacra homo
– întrucât aparţine lui Dumnezeu.
În schimb, pentru necredincioşi, omul este „o fiinţă
nesemnificativă, fără raţiune de a fi” (L. Moulin). Este o fiinţă
superioară prin inteligenţă tuturor fiinţelor vii, neavând un destin
diferit de acestea. Inteligenţa umană piere odată cu distrugerea
creierului, fapt ce survine odată cu moartea fizică.
În alt treilea rând, necredinţa pune problema valorilor
morale. Necredinciosul consideră că există valori morale şi norme
etice absolute, şi este dispus să se angajeze pentru respectarea
acestor valori, să lupte, să se sacrifice, chiar să-şi sacrifice cariera.
Deci, atât credincioşii cât şi necredincioşii admit
caracterul absolut al valorilor şi normelor morale, dar le justifică
şi le fundamentează diferit.
Pentru necredincios, care crede doar în om, valorile şi
normele morale se fundamentează pe om, fie individul singular, fie
asociat şi constituit în societate, în stat. Pentru el, omul creează
valorile şi constituie norma supremă de acţiune morală. Reluând
vechiul dicton al lui Protagora („Omul este măsura tuturor
lucrurilor”), necredinciosul afirmă că „omul este măsura tuturor
valorilor şi normelor morale”.
Omul, luat individual sau social, poate să creeze valori?
Dacă el nu este decât o fiinţă materială, care se distinge de alte
fiinţe doar prin inteligenţă, valorile pe care el le postulează sunt tot
materiale, pe când valorile morale (precum onestitatea, sinceritatea,
loialitatea, solidaritatea, libertatea, dreptatea, pacea) sunt de natură
spirituală.
Rezultă deci că doar prin el însuşi, ca fiinţă pur materială,
omul nu poate să confere un caracter absolut normelor etice. El
este o fiinţă istorică, şi drept urmare, schimbătoare. Societăţile
însele se schimbă, se transformă. Drept urmare, dacă sunt creaţia
omului şi a societăţilor, normele morale nu sunt absolute şi
imutabile, ci se vor schimba odată cu schimbările omului şi a
societăţii. Se va putea întâmpla chiar ca ele să ajungă să fie aservite
interesului sau capriciilor unor oameni, unor societăţi sau unor
state. Dacă nu există nimeni deasupra omului şi societăţii care să
garanteze caracterul absolut al normelor etice, omul şi statul vor
putea să recunoască şi proclame normele pe care le doresc, le vor
putea schimba potrivit propriilor gusturi şi interese.
Iată deci explicaţia mutaţiilor etice din legislaţia
contemporană. Statul se erijează în for absolut, devine „Stat etic”,
producător al unei „morale”. Deci, dacă normele morale nu-şi au
fundamentul lor ultim în Dumnezeu, în Absolut, ci în om, omul le
poate schimba după cum crede. Dar în acest caz caracterul lor
absolut dispare.
Sensul vieţii umane
L. Moulin afirmă că moartea constituie unicul „absolut”
pentru necredincios, unica chestiune „serioasă”. Dacă tot ceea ce
omul a construit pe pământ este devorat de moarte, ce sens mai are
existenţa lui? Ce sens mai are lupta şi sacrificiul pentru atâtea
valori?
S-ar putea răspunde că moartea individuală nu anulează
valoarea unei vieţi care a fost jertfită pentru o cauză nobilă –
precum crearea unei societăţi mai drepte şi mai umane – sau pentru
cauze mai modeste (familia, fiii). Dar moartea este un fapt
universal: mor atât indivizii, cât şi societăţile. Mor şi civilizaţiile cu
tot ceea ce era grandios în ele. Mor şi marile Cauze întrucât nu
reuşesc să se realizeze. Exemple concrete ne sunt comunismul (un
„vis” nerealizat în ţările socialismului real) şi ideologia progresului
infinit (care trebuia să conducă societăţile occidentale spre o
fericire totală). Multe proiecte umane macro-sociale au falimentat
jalnic, deşi au însemnat un extrem de înalt tribut uman.
Moartea transformă existenţa umană într-o realitate fără
sens, absurdă.
În faţa infinitului lui Dumnezeu, omul credincios poate avea
dificultăţi de atitudine. Totuşi, el se găseşte în faţa unei
neliniştitoare alternative: sau acceptă misterul lui Dumnezeu, sau
trebuie să se resemneze cu nonsensul, cu absurdul; sau îl acceptă
pe Dumnezeu, sau riscă să alunece în nihilism.
Acceptarea „misterului” lui Dumnezeu nu înseamnă
nicidecum acceptarea iraţionalului, negarea raţiunii. Misterul divin
nu este „împotriva” raţiunii, ci „deasupra” ei, o depăşeşte, iar nu
o contrazice. Ceea ce contrazice raţiunea se numeşte iraţional,
absurd. Misterul nu trebuie deci confundat cu iraţionalul sau
absurdul. Acceptarea lui pretinde o anumită „smerenie a
inteligenţei” şi o anumită puritate a inimii.
De fapt, chiar în raţiune există o invocare a misterului,
întrucât ea este conştientă de propriile limite, şi-şi dă seama – dacă
nu este orbită de mândrie – că ceea ce ea poate înţelege şi stăpâni
este doar o mică parte din ceea ce nu reuşeşte să cuprindă, din ceea
ce este deasupra ei.10
Din întâlnirea cu misterul lui Dumnezeu a raţiunii, aceasta
din urmă nu iese diminuată sau fragilizată, ci dimpotrivă,
fortificată: misterul lui Dumnezeu, odată acceptat prin credinţă,
10
În faţa unei opere de artă, în faţa unui gest de eroism, a unei mărturisiri de
dragoste, omul conştientizează faptul că există realităţi care nu pot fi exprimate în
concepte raţionale.
lărgeşte orizontul de cunoaştere al raţiunii, pentru că introduce într-
o altă dimensiune a cunoaşterii, cea analogică şi simbolică, a
totalităţii absolutului.
Dacă uneori, pentru credincios, este dificil să accepte
infinitul lui Dumnezeu, totuşi, prin credinţă, el rezolvă problemele
esenţiale ale existenţei umane. În schimb, necredinciosul,
neacceptând, sau poate, nefiind capabil să accepte acest infinit, se
găseşte în imposibilitatea de a da la aceste probleme un răspuns
raţional şi convingător.
Opţiunea pentru credinţă a omului credincios deci, chiar
dacă se constituie într-o cale plină de obstacole, pe care el le
depăşeşte graţie harului lui Dumnezeu, a smereniei inteligenţei şi a
eforturilor de purificare a propriei inimi, este iluminată de lumina
lui Dumnezeu, fapt pentru care el călătoreşte în lumina adevărului.
Necredinciosul în schimb, ajunge în cele din urmă într-un
tunel întunecat, din care nu mai poate ieşi. Se împlinesc astfel
cuvintele Mântuitorului: „Eu sunt lumina lumii; cel ce Mă va urma
nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8,12).
Bibliografie obligatorie:
- Paul Evodokimov, Vârstele vieţii spirituale, ed.
Christiana Bucureşti, 1993 (reeditată în 2003);
- A. M. Coniaris, Taina Persoanei. Calea spre
Dumnezeu, ed. Sofia, Bucureşti, 2002;
- Pr. Iova Firca, Cosmogonia biblică şi teoriile
ştiinţifice, ed. Anastasia, Bucureşti, 1998, p. 25-
121;
- Olivier Clement, Viaţa din inima morţii, ed.
Pandora, Târgovişte, 2001, p. 13-91 şi 229-252;
- Ion Vlăducă, Mic dicţionar de apologetică
ortodoxă, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2002 (de
consultat).

Două sentimente ar trebui să avem
întotdeauna: recunoştinţă pentru trecut şi speranţă
pentru viitor.
Two feelings should be always with us –
gratitude for the past, and hope for the future.
Lubbock
Dacă ascund secretul meu, el e prizonierul
meu; dacă însă îl las să-mi scape, eu sunt
prizonierul lui.
Schopenhauer
E foarte important cu ce scop se întreprinde
ceva.
Multum ad rem pertinet, quo proposito ad
quamque rem accesa.
Seneca
Ruşinea scade pe măsură ce creşte păcatul.
Die Schande nimmt ab mit der wachsenden
Sűnde.
Schiller
Rar de tot suntem satisfăcuţi de noi înşine;
cu atât mai mare e mângâierea de a fi satisfăcut
pe alţii.
Gar selten tun wir uns selbst genug; desto
tröstender ist es, andern genug getan zu haben.
Goethe
Scurta durată a vieţii este destul de lungă
pentru a trăi cum trebuie şi a fi fericiţi.
Breve tempus aetatis satis est longum ad
bene honesteque vivendum.
Cicero
Dacă nu ştii să trăieşti cum trebuie, fă loc
celor ce ştiu!
Vivere si recte nescis, decede peritis.
Horatius
Preotul maturizat duhovniceşte va descoperi că rezultatele decisive
ale practicii pastorale nu sunt datorate unui anumit conţinut teologic
teoretic, ci depind de însăşi persoana preotului, care conferă acestui conţinut
o valoare umană, de invitaţie la schimbarea de sine.
Isidor Baumgartner
În fenomenul credinţei se întâlneşte în mod actual atenţia lui
Dumnezeu faţă de noi cu atenţia trezită de El în noi.
Pr. Dumitru Stăniloae
Patimile sunt cel mai coborât nivel la care poate decădea fiinţa
omenească. Ele reprezintă setea de infinit a omului întoarsă într-o direcţie în
care nu-şi poate afla satisfacţia.
Pr. Dumitru Stăniloae
Diavolul stă în stomac şi-l împiedică pe om să se considere sătul,
chiar dacă ar fi înghiţit tot Egiptul şi ar fi băut tot Nilul.
Sf. Ioan Scărarul
Cine posedă egoismul posedă toate patimile.
Sf. Maxim Mărturisitorul
 Dumnezeu nu poate fi cunoscut de om printr-o ofensivă cognitivă
din partea lui, tot aşa cum nu se poate intra în intimitatea unei comuniuni cu
El fără voia Lui.
Pr. Dumitru Stăniloae