LICEUL TEHNOLOGIC „SPIRU HARET”

TÂRGOVIŞTE

„ ȘCOALA POSTLICEALA SANITARĂ „

PROIECT DE ABSOLVIRE

DOMENIUL: „ SĂNĂTATE ȘI ASISTENȚĂ PEDAGOGICĂ”

SPECIALIZAREA: „ ASISTENT MEDICAL DE FARMACIE”

ÎNDRUMĂTOR: ABSOLVENTĂ:

CHIRIAC DELIA NICA RALUCA MIHAELA

2015
 LICEUL TEHNOLOGIC „ SPIRU HARET”

TÂRGOVIŞTE

ȘCOALA POSTLICEAȘA SANITARĂ

TEMA LUCRĂRII:

„FLOAREA - COMPONENTA A PLANTELOR

MEDICINALE UTILIZATE IN TERAPEUTICA”

2015
 MOTTO:
“A dobandi vindecarea este mai presus de orice in stiinta medicala, din
mai multe cai, insa ducand catre aceasta stiinta, trebuie sa o alegem pe
cea mai putin vatamatoare”.
HIPPOCRATE
 CUPRINS

MOTTO

INTRODUCERE

NOTIUNI DE FITOTERAPIE SI AROMATERAPIE

CLASIFICAREA PLANTELOR MEDICINALE SI AROMATICE

MORFOLOGIA PLANTELOR MEDICINALE

COMPOZITIA PLANTELOR MEDICINALE

FLOAREA – MORFOLOGIA FLORII

TIPURI DE FLORI

TIPURI DE INFLORESCENTE

ANATOMIA FLORII

FIZIOLOGIA FLORII-INFLORIREA

POLENIZAREA LA ANGIOSPERME

FECUNDAREA LA ANGIOSPERME

VARIATII IN STRUCTURA FLORII

FLOAREA SURSA DE MEDICAMENT- EXEMPLE

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE
 INTRODUCERE
Motto:”Medicul trateaza insa Natura vindeca.”
HIPPOCRATE

Omul a utilizat dintodeauna plante pentru vindecare si aproape imediat ce a

invatat sa scrie el a consemnat descrieri ale proprietatilor curative ale acestora in
“tratate despre plante”.
Primul tratat despre plante cunoscut a fost scris in urma cu aproape 5000 de ani
in timpul domniei imparatului chinez Chi’en Nung. Se numea Pen Tsao si continea
descrieri ale utilizarilor medicinale a peste 3000 de plante. Prin 2000 I.Hr.,egiptenii
antici utilizau plante in medicina, in cosmetic si in imbalsamare. Grecii si romanii au
perfectionat cateva dintre aceste tehnici si au dezvoltat altele noi proprii. S-a aflat
despre studiile lor din scrierile lui Hipocrat din secolul al V-lea iHr si din cartile “de
Materia Medica” a lui Dioscoride si “Naturalis Historia” de 37 volume a lui Pliniu cel
Batran (ambele din secolul I dHr).
In Europa de vest existau doua traditii de fitoterapie. Una era superstitioasa:
unele plante faceau parte din leacurile populare deoarece se credea ca seaman cu
anumite parti ale corpului uman. De exemplu, iarba plamanului are frunze in forma
de plamani si astfel este folosita pentru tratarea tusei: aceasta este cunoscuta ca
“doctrina semnaturilor”. Cealalta traditie naturista se baza pe experimente stiintifice
si la inceput au fost effectuate de calugari in gradinile manastirilor.
In secolul XIII, Londra a devenit un centru comercial important pentru plante
si condiment; plante medicinale originale si cvasi-originale se gaseau de vanzare
peste tot. plantele cu proprietati medicinale, luate individual, erau numite “ simple”;
combinatiile de doua sau mai multe plante erau numite “ medicamente”.
In secolele XVI si XVII, popularitatea fitoterapiei a dus la infiintarea primelor
gradini botanice dedicate in principal speciilor de plante medicinale, unde se efectuau
cercetarile si invatau studentii. Prima a fost infiintata in Pisa in 1543 si a fost urmata
de una din Padova in 1545. Dupa aceea raspandirea lor a fost constanta – la Leiden in
1587, Copenhaga in 1600, Londra 1606, Paris 1635, Berlin in 1679, Tokyo 1684 si
Calcutta in 1787.
 Multe progrese mari au fost facute in cea de-a doua jumatate a secolului al
XVIII-lea, prin activitatea a doi mari oameni de stiinta suedezi, botanistul Carl
Linnaeus (1707-1778) si chimistul Carl Wilhelm Scheele (1742-1786). In 1753
Linnaeus a introdus un nou sistem de nomenclatura pentru plante: aceasta a ajutat la
indentificarea cu exactitate a plantelor si a deschis calea spre compilatia din
Farmacopee, carti oficiale care enumera medicamentele si descriu modul lor de
preparare. Scheele a izolat din plante multi acizi organici, care de atunci sunt utilizati
in medicina conventionala.
Plantele medicinale sunt specii vegetale, cultivate sau spontane care prin
compozitia lor chimica au proprietati farmaceutice si sunt folosite in terapeutica
umana si veterinara.
Valoarea terapeutica a plantelor medicinale are la baza relatia dintre structura
chimica a substantelor active, numite si principii active, si actiunea lor
farmacodinamica pe care o exercita asupra elementelor medicinale au o compozitie
chimica complexa incepand de la 2-3 compusi pana la 30-40 substante chimice
identificate in unele plante, cum ar fi speciile genurilor digitalis, vinca claviceps,
papaver etc., explica si proprietatile farmacodinamice multiple ale uneia si aceiasi
plante. Lucrurile se complica atunci cand avem de-a face cu amestecuri de plante
cunoscute sub denumirea de “ceaiuri medicinale” sau “specii medicinale” sau
amestecuri de tincture, pulberi de plante, sau alte forme farmaceutice complexe.
Ghidul plantelor medicinale si aromatice isi propune scopul de a diferentia
intre plantele utile sanatatii si plantele nocive.
Deoarece criteriile de clasificare si identificare a plantelor dupa caracterele
morfologice sau taxomice sunt prea complicate pentru publicul larg, caruia i se
adreseaza in fond ghidul; s-a adaptat un set de criterii mai simple de recunoastere:
dupa habitus, dupa culoarea florilor, dupa miros (in cazul plantelor aromatice), dupa
marime (arbori, arbusti, plante ierboase).
Fitoterapia moderna se bazeaza pe studii complexe, fitochimice, farmacologice
si toxicologice pentru studii clinice, pe indicatii si contraindicatii etc.
 1. NOTIUNI DE FITOTERAPIE SI AROMATERAPIE

Fitoterapia sau stiinta utilizari plantelor in folosul sanatatii, are o vechime de

mii de ani. Cu 2000 de ani i.Hr. egiptenii, grecii, romanii utilizau plantele pentru
diverse tratamente, imbalsamare, cosmetic, marturie stau scrierile vechi ale lui
Hipocrates, Dioscorides, Plinius cel Baran.
Fitoterapia s-a nascut o data cu omul, care prin instinct, prin observatie,
experienta si inteligenta a invatat sa-si aleaga din mediul inconjurator cele mai utile
plante sau produse obtinute din regnul vegetal in scop profilactic sau curativ:
ciuperci, alge, licheni si practic toate partile din plantele superioare.
In conceptia hipocratica si paracelsiana se considera ca alimentele sunt
remediile noastre, iar remediile sunt in primul rand alimentele. Desi, un timp s-a uitat
acest adevar, in prezent ca adepti ai unei terapii natural, va trebui sa recunoastem ca
in plantele medicinale si aromatice, in legume, fructe, in seminte, substantele active
sau nutritive sunt bine proportionate si mai ales organismul nostru este mai bine
adaptat la aceastea decat la derivatele ultra preparate sau la alimentele sau
medicamentele semisintetice, obtinute in laborator. Pe de alta parte trebuie inlaturata
si prejudecata ca plantele ar fi lipsite de nocivitate. Sunt numeroase exemple in care
materiile prime vegetale sau substantele obtinute din acestea contin otravuri
puternice. In special alcaloizii dar si unele glicozide intra in aceasta categorie
(aconitina, stricnina, morfina, atropine, alcaloizii lisergici, glicozidele digitalice s.a.).
O data cu izolarea morfinei in 1805, s-a crezut ca problema conversabilitatii si
standardizarii plantelor sau extractelor din plante a fost rezolvata. S-a considerat ca
doar un mic numar de substante pure din plante sunt active, ceilalti compusi nefiind
decat un ballast. S-a neglijat insa un fapt si anume substantele chimice din plante
constituie un complex active pe baza unor actiuni sinergetice, care prezinta avantaje
terapeutice certe fata de unele asocieri de substante chimice pure. Desigur ca nimeni
nu constata in present ca in caz de prim ajutor, de afectiuni acute grave se apeleaza la
substante chimice pure, indiferent daca sunt naturale sau obtinute in laborator. Pentru
majoritatea afectiunilor cornice care necesita tratamente indelungate este
recomandabila utilizarea plantelor ca atare sau a unor extracte care sa contina cat mai
nealterat complexul de substante active existente in specia sau in speciile de plante
associate cu scopul de a obtine un produs fitoterapeutic. In acest caz, in care in
produsul fitoterapeutic exista 20-30 sau chiar mai multe substante active, unele din
ele in cantitati foarte mici, pozitia este pe linia dintre alopatie si homeopatie.
Demonstrarea actiunii farmacodinamice si farmacocinetice a produselor
fitoterapeutice propriu-zise, s-a efectuat abia in ultimii 25 de ani cand au inceput sa
fie elaborate teste de mare sensibilitate, in special teste biochimice “in vitro” sau teste
bilogice special, diferite de cele clasice experimentale pe animalele de laborator.
Fitoterapia si aromaterapia moderna studiaza efectele plantelor la nivel
intracelular, la nivelul tesuturilor si organelor in special asupra organismului bolnav.
Fitoterapia considera omul in totalitatea sa psihomatica si de multe ori
recomandata asocierea terapiei natural cu psihoterapia.
Daca regnul vegetal poate trai fara om, in nici un caz omul nu poate trai fara
el.
Nici oamenii si nici celelalte fiinte vii care populeaza pamantul nu pot trai fara
plante: de la aliment pana la medicament.
S-a aratat ca toate substantele fabricate in laborator si straine organismului
trebuie acceptate cu multa prudenta de medici si de bolnavi si nu trebuie considerate
ca inofensive, fara cercetari complexe foarte aprofundate. Apoi urmeaza un examen
foarte important- proba timpului. In aceasta privinta, fitoterapia are un mare avantaj,
ea a trecut aceasta decisiva proba a timpului in decursul mileniilor de cand este
aplicata de peste 80% din populatia globului. In ceea ce priveste aromaterapia, va fi
aplicata ca metoda de tratament la bolnavii alergici la antibiotic si la bolnavii cu
afectiuni provocate de tulpini de bacterii rezistente la antibiotic. Sub aspect
profilactic, numeroase specii de plante aromatice sau legume continand uleiuri
volatile, isi aduc aportul pe toate meridianele lumii in prevenirea a numeroase
afectiuni provocate de microorganism sau de paraziti.
Plantele medicinale si aromatice si in special produsele farmaceutice obtinute
din ele, ca toate medicamentele de altfel, trebuie folosite in scopuri profilactice sau
curative, pe baza prescriptiilor medicului specialist. Plantele nu sunt remedii
universale si nici un ultim refugiu la care se apeleaza adesea, dupa aceea toate
metodele terapeutice au fost epuizate. Ele isi au locul bine stabilit de specialist in
arsenalul terapeutic, fie ca este vorba de cele cu actiune majora sau medie, fie ca este
vorba de adjuvante.
De-a lungul istoriei, fitoterapia a cunoscut perioade de glorie, succese dar si
declin, in present ocupand locul bine meritat in cadrul terapiilor neconventionale si a
modului de pastrare a sanatatii.
Daca in antichitate, in evul mediu, plantele au fost considerate singurele
leacuri pentru tratarea bolilor, pana nu de mult era substantelor de sinteza au inlocuit
aproape 80% din arsenalul terapeutic, plantele medicinale parand sa fie inlocuite cu
medicamente de sinteza chimica pana s-a constatat multitudinea de efecte adverse
care perturba.
 2. CLASIFICAREA PLANTELOR MEDICINALE SI AROMATICE

- Dupa structura fotochimica a substantelor active existenta in plante;

- Dupa actiunea farmacodinamica;
- Dupa criterii botanice sau de sistematica si morfologie vegetala;
- Dupa structurile cele mai simple pana la cele mai complexe;
- Clasificarea speciilor medicinale pe grupe de afectiunii;
Clasificarea si identificarea plantelor dupa caracterele botanice:
- Plante fara flori – arbori, arbusti;
- Plante cu flori – plante erbacee;
Grupa plantelor cu flori se identifica dupa culoare:
- Pante cu flori fara invelisuri colorate – flori verzi sau verzui;
- Plante cu flori albe;
- Plante cu flori galbene;
- Plante cu flori rosii sau roz;
- Plante cu flori violacee;
- Plante cu flori albastre.
Clasificarea plantelor medicinale dupa mediul lor de viata
- Plante lemnoase : ienuparul, jneapanul, afinul, merisorul, - descrierea lor;
- Plante ernacee : omagul, cretisoara, pedicuta, arnica, ciubotica cucului –
descriera lor;
Pe pajisti si fanete umede din zonele de deal si de munte sunt intalnite:
- Plante lemnoase: mesteacanul, alunul, ienuparul – descriere;
- Plante erbacee: coada soricelului, arnica, cicoarea, trei frati patati, brandusa de
toamna, sunatoarea – descriere.
In padure pot fi intalnite:
- Plante lemnoase : mesteacanul, alunul, paducel, iedera, stejar, crusin, zmeur,
mur – descriere
- Plante erbacee: turita mare, rostopasca, marul lupului, fragul, roinita.
In taieturi de padure se pot intalni:
- Plante lemnoase: mesteacanul, alun;
- Plante ernacee: matraguna, sunatoarea, urzica – descriere.
Pe coaste sau rupture de pante:
- plante erbacee si plante lemnoase.
Pe pajistile uscate inflorite pot fi intalnite:
- Plante erbacee: cimbrisorul de camp – descriere.
Pe marginile de drumuri, cai ferate, buruienisuri pot fi intalnite:
- Plante lemnoase
- Plante ernacee.
Pe terenurile saraturale pot fi intalnite:
- Plante erbacee: nalba mare, musetelul – descriere.
In locurile cu umiditate excesiva pot fi intalnite:
- Plante lemnoase si erbacee.
Clasificarea dupa criterii fitochimice:
Acest tip de clasificare ajuta la interpretarea relatiilor structure chimice – actiune,
in special cand este vorba de substante pure, unitare, existente in cantitati mari, in
diferite organe ale plantei.
Principalele grupe de substante intalnite in regnul vegetal sunt: glucide;
heterozide; taninuri; alcaloizi; uleiuri volatile; uleiuri grase; hormoni; enzime;
flavonozide; vitamine.
Clasificarea plantelor dupa utilizarea terapeutica:
Se utilizeaza acelasi sistem anatomic – therapeutic –chimic, care in cazul
medicamentelor,datorita compozitiei chimice foarte complexe a plantelor
medicinale,aceeasi planta putand fi incadrata in mai multe grupe terapeutice.
Exemple: - Plante utilizate in afectiuni ale aparatului digestive – antivomitive:
menta,roinita,chimion - descriere
- Hiperaciditate: galbenele,musetel,sunatoare,suc de varza alba, scu de lemn
dulce – descriere
 - Colici: anasonul, feniculul, menta, musetel, chimion, coliandru;
- Constipatie: crusin, seminte de in, tarate de grau – descriere;
- Diaree: sunatoare (pojarnita), afin, menta, stejar.

3. MORFOLOGIA PLANTELOR MEDICINALE

Morfologia plantelor medicinale se ocupa cu studiul plantelor dupa caracterele lor

exterioare. Cele mai multe specii cu importanta terapeutica sunt intalnite in
increngatura Spermatophia, cele mai bogate familii fiind Familia Asteraceae si
Familia Lamiaceae.
Familia Lamiaceae – cuprinde numeroase specii care cresc in zona
mediterana, foarte rar in regiuni arctice si in medii montane. In mediul uscat, secetos
se produc adaptari mai ales prin frunze, limb rular, stomata putine, precum si
prezenta unei hipoderme colenchimatizata dezvoltata. Aceste plante sunt: erbacee,
vivacee sunt arbusti de talie mica.
Frunzele – au stomata de tip diacritic si peri glandulari terta si octocelulari cu
uleiuri volatile.
Florile – sunt grupate in cime bipare numite gromelule, fiind cate doua la axila
frunzelor opuse; glomerulele se ating si stimuleaza o asezare vertical, asemanatoare
unui capitul. Floarea este hermafrodita, zigomorfa cu caliciul gamosepal tubulos cu 5
dinti sau lobi; corolla este gamopetala.
Reprezentanti : lavanda, ungurasul, maghiranul, sovarful, cimbrul de gradina,
busuiocul, urzica moarta.
Familia Asteraceae. Plantele din aceasta familie sunt erbacee, anuale sau
vivacee, mai rar lemnoase. Frunzele sunt alterne, simple, nestipelate.
Reprezentanti: cicoarea, papadia, brusturele, anghinarea, sofranelul, musetelul,
arnica, iarba mare, pelinul, podbalul, galbenelele, coada soricelului.
 4. COMPOZITIA PLANTELOR MEDICINALE

Substantele care alcatuiesc compozitia chimica a produselor vegetale se

clasifica in 3 grupe:
1. Principii active – substante active;
2. Principia secundare – substante in stare pura, nu poseda actiune
farmacodinamica neta, dar care alaturi de principiile active potenteaza sau
completeaza activitatea acestora.
3. Substantele balast, de regula componente ale scheletului plantei
(celuloza, lignina sau pectina), substante de rezerva (amidon, grasimi, mucilagii) sau
substante proteice.
Biosinteza substantelor dotate cu actiune terapeutica din componenta plantelor
si a produselor vegetale constituie un subiect important pentru cercetatori, inca de la
sfarsitul secolului al XIX-lea.
Descoperirea tuturor transformarilor pe care o substanta activa le sufera de la
aparitia sa in metabolismul plantei si pana la degradarea catabolica, furnizeaza
informatii valoroase pentru latura practica a farmacognoziei. Stabilirea proceselor
chimice care conduc la biosinteza principiilor active, furnizeaza indicatii pentru
realizarea celor mai adecvate conditii de viata ale plantelor, pentru ajutorarea acestora
cu substante nutritive care favorizeaza formarea precursorilor.
Identificarea si determinarea cantitativa a principiilor active de-a lungul
intregii perioade de vegetatie a plantei conduc la identificarea timpului sau a fazei de
dezvoltare, in care biosinteza lor inregistreaza valori maxime, ceea ce conduce la
elaborarea celor mai eficiente masuri privind recoltarea produselor vegetale.
Exemplu : momentul optim pentru recoltarea florilor de Matricaria chamomilla
– musetel, la maturitate, cand florile sunt dispuse orizontal de obicei in mai-august,
pe o perioada insorita, de obicei in timpul amiezii.
 Cunoasterea cailor de formare a principiilor active, precum si a proceselor
chimice care conduc la degradarea lor in metabolismul general al plantelor
determinand elaborarea unor masuri eficiente privind conservarea, astfel incat
calitatea produselor vegetale sa ramana cat mai inalte. Dupa 6 luni de conservare,
indiferent de umiditatea relativa, uleiurile volatile scade in radacinile de valeriana la
50% din valoarea initiala, iar la o umiditate relative de la 90%-100%, pierderea este
de 100%. Toate acestea, pe langa studiile biochimice au determinat ca in prezent sa
se cunoasca cu suficienta certitudine caile de formare a multor principii active, sau
grupuri de principii active, ca parte integranta in metabolismul vegetal.
Principiile active au un anumit rol in organismul vegetal, iar actiunea lor
farmacodinamica se refera la mecanisme biochimice care nu exista sau care nu au
corespondent in organismal vegetal. Exemplu: hiperforina – inhibitor nespecific al
recaptarii serotoninei, noradrenalinei siglutamatului care se traduce prin actiunea
antidepresiva.

5. FLOAREA – MORFOLOGIA FLORII

 Floarea este organul de imultire a plantelor superioare, ea apare in regnul
vegetal la ginosperme, astfel ca acest organ caracterizeaza numai ultimele doua
unitati sistematice mari ale regnului vegetal: ginospermele si angiospermele.
Prezenta florii la aceste plante le-a conferit si denumirea de antofite, adica
plante cu flori ( anthos- flore sifitore-planta).
De asemenea prezenta florii a constituit un important creieriu botanic, stand la
baza unor sisteme de clasificare.
Definirea florii in botanica este cunoscuta aceea a lui Goethe, care considera
floarea “o ramura (lastar modificat) cu frunze metamorfozate, adaptata in vederea
imultirii”.
Floarea este un organ complex, cu functii fiziologice bine precizate si cu rol
exceptional in imultirea plantelor superioare. Floarea este un organ aerian si isi are in
anumiti muguri: muguri florali sau muguri micsti.
Morfologia florii - Pentru descrierea morfologica a florii vom considera tipul
unei flori care sa cuprinda toate elementele componente ale acestui organ.
Elementele componente:
1) Pedunculul si pedicelul florii
2) Axul floral
3) Sepalele
4) Petalele
5) Staminele
6) Pistilul.
Pedunculul si pedicelul florii - Sunt elementele prin care floarea se insera pe
ramura plantei. De multe ori se face confuzie intre peduncul si pedicel, mai ales ca
seamana la plantele la care ramurile se termina cu o singura floare. In schimb, la
plantele la care ramurile se termina cu mai multe flori, distinctia intre peduncul si
pedicel este neta, iar pedicelul suportul fiecarei flori in parte. Adeseori delimitarea
pedicelelor se poate face si dupa prezenta uneia sau mai multor frunze reduse , situate
la baza lor si care se numesc bractee.
 Axul floral (receptaculul) - Este portiunea terminala a pedicelului; el este
foarte scurt si variaza ca aspect de la forma discoidala (Fragaria) la forma conica
(Ranunculus), forma de cupa (Rosa), forma de taler etc.
Pe receptaculul floral se insera celelalte elemente ale florii si anume sepale,
petalele, staminele si pistilul.Inseratia acestor elemente se poate face fie de-a lungul
unei spirale, cand spunem ca avem o dispozitie spirociclica a lor, fie sub forma de
cercuri concentrice cand spunem ca avem de-a face cu o dispozitie ciclica. O forma
intermediara se intalneste cand unele elemente sunt dispuse ciclica iar altele
spirociclica. In acest caz spunem ca avem o dispozitie hemiciclica a elementelor
florale.
Sepalele - Reprezinta invelisul extern al florii si totalitatea lor alcatuieste
caliciul. Sepalele sunt frunze mici, metamorfozate, in general de culoare verde si
indeplinesc un rol protector. Nu totdeauna sepalele sunt de culoare verde .De
exemplu, la floarea de lalea (tulpina), la cea de crin ( lilium), etc. ,sepalele sunt
colorate la fel cu petalele.
In cazul cand sepalele sunt verzi caliciul se numeste sepaloid (foliaceu), iar
atunci cand sunt colorate caliciul se numeste petaloid. Ca numar, sepalele variaza de
la caz la caz (2-6).
In general ele sunt dispuse pe un singur ciclu, rar fie pe doua, cum este la
plantele din familia Malvaceae si unele Rosaceae.
La melvacee cercul extern de sepale alcatuieste asa numitul calicul (sau
paracaliciul), iar cercul intern alcatuieste caliciul propriu-zis.
Petalele - Alcatuiesc cel de-al doilea invelis al florii; totalitatea lor poarta
numele de corola, si ele sunt frunze metamorfozate, dar spre deosebire de sepale dunt
de obicei colorate, ceea ce le imprima vizibilitate de la distanta pentru insectele
polenizatoare.
Nu totdeauna insa petalele sunt colorate, putand fi cazuri de flori la care
petalele au cloarea verde, in acest caz corola se numeste sepaloida.
Numarul petalelor variaza de la caz la caz si insertia se face pe unul, doua sau
mai multe cercuri sau chiar pe o spirala continua. Sunt cazuri cand pealele sunt
insotite de formatiuni anexa numite parapetale; cum este spre exemplu la teiul
argintiu (Tilia Argentea), la florile de narcise (Narcisus Pseudonarcisus) etc. Sunt si
cazuri de flori fara petale (apetale) ca la stejar, etc.
Forma colorei este diferita, putand avea aspect tubulos, asa cum este la
majoritatea compozeelor, forma de clopotel cum este la companulacee si gentianacee,
forma de palnie cum este la multe cucurbitacee si conolvulacee (dovleac, castravete,
volbura), forma bilabiata cum este la labiate (urzica moarta, cimbrisor, salvie etc.).
Caliciul si corola alcatuieste invelisul floral sau periantul. Cand insa nu se
poate distinge caliciul de corola, sepalele si petalele asemanandu-se intre ele, atunci
invelisul floral de numeste perigon.
Cand invelisul floral lipseste cu totul, florile respective se numesc achlamidee
ca de exemplu la salcie (Salix), la rogoz (Carex) etc.,iar cand ele au numai unul din
elementele invelisului floral, se numesc monochlamidee.
Staminele - Alcatuiesc in totalitatea lor, androceul florii, organul masculin al
florii. O stamina (frunza modificata, fertila), este alcatuita din trei componente si
anume: filamentul staminal , conectivul si antera, fiecare din aceste putand sa
prezinte anumite particularitati.
Filamentul staminal – putem avea cazuri de flori in care filamentele tuturor
staminelor sa fie de aceiasi lungime, dupa cum sunt cazuri in care sa nu fie egale.
Astfel la unele labiate (cimbrisor – Thymus Vulgaris, urzica moarta – Lamium
Album), la unele scofulariacee (degetel – Digitalis purpurea), dintre cele patru
stamine, doua au filamentul mai lung si doua mai scurt, iar la crucifere care au 6
stamine, 4 sunt mai lungi si 2 mai scurte.
Filamentele staminale pot fi simple sau ramificate; de asemenea libere sau
concrescute, alcatuind unul, doua sau mai multe manunchiuri de stamine. Cand
staminele sunt unite toate intr-un singur manunchi androceul se numeste monadelf
(asa cum este de exemplu la plantele din familia Malvaceae si Lobeliaceae) sau in
doua manunchiuri cand androceul se numeste diadelf (ca de exemplu la leguminoase
la care avem dintre cele 10 stamine, 9 unite intre ele iar a zecea libera asa cum este
cazul la lemnul dulce, la mazare, la fasole) sau chiar, staminele pot fi unite in 3
manunchiuri in care androceul se numeste triadelf (ca de exemplu la sunatoare –
Hipericum perforatum), chiar grupate in mai multe manunchiuri cand androceul se
numeste poliadelf (ca la lamai, portocal).
In general androceul cu staminele libere intre ele se numeste dialistenion, iar
acela cu staminele unite ganostenon. Exista cazuri cand filamentul staminal este
concrescut cu corola ca de exemplu la ciubotica cucului (Primula officinalis),
cimbrisor (Thymus vulgaris), zambila (Hyacinthus orientalis) sau concreste cu
carpelele, fenomen denumit ginadrie, ca la marul lupului (Aristolochia sipho), vanilie
(Vanilla planifolia).
Conectivul – este extremitatea superioara a filamentului, avand de o parte si de
alta sacii polinici ai anterei.
Antera – este elemental fertile alcatuit din doua jumatati simetrice numite loji
polinice separate prin conectiv; fiecare loja este alcatuita din cate doi saci polinici.
Pistilul (gineceul) – reprezinta partea femeiasca a florii. El este alcatuit din trei
parti si anume: ovarul, stilul si stigmatul si isi are originea din frunze metamorfozate.
Ovarul – este partea bazala a pistilului si provine din metamorfoza limbului
foliar printr-o indoire pe fata superioara a acestuia. El are forma unei butelii si
inchide un spatiu intern care se numeste camera ovariana in care sunt adapostite
ovulele. Marginile carpelei formeaza placenta zona de insertie a ovulelor. Ovarul
poate fi unilocular cand poseda o loja sau plurilocular cand cuprinde mai multe loji
(Salonaceae, Liliaceae, Linaceae).
Stilul – reprezinta prelungirea nervurii mediene a limbului carpelar. El variaza
ca lungime de la caz la caz putand exista flori longistile (cu stilul lung) sau brahistile
(cu stilul scurt), flori pe care le putem intalni uneori chiar la aceeasi planta (de
exemplu la ciubotica cucului – Primula Officinalis). Ca numar, stilele variaza de la
unul (cand gineceul este monocarpelar) la mai multe (la gineceul pluricarpelar). Cat
priveste insertia stilului pe ovar, aceasta se poate face in prelungirea ovarului, lateral
(Potentilla), pe aceasta sau chiar la baza lui (Lamium).
Stigmatul este ultima parte a stilului, el poate avea o forma globoida
(Solanacee) foliacee (stanjenel), stelata (mac) etc, si prezinta o suprafata papiloasa si
lipicioasa care permite aderarea si germinarea polenului. Ca si in cazul celorlalte
elemente florale gineceul poate sa aiba carpelele libere intre ele si atunci se numeste
apocarp, sau poate avea carpelele concrescute si atunci se numeste gineceu sincarp
sau cenocarp. Ca pozitie, ovarul ocupa extremitatea terminala a receptorului care este
in general complex. Ovarul poate fi situat in varful receptaculului (ovar superior),
floarea numindu-se in acest caz hipogina.,poate fi afundat pe jumatate in receptacul
cu care concreste ovarul fiind perigin (ovar semiinferior) sau poate fi afundat complet
in receptacul (ovar inferior) si atuci ovarul se numeste epigin.

Tipuri de flori

a) Flori cu tubul corolei lung, fructe tepoase cu tepi recurbati, miros placut,
aromat – Asperula Odorata (Vinarita)
b) Flori cu tubul corolei scurt, fructe netede; intreaga planta degaja un miros
neplacut – Galium Schultesi (Cucuta de padure)
c) Flori cu simetrie radiara – Malva Glabra (Nalba de cultura)
d) Flori fara simetrie radiara
e) Flori in inflorescente alungite cu cate 5-10 flori
f) Flori dispuse in inflorescente terminale compacte de tip carnib – Origanum
Vulgare (Sovarul).

Tipuri sexuale de flori si plante

Avand in vedere ca staminele si carpelele reprezinta organele esentiale ale

florii, iar petalele si sepalele organele accesorii, o floare care contine stamine si
carpele se mai numeste perfecta (complete), iar o floare care nu contine unul din
aceste organe se numeste imperfecta (incompleta). Cazul cel mai frecvent al florilor
perfecte este acela cand ele contin si staminele si carpelele in stare de functionare. O
astfel de floare se numeste hermafrodita (bisexuata), in opozitie cu flori care contin
fie numai stamina, fie numai carpel si care se numesc flori unisexuate. Acestea din
urma pot fi flori unisexuate mascule, cand contin numai stamina, sau flori unisexuate
femele cand contin numai carpele.
Florile unisexuate pot fi situate pe aceeasi planta (individ), ca la porumb, nuc
etc. sau pe plante (indivizi) diferiti (canepa, salcie etc). In primul caz avem de-a face
cu plante monoice, iar in al doilea caz cu plante dioice. Intre aceste categorii nu exista
o delimitare neta, intrucat se poate intalni la unele situatia ca pe o planta sa fie flori
mascule, pe alta planta flori femele si pe alta planta a aceleiasi specii flori
hermafrodite. Astfel de plante poarta numele de plante trioice.
Dar chiar in cazul plantelor monoice putem avea variatiuni in sensul ca pe
acelasi individ se pot gasi flori mascule, flori female si flori hermafodite. Astfel de
plante se numesc poligame (castanul porcesc). Tipuri sexuale de flori si plante pot fi
create si pe cale experimentala; in natura sexul unor plante poate fi influientat de
factori ca lumina, hrana, atacul unor paraziti etc.
Formule si diafragme florale. Numarul si dispozitia elementelor ce intra in
alcatuirea florilor variaza de la caz la caz. Putem avea cazuri cand numarul
elementelor de pe un cerc sa fie de doua, trei, patru sau mai multe. In acest caz
floarea se numeste dimera, trimera, tetramera sau polimera. Cat priveste numarul de
cercuri pe care se dispun aceste elemente in dispozitia ciclica, si el poate sa fie de
unu, doua, trei sau mai multe, floarea numindu-se monociclica, diciclica, triciclica
sau policiclica.
Cand in toate ciclurile se gaseste acelasi numar de elemente, floarea se
numeste izomera, in opozitie cu floarea heteromera la care nu exista acelasi numar de
elemente pe diferitele cicluri. Tot astfel pot fi cazuri cand unul din elemente se
gaseste nu pe un singur ciclu ci pe doua sau chiar trei. De exemplu, in cazul
staminelor situate pe un singur ciclu floarea se numeste haplostemona, pe doua
cercuri diplostemona, iar cand are staminele pe trei cercuri floarea se numeste
triplostemona.
Aceste caracteristici, impreuna cu aceea de simetrie a florii, pot fi redate prin
diafragme si prin formule florale.
 Diafragmele florale reprezinta proiectia pe un plan, perpendicular pe axul
florii, a toturor elementelor florale.
Prin ea se imagineaza axul floral ca avand o forma conica si pe aceasta se
insera la diferite nivele elementele florale.
Printr-o presare pe axul ei longitudinal ciclurile de elemente florale ajung sa fie
cuprinse unul in celalalt, cel bazal – care este cel mai larg – fiind reprezentat prin
cercul periferic.
Fiecare element floral se reprezinta prin figure conventionale, care de obicei
imita conturul unei sectiuni transversale prin elemental respectiv. Astfel, caliciul se
reprezinta prin arcuri de cerc cu partea externa mai bombata, imaginand o sectiune
prin sepala cu nervure sa mediana.
Corola este reprezentata prin arcuri de cerc simple, fara bombarea partii
externe, androcelul printr-o figura care imita o sectiune prin antera, iar gineceul
printro imagine stilizata a lui.
Pentru exemplificare, in cazul unei flori teraciclice si trimere se vor trasa patru
cercuri concentrice care se impart in trei segmente egale. De la aceste notiuni se
traseaza raze pana in centrul cercului celui mai interior, iar la jumatatea distantei
dintre aceste raze se traseaza prin linii intrerupte trei interraze. Prin aceasta cercurile
vor fi impartite in 6 segmente egale, 3 delimitate de raze si celelalte 3 de interraze.
Cunoscand faptul ca elementele florale sunt dispuse alternativ unele fata de
celelalte (pe cercurile invecinate), vom putea fixa prin acesta impartire pozitia pe care
o ocupa fiecare element in floare.
Astfel, daca sepalele le vom schita in dreptul razelor, petalele va trebui sa le
schitam in dreptul interrazelor, apoi staminele din nou in dreptul razelor, iar carpelele
pe interraze.
In afara de aceste elemente pe diafragma florala se mai noteaza de obicei
pozitia axei florifere – deasupra diafragmei si pozitia bracteei de la baza pedunculului
floral, dedesubtul diafragmei florale, opusa axului floral.
De la acest exemplu pot fi varietatii in ceeea ce priveste numarul cercurilor ce
intra in alcatuirea florii.
 Cand elementele unui ciclu sunt unite intre ele, acesta se indica printr-o linie
usoara - ca o bucla – ce uneste extremitatile elementului respective, iar cand sunt
unite elementele ale ciclurilor invecinate aceasta se indica prin linii punctate trasate
intre ciclurile respective. Staminodiile se reprezinta pe diafragma florala prin linii
hasurate sau prin semnul x.
In cazul florilor cu dispozitie spirociclica a elementelor lor, in loc sa se traseze
cercuri se va trasa o spirala in lungul careia se schiteaza, prin aceleasi semne
conventionale, elementele florii respective.
Formulele florale constituie forma de reprezentare grafica a structurii unei flori
prin semen, litere si numere, sub forma unei relatii. Prin semne se indica felul de
simetrie al florii respective, de exemplu simetria actinomorfa si simetria zigomorfa,
iar in cazul dispozitiei spirociclice a elementelor florale aceasta se arata printr-o
spirala plasata la inceputul relatiei.
Pentru indicarea elementelor florale se utilizeaza initialele cu care incepe
numele elementului respectiv sau, in cazul ca au aceeasi initiala, se intrebuinteaza
prima si a doua litera din nume, sau variante ale literei respective. Astfel, pentru
caliciu si pentru corola se utilizeaza litera K pentru caliciu si litera C pentru corola,
iar pentru androceu si gineceu A si G.
Alaturi de aceste initiale se pun apoi indici numerici care arata numarul
elementelor respective dintr-un ciclu. In cazul in care invelisul floral este reprezentat
printr-un perigon, elementele acestuia se noteaza cu litera P.
 6. TIPURI DE INFLORESCENTE

In unele cazuri tulpina sau lastarul unei plante se termina cu o singura floare.
In cazul acesta floarea se numeste solitara (de exemplu: lalea, ghiocel, mac, dalac –
Paris quadrifolia- , viorelele sau toporasi – Viola odorata etc). In majoritatea cazurilor
insa, florile sunt grupate la exremitatea tulpinii sau a axelor secundare, alcatuind asa
numitele inflorescente.
Notiunea de inflorescenta, alaturi de aceea de antotaxie, se refera la dispozitia
florilor fata de lastarul plantelor si la pozitia pe care o ocupa acesta ( la fel ca si in
filotaxie). Ambele notiuni se supun regulilor de ramificatie si regulilor de filotaxie
caracteristice pentru fiecare grupa de plante in parte. In functie de aceste reguli,
inflorescentele sunt de mai multe feluri: racenoase (numite si ascendente, centripete
sau nedefinite), cimoase (numite si descendente, centrifuge sau definite) si anormale.
Inflorescentele racenoase (monopodiale). Se aseamana mult cu tipul de
ramificatie monopodiala de la tulpina, caracterizandu-se prin cresterea nedefinita a
axului sau floral, iar florile se dezvolta incepand de la baza spre varf (ascendent) sau
de la marginea inflorescentei spre centrul ei (centripet). Aceste inflorescente sunt
simple sau complexe, dupa cum florile sunt situate pe axe de ordinal I sau de ordin
superior.

1-racem 2-corimb 3-spic 4-umbela 5-calatidiu 6-spadice

Racemul simplu (sau “strugurele” simplu) se caracterizeaza prin aceea ca
florile, dispuse altern, sunt sustiute pe pediceli proprii de aproximativ aceeasi
lungime intre ei. Pedicelii se insera la nivele diferite de-a lungul pedunculului
inflorescentei, astfel ca florile sunt situate si ele la nivele diferite.
Ca exemplu de inflorescente racemaose simple amintim inflorescentele de la
dracila (Berberis vulgaris), cele de la salcamul galben (Laburnum anagyroides),
lacramioare (Convallaria majalis), omag (Aconitum napellus), degetel (Digitalis
purpurea) la care florile sunt dispuse pe aceeasi latura a axului inflorescentei.
Corimbul se caracterizeaza prin accea ca de-a lungul axului inflorescentei se
insera florile sustinute pe pediceli din ce in ce mai scurti, cu cat ne apropiem de
varful inflorescentei, ceea ce face ca florile corimbului sa fie situate aproximativ in
acelasi plan. Ca exemple de astfel de inflorescente amintim cele de la malin (Prunus
padus), cununita (Spiraea vanhouttei), unele forme de par.
Spicul simplu este o inflorescenta la care florile sunt lipsite de pediceli florali
(sunt sesile) si sunt protejate, la baza, de cate o bractee. Aici apartine inflorescenta de
la patlagina (plantago sp.), unele specii de soparlita (Veronica spicata).
Spadicele este o varianta a spicului, el caracterizandu-se prin aceea ca axa
principala se ingroasa foarte mult, este carnos si pe ele se insera florile lipsite de
pedicel (sesile), de multe ori unisexuate. Foarte adesea intreaga inflorescenta este
invelita intr-o frunza bracteala mare infasurata in forma de cornet si care se numeste
spata. Astfel de inflorescente se intalnesc la rodul pamantului (Arum maculatum),
obligeana (Acorus calamus), Calla, filodrendon (Monstera deliciosa) etc. Coceanul
este o varianta a spadicelui, caracterizandu-se prin axul inflorescentei care se
ingroasa mult, dar nu este carnos, ci dur si invelit in mai multe frunze bracteale
numite panusi.
Tipic, intalnim acest fel de inflorescenta la florile femele de la porumb (Zea
mays).
Amentul (sau matisorul) se aseamana la structura cu spicul, dar difera de
aceasta prin pozitia nutanta (atarna in jos) si nu erecta ca spicul. In afara de aceasta,
amentul este de obicei o inflorescenta unisexuata efemera (de durata scurta). Tipic
din acest punct de vedere este inflorescenta de la salcie (salix), plop (Populus), alun,
nuc etc.; la aceasta den urma florile mascule, care sunt amenti, apar si chiar cad
inaintea aparitiei frunzelor.
Umbela simpla se caracterizeaza prin florile dispuse la acelasi nivel, la fel ca si
in cazul corimbului , doar ca aici pedicelii florali pleaca de la acelasi nivel si nu de la
nivele diferite ca la corymb. Exemple de umblele simple intalnim la inflorescentele
de ciubotica cucului , la unele specii de visin, apoi la rostopasca.La baza acestor
inflorescente se afla un invelis de frunze bracteale reduse, care poarta numele de
involucru.
Capitulul simplu este o inflorescenta caracterizata printr-un ax principal scurt
si globulos.Florile la aceasta inflorescenta sunt aproape sessile si foarte
inghesuite.Aceasta inflorescenta caracterizeaza majoritatea florilor de trifoi, iar dintre
plantele medicinale o intalnim la scaiul vanat.
Calatidiul este o inflorescenta turtita ca un disc, cu florile sesile. Ea are pe
margini un invelisi de frunze bracteale care formeaza involucrul
inflorescentei.Aceasta forma de inflorescenta caracterizeaza plantele din familia
composeelor ca: floarea soarelui, musetelul, iarba mare, arnica, cicoarea, papadia.
Axul principal al inflorescentei se poate imparti in ramuri de ordin superior,
derivand inflorescente compuse care pot fii de mai multe tipuri: fie ca se combina
inflorescente de acelasi fel – homotactice, fie ca se combina doua forme diferite de
inflorescente dand nastere la inflorescente mixte (heterotactice).
Din prima categorie fac parte: racemul compus, cum este la vita de vie,
curpanul de padure, liliac, etc; corimbul compus, cum este la paducel, scorus etc;
spicul compus cum este la grau, secara etc; umbela compusa la care fiecare paducel al
umbelei simple se termina cu cate o umbela mai mica numita umbelula.La baza
umbelei se afla un invelis bracteal, iar la baza umbelulelor se afla al doilea invelis
bracteal.Astfel de inflorescente caracterizeaza plantele din familia umbeliferelor, ca:
morcovul, patrunjelul, chimenul, molura, mararul, Cucuta, coriandrul etc.
Din a doua categorie, adica aceea a inflorescentelor mixte amintim
inflorescenta de la coada soricelului, care este alcatuita dintr-o asociere de corymb cu
calatidiu, apai inflorescenta de la ovaz de la paiusi care este formata dintr-o
combinare dintre racem si spic si care se cunoaste sub numele de panicul.
Inflorescentele cimoase (simpodiale) . Se asemanana mult cu tipul de
ramificatie simpodiala de la tulpina.
Ea se caracterizeaza prin cresterea definitive a axului sau , iar florile se
dezvolta de la varf spre baza sau de la centrul inflorescentei spre marginea ei.La acest
tip de inflorescenta pedunculul se termina cu o floare astefel ca el nu creste mai
departe, iar de sub nivelul florii terminale iau nastere pedicel de ordinul unul, de pe
acestea pediceli de ordinal II si asa mai departe.In functie de numarul pedicelilor care
iau nastere inflorescentele cimoase pot fi unipare cand se formeaza un singur pedicel
de ordinal I, pe acesta unul de ordinal II, bipare cand se formeaza cate doua pedicele
si multipare cand se formeaza mai multi astfel de pediceli purtatori de flori, fiecare
din acestia inpartindu-se la randul lor in alte subunitati dupa planul si directia de
dezvoltare a pedicelilor.
Cele mai multe variante legate de aceste caracteristici le intalnim la cima
unipara.
Cima unipara are ca variante:
- Drepaniul sau cima in forma de secara la care pedicelul de ordin superior
se formeaza totdeauna de aceeasi parte si in acelasi plan.
- Cincinul sau cima scorpioidala este o variant de la drepaniu in sensul ca
pedicelii se dezvolta tot unilateral dar nu in acelasi plan.Acest tip de inflorescenta
este foarte frecvent la plantele din familia Barraginaceae ca: tataneasa, limba cainelui,
mierea ursului, nu ma uita, ca si plante din alte familii ca: roua cerului.
- Ripidiul sau cima in forma de evantai este aceea inflorescenta la care
ramurile se formeaza alternative de o parte si de alta si sunt situate in acelasi plan.In
urma acestui mechanism de ramificare axul inflorescentei ara forma de zig zag asac
cum este cazul inflorescentei de la stanjenel, iar florile sunt dispuse de o parte si de
alta a axului ca un evantai desfacut.
- Bostrixul sau cima elicoidala este o variant a ripidiului in sensul ca
pedicelii se dezvolta tot alternative dar nu mai sunt situati in acelasi plan ci axul
inflorescentei da impresia ca este torsionat in lungul sau, Astfel de inflorescenta se
intalneste la sabiute, crinul galben.
Cima bipara (sau dicazinul) se aseamana oarecum cu o ramificatie
dichotomica, din care cauza este socotita ca o dichotomie falsa. Aceasta forma de
inflorescenta caracterizeaza plantele din familia Caryophyllaceae, deosebit de tipica
fiind la ciulinul alb (sau ipccarige – Gypsophyla paniculata), la care se poate analiza
in toate amanuntele caracteristicile acetui tip de inflorescenta.
Cima multipara (sau pleiocaziul) caracterizeaza plantele din familia
Euphorbiaceae, ea asemanandu-se la prima vedere cu inflorescenta umbeliforma,
portiunea terminal a pedunculului – care poarta si ea o floare sau inflorescenta –
nedeosebindu-se de pedicelele care se formeaza in jurul ei.
Intre toate formele de inflorescente amintite aici pot exista combinatii intre
inflorescente de acelasi fel – asa cum am amintit la inflorescentele racemoase – sau
se pot uni inflorescente diferite racemoase cu cimoase sau invers. Rezulta din aceasta
o multitudine de forme de inflorescente, definirea categorical a lor constituind
adeseori o dificultate.

Anatomia florii

In cazul acestei probleme vom prezenta dezvoltarea ontogenica a elementelor

florale si structura interna a fiecarui element in parte.
Elementele florale apar la varful mugurilor florali sau a celor micsti sub forma
de primordii asemanatoare cu primordiile foliare care dau nastere frunzelor. Ele se
dezvolta acropetal intr-o anumita ordine, asa cum sunt situate in alcatuirea florii.
Astfel, primordiile de la baza mugurului vor da nastere sepalelor, dupa care urmeaza
primordiile din care se vor dezvolta petalele, apoi acela al staminelor, iar varful
mugurului va da nastere elementelor componente ale carpelelor.
In cazul florilor actinomorfe, primordiile elementelor florale apar in mod
simetric si prezinta o crestere uniforma, in timp ce la florile zigomorfe sau cele
asimetrice simetria si cresterea uniforma a primordiilor elementelor florale nu sunt
respectate.
Cat priveste concresterea elementelor florale intre ele (caliciul
gamosepal,corola gamopetala etc.) aceasta se manifesta tot din stadiul de mugure,
fiind legata de pozitia pe care o ocupa meristemul de crestere al acestor elemente.
Cand meristemul de crestere este localizat in primordial fiecarui element floral,
fiecare va creste independent si va rezulta in cerc de elemente libere intre ele; cand
insa acest meristem este situate sub nivelul primordilor, elementele vor creste deodata
si vor fi unite intre ele sau concrescute.
Structura anatomica a elementelor florale. Aminteste, in general, structura
anatomica a frunzei, dovedindu-se si prin aceasta relatia generic intre aceste organe.
Structura sepalei este foarte apropiata de structura frunzei. Ea prezinta, pe o
sectiune transversal, o epiderma superioara si o epiderma inferioara prevazuta cu
stomata. Intre cele doua epiderme este cuprins mezofilul format din parenchim
assimilator bogat in clorofila, care da culoarea verde acestor elemente florale. In
mezofil sunt cuprinse nervurile formate din fascicule libero-lemnoase in care lemnul
este orientat spre epiderma superioara iar liberal spre cea inferioara. Adesea nervura
mediana a sepalelor este mai dezvoltata – la fel ca si in cazul frunzelor – fiind vizibila
pe fata lor inferioara.
Structura petalei aminteste de structura frunzei, cu unele mici abateri. Astfel,
frecventa stomatelor este mult mai redusa, iar mezofilul nu mai prezinta parenchim
assimilator si nici clorofila, culoarea petalelor fiind data de pigmenti colrati de natura
glucozidica, de natura flavonica sau de alta natura. Astfel, culoarea rosie si albastra
este data de ph-ul sucului vacuolar in care este continut antocianul. Cand el este basic
culoarea petalei va fi albastra, cand culoarea este acid culoarea va fi rosie, iar cand
este neutru culoarea petalei va fi intre rosie si albastra, adica violet; nuantele variaza
de la caz la caz.
Culoarea galbena a petalelor este data de pigmentii flavonici si de prezenta
carotinei. Adesea acesti pigmenti se asociaza cu pigmentii rosii si albastri dand
intreaga gama a culorilor cunoscute in natura.
In ce priveste culoarea alba a petalelor, aceasta este data de prezenta aerului in
lacunele dintre celulele parenchimului care alcatuieste mezofilul.
In afara de aceasta, structura anatomica a petalelor se mai caracterizeaza prin
finetea nervurilor alcatuite din tesutul conducator, ca si prin frecventa prezenta a
celulelor sau tesuturilor secretoare de nectar sau oleuri volatile, acestea putand fi
continute chiar in structura epidermei ale carei celule prolifereaza sub forma de
papile ce dau aspectul catifelat petalelor unor flori; de exemplu la florile de
panselute).
Structura staminei. Se remarca o deosebire intre structura filamentului stamina
si structura anterei.
Structura filamentului staminal se aseamana cu structura petiolului de la
frunza, cu deosebirea ca la filamentul stamina diferitele tesuturi sunt mai putin
dezvoltate decat in petiol. Vom distinge, deci o epiderma urmata de un parenchim
cortical, iar in centrul acestuia un fascicul libero-lemnos, avand liberal orientat spre
santul longitudinal, bine vizibil pe una din laturile filamentului staminal.
Structura anterei este mai complicate , asa cum si morfologia ei este mai
complicata decat ceea a filamentului staminal . Pe o sectiune transversala prin antera
vom distinge la prima vedere cele doua loji separate intre ele printr-un sant care este
mai profund pe fata interna a anterei. Fiecare loja polenica este formata la randul ei
din doi saci polenici separati la suprafata anterei printr-un alt sant lateral si mult mai
putin profund decat cele care delimiteaza lojile polenice. La maturitatea anterei sacii
polenici fuzioneaza intre ei prin resorbtia peretilor celulari despartitori dintre ei, asa
ca in fiecare loja ramane cate o singura lacuna mare in care se afla graunciorii de
polen.
Legatura intre lojile polenice si cu filamentul staminal este facut prin
intermediul unui tesut parenchimatic care alcatuieste conectivul. Prin mijlocul
acestuia trece fasciculul libero-lemnos, care este continuat din filamentul staminal,
terminandu-se in conectiv.
Peretele lojei este alcatuit dintr-un tesut epidermal la suprafata, urmat de un
tesut mecanic, ale carui celule au peretii neuniform ingrosati, constructiv care are un
rol deosebit in mecanismul de deschidere al anterei. Sub acest strat urmeaza apoi o
zona de celule care, in evolutia anterei, degenereaza si care se numeste stratul
tranzitoriu sub care urmeaza stratul tapet, care captuseste fata interna a sacilor
polenici si care are o existent efemera. In interiorul sacilor polenici se gasesc
graunciorii de polen.
 Graunciorii de polen au forme morfologice caracteristice, dupa care se pot
recunoaste usor. Ei au in general dimensiuni microscopice, cei mai mari fiind
graunciorii de polen ai plantelor din familia cucurbitaceelor, care pot ajunge la peste
200 microni in diametru; ei pot fi izolati sau grupati in tetrade. Ca structura un
grauncior de polen este format dintr-o membrane externa groasa, cu pori, numita
exina, care are o compozitie diferita in functie de gradul de maturizare al
graunciorului de polen. Urmeaza o a doua membrana care este subtire, celulozica si
care captuseste fata interna a exinei, numita intina. Cele doua membrane invelitoare
ale graunciurului de polen nu au aceeasi grosime pe toata intinderea lor, ci prezinta
zone ingrosate si zone neingrosate, aranjate in asa fel ca zonele ingrosate ale exinei
corespund cu zone neingrosate ale intinei si invers.
Interiorul graunciorului de polen este ocupat de o masa abundenta de
citoplasma in care se acumuleaza materii de rezerva foarte diferite din punct de
vedere chimic. In masa citolpasmei se afla incluse doua sinergide: nucleul vegetative
si nucleul generative al graunciorului de polen.
Structura pistiului. Se disting structure ale ovarului, stilului si stigmatului.
Ovarul, fiind o frunza metamorfozata, va prezenta o structura apropiata de
aceea a limbului foliar. Vom intalni si aici doua epiderme, dintre care – spre
deosebire de ceea ce cunoastem de la frunza – una este exerna si una este epiderma
interna care captuseste camera ovariana. Cele doua epiderme vin in contact pe linia
de sutura a marginilor carpelei ce alcatuieste ovarul si unde ia nastere un tesut
special, trofic, cu rol de dirijare a traiectului tubului polemic si care este tesut
conducator. Intre cele doua epiderme se afla mezofilul, format dintr-un tesut
parenchimatic lipsit de clorofila si in care sunt adapostite fascicule libero- lemnoase
cu tesutul lemnos orientat spre epiderma interna, cel Liberian spre epiderma externa.
Cat priveste tipul fasciculelor libero-lemnoase, vom intalni totdeauna doua feluri de
fascicule, si anume: fascicule mediane – situate opus liniei de sutura a carpelelor, si
fascicule placentare – situate in vecinatatea liniei de sutura sau a tesutului trofic
conducator.
 In camera ovariana se gasesc ovulele care se fixeaza de tesutul placentar prin
intermediul unui pedicel numit funicul. Legatura intre funicul si ovul se face prin
intermediul hilului.
Ovulul este invelit in doua invelisuri numite integumente, care se acopera unul
pe altul. Aceste integumente lasa la extremitatea ovulului un mic orificiu intre ele,
orificiu numit micropil. Integumentele cuprind intre ele un tesut parenchimatic numit
nucela, iar in aceasta – situate in vecinatatea micropilului – se afla sacul embrionar,
despartit de micropil printr-un tesut numit calota.
Sacul embrionar este partea cea mai importanta a ovulului, in el gasindu-se
cuprinse 7 celule si anume: in vecinatatea micropilului sunt doua sinergide si oosfera,
la polul opus al sacului embrionar aflandu-se trei antipode, iar in mijlocul sacului
embrionar nucleul secundar al sacului embrionar.
In functie de raportul de pozitie care este intre funicul, salaza si micopil,
ovulele sunt de trei tipuri: ortotrope, atunci cand aceste trei elemente sunt situate pe
aceeasi dreapta, anatrope atunci cand saleza si micropilul sunt situate pe o dreapta, iar
funiculul pe o alta dreapta paralela cu aceea a salazei si micropilului si ovule
compilotrope in care cele trei elemente structural ale ovulului au pozitii diferite.
Stilul. Structura sa se aseamana cu tructura unui petiol, astfel ca pe o sectiune
transversal facuta in stil vom distinge o epiderma la suprafata in care se pot vedea
uneori stomata reduse. In lungul stilului se poate distinge un igheab longitudinal care
este prelungirea liniei de sutura a carpetelor ce intra in alcatuirea ovarului. In lungul
acestui jgheab se distinge un tesut trofic care se prelungeste aici tot din regiunea de
sutura a carpetelor si care este un tesut conducator, restul stilului fiind ocupat de tesut
parechimatic in care este cuprins un fascicul libero-lemnos cu lemnul orientat spore
tesutul trofic conducator. In foarte rare cazuri, stilul poate lipsi.
Stigmatul Structura lui se aseamana cu cea a stilului doar ca aici se
diferentiaza, din celulele epidermice, formatiuni papiloase care secreta substante
zaharate si lipicioase cu rol de hranire, retinere si germinare a graunciorului de polen
pe suprafata acestui component al pistilului.
 7. FIZIOLOGIA FLORI – INFLORIREA

Fiziologia florii
In cadrul fiziologiei florii ne vom referi la fenomenul de inflorire a plantelor, la
cel de polenizare si la fecundare.

Inflorirea (sau anteza)

Este un fenomen care se manifesta diferit la plante si care reprezinta un salt

calitativ in viata lor. Ea marcheaza trecerea de la starea vegetative a plantelor la aceea
de reproducere, trecere care este determinate atat de conditii interne ca specia, varsta
plantei, trecerea de la stadiul de crestere la cel de dezvoltare, producerea de hormone
ai infloririi etc., cat si de factori externi ca lunina, temperature, hrana, etc.
La unele plante, florile apar de timpuriu, in primul lor an de vegetatie, pe cand
la altele florile apar in al doilea an sau chiar dupa o perioada mai indelungata. In ce
priveste durata florilor aceasta este, de asemenea, foarte diferita, unele plante
lepadandu-si floarea la scurt timp dupa inflorire, pe cand la altele floarea dureaza
timp indelungat.
Momentul infloririi in decursul unei zile variaza, de asemenea unele plante
deschzandu-si florile dimineata odata cu aparitia zorilor, altele la diferite ore ale zile,
iar altele abia seara.
In climatul nostrum inflorirea difera si in functie de anotimp, unele plante
inflorind primavera de timpuriu – inflorirea fiind inaugurate de ghiocel – altele
infloresc in timpul verii iar altele numai toamna – inflorirea fiind incheiata de
brandusa de toamna. Sunt insa si plante care infloresc de mai multe ori in cursul unei
perioade de vegetatie.
Cat priveste mecanismul de deschidere al florilor, acesta este legat mai ales de
procesul de crestere inegala a celor doua fete ale elementelor ce alcatuiesc invelisul
floral. Astfel, in cazul cand creste mai mult fata superioara a acestora, floarea se
deschide, iar cand creste fata inferioara a lor floarea se inchide. Miscarile acestea
porta numele de nastii, directia lor ne fiind conditionata de directia din care vine
excitantul, iar natura excitantului poate fi diferita: temperature, lumina, umiditatea.

Polenizarea la angiosperme

Este fenomenul prin care graunciorul de polen, sau chiar poliniile ajuns spre
stigmatul pistilului. In cazul cand polenul provine de la aceeasi floare avem de-a face
cu o polenizare directa, iar in cazul cand provine de la florile altor plante se numeste
polenizare incrucisata (fenomen foarte raspandit, chiar si la florile hermaphrodite la
care nu este posibila autopolenizarea).
Polenizarea directa. Sunt cazuri de autopolenizare, facilitate de mecanisme
speciale, cum este, de exemplu, prezenta tesutului senzitiv de la baza filamentului
stamina la florile de dracila sau alte mecanisme ca pozitia staminelor apropiate de
stigmat. Polenizarea directa este specifica numai florilor hermafrodite.
Polenizarea incrucisata. Are loc un transport de polen de la antera unei flori
pe stigmatul altei flori, ceea ce se face prin contributia diferitilor factori din mediu:
gravitatia, vantul, insectele, pasarile, animalele sau chiar omul.
Polenizarea sub actiunea gravitatiei se face mai ales la plantele cu flori
unisexuate monoice, la care florile masculine sunt situate mai sus de planta. Ele pun
in libertate polenul care, sub actiunea gravitatie, ajunge sa cad ape stigmatul florilor
female care au o pozitie inferioara, cum este cazul plantelor de porumb.
Foarte multe plante sunt adaptate la o polenizare prin intermediul vantului. Ele
se numesc anemofile si prezinta adaptari biologice speciale in vederea asigurarii
polenizarii ca, de exemplu prezenta de artere oscilante – de obicei dorsifixe – ce se
misca la cea mai mica adiere a vantului si pun in libertate polen. Polenul ce se
formeaza la aceste plante este in cantitate mare si, uneori, prezinta adaptari special
putand fi transportat la distante mari. O alta caracteristica biologica a acestor plante o
constituie lungimea stigmatelor, care adesea sunt ramificate si au o suprafata
papiloasa mare, astfel ca sa poata fi usor retinut polenul adus de vant.
Polenizarea prin intermediul insectelor este foarte raspandita in regnul vegetal
si pantele care se polenizeaza astfel poarta numele de entomofile. Florile acestor
plante prezinta adaptari special in vederea atragerii insectelor ca, de exemplu, culorii
vii, miros particular, cantitate mare de polen, secretie de nectar. Uneori florile acestor
plante prezinta adaptari special in vederea polenizarii prin intermediul unei anumite
specii de insect. Este cunoscut in biologie cazul trifoiului cultivat in Australia care nu
a fructificat lispindu-I agentul polenizator – bondarul.
Polenizarea prin intermediul pasarilor este mai rara si ea caracretizeaza florile
orhideelor tropicale, unde polenizarea se face de catre colibni sau pasarea musca.
Polenizarea artificiala. Polenizarea facuta de catre om in mod constient se
numeste polenizare artificiala, ea fiind cunoscuta din timpuri stravachi. Astazi
polenizarea artificiala se practica pe scara larga, in vederea obtinerii de soiuri cu
calitati superioare.

Fecundarea la angiosperme

Graunciorul de polen, dup ace a ajuns pe stigmat, incepe sa germineze,

in urma imbibarii cu apa. Exina crapa in regiunile mai putin ingrosate ale ei. Prin
acest loc intina, care este mai groasa la acest nivel, prolifereaza la exterior, dand
nastere unei expansiuni, care constituie punctul de plecare in geneza tubului polemic.
In tubul polemic, a carui crestere este stimulate de substantele secretate de
stigmat, sunt antrenati cei doi nuclei ai graunciorului de polen. Acest nucleu se pare
ca secreta si el o enzima ce gelifica membranele celulelor din tesutul conducator.
 Nucleul generator, in drumul pe care il urmeaza de-a lungul tubului polemic, se
divide in doi nuclei noi, numiti nuclei spermatici, care vor juca rol fundamental in
fenomenul de fecundatie. Patrunzand in camera ovariana, tubul polemic isi continua
drumul spre sacul embrionar al ovulului in care patrunde fie prin micopil, fie prin
regiunea salazei. Ajuns la nivelul sacului embrionar nucleul vegetative se resoarbe,
membrane din varful tubului polemic se geligica si continutul acestuia se varsa in
sacul embrionar. Aici unul din nuclei spermatici se contopeste cu oosfera, dand
nastere la ou si zigot, iar celalalt nucleu spermatic se uneste cu nucleul secundar al
sacului embrionar rezultand o celula triploida.
Cat priveste procesul de fecundare in sine, el nu se face la intamplare, ci ovulul
are capacitatea de a-si apropia gametii sexuali masculine, alegand pe aceia care
corespund cel mai bine din punct de vedere biologic.
In urma fecundarii, dupa ce a luat nastere oul sau zigotul, acesta incepe sa se
divida; se crede ca oosfera, dupa fecundare, secreta substante de natura hormonala,
care difuzeaza spre celelalte elemente ale florii, stimuland cresterea unora si
provocand vestejirea altora. Asa se explica transformarea ovulului in fruct, in timp ce
androceul, corolla si caliciul se vestejesc si cad.

Variatii in structura florii

Nu toate plantele au florile alcatuite dupa tipul descries, al angiospermelor. Cu

totul diferite sunt florile la gimnosperme si la graminee.
Floarea la gimnosperme. Este considerate de unii ca o floare simpla, iar de altii
ca o inflorescenta. La aceste plante se gasesc flori mascule si female situate pe
aceeasi planta sau pe plante diferite. Ca tip reprezentativ la gimnosperme, vom
considera floarea de pin. La pin florile mascule sunt grupate la extremitatea ramurilor
pe un ax in jurul caruia se dispun in spirala mai multe stamina. Floarea este lipsita de
invelisuri florale si staminele sunt alcatuite din formatiuni de aspectul unor solzi. Pe
fiecare solz se afla cate doi saci polenici.totalitatea acestor solzi alcatuieste conurile
mascule, iar la sacii polenici se afla numerosi graunciori de polen care sunt eliberati
prin craparea sacilor polenici. Polenizarea se face prin vant sau sub actiunea
gravitatiei.
Un grauncior de polen este alcatuit din exina, care da nastere la doi saci cu aer
ce usureaza transportul polenului prin intermediul vantului. Urmeaza apoi intina, iar
in interiorul graunciorului de polen se gaseste, initial, un singur nucleu care, prin
diviziune, da nastere la 4 nuclei. Dintre acestia unul este nucleul vegetative, unul
generative, iar ceilalti doi nuclei dau nastere la doua celule protaliene.
Florile female formeaza conuri female in care, pe o axa central, se dispun
spirociclic mai multi solzi care sunt de doua categorii: uni sunt sterilii, care
indeplinesc rolul de bractei si altii fertili, care indeplinesc rolul carpelelor. Pe fata
superioara a solzilor fertili se gasesc cate doua ovule, fiecare ovul fiind constituit
dintr-un singur integument care lasa la partea superioara o deschidere – micropilul –
si include la interior nucela. Intre micropil si nucela ramane un spatiu numit camera
polenica.
In masa nucelei, si anume in vecinatatea micropilului, se diferentiaza o celula
care poarta numele de celula-mama a endospermului primar. Acasta, rezultata in
urma unsi diviziuni reductionale, va da nastere tesutului trofic al endospermului, tesut
care se formeaza aici inainte de fecundare si nu dupa fecundare ca la angiosperme. El
are rol de portal si este format din cellule haploid.
In endospermul primar se vor diferenia apoi celulele mama ale arhegoanelor,
care se divid in doua cellule suprapuse. Celula situate spre periferie se divide de mai
multe ori si da nastere gatului arhegonului, care este strabatut in lungul sau de un
canal. Cealalta celula se divide din nou in doua celule, una in vecinatatea gatului
arhegonului si este celula ventral, iar a doua reprezinta oosfera. Celula ventral se
gelifica apoi, umpland gatul arhegonului cu o substanta mucilaginoasa.
Graunciorul de polen ajuns pe ovul patrunde pein micropil si germieaza dand
nastere unui tub polemic, in care sunt antrenati nucleul vegetative ci cel generative,
acesta din urma divizandu-se si dand nastere la un nucleu steril si un nucleu
spermatogen. Din nucleul spermatogen se vor forma apoi doi nuclei spermatici dintre
care numai unul fecundeaza oosfera.
 Floarea la gramniee. Este, de asemenea, o floare cu organiare particulara. La
aceste plante florile sunt unite in spice simple, care pot fi grupate mai departe in spice
compuse, raceme etc.
O floare este constituita pe tipul 3, sat mult modificata. Analizand un spiculet
vom observa ca el are la baza doua frunzulite modificare, cu rol invelitor, numite
glume. Pe axul spiculetului urmeaza apoi, in mod altern, doua serii de frunzulite care,
dupa pozitia lor, se nuesc glumele superioare sau inferioare. Gluma inferioara este
acea care se termina cu o prelungire tepoasa si aspra caracteristica pentru unele
graminee, numita arista.
La subsuoara fiecarei glumele inferioare se dezvolta o floare pe axul careia
apar alte doua frunzulite metamorfozate, care se numesc lodicule, cu rol in
deschiderea florilor la graminee, iar varful axului floral este locul de insertie al celor
3 stamine si a ovulului, care se termina cu un stigmat bilobat.
Elementele acestor flori pot fi fi derivate de la acelea ale florilor
dicotiledoanelor si anume: glumele inferioare sunt provenite din metamorfoza
frunzelor bracteale, glumele superioare din sudoarea a doua elemente ale primului
invelis al periandului. Glumelulele provin, de asemenea, din elemente ale invelisului
periandrului, si anume din al doilea invelis. Cat priveste androcelul, el este
reprezentat printr-un singur ciclu de stamine, iar ginocelul unicarpetelor provine din
reduceea unuia tricarpelar.
Acest mod de interpretare este justificat de prezenta unui numar mai mare de
elemente florale la unele graminee ca, de exemplu la, Orizeae si Bambuseae la care
se intalnesc 3 glumelule, 6 stamine si 3 stigmate in component florii.

Floarea sursa de medicament

Drogurile provenite din flori poarte prefixul ‘Flores’ urmat de numele plantei
de la care provine. Astfel: Flores Arnicae sunt florile care provin de la Arnica
montana, Petasites albus (potbalul de munte), Flores Chamomillae de la Matricaria
chamomilla(florile de musetel), Flores cinae – numite impropriu Semen contra – sunt
florile de la Artemisia cina (limbricarita), Flores Crataegi provin de la Crataegus
monogina (paducelul), Flores Malvae de la mava silvestris (nalba), Flores Rosae –
numite si Flores Rosarum – provin de la Rosa damascene sau alte specii de trandafir,
Flores Sambuci provin de la Sambucus Nigra (socul), Flores Tiliae provin de la Tilia
platyphyllos, Tilia cordata sau Tilia tomentosa (diferite specii de tei), Flores Verbasci
provin de la Verbascum thopsiforme si Verbascum phlomoides (luminarica).
Sunt si cazuri cand nu se utilizeaza intreaga floare ci numai parti din ea , in
special stigmatele.Astfel este cazul la Stigmata crocii de la Crocus sativus (sofranul),
de la Stigmata Maydis stigmatele de Zea mays (adica matasea de la porumb).
Ca si in cazul altor droguri, utilizarea florilor se bazeaza pe continutul lor in
principia active, ca : ulei volatile, la Flores Arnicae, Flores Chamomillae, Flores
Tiliae etc., mucilagii de la Flores Malvae, Flores Tiliae, Flores Verbasci etc.,
substante colorante ca azulena din Flores Chamomillae si croceina din Stigmata
Crici, santonina din Flores Cinae, acizi organici ca acidul crataegic din Flores
Crataegi.
Drogurile de provenienta florala se utilizeaza ca atare, intra in component unor
ceaiuri, sau se utilizeaza la extragerea principiilor active ori la efectuarea unor
preparate gelenice.

EXEMPLE:

Matricaria chamomilla (florile de musetel)

Muşeţelul este una dintre cele mai populare plante medicinale. Este
o plantã ierboasã, aromatã, rãspânditã în toate zonele de câmpie, pe
pajişti, la margine de drum, în locuri însorite sau pe terenuri sãrate.
În unele regiuni din ţarã mai este cunoscut şi sub numele de
romaniţã. Se deosebeşte de alte specii asemãnãtoare prin mirosul aromat al florilor,
prin diametrul de 0,5-0,8 cm al inflorescenţelor şi prin mijlocul curbat al florilor, de
culoareverde-gãlbui, înconjurat de petale albe. De la muşeţel se recolteazã florile, în
lunile mai şi iunie.
Florile pot fi folosite în stare proaspătă, dar compuşii activi îşi păstrează
calităţile timp de un an, dacă sunt uscate într-un loc întunecos şi uscat. Muşeţelul se
foloseşte în special la prepararea de infuzii şi extracte. Intră şi în componenţa unor
preparate precum soluţiile pentru ochi, sprayurile pentru gât, apele de gură şi tablete.
Compoziţie - Florile de muşeţel contin matricarina şi matricina, un mare numãr
de flavonoizi, glucozide şi, nu în ultimul rând, fitosteroli şi acizi graşi. Uleiul volatil
obţinut din florile de muşeţel are un conţinut ridicat de camazulenã şi bisabolol.
Acţiune - Muşeţelul  este foarte apreciat pentru o serie întreagã de proprietãţi
terapeutice, cum ar fi: acţiunea antispasticã, antiinflamatorie,carminativã,
antialergicã, epitelizantã etc. Datele experimentale aratã cã bisabololul poate inhiba
dezvoltarea ulcerului de stres, acelui provocat cu indometacin sau alcool etilic. Mai
mult decât atât, muşeţelul are o acţiune cicatrizantã.Un alt efect remarcabil este acela
de inactivare a toxinelor bacteriene, în special a stafilococilor şi streptococilor. În
sfârşit, dar nu în ultimul rând, pe lista proprietãţilor muşeţelului trebuie adãugatã şi
acţiunea imunostimulatoare.
Indicaţii terapeutice
Muşeţelul este utilizat de multă vreme pentru tratarea afecţiunilor digestive,
precum digestia leneşă, balonarea şi flatu- lenţa. Lactonele sesquiterpenice cu gust
amar stimulează sucurile gastrice, iar flavonoidele şi cumarinele au acţiune
antispastică şi antiinflamatorie.
Studii recente au demonstrat calitatea uleiului esenţial de a calma inflamaţiile;
în acelaşi timp, el are efect antidiuretic şi sedativ. Datorită acţiunii calmante, este
adesea inclus în preparatele aplicate extern, pentru tratarea afecţiunilor pielii care
produc mâncărimi puternice, cum este eczema.
Uleiul esenţial se regăseşte adesea în componenţa medicamentelor destinate
tratării iritaţiilor ochilor, inflamaţiilor gâtului, rinitelor şi sinuzitelor, precum şi în
apele de gură. Unii specialişti în medicina plantelor recomandă muşeţelul pentru
combaterea insomniei, tratarea hemoroizilor şi a problemelor menstruale, datorită
efectului său calmant.
Admnistrare: Pentru prepararea infuziei de muşeţel se folosesc 2-3 linguriţe de
flori la 1 canã de apã fiartã. Se lasã la infuzat 10-20 de minute. Se beau 2-3 cãni pe zi.
Infuzia astfel preparatã este indicatã în: gastrite, ulcer gastric ºi duodenal, diaree,
colite, enterocolite, recto-colite, infecþii urinare, acnee, pentru stimularea funcþiei
hepatice,a poftei de mâncare, pentru combaterea durerilor abdominale denaturã
spasticã, pentru durerile premenstruale, pentru prevenirea gripei şi guturaiului etc.
Gargara cu infuzie concentratã de muşeţel se indicã şi în amigdalite, afte bucale sau
pentru d Pentru uz extern, se recomandã cataplasmele care constau din comprese
îmbibate într-o infuzie concentratã, aplicate pe pielea afectatã. Cataplasmele cu
muşeţel sunt indicate în: ulcere varicoase, hemoroizi externi, conjunctivite, eritemele
fesiere simple ale sugarilor şi copiilor mici.ezinfectarea gurii.
Precauţii şi contraindicaţii
Extractul de musetel este un adjudvant in tratamentul inflamatiilor si al
iritatiilor produse de acnee pe fata si corp. Alaturi de o buna ingrijire a pielii si alte
tratamente prescrise de dermatolog, extractul de musetel va poate fi de mare ajutor in
vindecarea acneei.

Socul, panaceul cu flori albe

Socul este deopotrivă şi aliment, şi medicament, din el preparându-se

foarte multe leacuri naturiste. Înfloreşte în luna mai, iar scoarţa şi
frunzele au un miros neplăcut, aceasta fiind arma de apărare a
arbustului împotriva dăunătorilor. Florile de soc (Flores sambuci) se
culeg în zilele însorite de mai şi vor fi uscate la soare în săculeţi de pânză sau în
sacoşe în care intră aerul. Socul este un arbust care creste la marginea padurilor si pe
langa garduri.
De la soc se folosesc florile - Flores Sambuci - mai rar fructele - Fructus
Sambuci - in diferite boli.Contine rutozida, ulei volatil, etil-amine, izobutil si izoamil-
amine, beta glicozizi ai acizilor cafeic si ferulic, mucilagii, vitamina C. Intern: are
proprietati diuretice, laxative si galactogoge. Provoaca transpiratie (sudorific)
abundenta, ajutand la scaderea temperaturii. Florile de soc au proprietati antinevral-
gice.
Intern, ceaiul de flori de soc se ia contra tusei in afectiunile aparatului
respirator: raceala, gripa, bronsita, ca si in con-stipatie. Se recomanda in reumatism,
boli ale aparatului urinar.
Ceaiul de flori de soc mareste cantitatea de lapte ia femeile care alapteaza, se
foloseste ca medicament natural in obezitate. Pentru aceleasi motive este recomandat
in consti-patiile de natura nervoasa. Extern, sub forma de bai sau cataplasme, este
indicat in abcese, arsuri, avand proprietatea de a calma durerile, avand efect
decongestiv,antiseptic. Intern - infuzie: 3 lingurite de flori la 300 ml apa clocotita; se
beau.

Salcamul – Rabinia pseudacacia

Salcâmul (cf. turc. sal câm) (Robinia pseudoacacia, familia

Leguminosae) este un arbore melifer, cu tulpina înaltă, până
la 25-30 de metri și ramuri spinoase rare, fiind aclimatizat în
America de Nord, Europa, Africa de Sud și Asia. Primele
culturi forestiere în România s-au realizat în anul 1852, la
Băilești Dolj, pentru ca ulterior să fie plantat pe suprafețe tot mai mari, îndeosebi în
Oltenia, pe nisipuri mișcătoare, Valea lui Mihai (Bihor) și în alte regiuni ale țării. Cu
o rezistență bună la ger, iubește lumina, suportă seceta, preferă solurile permeabile,
ușoare, fertile, dar nu suportă solurile calcaroase. Salcâmul crește bine pe soluri
ușoare, chiar și pe nisipuri nefixate, fiind cultivat pentru fixarea lor. Are capacitatea
de a fixa azotul din atmosferă, iar semințele își păstrează mulți ani capacitatea de
germinare. Are frunze compuse și flori albe, în ciorchine, puternic mirositoare, iar
fructele sunt păstăi aplatizate, brun roșcate. Înflorește primăvara târziu, în luna mai-
iunie. Salcâmul trăiește în jur de 100 de ani și face parte din categoria arborilor cu
 lemn de esență tare, fiind greu, dur și deosebit de rezistent la
umezeală. Salcâmul reprezintă principala specie forestieră
meliferă din România. Florile au întrebuințare în alimentație
și farmacia naturistă. Scoarța salcâmului conține fitotoxine.
Florile de salcîm se utilizează ca aromatizant și în industria parfumurilor, iar în
medicina populară calmant al tusei. Scoarța se folosește tot empiric în hiperaciditate,
în ulcer gastric și duodenal și ca purgativ. Datorită robinei, scoarța trebuie utilizată cu
multă atenție, deoarece această substanță este toxică.
Acţiune terapeutică - antispastică în special pentru tractul respirator; antiacidă
gastrică; emolientă; uşor sedativă; colagogă (stimulează secreţia de bilă de la nivel
hepatic).
Indicaţii terapeutice
Cu administrare internă, în: - gastrită, ulcer gastric şi duodenal, pirozis
(senzaţie de arsură în zona stomacului) alături de gălbenele şi tătăneasă; astm bronşic,
împreună cu cimbrişor şi isop; tuse, alături de pătlagină; răceli, alături de cimbru şi
muguri de pin; cefalee (dureri de cap) în combinaţie cu busuiocul; insomnie, alături
de tei şi talpa gâştei.
Cu administrare externă: popular se utiliza pulberea de flori de salcâm pentru
tratarea rănilor şi arsurilor.
Mod de administrare
În alimentaţie în multe zone rurale florile de salcâm sunt folosite pentru
prepararea de clătite şi şerbet.
Cel mai eficient mod de utilizare terapeutică este sub formă de pulbere: florile
se râşnesc fin şi din pulberea rezultată se ia câte o linguriţă de 4 ori pe zi, la intervale
regulate, cu minim 30 minute înainte de masă, se ţine sublingual 15 minute apoi se
înghite cu puţină apă plată.
Maceratul se prepară din două linguri pline de plantă la 1 litru de apă plată; se
lasă la temperatura camerei peste noapte,dimineaţa se strecoară şi se bea peste zi, cu
înghiţituri mici.
Sanzienele galbene (galium verum)

Planta face parte din flora spontana si este raspandita in

Europa si Asia. In tara noastra poate fi gasita prin fanete,
margini de paduri, tufarisuri, de la ses pana la zona
subalpina. Sanzienele au tulpina subtire, in patru muchii,
poate ajunge pana la 60 cm inaltime. Frunzele sunt inguste
si alungite, grupate cate 8 in jurul unui nod. Florile sunt
mici si galbene, raspandesc o puternica mireasma, asemanatoare mierii. Infloresc din
mai pana in septembrie. Printre elementele chimice constitutive se numara: glicozizi
flavonici, saponine, tanin. Principalele calitati ale plantei sunt: diuretica, depurativa,
laxativa, antireumatica, sedativa. In fitoterapie este utilizata partea aeriana a plantei,
ce se recolteaza in perioada de inflorire .
Uz intern:
- afectiuni ale splinei, afectiuni uterine, boli de ficat, boli de nervi, cloroza,
constipatie, epilepsie, gusa, hidropizie, isterie, junghiuri intercostale, nisip si pietre la
rinichi sau bila, pancreatite, paralizia corzilor vocale, prostatita, retentie urinara,
reumatism, scleroza renala, tumori ganglionare ulcerate - sub forma de infuzie,
tinctura.
Uz extern:
- boli cutanate zemuinde, eruptii tegumentare, pecingine, plagi cangrenoase,
psoriazis, ulceratii vechi - sub forma de comprese sau gargara cu infuzie, praf de
planta aplicat local, unguent, bai.

Galbenelele (Calendula officinalis)

Gălbenele (Calendula officinalis) este o specie de plante de cultură anuală, rar

bianuală, înaltă de 40-80 cm, bogat ramificată, pubescentă, cu miros balsamic
puternic. Gălbenelele pot fi cultivate pretutindeni în România, fără să apară probleme
de climă sau de sol. Gălbenelele fac parte din familia compozitelor. În trecut era
 numită şi "floarea ploilor" deoarece atunci când nu se
deschidea era sigur că vin ploile. În scop terapeutic se
folosesc florile, care se culeg atunci când este soare, când
planta este deschisă şi emană uleiuri volatile.
Caractere morfologice
Rădăcina este pivotantă, lungă de cea 20 cm și groasă
până la un centimetru;Tulpina este erectă, foliată, cu 5-25 ramificații;Frunzele sunt
alterne, sesile, întregi, verde-viu, glabre; cele inferioare invers lanceolate, rotunjite la
vârf, lungi până la 16 cm, iar spre partea superioară sunt din ce în ce mai îngustate și
mai mici până la lanceolate; Florile sunt grupate în antodii terminale (20-50 pe o
tufă); acestea au pe margine flori ligulate 15-40 la populațiile locale, 60-500 la soiuri
cu inflorescențe invoalte („bătute") - „Ball's Master-price" și „Gigant Pacific" - care
au și avantajul de a avea aceste flori ligulate de culoare galbenă-portocalie (cele de
culoare galbenă-deschis nu sunt admise);în centru se găsesc flori tubuloase.
Compoziție chimică: saponozide triterpenice având la bază derivați ai acidului
glucuronil oleanolic: carotinoide dintre care licopina, a și (3-caroten, neolicopina A,
rubixantina, luteina, xantofila, violaxantina, flavoxantina, crizantemaxantina etc,
precum și unele poliine; flavonoizi și glicozizi flavonici: izoramnetin-3-
ramnoglicozizi, rutinozizi și derivați ai cvercetolului; ulei volatil (cea 0,02%),
substanțe amare cu structura nedefinită, gumirezine, mucilagii, esteri colesterinici ai
acizilor lauric, miristic, palmitic și margaric; vitamina C, acid malic substanțe
proteice.
Actiune . Au acţiune antiinflamatorie, decongestivă, antiseptică,
antimicrobiană, imunostimulentă, cicatrizantă, grăbeşte vindecarea şi regenerarea
ţesuturilor, reglează ciclurile menstruale, carminativ, reglează funcţia biliară prin
principiile amare.
Utilizare: În terapii medicinale, gălbenelele se utilizează sub formă de infuzie,
pentru uz intern în primul rând - ținta fiind ulcerul și gastritele. Preparatele
fitoterapeutice din gălbenele sunt utile în tulburările de ciclu menstrual, în afecțiunile
hepatice și afecțiunile biliare.
 Principiile active din gălbenele se pretează pentru tratarea locală a plăgilor de
diverse origini, a înțepăturilor de insecte, a degeraturilor și arsurilor, a infecțiilor
localizate ale pielii, a plăgilor care se vindecă greu - plăgile atone -, în terapia acneei
precum și pentru ameliorarea tenurilor uscate.
Extractul din gălbenele este folosit în tratamentul pe cale naturală al
giardiozei, iar după unii autori este util ca adjuvant în tratamentul ulcerului gastric și
ulcerului duodenal.
Măceș (Rosa canina)
Macesul este un arbust inalt, cu tulpina acoperita de spini
cu varful curbat. Planta multianuala, creste pe dealuri, la
marginea padurilor, fanetelor sau pe marginea drumurilor.
Frunzele sunt dintate. Florile au culoare roz sau alba,
formate din cinci petale. La maturitate, in receptaculul
plantei formeaza se in interior, fructele de maces (achene)
care au culoare portocaliu inchis sau rosie. In scop fitoterapeutic se folosesc fructele,
florile si frunzele. Macesul contine acid dehidroascorbic, vitamina a, vitamina b1,
vitamina B2, vitamina P, vitamina K, acid nicotinic, compusi terpenici, acizi citric si
malic, apa, zaharuri, proteine, minerale, vitamina E, vitamina PP.
Uz intern:
- fructele - telangiectazii, sindrom dispeptic biliar, ascarioza, litiaza urinara, astenie,
diaree, hipovitaminoze (avitaminoze), convalescenta, astm bronsic - sub forma de
decoct, infuzie, macerat;
- florile - astenie, surmenaj, constipatie, telangiectazii,litiaza biliara, helminitiaza,
dizenterie, retentie urinara - sub forma de infuzie, decoct, macerat.
Uz extern:
- fructele - seboree - sub forma de comprese, extract, tinctura
- frunzele - ulceratii cutanate, arsuri, plagi - sub forma de comprese, extract, tinctura
- florile - arsuri - sub forma de comprese, extract, tinctura.

Degeţel roşu (Digitalis purpurea)

 Degeţelul roşu este o plantă ierbacee, viguroasă, bienală. În
primul an formează numai o rozetă de frunze, iar în al doilea an se
formează tulpina purtătoare de flori. Este ramificată şi ajunge la
1,5 m înălţime. Frunzele bazale sunt oval-lanceolate, peţiolate şi
au faţa inferioară păroasă. Frunzele de pe tulpină sunt din ce în ce
mai mici spre varful tulpinii şi au o formă eliptic-lanceolată.
Florile au forma de degetar şi alcătuiesc o inflorescenţă ca
un ciorchine în varful tulpinii; au o culoare roşie-purpurie la exterior şi roşie-roză cu
puncte purpurii la interior.
Planta creşte rar în mod spontan dar este cultivată atat ca plantă ornamentală
cat, mai ales, ca plantă medicinală. Planta contine: heterozidecardiotonice,
flavonozide, saponozide de natura steroidica, saruri minerale (cupru, mangan, crom,
nichel. bariu si strontiu), vitamina c, coline, acetilcoline si mucilagii.
Preparatele fitoterapeutice din degeţele roşu au efect cardiotonic, diuretic şi
creşc oxigenarea ţesuturilor.
Această plantă este cea mai apreciată în tratamentul insuficienţei cardiace şi a
miocardopatiilor, neputând să fie înlocuită de nici un alt produs natural sau de
sinteză.
Administrare: pulbere de plantă titrată biologic în comprimate sau macerat la
rece standardizat.
Precauţii şi contraindicaţii
Se administrează doar sub supraveghere medi¬cală, întrucât are dezavantajul
că substanţele ei se acumulează pe muşchiul cardiac dând naştere la intoxicaţii.
De asemenea, nu toţi bolnavii de inimă suportă tratamentul cu degeţel roşu,
ceea ce indică cu atât mai mult continua grijă a medicului.
Planta este in totalitate toxică; la supradozare se produce o acumulare a
glicozidelor cardiotonice în miocard, cu apariţia pulsului neregulat, cianoza buzelor,
insuficienţa respiratorie, stop cardiac în sistolă şi moartea. Deoarece glicozidele
cardiotonice se acumulează în miocard nu este posibilă utilizarea sa pe timp
îndelungat şi necontrolat.

Ienupărul (Juniperus communis - L.)

Este un conifer care aparține genului Juniperus din familia
Cupressaceae. Fructele uscate de ienupăr (boabe mari, negre,
zbârcite) se utilizează în bucătărie drept condiment, în special în
marinade, pentru vânat sau varză, și ca ingredient la fabricarea
ginului. Specia crește în întreg lanțul carpatic la 700–1400 m,
adesea în tufărișuri și pâlcuri, în poieni, pășuni, rariști, putând
crește pe solurile cele mai sărace. Este recoltabil în mari cantități
în Transilvania (mai puțin Sălaj și Satu-Mare), Muntenia (Argeș, Buzău, Prahova),
Moldova (jud. Bacău, Neamț, Vrancea, Suceava), Oltenia (jud. Gorj,Vâlcea).
Ienupărul (Juniperus communis - L.) reprezinta o plantă medicinală ale cărei
proprietăți terapeutice sunt utilizate în tratarea multor afecțiuni și boli: tratează și
vindecă reumatismul, răceala, bronșita, bolile de piele, elimină piatra existentă la
nivelul vezicii urinare. Fructele de ienupăr constituie și ele un remediu natural pentru
anemie, lipsa poftei de mâncare, artrită, asigurând o funcționare optimă a
organismului. Pulberea rezultată din mărunțirea fructelor de ienupăr este foarte
eficientă în tratarea obezității, viermilor intestinali, oboselii, arteriosclerozei.
Ceaiul preparat din fructe de ienupăr calmează tulburările digestive și
balonările. Important de menționat este că fructele de ienupăr nu trebuie consumate
de femeile însărcinate și de persoanele cu leziuni ale căilor urinare. Un alt remediu
natural oferit de ienupăr îl reprezintă tinctura de ienupăr eficientă în vindecarea
afecțiunilor urinale, gripei, bronșitei, colitei de fermentație.

Jneapăn (Pinus mugo)

Jneapănul este arbust conifer întâlnit în zona subalpină sau alpină.
În scop terapeutic se folosesc mugurii tineri sub formă uscată sau gemoderivate. În
compoziţia mugurilor de jneapăn există uleiuri volatile (pinen, felandren, caren),
aldehide şi cetone sescviterpenice, aldehidă anisică, caproică. Preparatele
fitoteraputice pe bază de jneapăn au acţiune antiinflamatorie cu tropism asupra
sistemului osteoarticular (indicat in decalcifieri ale persoanelor după 40 de ani),
uleiurile volatile au acţiune decongestivă, antiinflamatorie a căilor respiratorii,
diuretică.
Jneapănul este indicat în cazurile de reumatism, artrite, coxartroză, gonartroză,
pentru consolidarea fracturilor, osteoporoză, traheite, bronşite, laringite, cistite,
uretrite, litiaza renală.
In dermatologie, jneapanul are multiple utilizari: eczeme zemuinde infectate,
infectii ale pielii, plagi, rani, tenuri iritate inrosite. Acest arbust are efecte calmante
asupra inimii. De aceea daca aveti nevoie sa va calmati sau sa va relaxati inima, faceti
bai calde in care puneti cateva ramuri de jepi, spalate in prealabil.
Administrare:
- Decoctul se obţine din 2 linguriţe de cetină mărunţită la o cană de apă fiartă,
se fierbe 10 minute, apoi se strecoară, se consumă 2 cani pe zi. În uz extern se pot
face inhalaţii cu abur.
- Gemoderivat, extract de muguri de jneapăn, are tropism specific asupra
aparatului osteoarticular (artrite, artroze, reumatism articular degeneraytiv,
osteoporoza).

Afinul (Vaccinium myrtillus L)

Afinul (nume științific Vaccinium myrtillus L., denumire

populară: afin, afin de munte, afin negru, afene, asine,
coacăz, merișor de munte, pomușoară) este un arbust din
familia Ericaceae.
Este un subarbust (arbust mic), stufos, rămuros, cu tulpina de culoare verde, lungă de
circa 30–60 cm, cu ramuri anguloase.
Frunzele sunt scurt-pețiolate, mici, ovale, denticulate (crestate pe margine),
verzi pe ambele fețe.
Florile sunt verzui roșietice, albe sau rozé cu petalele unite sub formă de
clopoțel, dispuse câte 1-2 la axila (subțioara) frunzelor. Înflorește în lunile mai-iunie.
Fructul este numit afină și reprezintă o bacă de culoare albastru-închisă sau
albastru-brumărie, de formă rotundă, cu diametrul de 0,5 - 0,6 cm, zemoasă, cu suc
violaceu, cu gust plăcut dulce acrișor.
Frunzele și fructele de afin au proprietăți astringente datorită taninului. Au
activitate antibacteriană, modificând favorabil flora patogenă intestinală, și
antidiareică.
Se recomandă în diabet (scade zahărul din sânge), gută, enterocolită (colită de
fermentație sau de putrefacție), parazitoze intestinale, infecții urinare, uremie, ca
antiseptic minor (este bacteriostatic) și diuretic precum și în reumatism, afecțiunile
dermatologice, tulburările circulatorii periferice, uretrite, somatite, eczeme, ulcerații
cronice sângerânde. Frunzele intră în compoziția ceaiului dietetic.
Afinele sunt folosite la obținerea afinatei, o băutură alcoolică destul de
apreciată, sau la prăjituri și alte dulciuri.

Merisorul Vaccinum vitis idaea L.- Ericaceae

 Merişorul este un arbust sub formã de tufã, înalt de pânã la
30cm. Creşte în zonele de munte, la peste1.300 m altitudine,
pe pajişti şi în luminişuri. Are tulpini ramificate şi frunze
alungite, mai rotunjite spre vârf, mai închise la culoare pe
faţă superioarã. Florile cresc pe vârfuri, grupate câte douã-
trei, au formã de clopoţei şi culoare alb-roz,cu câte cinci petale unite. Fructele sunt
mici, zemoase, albe la început şi roşii ulterior. Crește la altitudine mare, în pajiști
alpine sau luminișuri, mai rar în locurile umbrite (molidișuri). Merișorul crește pe
soluri schelete, acide puternic, având cerințe mici față de sol. Rezistă și la uscăciune.
În România, merișorul crește în zonele înalte ale Munților Carpați, mai ales cele din
Transilvania.
Este recomandat pentru afecțiuni renale (mai ales litiaze), infecții urinare,
cistite, la reumatism, gută, diaree. Se administrează sub formă de decocție simplă (5-
10 minute cu 1 1/2 lingurițe la cană), 2 căni pe zi, la care se adaugă un vârf de cuțit
de bicarbonat de sodiu. Intră în formula unor ceaiuri diuretice.
Merişorul este utilizat în tratarea inflamaţiilor urogenitale (cistite acute şi
cronice, uretrită, leucoree, pielonefrită). De asemenea, s-a consemnat faptul că
merişorul reduce mirosul urinei - efect benefic pentru vârstnicii care suferă de
incontinenţă. Sucul de merişor este folosit pentru prevenirea aglomerării de bacterii
printre dinţii, cauza formării tartrului şi a cariilor dentare. Vitamina C din fruct,
împreună cu mineralele antioxidante, poate preveni gripa şi guturaiul.
Precauţii şi contraindicaţii
Dacă trataţi o infecţie urinară, este recomandabil să folosiţi preparatele din
merişor în combinaţie cu preparate farmaceutice convenţionale ca antibioticele.
Administrarea îndelungatã poate duce la iritaţia mucoasei gastrice. Uneori pot
sã aparã reacţii alergice.. Nu se administreazã la femeile însãrcinate. Pentru a nu
diminua acţiunea dezinfectantã la nivelul cãilor urinare, preparatele din merişor nu se
vor administra concomitent cu medicamente care acidificã urina.

Omagul
 Omagul este o plantă decorativă de mare efect. Crește și în flora
spontană, fiind iubitoare de munte, dar și de umezeală. Aparţine
familiei ranunculaceelor. Este o plantă cu un rizom mare, bogat
în substanţe nutritive, rizom înlocuit în fiecare an cu unul sau doi
rizomi noi. Tulpina este scurtă și se ramifică la nivelul
inflorescenţei. Frunzele au între cinci și șapte limburi, fiind
crestate și ascuţite. Omagul înflorește în partea a doua a verii și
în septembrie, florile fiind albastre, galbene sau violacee..
Întrebuinţări. Preparatele de omag au calităţi medicinale însemnate, omagul
fiind cunoscut ca plantă medicinală încă din Antichitate. Preparatele pe bază de omag
sunt atât de active încât au puterea să pună în funcţiune, eficient și repede, întregul
organism, determinând secreţii mărite de salivă, de bilă, intestinale, renale, bronhice,
precum și transpiraţii intense. Importante sunt și efectele descongestionante,
analgezice, sedative ale omagului. Printre afecţiunile în care omagul dă rezultate se
numără: tusea convulsivă, sciatica, guta, reumatismul, nevralgiile, laringitele,
anginele, afecţiunile ochilor cauzate de frig, inflamaţiile congestive acute.
Omagul este o plantă foarte toxică. Atât de toxică încât vechii luptători își
muiau vârfurile săgeţilor în extract de omag, iar un istoric antic numea această plantă
arsenic vegetal. Omagul atacă sistemul nervos central, putând duce foarte repede la
moarte.
Din aceste motiv, orice manipulare sau utilizare de omag, de extracte sau
preparate de omag, se va face numai sub îndrumarea medicului.
Contraindicatii:
- Planta fiind otravitoare, se recomanda utlilizarea ei numai cu avizul
medicului. Intoxicatia se manifesta prin varsaturi, diaree, paralizie, amortire a gurii si
a limbii, tulburari de vedere si auz, dureri de cap, gat, spate, hipotenisune, hipotermie.
Decesul se poate instala in maxim jumatate de ora de la intoxicatie, prin colaps.

Cretisoara (Alchemilla vulgaris)

 Creţişoara face parte din familia Rosaceae, fiind o plantă erbacee,
perenă, cu frunze mari, rotunjite, reniforme, având 7 sau 9 lobi şi
marginile dinţate. Florile mici, de culoare galben-verzui sunt
grupate în inflorescenţe. Cunoscută încă din antichitate, creţişoara
a fost utilizată în diferite tradiţii, atât pentru trezirea şi
amplificarea feminităţii, cât şi pentru vindecarea afecţiunilor
ginecologice, fiind o plantă asociată cu feminitatea. Creşte la marginea pădurilor, a
drumurilor, în păşuni, fâneţe, pe stânci şi coaste abrupte, în zona de deal şi de munte.
Se mai numeşte brumărie, creţărel, rătunjir, umbra-muntelui, umbrarul-doamnei, etc.
INTERN: astringent, antihemoragic, antidiareic, antispastic, tonifică musculatura
uterină, la femei acţionează asupra aparatului reproducător reglând activitatea
hormonală.

Contribuie la:
Intern : combaterea riscului de sângerare; -funcţionarea normală a sistemului
hormonal feminin şi reducerea stărilor neplăcute care apar pe perioada ciclului
menstrual.
Extern: menţinerea sănătăţii mucoasei vaginale; reducerea riscului de
sângerare;- reducerea disconfortului care apare la nivelul venelor hemoroidale şi
mucoasei anale.
Indicatii:
Intern:Se utilizează ca adjuvant în: tulburări menstruale (amenoree,
dismenoree, hipermenoree), pentru evitarea avorturilor spontane (în primele trei luni
de sarcină), sterilitate la femei, tulburări de menopauză, hemoragii, hemoragii uterine,
menometroragii, diaree.
Extern: Se utilizează ca adjuvant în: leucoree, fisuri anale, hemoroizi,
epistaxis.
Precautii: Se administrează cu prudenţă la pacienţii cu hipercoagulabilitate
sanguină.
Pedicuţa (Lycopodium clavatum)

Pedicuţa este o plantă veşnic verde, cu aspect de muşchi, care

creşte prin pădurile de fag şi brad. Are tulpini târâtoare,
ramificate şi prinse în pământ prin rădăcini ramificate. De la
tulpină cresc vertical ramurile fertile care au înălţimea de 7-10
cm, sunt moi la pipăit şi se termină în general prin 2 spice.
Frunzele sunt liniare, mici şi dispuse de jur împrejurul tulpinii
pe 5-8 rânduri. Un aspect de remarcat este acela că frunzele
pedicutei sunt necăzătoare şi au la vârf un păr lung alburiu. În scop fitoterapeutic se
foloseşte întreaga parte aeriană a plantei şi sporii, care trebuie recoltaţi în iulie-
august, înainte să se scuture. Datorită faptului că o plantă ajunge greu la maturitate
trebuie avut grijă să nu se smulgă cu rădăcină şi să nu se rupă vrejurile târâtoare.
Planta de pedicuţa conţine următoarele substanţe: clamatină, anatină, licopodină,
clavatoxină, nicotină, substanţe de natură flavonică, triterpenică, minerale, iar sporii
conţin: acizi graşi, acizi esterificaţi şi fitosterine.
Pedicuţa are proprietăţi diuretice, purgative,  antitumorale, antireumatismale,
combate căderea părului şi îi stimulează creşterea şi este eficientă  contra transpiraţiei
abundente.
Fitoterapia cu pedicuţă este indicată în  combaterea dependenţelor (nicotinism,
alcoolism, consum de medicamente), litiază renală, vezicală, hepatite, ciroză
hepatică.
În uz extern, preparatele cu pedicuţă snt folosite pentru eczeme, dermatite
(dermatita noului- născut), arsuri, răni deschise, reumatism, lombosciatică, cârcei la
picioare, crampe musculare, paralizii faciale, hiperhidroză (transpiraţia excesivă),
hemoroizi, alopecie sau escare.
Se administrează cu prudenţă în caz de diaree cronică, enterocolită sau colită
de fermentaţie, pentru a nu produce iritaţii cu spasme intestinale. Nu se administrează
în perioada sarcinii şi alăptării. Pedicuţa  este o plantă care conţine radiu, prin urmare
nu se lasă mai mult în apa fiartă, nu se fierbe niciodată ci se toarnă apă peste plantă.
În toate afecţiunile se ia o singură cană de ceai pe zi. În ciroza hepatică se iau  doar
două căni pe zi.

Ciubotica cucului (Primula officinalis)

Ciuboţica-cucului e o plantã rãspânditã prin pãşuni şi fâneţe,

în zonele de deal şi de munte. Florile, de culoare galbenã, sunt
grupate mai multe pe o tulpinã la a cãrei bazã se aflã un
mãnunchi de frunze ovalare, alungite, cu suprafaţã încreţitã şi
margine ondulatã. De la ciuboţica-cucului se pot folosi în scop
terapeutic florile, frunzele şi rãdãcinile. Rãdãcinile şi rizomii
de ciuboţica-cucului conţin saponozide triterpenice de tipul
primulinei, acid primulinic, precum şi amidon, zaharuri, ulei volatil. Florile conţin
saponozide şi flavonoizi. În frunze s-a gãsit o cantitate mare de vitamina C şi
carotenoizi. Are acţiune antispastică, emolientă, fluidifiant al secreţiilor bronşice,
secretolitică, diaforetică, calmantă, sedativă, cicatrizantă, sudorifică.
Indicaţii terapeutice - Este recomandat în caz de bronşite, pneumonie, astm
bronşic, tuse, gripă, disfuncţii gastro-intestinale, cefalee, migrene, nevralgii, tulburări
nervoase, insomnie, boli cardiace, combate nevrozele cardiace, previne formarea
calculilor vezicali.
Uz intern - flori, radacina cu rizomi - afectiuni renale, tulburari
gastrointestinale, dureri de cap, cefalee, migrene, balbaieli, apoplexii, colici,
nevralgii, insomnie, astenie, tulburari nervoase, boli cardiace, afectiuni ale vezicii
urinare, bronsite, astm bronsic, pneumonii, tuse, gripa - sub forma de infuzie. În uz
extern: echimoze, contuzii, ulceratii ale pielii.
Administrare:
Infuzia se prepară cu o linguriţă cu vârf de plantă la o cană de apă clocotită, se
lasă la infuzat 1-2 minute, apoi se bea cu inghiţituri mici; se consumă 1 litru de ceai
pe zi; eficient în afecţiuni bronho-pulmonare.
 Decoctul din rădăcină de ciubotica cucului poate să ajute la eliminarea
pietrelor la vezică; se obţine prin fierberea a 4 gr de radacină marunţită la o ceaşcă de
apă.
Precauţii şi contraindicaţii - Uleiul de ciuboţica-cucului nu trebuie folosit de
persoanele care suferă de orice formă de epilepsie. Este contraindicat în sarcină şi
alăptare.

Mesteacăn (Betula pendula)

Mesteacãnul este un arbore foios, cu coroana luminoasã, înalt pânã
la 30 m. Creşte în zonele de deal şi munte, pânã la 1.500 m
altitudine. Scoarţa este netedã, alb-argintie, cu crãpãturi negricioase
spre bãtrâneţe şi se exfoliazã în fâşii subţiri, iar crengile sunt subţiri
şi atârnã. Frunzele au formã de romb sau triunghi,cu vârful ascuţit,
sunt dinţate pe margine şi au culoarea verde-închis, lucitor, pe
partea din afarã. Florile au formã de mâţişori. Cele femeieşti sunt
verzi şi seamãnã cu nişte conuri, iar cele bãrbãteşti sunt galbene şi ating 6 cm
lungime. Se recolteazã frunzele tinere în lunile mai-iunie, care se usucă şi se folosesc
la prepararea de infuzii, pulberi, capsule sau tincturi. Scoarţa, recoltată de pe lemnul
căzut, se foloseşte în general în decocturi.
Florile sunt monoice (flori femele și flori mascule, separat), deschizându-se în
același timp sau cu puțin timp înainte de apariția frunzelor, și sunt formate din grupe
de câte trei flori femele, amenți (mâțișori), prinse la baza mâțișorilor masculi. Fiecare
solz prezintă două bractee și trei flori sterile, fiecare floare fiind alcătuită dintr-un
caliciu sesil, membranos, cu doi lobi. Fiecare caliciu are patru filamente scurte cu
câte o celulă a samarei sau două filamente, care se vor transforma în cele două
aripioare ale fructului. Pistilul poate atârna sau fi erect, solitar, prins de tulpinițele
apărute în anul precedent. Solzii pistilului sunt alungiți, cu trei lobi, de culoare verde
stins sau puțin roșietici, fiecare floare devenind maro la maturitate. Acești solzi
poartă două sau trei flori fertile, fiecare floare fiind alcătuită dintr-un ovar. Ovarul
este plat, bicameral și are două terminații; ovulul este solitar.
 Amenții pistilului, fertilizați, se numesc strobil și sunt alcătuiți din două mici
semințe cu aripi, îmbrăcate într-o coajă de protecție de culoare maro și cu consistență
aproape lemnoasă. Semințele cresc în interior. Cotiledoanele sunt plate și cărnoase.
Până la 3% din frunzele de mesteacăn sunt alcătuite din flavonoide (mai ales
hiperozidă şi rutozidă) cu efect antiinflamator şi diuretic. Frunzele şi scoarţa conţin
acizi fenolici, tanini, vitamina C şi metil salicilat. Cea mai importantã proprietate a
produselor din frunze de mesteacãn este cea diureticã. Se mai menţioneazã acţiunea
colereticã, bacteriostaticã, antiinflamatoare, sudorificã.
Indicaţii terapeutice - Frunzele de mesteacăn sunt un eficient agent
antiinflamator, dar şi antiseptic pe tractul renal şi urinar. Astfel, ele sunt utile în
tratarea infecţiilor minore ale tractului urinar, ca uretrita şi cistita. Sunt folosite în
tratarea litiazei renale şi a edemelor.
Mesteacănul are renumele de a vindeca negii. O bucată mică, umezită de
scoarţă proaspătă, care trebuie schimbată în fiecare zi, se plasează pe piele, deasupra
negului. Se poate folosi şi decoctul din scoarţă măcinată. Efectul se datorează
compuşilor antivirali ai copacului (acidul betulinic) şi salicilaţilor extensive asupra
unui derivat al acidului betulinic, publicate în 2002, i-au subliniat eficienţa împotriva
HIV.
Administrare: În tratamentul inflamaţiilor minore ale tractului urinar, al litiazei
renale sau vezicale şi al edemelor
Infuzie: Se infuzează timp de 10-15 minute 2-3 g de frunze uscate la o cană cu
apă clocotită. După răcire adăugaţi bicarbonat de sodiu (1 g la litru). Beţi 3 câni pe zi,
cu 30 de minute înainte de mese
Tinctură: Puneţi 15 picături într-un pahar cu apă. Luaţi de 3 ori pe zi, după
mese. În tratamentul inflamaţiilor pielii
Precauţii şi contraindicaţii - Pânâ acum, mesteacănul nu a prezentat efecte
toxice la doze terapeutice. Totuşi, poate provoca alergii, mai ales persoanelor
sensibile la ţelină şi la polenul de pelinariţă.
 Atenţie în cazul persoanelor care suferă de febra-fânului. Mesteacănul nu este
recomandat persoanelor care suferă de boli renale sau cardiace. Datorită conţinutului
de metil salicilat, nu trebuie administrat copiilor.

Coada-şoricelului (Achilea millefolium)

Coada șoricelului (Achillea millefolium) este o plantă

erbacee, perenă, din familia Asteraceae, cu frunze penate,
păroase și flori albe sau trandafirii, originară din Europa și
din vestul Asiei. Este întâlnită din câmpie până în regiunile
subalpine. Coada-şoricelului este o plantă care creşte pe
solurile aspre de pe păşuni şi de pe marginea drumurilor.
Frunzele ei verde-închis sunt divizate în mai multe
segmente, aspect reflectat de numele latin de „millefolium", adică „o mie de frunze".
Capetele plate ale inflorescenţelor, alcătuite din multe flori albe sau roz, apar vara.
Pentru obţinerea preparatelor medicinale din coada-şoricelului, majoritatea autorilor
recomandã folosirea florilor, însă unii considerã totuşi cã toatã partea aerianã
(tulpina, frunzele) poate fi recoltatã împreunã cu florile mãrunte, albe, dispuse în
inflorescenţe.
Compoziţie - Florile conţin 0,2-0,5% ulei esenţial, iar frunzele, 0,02- 0,07%. Uleiul
conţine sesquiterpene, mai ales azulenă, şi lactonă achilleinică, cu efect
antiinflamator, tanini, flavonoidele antiinflamatorii, alcaloizii, principii active
(achileina, azulen, chamazulena, cineol, borneol, thion- camfen, limonen, pinen,
cariofilen, acizi organici, acid achileic, formic, acid acetic, valerianoic, probionic,
alcooli metilic, colina, fitosteroli.
Acţiune - Proprietăţi astringente, stomahice, antispasmotice, antiseptice,
antiinflamatorii, decongestive, hemostatice, cicatrizante, calmante, vermifuga
(favorizează eliminarea viermilor intestinali), reglator hormonal datorită prezenţei
fitosterolilor, principiile active ajută la refecerea celulelor hepatice, favorizează
evacuarea vezicii biliare, acţiune coleretică, colagogă, impiedică formarea pietrelor la
vezică (efecte comparabile cu anghinarea), antiinflamatorie la nivelul vezicii,
combate colecistiele acute şi cronice, creşte rezistenţa organismului la infecţii,
flavonoidele au acţiune antispastică, combat spasmele intestinale, reduc inflamaţia şi
ajută la refacerea mucoasei tubului digestiv, datorită fitosterolilor continuţi, hormoni
naturali (apigeina şi luteolina) reglează activitatea gonadelor, stimulează activitatea
hormonilor care controlează ciclul menstrual, acţiune diuretică, depurativă,
dezintoxicant pentru ficat, bilă, rinichi.
Indicaţii terapeutice - Coada-şoricelului este întrebuinţatã datoritã efectelor ei
benefice în afecţiunile digestive, enterite, enterocolite, în colicile abdominale, în
bolile diareice, în tratamentul hemoroizilor. În amestec cu alte plante cu acţiune
similarã, este folositã pentru stimularea digestiei în caz de hipo sau anaciditate
gastricã. Planta mai este recomandatã în tratamentul afecţiunilor din sfera genitalã la
femei, în inflamaţiile cronice ale anexelor precum şi pentru calmarea durerilor
menstruale, datorate spasmelor musculaturii uterine. Preparatele din coada-şoricelului
sunt deosebit de valoroase în vindecarea plãgilor, inclusiv a arsurilor.
Administrare: Pentru administrare internã, infuzia din coada-şoricelului se
preparã din 2 linguri de flori la 2 cãni de apã. Se va bea toatã cantitatea în mai multe
reprize, pe parcursul zilei respective.
Pentru uz extern (plãgi, arsuri, eczeme, hemoroizi), se pot aplica pansamente
îmbibate cu o infuzie obţinutã din 2 linguri de flori la o canã de apã.
Precauţii şi contraindicaţii - Coada-şoricelului poate provoca alergii de
contact. Nu este recomandată în sarcină şi alăptare. Expunerea la lumină nu este
recomandată. Planta poate fi fotosensibilizantâ. Dozele mari pot produce ameţeli şi
dureri de cap.

Arnica (Arnica montana L.)

Arnica este o plantă perenă, care creşte în regiunile montane, are flori asemănătoare
margaretelor, galben-aprins, care înfloresc vara pe tulpini lungi şi păroase. Frunzele
sunt ascuţite şi dispuse radial în jurul bazei. Numele provine, se pare, din cuvântul
grecesc „arnikos" - pielea mielului. Florile se culeg în iunie şi iulie şi se usucă rapid
 şi stau la baza a numeroase preparate, de obicei tincturi şi
extracte.
Compoziţie - Arnica conţine lactone sesquiterpenice
antiinflamatorii, cea mai importantă din punct de vedere
medical fiind helenalina. Conţine şi flavonoide care întăresc
vasele de sânge.
Acţiune - Arnica are acţiune antiinflamatoare,
antiseptică şi facilitează vindecarea rapidă a rănilor, fiind extrem de eficientă în
tratamentul vânătăilor.
Indicaţii terapeutice - Răni, contuzii, luxaţii, ameliorarea durerilor reumatice,
Administrare: În tratamentul vânătăilor se foloseşte tinctura, care se prepară în
felul următor: se toarnă jumătate de litru de alcool 70% peste 50 de grame de flori
proaspăt culese. Se sigilează amestecul într-un recipient de sticlă şi se lasă la soare
sau într-un loc călduros timp de cel puţin o săptămână, după care se filtrează şi se
aplică pe locul afectat.
Precauţii şi contraindicaţii -Arnica este destinată doar uzului extern;
preparatele nu trebuie aplicate niciodată în jurul ochilor şi gurii, nici pe rănile
deschise.
În cazul contactului cu o rană deschisă, aceasta trebuie spălată cu apă distilată
din abundenţă. Conţinutul sesquiterpenoid poate produce alergii cutanate, de aceea
este bine să efectuaţi un test alergologic înainte de a o utiliza. Opriţi imediat
tratamentul la primul semn de iritaţie; iritaţia ar trebui să dispară treptat.

Trei fraţi pătaţi (Viola tricolor)

Trei fraţi pătaţi este o planta ierboasă care creşte în lunci,

la marginea pădurilor, fâneţe, pe coaste şi stâncării din
zona de deal până la cea subalpină. În scop terapeutic se
foloseşte partea aeriană a plantei, recoltată în perioada de
înflorire din luna mai până la sfârşitul lunii august.
Compoziţie - Planta de trei fraţi pătaţi  are în compoziţie saponine triterpenice
pentaciclice, uleiuri volatile, un alcaloid (violină),  flavonozide (viola- cvercetinozidă
identică cu rutozida), antocianozide,o heterozidă a salicilatului de metil, compuşi
salicilici, mucilagii, vitamine A, C, betacaroten şi taninuri.
Acţiune - Fitoterapia cu planta de trei fraţi  pătaţi are acţiune expectorantă,
diuretică, stimulentă a activităţii rinichilor, antialergică, regenerant dermic, acţiune
febrifugă, sudorifică datorită salicilatului de metil şi compuşilor salicilici, acţiune
coleretică, uşor laxativă,  o puternică acţiune depurativă.
Indicaţii terapeutice -Preparatele fitoterapeutice pe bază de trei fraţi pătaţi sunt
recomandate în afecţiuni alergice (urticarie, rinită alergică, astm bronşic, alergii
digestive), boli de piele (eczeme, dermatoze, acnee juvenilă, acnee rozacee,
furunculoze, psoriazis, herpes), afecţiuni respiratorii (traheite, bronşite, faringite,
orice afecţiune care evoluează cu tuse cu expectoraţie), afecţiuni urinare (nefrite,
edeme de origine renală), boli febrile, boli reumatice (gută, reumatism degenerativ,
artrite, artroze), constipaţie, intoxicatii diverse, boli hepatice, deficienţe imune.
În uz extern, compresele, gargara, spălăturile şi inhalaţiile  cu trei fraţi pătaţi
ajută la vindecarea rănilor, plăgilor, furunculozelor,aftelor, stomatitelor, leucoreei,
rinoreei etc
Mod de administrare - Infuzia se prepară din 2 linguriţe de plantă uscată la o
cană de apă clocotită, se lasă la infuzat 2-3 minute, se strecoară şi se beau 2-3 căni pe
zi.
Tinctura de trei fraţi pătaţi se administrează câte o linguriţă, de 3-4 ori pe zi,
diluată în puţină apă
Precauţii şi contraindicaţii - Singurele probleme care pot apărea sunt legate de
supradozare. În cazul în care se iau zilnic mai mult de 18 grame (la adulţi) sau mai
mult de 4 grame (la copiii de 4-12 ani), pot apărea fenomene neplăcute cum ar fi
vărsăturile, diareea, stările de greaţă şi inapetenţa, mai rar iritaţiile la nivelul pielii.

Sunătoare (Hypericum perforatum)

 Sunătoarea este o plantă erbacee răspândită pe păşuni, prin
grădini sau la marginea drumurilor, întâlnindu-se din zona de
câmpie până la cea subalpină, dar mai ales în zona deluroasă.
Florile sunt grupate în vârful tulpinii și ramurilor, sunt
hermafrodite, pentamere; periantul este format din 5 sepale și 5
petale de culoare galben-aurie, iar androceul din stamine
numeroase. Înflorește din iunie până în septembrie. Florile de sunătoare se culeg în
zile uscate și însorite, din iunie și până în septembrie, prin tăiere cu foarfeca.
Se usucă la umbră, în loc bine aerisit, întinse în strat subțire, pe hârtie sau
pânză. După uscare, se păstrează în pungi de hârtie ori săculeți de panză în locuri
uscate și întunecate. În scop terapeutic se folosesc părţile aeriene ale plantei înflorite.
Compoziţie - Sunătoarea conţine uleiuri volatile, flavonoide, hiperină, acizi organici
(cafeic, clorogenic), taninuri, derivaţi antracenici (hipericina, pseudohipericina),
rezine, colină, betacaroten, fitoncide.
Acţiune - Datorita prezenţei acidului clorogenic, hipericinei şi
pseudohipericinei sunătoarea are acţiune antiseptică, antiinflamatorie, decongestivă,
dezinfectantă, astringentă, antidiareică, cicatrizantă. Datorită substanţelor amare are
acţiune colagogă, stimulentă a digestiei, scade aciditatea gastrică, flavonozidele au
acţiune vasodilatatoare, hipotensivă, ajută la eliminarea surplusului de apă din
organism, iar datorită uleiurilor volatile şi a colinei are acţiune calmantă şi  sedativă
asupra sistemului nervos.
Indicaţii teraputice - Sunătoarea este recomandată în afecţiuni digestive
(gastrite hiperacide, ulcer gatro-duodenal, enterocolite, dischinezii biliare, hepatite),
retenţie hidrică (edeme, ascită), hipertensiune arterială de cauză nervoasă, distonii
neurovegetative, agitaţie psihomotorie, atacuri de panică, stări depresive,
irascibilitate, insomnie, tulburări nervoase de menopauză.
Administrare: Infuzia se prepară dintr-o linguriţă de plantă mărunţită la o cană
de apă clocotită, lăsată la infuzat 15-20 de m inute, apoi se strecoară şi se consumă 2-
3 căni pe zi.
 Precauţii şi contraindicaţii - În perioada administrării oricărui preparat pe bază
de sunatoare (creme, unguente, ulei, tincturi, infuzii) se evită expunerea la soare
datorită efectului de fotosensibilizare (poate să apară dermita alergică solară, poate
agrava diverse boli de piele: vitiligo, psoriazis, dermatoze). Tratamentul cu sunătoare
este bine să nu dureze mai mult de 2 luni cu o lună pauza, după care se poate relua
pentru a evita apariţia unor simptome nedorite: nevralgii, dureri de cap,
fotosensibilizare (fenomenul de sensibilizare la lumină).

Cimbrișorul de câmp (Thymus serpyllum)

Face parte din familia Lamiaceae și este un subarbust de talie

mică, cu tulpini între 5 și 30 cm. și flori albe sau roșii-
purpurii. Cimbrișorul de câmp are o arie mare de răspândire
în flora țării noastre prin poieni, coline, pășuni, la marginea
pădurilor, pe soluri mai nisipoase, formând mici tufe mai ales
în zonele de deal și de munte. Înflorește pe toată perioada călduroasă, din luna mai
până în septembrie. În scopuri medicinale se recoltează întreaga parte aeriană a
plantei dar numai pe perioada înfloririi, se usucă la umbră în locuri bine aerisite. Are
un miros plăcut și un gust aromat.
Este recunoscut a fi un bun calmant, expectorant, antiseptic al căilor
respiratorii, coleretic, antihelmintic, colagog, antiseptic intestinal și gastric.

Zmeurul (Rubus idaeus)

Zmeurul este un arbust cu lăstari târâtori, prevăzuţi cu

ghimpi drepţi asemănători unor ace, tulpinile sale sunt
arcuite la vârfuri, simple sau ramificate şi ajung până la 2 m
lungime. Frunzele sunt compuse din 3-7 foliole, dintaţe pe
margini, verzi pe faţa superioară, albicioase pe cea
inferioară, datorită faptului că sunt acoperite cu perişori. Florile zmeurului sunt albe,
compuse din 5 sepale, 5 petale și numeroase stamine, și reprezintă o sursă importantă
de nectar pentru albinele producătoare de miere. Zmeurul înflorește începând din luna
mai până în iulie. Crește spontan în locuri stâncoase, luminișuri de păduri, regiuni
deluroase și muntoase. Poate fi intâlnit pe întreg teritoriul României, fiind o plantă
specifică zonelor cu climă temperată.
Frunzele şi fructele de zmeur conţin pectine, acizi organici - citric şi malic,
zahăr, fragarină, vitamina c, acizi liberi, albuminoide, caroten, tanin, cianină, acid
succinic, acid salicilic, levuloză, cupru, calciu, fier, iod, potasiu, magneziu, fosfor,
vitaminele A, B1, B2, B3, B5, B6, B9, C, E. 
Datorită proprietăţi amintite,  zmeurul este recomandat în tratamente ale căilor
respiratorii, rinichilor, ale tractului digestiv, precum şi în combaterea menstruaţiilor
dureroase.
În uz extern, frunzele de zmeura, sub formă de infuzie, gargară sau gargară, au
efect benefic în următoarele afecţiuni:  nevralgii dentare, erupţii tegumentare, abcese,
furuncule, dermatoze, răni, conjunctivită, stomatită, faringită, laringită, inflamaţii ale
gâtului.

Murul (Rubus fruticosus L.)

Murul (Rubus fruticosus L.), sau rug-de-munte, este un

arbust peren din familia Rosaceae. Lăstarii sunt înalți de
1–3 m, cu tulpina arcuită, deseori târâtoare, acoperită de
ghimpi drepți sau recurbați. Frunzele sunt palmat-
compuse, cu marginile neregulate, cu nervuri păroase și
proeminente pe fața interioară. Florile sunt albe sau roze, dispuse corimbifer, și se
deschid în lunile iunie-august. Fructele sunt cărnoase, compuse, roșii și acrișoare la
început, negre și dulci când sunt coapte.
Se întâlnește la marginea pădurilor, în poieni, în tufișuri, în lunci și de-alungul
apelor curgătoare, în zone deluroase din Europa, Orientul Mijlociu, Africa de Nord și
America de Nord.
 Frunzele uscate conțin o cantitate apreciabilă de materii tanate, derivați
flavonici, vitamina C, acizi organici (acid malic, acid oxalic, acid tartric, acid lactic),
inozitol.
Fructele sunt bogate în vitaminele A și C. Acestea mai conțin acid citri,
salicilic, pectină, mucilagii, flavonide și inozitol.
Se recoltează frunzele bine dezvoltate în tot cursul verii. Acestea se usucă în
șoproane, în poduri sau artificial la 40-50°C. Randamentul la uscare este 4-5:1.
Fructele se coc în perioada sfârșit de iulie - octombrie.

Rostopască (Chelidonium majus L.)

Rostopasca (nume științific Chelidonium majus L.), cunoscută și

sub denumirea populară de iarbă de negi sau negelariță, este o
plantă erbacee ușor de recunoscut după latexul de culoare galbenă
care în contact cu aerul se brunifică. Frunzele sunt simple, alterne,
nestipelate. Florile sunt actinomorfe (cu simetrie radială),
bisexuate, de culoare galbenă, grupate în umbele simple. Înflorește
din aprilie până în septembrie. Fructul este o capsulă.
Culesul se face pe timp frumos, însorit, în zile fără ploaie (ploaia favorizează
brunificarea plantei, ceea ce duce la degradarea principiilor active). Se culege partea
aeriană a plantei (tulpina, frunzele și florile), cu grijă pentru a nu dezrădăcina planta,
care va da apoi alte tulpini.
Stimulează şi reglează secreţia hepatică de bilă, stimulează tonusul şi
peristaltismul vezicii biliare ameliorând fluxul biliar, normalizează valorile
bilirubinei şi ale colesterolului, antilitiazică, hepatoprotectoare, hipolipemiantă,
hipocolesterolemiantă, analgezică, antispastică, antiinflamatoare, antibacteriană,
antimicotică, antivirală, antitumorală.

Turita mare (Agrimonia eupatoria)

 Planta medicinala paroasa, acoperita cu peri fini care creste
sporadic din zona de ses pana in zona alpina, la noi in tara.
Tulpina este dreapta si are in varf flori grupate, de culoare
galben auriu. Florile au culoare galben aurie. Florile mici,
galbene alcătuiesc, ca şi la lumânărică, o inflorescenţă în
formă de ciorchine lung. Frunctul este o achena. In scop
fitoterapeutic se utilizeaza partea aeriana recoltata in timpul
infloririi. Turita mare infloreste din luna iunie pana in luna
septembrie. Turiţa-mare este culeasă în timpul înfloririi, între lunile iunie şi
august.Planta contine uleiuri volatile,acizi organici, mucilagii, tanin, cumarine,
vitamine (vitamina c, vitamina k), triterpene, acizi grasi, flavonoizi, poliglucide,
saponine. Gustul plantei este amar.
Turita mare are efect colagog, astringent, antidiareic, decongestionant.
Uz intern: boli hepatice, afectiuni ale cailor biliare, boli gastrointestinale,
diaree, dizenterie, colici nefritice, leucoree, diabet, obezitate, astm, faringite,
laringite, litiaza biliara, boli reumatice, urticarii, insomnie, cefalee - sub forma de
infuzie, decoct.
Uz extern: ulcere varicoase, plagi, afectini oculare, gingivite, afte, stomatite,
angine, entorse, contuzii, muscaturi de sarpe, eczeme, intepaturi de insecte,
hemoroizi, eruptii cutanate  - sub forma de bai locale, gargara, cataplasma.

Roinița (Melissa officinalis L.)

Roiniţa face parte din familia Lamiaceae, fiind o plantă

erbacee, perenă, heliofilă, cu frunze ovate şi flori albe-
liliachii. Roinița este meliferă, aromatică și are proprietăți
curative. Roinița crește în tufe dense care nu depășesc
înălțimea de 90-100 cm. Fiind perenă, frunzele se veștejesc
și cad spre sfârșitul toamnei și apar din nou de obicei în
luna aprilie. Frunzele roiniței sunt însă de un verde mai
pronunțat, aproape închis la culoare și ele exud o aromă plăcut mirositoare
asemănătoare lămâii atunci când sunt presate între degete.
Roinița se întâlnește spontan pe teritoriul României doar pe arii restrânse în
sud-vestul țării în zone ferite de pe lângă păduri și luminișuri în Oltenia (în preajma
localității Baia de Aramă) și în Banat.
Roinița reprezintă o plantă medicinală cunoscută pentru efectele ei terapeutice
asupra afecțiunilor stomacului (calmează spasmele stomacale, elimină gazele din
stomac), calmează stările nervoase, înlătură diareea, mărește secreția biliară,
echilibrează digestia, și stimulează pofta de mâncare. Ceaiul preparat din frunze de
roiniță, dar și cel preparat din flori de roiniță ajută la calmarea durerilor de cap,
tratarea amețelilor, pierderea temporară a conștiinței. Pentru o eficiență maximă acest
ceai trebuie administrat în fiecare zi.
Roinița mai poate fi utilizată și pentru vindecarea rănilor (sub formă de băi)
datorită proprietății acestei plante de cicatrizant, dar și la tratarea diskineziilor biliare.

Cruşin (Rhamnus frangula)

Răspândit în întreaga Europă, cruşinul este un arbust care

prosperă în zonele umede împădurite şi în crânguri. Este o plantă
verticală, care ajunge la înălţimi de 3-5 m. Scoarţa colorată în gri-
maroniu este acoperită cu pete reliefate albicioase. Florile de culoare
verde-pal apar în mai şi iunie; sunt urmate de bobiţe roşiatice, care se înnegresc pe
măsură ce se coc. De la cruşin se recolteazã, în scop medicinal, scoarţa ramurilor
tinere, care pe partea interioarã este de culoare galben-portocaliu. Pentru uşurarea
decojirii, aceastã operaţie se face în aceeaşi zi cu recoltarea. Se întrebuinţeazã numai
dupã un an de la recoltare sau dacã sunt supuse unei temperaturi de 100 de grade
Celsius, timp de o orã, coarţa de cruşin conţine glicozide antrachinonice, ca de
exemplu glucofrangulozida şi frangulozida.
Acestea se formeazã printr-o reacţie de oxidare prin care compuşii antranolici,
din produsul proaspãt, se transformã în compuşi antrachinonici derivaţi.
 Actiune - Substanţele active din scoarţã imprimã produselor medicinale din
cruşin o acţiune laxativã, purgativã, colagogã, antivirală şi colereticã.
Efectul laxativ/purgativ se instaleazã lent, dupã 8-10 ore de la administrare şi
este diferenţiat în funcţie de dozã.
Scoarţa de cruşin îşi gãseşte utilitatea în fitoterapia constipaţiei şi a
disfuncţiilor hepato-biliare însoţite de constipaţie.
Decoctul frecat pe gingii poate vindeca gingivita; aplicat pe scalp, elimină
păduchii. Extractul de cruşin pare să inhibe dezvoltarea tumorilor.

Mărul lupului (Aristolochia clematitis L.)

Aristolochia clematitis L., (Mărul lupului), este o specie de
plantă erbacee, perenă, glabră și cu miros neplăcut, care crește
în locuri cultivate și în tufișuri.
Rădăcina este sub formă de rizom repent, ramificat; Tulpina
aeriană este simplă, erectă, neramificată; Frunzele sunt de
forma ovat-triunghiulară, cordate la bază și dispuse altern;
Florile sunt zigomorfe, cu un periant cilindric, în formă de tub lărgit în partea
superioară, ca o pâlnie. Apar în mai-iunie, câte 3-5, la subsuoara frunzelor și au
culoarea galben-deschis. Fructele sunt capsule piriforme, cu multe semințe.
Este frecventă ca buruiană în vii și livezi, în câmpurile cultivate și pe marginea
drumurilor, (mai ales în județele: Arad, Bistrița-Năsăud, Caraș-Severin, Cluj, Mureș,
Sibiu, Timiș, Mehedinți, Dolj, Gorj, Vâlcea, Ialomița, Ilfov, Prahova, Bacău, Galați,
Iași, Neamț, Vaslui).
Partea aeriană a plantei, "Aristolochiae herba", recoltată în timpul înfloririi, se
utiliza în scopuri farmaceutice. Aceasta conține acid aristolochic, ulei volatil și
cancerigen flavonozide și se folosește numai extern, mai mult în medicina populară,
(pentru tratamentul rănilor), dar și în medicina naturistă (artralgie, epidermofitie).
Este o plantă puternic activă, toxică, ce nu se folosește intern. Extractele obținute din
părțile aeriene ale plantei prezintă acțiune antibiotică.
Mătrăguna
Mătrăguna (Atropa belladonna) este o specie de plante erbacee ,
perene prin rizom , care face parte din genul Atropa, familia
Solanaceae, alături de Mandragora officinarum. Mai este denumită
și beladonă, doamna-codrului sau doamnă-mare, cireașa-lupului,
iarba codrului sau țilidonie. Tulpina, cu înălțimea de 50-150 cm,
formează de regulă de la jumătate trei ramificații. Frunzele sunt
ovale, cu marginea întreagă, dispuse altern la baza ramurilor și
perechi în partea superioară (una dintre ele fiind mult mai mare ca cealaltă). Florile
sunt brun-violete sau brun-purpurii.Planta înflorește în perioada iunie-august.
Fructele, bace sferice cu multe semințe, sunt mai întâi verzi, apoi negre, lucioase și
suculente.
Substanțele active sunt reprezentate de alcaloizi, în special hiosciamină,
atropină, scopolamină, beladonină. Produsele farmaceutice bazate pe extracte de
beladonă sunt indicate pentru combaterea colicilor gastrointestinale și a spesmelor
biliare. În prezent nu se mai utilizează în medicina populară din cauza toxicității
neobișnuit de mari.

Urzică

Urzica (Urtica dioica) este o specie de plante erbacee, perene, din

genul Urtica, familia Urticaceae. Urzica este răspândită prin locuri
necultivate de la câmpie, deal sau munte, în Europa, nordul Africii,
Asia și America de Nord.
Partea subterană : rizom subțire, cilindric, brun-deschis, lung și
ramificat, cu numeroase rădăcini subțiri, pâsloase; Tulpina (cu 4
muchii evidente) și frunzele, opuse, ovale, dințate pe margini, sunt acoperite cu
perișori urticanți, a căror atingere provoacă bășicarea pielii și mâncărimi. Poate
ajunge până la un metru înălțime. Florile sunt dioice, dispuse pe plante diferite, în
panicule dispuse la axila frunzelor superioare. Semințele sunt nucule ovale, verzui,
cu perigonul persistent.
Urzicile au următoarele proprietăţi medicinale: diuretic, hemostatic (opreste
sângerarea), antiseptic,
Emolient, depurativ, combate reumatismul şi anemia, vindecă rănile şi ulcerul,
stimulează creşterea părului, luptă împotriva bolilor de rinichi, reglează tensiunea
arterială şi nivelul de zahăr în sânge, stimulează apetitul.
În medicina tradiţionalã, preparatele din urzicã sunt recomandate în afecţiuni
cum ar fi plãgile atone, ulcerele varicoase sau hemoroizii.

Nalbă mare
Nalbă mare (Althaea officinalis) este o plantă
erbacee, bianulală sau vivace, din familia Malvaceae,
cunoscută sub denumirile populare de : nalbă albă, nalbă
bună, nalbă de câmp, nalbă de luncă, rujă. Plantă erbacee,
bianuală sau vivace, cu tulpină dreaptă, înaltă de până la 1
m, ramificată și acoperită cu peri, cu flori mari de culoare
roz-violacee cu vinișoare violete, frunze lung-pețiolate, verzi-albicioase și catifelate
datorită perilor foarte deși. În flora spontană vegetează numai în zonele de câmpie,
prin locuri ruderale, pe lângă drumuri, garduri și pe lângă zidurile caselor părăsite.
Înflorește din iulie și până în septembrie. Atât frunzele, cât şi florile se aşază în
straturi subţiri şi sunt uscate la întuneric, pentru a nu li se distruge pigmenţii
antocianici. Odată uscate, frunzele şi florile se folosesc la prepararea de infuzii,
decocturi şi pulberi.
Rãdãcinile conţin amidon, mucilagii, substanţe glucidice şi lipidice, taninuri,
flavonoizi, sãruri minerale. Frunzele conţin mucilagii, glucide, ulei volatil iar florile
conţin mucilagii, flavonoide, glucoronat de flavone, flavonoli, saponozide, taninuri,
uleiuri volatile, antocianozide, derivaţi feolici (acizi cafeic, clorogenic, cumaric),
substanţe glucidice, acizi graşi, săruri minerale;
 Toate cele 3 părţi ale plantei au acţiune antiinflamatorie, decongestivă,
emolientă, expectorantă, antidiareică, antialgică, imunomodulatoare.

Frag

Fragul - denumire științifică Fragaria vesca, denumire populară

agrange, buruiană de fragi, căpșuni de pădure, fragi de pădure,
frăguță sălbatică, frunză, vărăguțe,fragi-de-câmp. Specie cu un
areal mare de răspândire ,cuprinzând Europa ,Nordul Africii
,America de Nord și de Sud . Plantă mezotermofită ,helio-
sciadofită eutrofă care crește îndeosebi în zona pădurilor de stejar - etajul molidului ,
la marginea pădurii , în ochiuri de pădure, poieni și fânețe recente .Ele se pot gâsi cât
în pădure pe atât și în parcuri.
Fructele sunt consumate proaspete sau sub formă de magiunuri, dulcețuri.
Fragul este renumit pentru gustul deosebit de parfumat al fructelor mici,
asemănătoare cu căpșunul. Fructele conțin mucilagii, pectine, glucide, vitaminele A,
B1, B2, PP și C, acid salicilic, antocianidina, protide, lipide, taninuri, acizi organici,
săruri minerale de potasiu, sodiu, calciu, magneziu, fier, fosfor. Frunzele conțin
taninuri elagice, fragarol, cvercetol, cvercitrină, citrol, săruri minerale, ulei volatil,
zaharuri, vitamina C, acizi organici (citric, malic).

Păducel
Păducelul (Crataegus monogyna) este un arbust (2 – 6 m)
din familia Rosaceae, are florile albe și fructele roșii ce au un
miros caracteristic și un gust amărui. Din ele se obțin
extracte care sunt folosite în primul rând, la ameliorarea
tulburărilor legate de problemele cardiace cu substrat nervos.
Păducelul este răspândit în Europa Centrală, dar poate fi
întâlnit și în Asia de Sud-Vest până în Afganistan. El crește pe solurile calcaroase sub
formă de tufișuri la liziera pădurilor.
 Ceaiul de păducel are un miros neplăcut și un gust fad, dar se poate aromatiza
cu lămâie sau alte extracte. Ceaiul este utilizat în: tulburări de ritm cardiac, tahicardie
paroxistică, extrasistole, tulburări cardiace de origine nervoasă; eretism cardiac,
insuficientă cardiacă, angina pectorală stadiile I si II, algii precordiale, tahicardie.
Florile sau fructele de păducel asociate cu valeriana, vâscul și talpa gâștei își
potențează efectul medicinal.
Adjuvant in afecțiuni cardiace cu substrat nervos, ateroscleroză, cardiopatie
ischemică, aritmii, hipertensiune arterială.
Acțiuni ; Cardiotonic (efect inotrop pozitiv), coronarodilatator moderat ( crește
fluxul sanguin la nivelul arterelor coronare).

Iedera (hedera helix)

Iedera este o liana, o planta agatatoare, care poate

atinge peste 20 m lungime, care creste spontan in soluri
umbroase, cu umiditate crescuta. Frunzele tinere sutn
acoperite de peri, sunt palmat 3-5 lobate. Florile sunt
carnoase, au culoare galben-verzui sunt de dimensiuni
mici si sunt grupate in umbele. Fructul este o baca de
culoare violet inchis. iedera se recolteaza in lunile martie sau aprilie sau in luna
august. In scop fitoterapeutic se utilizeaza frunzele de pe ramurile sterile si lastrii
verzi terminali, rareori se folosesc si mugurii. Contine saponine, tanin, glicozizi,
flavonozide,  steroli, minerale, acizi organici. Iedera are efect antimicotic,
expectorant, cicatrizant, antiparazitar, antireumatic, antibiotic, vasodilatator,
antidiareic, febrifug, analgezic.
Uz intern: boli gastrointestinale, boli hepatice, boli reumatice, inflamatii ale
cailor respiratorii (bronsite, traheite, laringite in mod special), migrene, hipertensiune,
dismenoree, nevralgii, leucoree, tulburari menstruale - sub forma de infuzie, decoct.
Uz extern: celulita, micoze, veruci, luxatii, arsuri, insolatii - sub forma de
infuzie, decoct, spalaturi si bai locale, compresa, cataplasma.
 Efecte adverse: Planta este toxica, iar consumul ei se recomanda doar cu avizul
medicului. De asemenea, contactul cu frunzele determina alergie sau iritatii de
contact, iar consumul fructelor provoaca varsaturi, tremuraturi, migrene, diaree.  

Alunul (corylus avellana)

Alunul este un arbust din familia betulaceelor. creste prin

padurile de fag, de ulm, de stejar, in amestec cu arborii de baza
sau la margine, sub forma de tufisuri, in zona alpina si
subalpina. Poate fi intalnit si pe pajisti. Aria de raspandire – de
la campie pana la munte, frecvent in zona dealurilor. Poate
creste pana la cinci metri inaltime. Florile sunt sub forma de
matisori, iar frunzele, aproape ovale, au un petiol de unu-doi
centimetri. fructele (alunele) sunt achene si seamana cu ghinda
sau chiar cu jirul si se grupeaza cate doua – patru la un loc. Alunul infloreste din luna
februarie pana in aprilie. Valoare terapeutica au nu numai alunele, ci si frunzele,
coaja sau ramurile arbustilor tineri. Importanti in terapie sunt si matisorii de alun.
Fructele contin: azotati, calciu, fosfor, magneziu, potasiu, fier, cupru, sulf, sodiu,
vitaminele a si B, materii grase. Alunele de padure sunt, datorita aceste compozitii de
exceptie, puternic nutritive si cu valoare energetica mare. Alunele sunt considerate un
leac foarte bun impotriva anemiei hemolitice, in timp ce extractul de frunze si coji
sau de ramuri tinere este considerat eficient in periflebite.
Cu proprietati astringente, florile de alun (matisorii) pot fi utilizate in
prepararea ceaiurilor sudorifice. Mugurii de alun au si actiune antisclerotica.
Ca planta medicinala, alunul se remarca si prin puterea sa depurativa (de
curatire a organismului), precum si ca fortifiant.
Calitati terapeutice: nutritive, energetice, digestive, vermifug,
vasoconstrictoare si tonifiante.
 CONCLUZII

Plantele medicinale prezentate in aceasta lucrare reliefeaza importanta lor

pentru corpul uman. Beneficiile le obtinem in timp, iar rezultatele sunt mult mai
importante si efecte negative minime pentru om.
 Corpul uman este creat perfect, dar aceasta perfectiune este diminuata in
momentul aparitiei unei boli. Aparitia bolii este perceputa prin disconfort si durere.
Atenuarea durerii si chiar disparitia bolii se poate face prin consumul de ceaiuri.
Pentru fiecare boala si pentru fiecare afectiune exista mai multe feluri de ceaiuri:
„Dumnezeu a creat cate o planta pentru fiecare boala”.
Am putea fi cu totii mai sanatosi si mai bucurosi de viata daca am arata mai
multa intelepciune fata de plantele noastre medicinale. Bineinteles ca exista oameni
in ochii carora aceste plante medicinale sunt doar niste buruieni. Ar trebui sa ne
ocupam tot mai mult de plante si astfel vom scapa treptat de tot ceea ce ne supara.
Punctul de plecare este urmatoarea constatare: „daca plantele nu au nevoie de noi, noi
avem din ce in ce mai multa nevoie de ele si de substantele nutritive si terapeutice pe
care le elaboreaza prin biosinteza”. Atunci cand ne vom intoarce la natura si ne vom
recapata ceeea ce ea ne ofera, vom deveni mai sanatosi, ne vom recapata starea de
echilibru si confort.
In aceasta lucrare am incercat sa prezint cateva din plantele medicinale
cunoscute pentru cateva din afectiunile cele mai des intalnite in corpul uman.
Organele importante din corp: ficatul, stomacul, rinichii, inima, sangele sunt supuse
unor afectiuni datorate stresului, unei vieti, neechilibrate, o alimentatie precara,
fumatului, ele toate (organele) reactioneaza in prezenta acestor stimuli externi. Cred
ca daca vom reintroduce consumul de ceai in viata noastra multe din aceste afectiuni
vor fi diminuate.
Numarul plantelor medicinale intalnite si folosite pentru o afectiune este mult
mai mare decat cel prezentat de mine, dar ele sunt reprezentative pentru fiecare
afectiune in parte. Natura prin aceste mici si firave plante ne ofera speranta unei vieti
fara durere.
 BIBLIOGRAFIE

1. A. Radu - Botanica farmaceutica;

2. Gheorghe Dihoru – Ghid pentru recunoasterea si golosirea plantelor
medicinale;
3. Farmacognozie generala;
4. Homorius Popescu – Resurse medicinale in flora Romaniei;
5. Ovidiu Bojor – Ghidul plantelor medicinale si aromatice de la A la Z.