TEHNICI DE FINANŢARE A EXPORTURILOR

1.1.TEHNICI TRADIŢIONALE ŞI TEHNICI NECONVENŢIONALE DE FINANŢARE A

EXPORTURILOR

În accepţiunea cea mai largă, finanţarea reprezintă totalitatea mecanismelor, tehnicilor

şi a instrumentelor prin care sunt procurate mijloacele băneşti necesare pentru realizarea
unor activităţi economico-sociale, sau, în cazul de faţă, a afacerilor de comerţ internaţional,
aici intervenind şi elementul de extraneitate.
Finanţarea afacerilor unei companii se poate realiza din două mari categorii de
surse: cele proprii, respectiv cele constituite sau rezultate din activitatea economică a
acesteia şi cele atrase, respectiv împrumuturile contractate pentru realizarea sau
dezvoltarea afacerii, în acest ultim caz, finanţarea bazându-se pe o relaţie de creditare.
Principiile generale care coordonează decizia de finanţare sunt aceleaşi pentru
mediul intern ca şi pentru mediul internaţional, totuşi, finanţarea internaţională se distinge
printr-o serie de elemente care-i măresc gradul de complexitate.
Prima diferenţă faţă de mediul intern este aceea că finanţarea tranzacţiilor
internaţionale implică două sau mai multe valute şi, de aici apariţia riscului de curs valutar,
necesitatea luării în consideraţie a riscurilor valutare şi a diferitelor clauze şi metode de
acoperire.
A doua diferenţă constă în faptul că instituţiile şi mecanismele de finanţare diferă de
la ţară la ţară şi în diferite sisteme de drept.
Cea de-a treia deosebire ne arată faptul că tehnicile de finanţare internaţională sunt
adaptate diferitelor forme de realizare a tranzacţiilor: finanţarea exportului, a importului, a
proiectelor de cooperare internaţională, a investiţiilor internaţionale, a filialelor în străinătate,
etc.
La fel ca în multe alte sectoare de activitate şi în cea de comerţ exterior şi cooperare
economică internaţională acoperirea necesarului de resurse se realizează în bună parte pe
calea creditelor obţinute de la băncile comerciale, în cazul statelor europene, de la bănci de
investiţii în cazul SUA sau de la alte instituţii specializate.
Cea mai mare parte a fondurilor de care firmele care produc sau comercializează
mărfuri pentru comerţul exterior au nevoie sunt credite pe termen scurt.
Pentru exporturile complexe, pentru produsele cu ciclu lung de fabricaţie, pentru
investiţiile externe sau pentru diferite forme de cooperare economică internaţională firmele
apelează la creditele pe termen mediu şi lung.
Finalitatea economică a creditării bancare conduce la necesitatea menţionării în
contract a destinaţiei creditului. În raportul dintre bancă şi clientul debitor, această menţiune
conferă băncii dreptul de a controla utilizarea fondurilor în concordanţă cu destinaţia
prevăzută şi dreptul de a rezilia contractul în cazul deturnării fondurilor de la această
destinaţie, cu obligaţia pentru client de a rambursa imediat sumele utilizate. 1
Finanţarea prin metode moderne, neconvenţionale a activităţii de investiţii a firmelor de
export-import reprezintă o soluţie alternativă la finanţarea bancară tradiţională pe termen
mediu şi lung, care facilitează accesul exportatorilor şi importatorilor la realizarea
tranzacţiilor cu bunuri de capital. Principalele tehnici de finanţare neconvenţională pe
termen mediu şi lung sunt forfetarea şi leasingul.
Cum aceste tehnici de finanţare nu sunt legate direct de asigurarea creditului la
export, nu vom dezvolta această temă, rezumându-ne doar la a puncta câteva avantaje ale
celor două tehnici de creditare.
Din punctul de vedere al forfetării primare, exportatorul are următoarele facilităţi:
- transformarea unei vânzări pe credit într-o vânzare la vedere;
- finanţarea tranzacţiei se realizează integral;
- îmbunătăţeşte lichiditatea ca urmare a încasării imediate a contravalorii
exporturilor;
- transferă riscul de neplată în totalitate, deoarece nu există regres asupra sa, odată
ce înscrisurile au fost vândute forfetorului;
- elimină riscul fluctuaţiei dobânzii, de transfer şi a celui de neplată;
- utilizează o documentaţie relativ simplă;
- nu condiţionează ţara de origine, aşa cum se procedează în general de agenţiile de
garantare a creditelor de export;
- dobânda ramâne fixă până la scadenţa creditului.
În cazul finanţărilor prin metoda leasingului se oferă agenţilor economici o serie de
avantaje economice în special pe linia trezoreriei sale deoarece:
- bunurile mobile care sunt importate în scopul utilizării în sistem leasing se
încadrează în regimul bunurilor cu admisie temporară, pe toată perioada contractului
de leasing, cu exonerarea totală a obligaţiilor vamale;
- permite intrarea bunului în proprietatea agentului economic care a închiriat bunul
respectiv în baza unui contract de leasing, după expirarea contractului, cu plata
valorii rămase neamortizate;
- facilitează introducerea tehnicii noi în procesul productiv;
- conferă un grad mare de flexibilitate şi acces rapid la sursa de finanţare;
- asigură finanţarea integrală a unor investiţii în condiţiile unor resurse financiare
insuficiente;
- comisionul de gestionare a contractului şi dobânda de leasing constituie cheltuieli
deductibile fiscal diminuând venitul anual impozabil iar cheltuiala aferentă amortizării
bunului se înregistrează tot în contabilitatea utilizatorului, şi nu la proprietar;
- utilizatorul îşi poate alege singur furnizorul pentru produsul dorit;
- nu împiedică utilizatorul să contracteze în paralel un credit bancar;

11
Turcu Ioan, Drept bancar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, vol. III, pag.32
 - pentru operaţiunile de lease-back, utilizatorul poate obţine finanţarea prin vânzarea
de active din patrimoniul propriu, încheind un contract de cumpărare
în leasing, pe o perioadă determinată.
Introducerea pe scară largă a leasingului poate fi o soluţie care să permită accesul
agenţilor economici la utilaje, echipamente şi tehnologii moderne, inclusiv pentru
impulsionarea operaţiunilor de comerţ exterior.
Studiul mecanismului asigurării riscurilor de neplată a creanţei nu poate fi disociat de
cel al sistemului de finanţare a exporturilor.
Pentru a fi în măsură să acorde un credit unui debitor străin, operatorul (exportator sau
instituţie de credit) trebuie să acopere riscurile legate de credit şi să găsească resurse care
să le permită finanţarea până la plata făcută de debitorul străin. În plus, pentru a fi
competitiv, operatorul trebuie să şi obţină resursele băneşti cu o dobândă moderată şi
stabilă.
Această constatare a determinat unele state să intervină nu doar în asigurarea riscurilor
la export ci şi în finanţarea creditelor consimţite cumpărătorilor străini în condiţiile
privilegiate. Evoluţia sistemelor de finanţare a exporturilor are o incidenţă directă asupra
modalităţii de asigurare1. În anumite sisteme, cum este cel francez, asigurarea creditului
este obligatorie pentru finanţarea exporturilor cu dobândă privilegiată. Aceste aprecieri sunt
valabile pentru creditele pe termen mediu şi lung.

1.1.1. FINANŢAREA EXPORTURILOR PRIN CREDITE PE TERMEN SCURT

Finanţarea operaţiilor pe termen scurt2 este asigurată de regulă de băncile comerciale,

la dobânda pieţei, fără intervenţia statului în sensul scăderii sau stabilirii dobânzii.
Noţiunea de termen scurt este destul de fluidă, variind în funcţie de ţară şi de problema
pusă. În materia finanţării exporturilor, frontiera între termen scurt şi mediu este fixată între
18 şi 24 luni.
Banca de Import – Export a României (EXIMBANK) foloseşte noţiunea de credit pe
termen scurt ca fiind perioada de maxim 360 zile între constituirea obligaţiei de plată din
partea debitorului extern (conform contractului de export ) şi scadenţă 3.
Nu există, în acest caz legături obligatorii între asigurare şi finanţare.
Totuşi acoperirea riscurilor operaţiunii prin cedarea beneficiului poliţei de asigurare 4
constituie o garanţie pentru bancă. Pentru acest motiv, de cele mai multe ori, în practică,
societăţile bancare condiţionează acordarea creditului de existenţa asigurării.

11
Genevieve Barral, op. cit., p. 18
22
Noţiunea de termen scurt este destul de fluidă, variind în funcţie de ţară şi de problema pusă. În materia
finanţării exporturilor, frontiera între termen scurt şi mediu este fixată între 18 şi 24 luni.
33
cnf. disp.art. 11 din Normele privind derularea, în numele şi contul statului, a activităţii de asigurare pe
termen scurt a riscului de neplată la extern
44
Infra, ….
 1.1.2. FINANŢAREA EXPORTURILOR PRIN CREDITE PE TERMEN MEDIU SAU
LUNG

Creditele pe termen mediu sau lung beneficiază, în principalele ţări industrializate, de

mecanisme de finanţare foarte variate.
În anumite ţări, intervenţia statului în domeniul finanţării are un caracter sistematic
(exemplu: cazul Franţei, până în 1985). În altele 1, această intervenţie se face de la caz la
caz, în funcţie de caracteristicile operaţiei şi ale ofertei concurenţei străine (Belgia, Olanda).
În fine, în alte ţări precum Germania, această intervenţie are caracter excepţional.

Finanţarea cu dobândă privilegiată sau cu dobânda pieţei

Pentru a încuraja dezvoltarea exporturilor, ţările în care rata dobânzii este ridicată au
fost nevoite să instaureze un sistem de finanţare cu dobândă privilegiată, adică în care este
cuprinsă o subvenţie de natură să scadă dobânda creditului acordat cumpărătorului.
Tehnicile de subvenţionare utilizate sunt variate. Astfel, Banca Naţională poate aplica o
taxă de rescontare privilegiată; Trezoreria, prin intermediul unui organ specializat sau al
unui organ mandatat în acest sens poate vărsa diferenţa între dobânda contractuală şi
dobânda reprezentând costul resurselor financiare necesare băncii sau exportatorului;
băncile naţionale sau alte instituţii de credit ale statului pot acorda împrumuturi cu dobândă
privilegiată.
Limitarea subvenţiilor în ceea ce priveşte dobânda este un obiectiv major al Acordului
între ţările industrializate ce reglementează creditele la export sau al “Consensus”-ului.

Finanţarea cu dobândă fixă sau cu dobândă variabilă

Sistemele de finanţare beneficiind de susţinerea statului cuprind, în general, un al
doilea element care îi permite operatorului să îşi îmbunătăţească oferta: sistemul
garantează, cel puţin pentru o parte din credit, o dobândă fixă la care operatorul îşi poate
procura resursele financiare necesare pe perioada creditului.
Această dobândă este, în multe cazuri, determinată înainte de semnarea contractului.
Operatorul poate, în aceste condiţii să ofere o dobândă fixă ce va rămâne valabilă o
anumită perioadă de timp1.
În absenţa acestei garanţii (a dobânzii stabile), exportatorul, în cazul creditului furnizor,
sau banca, în cazul creditului acheteur, sunt constrânse fie să facă o ofertă în care
dobânda este variabilă, care poate fi refuzată de cumpărătorul străin, fie să prevadă o
marjă pentru a acoperi riscul variaţiei dobânzii, ceea ce poate creşte dobânda din ofertă 2.

11
Genevieve Barral, op. cit., pag. 19..
11
Această perioadă de timp este limitată acum la 6 luni prin Consensus.
22
Genevieve Barral, op. cit., p. 19.
 Aceştia mai pot să recurgă la operaţiuni de swap de valute 3 sau la alte operaţiuni
financiare. Dar aceste tehnici recente şi sofisticate sunt scumpe pentru operaţiuni mici.

1.2. CREDITUL FURNIZOR

Pentru a cuprinde noţiunea de “credit furnizor”, trebuie făcută diferenţa între cele două
sensuri în care aceasta este folosită. Pe de o parte, distingem între creditul furnizor acordat
de către exportator cumpărătorului străin (deci un credit comercial, cu element de
extraneitate) şi pe de altă parte creditul furnizor acordat exportatorului de bănci sau instituţii
de credit din ţara acestuia (credit bancar).

1.2.1. CREDITUL FURNIZOR COMERCIAL

Pentru prima accepţiune a acestei noţiuni, s-a arătat 4 că “acest credit furnizor (sau de
export) este acordat de un furnizor (exportator) cumpărătorului (importator) prin livrarea de
mărfuri, furnizorul acceptând ca importatorul să achite valoarea mărfii la o dată convenită
de părţi”.
Vânzarea de mărfuri pe credit reprezintă un avantaj oferit de exportator importatorului,
pentru a-şi facilita vânzările proprii. Prin aceasta, oferta exportatorului devine mai atractivă
pentru cumpărătorii străini care pot plăti după ce ei înşişi valorifică marfa astfel
achiziţionată.
Prin aceasta, însă, exportatorul preia riscul de neplată a preţului pentru care trebuie să
se asigure. În urma acordării acestui credit, exportatorul îşi
diminuează fondurile proprii, situaţie ce poate fi remediată fie prin scontarea la bancă a
efectelor de comerţ (cambii, bilete la ordin) primite de la importator, fie prin contractarea
unui împrumut bancar.
În doctrină se indică faptul 1 că acest credit comercial este adesea denumit credit
furnizor întrucât se realizează sub forma unui termen de plată acordat de către furnizor
clienţilor săi, fie prin simpla menţiune pe factură “plătibil în... zile” (în general între 30 şi 120
de zile), fie prin acceptarea în plată a unor efecte de comerţ a căror scadenţă echivalează
cu acest termen.
Această practică indică o uzanţă comercială foarte veche şi apare, în mod normal, în
baza raporturilor de încredere ce se stabilesc între părţi.

33
Swap-ul de valute este un instrument, graţie căruia 2 operatori în contrapartidă procedează la schimburi de
capital (la începutul şi la sfârşitul operaţiunii de swap) şi de dobândă (anuală, semestrială, lunară etc.) în
valute diferite. Obiectivele esenţiale ale operaţiunilor de swap sunt transformarea unei creanţe în altă valută,
reducerea costului datoriei şi gestionarea riscului de schimb.
44
Constantin Floricel, Relaţii valutare financiare internaţionale, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996,
pag. 182; în acelaşi sens, Paul Bran, Relaţii valutar-financiare internaţionale, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1990, pag. 115.
11
Annie Mouthier, Le credit bancaire, Ed. Performa, Paris, 1986, pag. 89.
 Aşadar, pentru ca exportatorul să se poată refinanţa prin scontarea efectelor de
comerţ, trebuie fie ca importatorul să emită un bilet la ordin, fie ca furnizorul să emită o
cambie asupra importatorului acceptată de acesta din urmă. În cazul unui credit furnizor de
valoare mare sau acordat pe o perioadă de timp mai lungă, se apelează şi la constituirea
de garanţii. Pentru facilitarea refinanţării, aceste garanţii trebuie să fie menţionate în
cuprinsul efectului de comerţ.
În cazul în care exportatorul apelează la un credit bancar de mobilizare a creanţelor, în
lipsa efectelor de comerţ, el va trebui să înmâneze bancherului documentele ce atestă
existenţa şi termenul creanţei între acestea, deosebit de importantă fiind factura acceptată
de cumpărător.
În literatura de specialitate2 s-a subliniat necesitatea existenţei acestui tip de credit
arătându-se, că în afară de faptul că este un credit extrabancar, creditul furnizor constituie
o activitate accesorie raporturilor comerciale, interesul urmărit nefiind de natură pecuniară
ci comercială.
Într-adevăr, faptul că acest credit este extrabancar îl face să fie mai suplu, mai uşor de
folosit, nefiind încorsetat în regulile bancare, uneori prea stricte. Totuşi, furnizorul va trebui
să ţină seama de cerinţele bancherului său, în cazul în care va dori să se refinanţeze.
S-a spus că interesul urmărit nu este de natură pecuniară, ci comercială întrucât
furnizorul nu intenţionează să obţină un profit prin practicarea unei dobânzi mai mari decât
dobânda de refinanţare, ci urmăreşte promovarea produselor sale, creditul furnizor fiind
menit să faciliteze încheierea tranzacţiilor comerciale.
În esenţă, utilizarea creditului furnizor comercial, prezintă avantaje pentru ambele părţi.
Astfel, cum s-a arătat, pentru furnizor acest tip de credit reprezintă un mijloc suplimentar de
atragere a clientelei, în timp ce pentru cumpărător (care este beneficiarul lui) respectivul
credit prezintă semnificaţia unui instrument de disponibilizare a resurselor financiare şi
uneori un instrument de reducere a costurilor (în situaţia în care costul creditului comercial
este mai mic decât costul creditului pe care cumpărătorul îl poate contracta).

1.2.2. CREDITUL FURNIZOR BANCAR

Din punct de vedere al tehnicii bancare, creditul furnizor a primit numeroase definiţii.
Astfel, el este definit1 ca fiind “un credit cu dobândă fixă acordat vânzătorului-furnizor prin
scontarea titlurilor de credit existente şi irevocabile pe care acesta le are asupra
cumpărătorului străin”.
Această definiţie are în vedere creditul furnizor aşa cum este el practicat în mod
obişnuit de către băncile franceze, unde este necesară intervenţia Băncii Franceze de
Comerţ Exterior şi, dacă durata creditului este mai mare de trei ani şi cea a COFACE.

22
M. Pasta, Les financements intreprises; aspects juridiques et fiscaux d’un circuit extrabancaire du credit,
These, Paris I, 1975.
11
Jean Pierre Mattout, op. cit., pag. 51.
 În Franţa, băncile comerciale pot cere garantarea creditelor de către BCFE. În acest
caz, banca optează irevocabil ca toate creditele furnizor acordate de ea prin contracte
semnate într-un interval de 12 luni de la luarea angajamentului să fie garantate. De
asemenea, furnizorul poate recurge la stabilizarea dobânzii care se realizează prin
intervenţii BCFE care suportă diferenţa între dobânda fixă cu care furnizorul s-a împrumutat
şi dobânda variabilă a pieţei. În cazul în care furnizorul a optat pentru stabilizarea dobânzii,
el este obligat să încheie un contract de asigurare a creditului pentru riscurile de natură
politică.
Noţiunea de credit furnizor este utilizată şi în sens larg 1, arătându-se că este o formă
tradiţională a creditului pentru export şi că exportatorul poate obţine un credit de
prefinanţare sau un credit pentru mobilizarea creditului pe care el însuşi l-a acordat
cumpărătorului străin.
În primul caz, al creditelor de prefinanţare este vorba de creditele de pregătire a
operaţiei de export fiind acordate fie pentru o anumită comandă
fie într-o manieră generală pentru finanţarea operaţiunilor de export (credite globale de
exploatare sau credite revolving2).
În mod plastic s-a arătat despre acest tip de credite 3 “că ele sunt destinate să susţină în
amonte exporturile viitoare, în scopul asamblării sau finisării mărfurilor de desfăcut în
străinătate”.
Creditele de prefinanţare sunt fie specializate, fie generale (credite de trezorerie) 4.
O comandă poate fi suficient de importantă pentru ca exportatorul (furnizorul) care a
obţinut-o să ceară bancherului său să îi acorde un credit special destinat, care să îi permită
să facă faţă cheltuielilor de finanţare a perioadei de fabricaţie, respectiv un credit de
prefinanţare specializat.
Se poate întâmpla, însă, şi ca un furnizor să exporte frecvent doar o parte a producţiei
sale; o parte corespunzătoare a cheltuielilor de trezorerie pe care furnizorul le suportă
pentru întreaga sa producţie poate fi atribuită activităţii sale de export. Aceasta a determinat
apariţia unei forme particulare de credit de prefinanţare, care se aplică succesiv tuturor
mărfurilor pentru export şi care astăzi este numită credit de trezorerie.
În cel de-al doilea caz, al creditelor de mobilizare a creanţelor, este vorba, în principiu,
de o operaţie de scontare care prezintă particularităţi întrucât creanţa mobilizată este o
creanţă asupra unui debitor străin5.
Se face distincţie între creditul furnizor pe termen scurt (de obicei max. 18 luni), credit
pe termen mediu (între 18 luni şi 5 ani) şi credit pe terme lung (uzual, peste 5 ani). Banca
va acorda exportatorului un credit mai lung sau mai scurt, în funcţie de facilitatea pe care
însuşi furnizorul a acordat-o.

11
Pascal Ancel, Droit du credit, Ed. Litec, Paris, 1986, pag. 196.
22
Acesta se acordă în limita unui plafon global, care se determină periodic pe baza analizei fluxului de
lichidităţi. Din disponibilul acestui cont se efectuează plăţi către terţe persoane, pe baza ordinelor de plată
semnate de către titularul contului, adică de către debitor.
33
Christian Govalda, Jean Stouffet, Droit bancaire: institutions, comptes, opérations, services, Ed. Litec, 1992,
pag. 583.
44
Jacques Ferronnière, Emmanuel de Chillaz, Les operations de Banque, Ed. Dalloz, Paris, 1980, pag. 581 şi
urm.
55
Pascal Ancel, op. cit, pag. 196.
În vederea acordării acestui tip de credit, banca va trebui să obţină de la clientul său,
exportatorul, toate documentele ce atestă existenţa şi termenul de scadenţă a creanţelor
(pe care acesta le are asupra cumpărătorului străin): contractele comerciale, facturile
acceptate şi, mai bine, domiciliate la ghişeul băncii, documentele vamale, documentele de
expediţie etc. Onorabilitatea şi solvabilitatea cumpărătorului străin sunt deosebit de
importante în aprecierea generală a riscului 1.
În cazul în care pentru garantarea creditului furnizor comercial, cumpărătorul străin a
constituit garanţii în favoarea furnizorului, trebuie făcută şi transmiterea acestora către
bancă. Această transmitere poate fi o operaţiune dificilă fiind necesară notificarea
cumpărătorului străin conform dreptului aplicabil acestuia 21.
Pentru ca această operaţiune să fie opozabilă cumpărătorului el va trebui înştiinţat prin
notificare.
Deşi prezintă asemănări cu instituţia cesiunii de creanţă, operaţiunea de mobilizare a
creanţelor are o natură juridică diferită: dacă în cazul cesiunii de creanţă, creditorul cedent
răspunde de existenţa actuală a creanţei şi a accesoriilor sale, în cazul creditului de
mobilizare a creanţelor, furnizorul rămâne debitor al băncii.
Pentru evitarea complicaţiilor este preferabil ca acest credit să se realizeze pe calea
scontării titlurilor de credit (cambia, bilet la ordin) emise în cadrul unui contract de export.
Scontarea reprezintă o operaţiune de preluare de către o bancă comercială a unui titlu
de credit de la beneficiarul acesteia înainte de scadent, contra plată (suma înscrisă în titlu,
mai puţin taxa de scont) şi ea se face prin girarea respectivului titlu de credit.
Operaţia de scontare are anumite caractere specifice:
a) este o operaţie de credit care se realizează prin emiterea unui titlu de credit ce
conferă drepturi contra unui terţ şi a cărui plată este garantată de către remitentul titlului;
b) presupune transmiterea proprietăţii titlului către bancă;
c) în caz de faliment al furnizorului banca nu are obligaţia restituirii titlului către
judecătorul sindic (efect al transmiterii proprietăţii)
d) este, în principiu, lipsit de caracter speculativ întrucât banca reţine doar remuneraţia
normală.
Avantajele mobilizării creanţei asupra cumpărătorului străin prin scontarea titlurilor de
credit sunt următoarele:
- banca dobândeşte un efect de comerţ a cărui plată este datorată concomitent cu
clientul creditat şi de către terţ, ceea ce face ca încasarea ei să fie sigură;
- în baza efectului translativ al girului se transmit către bancă toate drepturile accesorii
(dreptul de ipotecă, gaj, alte garanţii) printr-o declaraţie de voinţă cu eficacitate cambială,
fără a fi necesară îndeplinirea formalităţilor proprii dreptului comun şi, aceste drepturi
accesorii sunt purgate de excepţiile personale opozabile girantului 1.
11
Jaques Ferronniere, Emmanuel de Chillaz, op. cit., pag. 588.
22
Jaques Ferronniere, Emmanuel de Chillaz, ibidem, pag. 590.
1

11
Pentru soluţionarea controversei ivite în doctrina română, legiuitorul a emis Decretul lege nr. 3673
OI.11.1940 pentru interpretarea art. 16 din legea cambiei şi a biletului la ordin. Aceeaşi soluţie a fost adoptată
şi în dreptul francez, italian şi belgian.
 - prin scont poate fi cesionată creanţa derivând din vânzarea de mărfuri faţă de tras
(cesiunea provizionului); cesiunea se face sub forma unei declaraţii unilaterale de voinţă şi
prin predarea titlului iar prin aceasta creanţa cauzală a trăgătorului faţă de tras îşi păstrează
natura sa juridică originală, cauzală, devenind un accesoriu al dreptului de creanţă
cambială2.
În general sunt preferate titluri de credit semnate de debitorul străin, respectiv cambii
trase de exportator asupra cumpărătorului străin şi acceptate de către acesta sau bilete la
ordin emise de cumpărătorul străin la ordinul exportatorului. 3
În ceea ce priveşte creanţa furnizorului, aceasta poate proveni din furnizarea de bunuri
dar şi din prestări de servicii legate de livrarea sau montajul acestor bunuri. În general
creanţa trebuie să aibă durata între 18 luni şi 7 ani iar cuantumul şi data exigibilităţii trebuie
să fie certe. Această din urmă condiţie va fi îndeplinită în cazul în care cumpărătorul străin
acceptată o cambie trasă asupra sa sau emite un bilet la ordin.
În cazul în care statul intervine în sensul acordării de ajutor furnizorului, trebuie
respectate anumite reguli şi anume:
- este finanţabilă doar partea naţională din produs (ajutorul statului la export este
rezervat produselor naţionale)
- creditul poate fi de până la 100% din creanţele finanţabile dar sunt excluse aşa-
numitele “cheltuieli locale”, adică cele efectuate în ţara cumpărătorului şi care nu reprezintă
un export.
Realizarea creditului furnizor presupune participarea mai multor părţi. Pentru a se
proteja de orice risc, banca va solicita furnizorului să asigure creditul comercial acordat
cumpărătorului şi să transfere beneficiul contractului de asigurare în favoarea sa. În
această situaţie intervine asigurătorul de credit.
De asemenea, bancherul va putea căuta şi protecţia unei garanţii bancare 1 (de
exemplu, în sistemul francez aceasta poate fi acordată de BCFE), pentru care emiţătorul
garanţiei va cere, la rândul său o contra- garanţiei dată, de obicei de către banca
cumpărătorului2.
Bineînţeles, există posibilitatea mai simplă şi mai puţin oneroasă (comsioanele, spezele
bancare se plătesc o dată nu de 2 ori ca în cazul garanţiei-contragaranţiei) ca banca
cumpărătorului să emită o garanţie în favoarea băncii furnizorului, în schimbul emiterii

22
Legea uniformă de la Geneva nu a reglementat această chestiune socotind că este o problemă ce revine
dreptului naţional (art. 16 anexa II). În Italia a fost adoptată în acest sens Legea nr. 48 din 15.01.1934, iar
normele ce figurează în acest act normativ au fost adoptate şi de legiuitorul român (art. 100-103 din Legea
cambiei şi a biletului la ordin).
33
Sylvie Graumann - Yetton, Commerce internaional; Guide practique, Ed. Litec, Paris, 2002, pag. 297.
11
Garanţie bancară - angajament scris asumat de o bancă (banca garantă) în favoarea unei persoane
denumită beneficiarul garanţiei de a plăti acestuia o sumă de bani în cazul în care o altă persoană, denumită
ordonator în contul căreia se emite garanţia, nu a onorat o anumită obligaţie asumată printr-un contract sau a
onorat-o defectuos, faţă de beneficiarul garanţiei.
22
Conform Publicaţiei nr. 457 a CCI Paris: contragaranţie - orice garanţie titlu obligaţional sau alt angajament
de plată asumată de contragarant dată în scris, pentru plata unei sume de bani Garantului la prezentarea, în
conformitate cu termenii angajamentului asumat a unei cereri de plată scrise şi a altor documente specificate
în contragaranţie
acestei garanţii ea solicitând cumpărătorului anumite asigurări (ex: luarea unor inscripţii
ipotecare, gajarea unor bunuri etc.)
În cazul în care banca furnizorului se mulţumeşte doar cu transferul beneficiului poliţei
de asigurare în favoarea ei nu mai este necesară intervenţia instituţiilor de emitere a
garanţiei şi a contragaranţiei.
Pentru a evita indisponibilizarea sumei de bani acordate furnizorului în cadrul creditului,
banca va resconta titlurile, în general la o instituţie guvernamentală. Prin activitatea acestor
instituţii este încurajată acordarea de credite de mobilizare a creanţelor şi, prin urmare, este
încurajat exportul. Din păcate, Banca Naţională a României, instituţie abilitată pentru
rescont nu acceptă aceste operaţiuni fapt pentru care creditul de mobilizare a creanţelor nu
este folosit pe cât ar trebui în România.

livrare
EXPORTATOR CUMPĂRĂTOR

asigurare credit
credit
BANCA EXPORTATORULUI

refinanţare

INSTITUŢIE DE ASIGURARE A INSTITUŢIE

CREDITULUI GUVERNAMENTALĂ

1.3. CREDITUL ACHETEUR

1.3.1. NOŢIUNEA ŞI DEFINIŢIA CREDITULUI ACHETEUR

Creditul acheteur este o creaţie a practicii internaţionale căreia, ulterior, unii legiuitori
naţionali i-au recunoscut utilitatea, reglementând-o.
Formula creditului acheteur a apărut în cursul anilor 1960 pentru a suplini neajunsurile
creditului furnizor.
S-a afirmat despre apariţia şi dezvoltarea acestei tehnici de finanţare că ilustrează
fenomenul creării spontane de către practică de noi contracte nenumite 1. Desigur, nu este
vorba despre o construcţie juridică ex nihilo, creditul acheteur făcând apel la diferite instituţii
existente în dreptul naţional al statelor şi fiind un exemplu de exploatare a resurselor teoriei
generale a obligaţiunilor.

11
G. Cornu, L’evalution du droit des contracts en France, Journées de la Société de legislation comparée,
1979, pag. 447.
 Dacă în legislaţia unor state, ca de exemplu Franţa 2, creditul acheteur este reglementat
juridic, în legislaţia română nu găsim o reglementare a acestui tip de credit, deşi unele acte
normative fac trimitere la el3.
Dată fiind lipsa unei definiţii a creditului acheteur în legislaţia naţională, a rămas în
sarcina doctrinei să definească acest tip de contract.
Într-o lucrare de referinţă pentru studiul acestei instituţii 4, creditul acheteur internaţional
este definit ca fiind un tip de credit prin care o bancă sau un organism public de credite
pentru export, din ţara exportatoare, se angajează să acorde un împrumut direct
cumpărătorului străin în scopul achiziţionării de către aceasta de bunuri sau servicii de la un
furnizor din ţara exportatoare.
În continuare, autorul subliniază, în studiul acestei instituţii, mecanismul de plată directă
prin care banca (sau organismul de finanţare) va vira în contul exportatorului fondurile
împrumutate cumpărătorului străin.
Creditul cumpărător mai este definit 5 ca un credit bancar acordat de o bancă locală din
ţara exportatorului direct importatorului străin sau băncii acestuia pentru ca importatorul să
poată plăti marfa la livrarea ei.
Avem rezerve faţă de această definiţie, din ea deducându-se că împrumutul se face cu
transferul banilor în mâinile importatorului sau a băncii sale, astfel încât aceasta să
plătească direct exportatorului la livrare.
În fapt, în practica comerţului internaţional, creditul se acordă direct cumpărătorului,
care are obligaţia de restituire şi nu băncii sale, aceasta din urmă putând eventual garanta
restituirea creditului; plata se face de către banca ce a consimţit creditul, direct
exportatorului, după îndeplinirea unora sau a tuturor obligaţiilor, la prezentarea
documentelor convenite sau la un anumit timp după aceasta.
Această tehnică de acordare a creditului unei bănci din ţara cumpărătorului a fost
folosită o scurtă perioadă de timp (1967-1972) de către Office National du Ducroire Belge,
care accepta să asigure creditele acheteur în condiţii deosebit de restrictive 1.
Faţă de acestea, considerăm că nu trebuia ca în cadrul unei definiţii să fie inclusă
situaţia ce constituie excepţia.
S-a mai arătat că acest tip de credit 2 constă în acordarea de către bănci a unui credit
cumpărătorului străin, ceea ce îi permite acestuia să îşi achite obligaţiile faţă de exportator,

22
Prima reglementare juridică este cuprinsă în art. V din Legea 65 - 1159 din 30.12.1965 privind finanţele, iar
principalele dispoziţii ce reglementează această instituţie sunt cuprinse în Instrucţiuni ale Ministrului
Economiei şi Finanţelor şi BFCE.
33
Norma nr. 17/2002 a BNR publicată în Monitorul Oficial nr. 700 din 25.09.2002; Ordinul nr. 103/2002 al
Consiliului Concurenţei publicat în M.Of. nr. 591 bis din 24.05.2002; Anexa privind soluţiile referitoare la
aplicarea unor prevederi legale privind impozitul pe profit coroborate cu reglementările contabile armonizate
cu directivele europene şi cu standardele internaţionale de contabilitate publicat în M.Of. nr. 781 bis din
06.11.2003 (la Decizia nr. 9 din 08.10.2003 a Ministerului Finanţelor Publice).
44
G. Bordeaux, Le credit acheteur international, Ed. Economic, Paris, 1995, pag. 2.
55
Paul Bran, Relaţii valutare financiare internaţionale, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1990, pag. 114.
11
Doar pentru credite de tip monobloc, mai mari de 250 milioane franci belgieni, acordate pentru o perioadă
mai mare de 5 ani, dacă exportatorul şi banca demonstrau necesitatea recurgerii la o asemenea tehnică.
22
J. Ferronnière, E. de Chilot, op. cit., Ed. Dallaz, 1980, pag. 599.
acesta din urmă fiind degrevat de toate riscurile din momentul îndeplinirii corecte a
obligaţiilor contractului.
Deşi sunt redate corect beneficiile părţilor, nu este subliniate tehnica juridică folosită,
esenţială pentru o astfel de definiţie.
Faţă de aceste lipsuri, considerăm necesar a încerca formularea unei definiţii
cuprinzătoare, care să surprindă specificitatea acestui tip de credit.
În acest sens, creditul acheteur se poate defini ca fiind acel contract prin care banca
sau o altă instituţie financiară din ţara furnizorului acordă un împrumut cumpărătorului străin
prin asumarea angajamentului de plată a băncii către furnizorul autohton în cazul
prezentării documentelor prevăzute în contract, cu obligaţia pentru cumpărătorul străin de a
restitui suma de bani şi dobânda.
Pentru încheierea unui contract de credit acheteur este necesară existenţa unui
contract comercial separat, între furnizorul autohton şi cumpărătorul străin, contract ce
justifică cacheteurreditul acheteur, dar care din punct de vedere juridic este separat
complet de acesta.
În practică, creditul acheteur s-a dovedit a fi un instrument suplu, putând fi acordat atât
în monedă naţională (a băncii şi a furnizorului), cât şi în valută şi existând atât în varianta
monobloc cât şi cu plata progresivă.
În cazul creditului acheteur de timp monobloc, utilizarea sa se face în momentul
îndeplinirii de către exportator a obligaţiilor comerciale, la prezentarea documentelor
justificative. Acest tip de credit poate fi utilizat în mai multe tranşe, pe măsura executării
unor obligaţii contractuale destinate din punct de vedere juridic (de exemplu, pentru mai
multe livrări de produse).
Creditul acheteur cu plată progresivă serveşte la finanţarea perioadei de fabricaţie a
bunurilor, furnizorul fiind plătit fie la un termen prevăzut în contract (lunar, semestrial etc.),
fie la îndeplinirea unui stadiu prevăzut atât în contractul comercial cât şi în cel bancar.
În acest caz, tranşele de credit plătite furnizorului sunt determinate, în funcţie de
documentele prezentate, care pot fi facturi emise de furnizor şi acceptate de cumpărător
sau procese verbale de constatare întocmite în prezenta unui observator străin de contract.
Faţă de riscul suprafinanţării şi de cel al utilizării exagerate a creditului printr-o înţelegere
frauduloasă pentru bancă, dintre cumpărător şi furnizor, în practică este preferat cel de-al
doilea sistem.

1.3.2. RAPORTURILE JURIDICE DINTRE PARTICIPANŢI

În practică, creditul acheteur poate presupune mai mulţi participanţi decât cei arătaţi în
definiţie (bancă, furnizor şi cumpărător) prin crearea unor structuri contractual-financiare
complexe.
Astfel, se poate ca obiectul contractului comercial dintre furnizor şi cumpărător să nu fie
îndeplinit de însuţi furnizorul, ci de subantreprenori, sau ca furnizorul sau cumpărătorul să
apară ca un comisionar al unei terţe persoane.
 De asemenea, există posibilitatea ca acest credit acordat să fie finanţat de mai multe
bănci sau organisme financiare, fiind vorba despre credite consorţiale sau “multisourcing”.
Faţă de riscurile ridicate ce se pot întâlni în comerţul internaţional, în quasitotalitatea
cazurilor acest credit este asigurat de un asigurător profesionist.
Întrucât intervenţia asigurătorului va fi ulterior analizată pe larg, vom analiza pe scurt
relaţiile dintre participanţii de bază: furnizor, cumpărător şi bancă.
A. Raporturile juridice dintre furnizor şi cumpărător
Acestea sunt reglementate de contractul comercial, ce constituie baza întregului montaj
financiar.
Plata preţului reprezintă o obligaţie esenţială în cadrul acestor relaţii, astfel încât
contractul comercial va cuprinde clauze privind modalitatea de plată şi documentele
necesare pentru primirea preţului.
Între contractul comercial şi cel bancar există, în ciuda autonomiei lor, o relaţie strânsă,
dată de faptul că primul este privit fie ca o cauză a obligaţiei bancherului decurgând din
creditul acheteur1, fie ca o condiţie suspensivă2.
Dacă în dreptul franco-roman ne poate vorbi despre noţiunea de cauză, în dreptul
anglo-saxon această teorie a cauzei este ignorată, noţiunea de “consideration”
corespunzând unui concept diferit.
În practică, pentru a exista o corelare între prevederile celor două contracte, în cursul
negocierilor contractului de bază (comercial) se solicită din partea băncii o scrisoare de
intenţie, prin care aceasta să indice condiţiile în care ar fi de acord să finanţeze operaţiunea
de export.
În ceea ce priveşte relaţiile de bază dintre furnizor şi cumpărător, în cazul unor litigii
între aceştia, ele nu pot fi opuse băncii de către cumpărător pentru suspendarea plăţii.
Băncile sunt însă direct interesate de desfăşurarea în bune condiţii a contractului
comercial. Pentru a se apăra de unele dintre efectele nedorite ale nerealizării acestui
contract, băncile solicită angajamentul furnizorului pentru cazul în care înainte de
rambursarea creditului, cumpărătorul este supus unei proceduri colective datorată
deteriorării situaţiei sale, efect al neîndeplinirii corespunzătoare a obligaţiilor comerciale pe
care furnizorul le avea faţă de el.

B. Raporturile juridice dintre cumpărător şi bancă

Acestea sunt reglementate prin contractul de credit acheteur. Cumpărătorul are
calitatea de împrumutat şi este o persoană juridică cu sediul social în străinătate sau chiar
o filială străină (cu personalitate juridică, având naţionalitatea ţării în care este constituită) a
exportatorului.
Sunt1 excluse din sfera acestei noţiuni împrumuturile acordate de organisme
internaţionale precum Banca Mondială, Asociaţia Internaţională de Dezvoltare, Banca

11
G. Bordeaux, op. cit, pag. 243.
22
J.D. Calamari şi J.M. Perillo, Restatement of the Low of Contract, paragraf 11-2; Jean Pierre Mottout, Droit
Bancaire international, Ed. Banque, pag. 76
11
G. Bordeaux, op. cit., pag. 3.
Europeană de Investiţii, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, întrucât deşi
tehnica folosită este de multe ori aceeaşi, primează aspectul de ajutor pentru dezvoltarea şi
susţinerea exportului care nu se întâlneşte în cazul creditului acheteur clasic. Mai mult,
aceste operaţiuni sunt multinaţionale, organismele implicate solicitând oferte internaţionale
şi finanţând diverse operaţiuni indiferent de naţionalitatea furnizorului.
Un alt motiv pentru excluderea acestor credite din sfera creditului acheteur îl constituie
faptul că, dacă pentru cel din urmă, se aplică legea părţilor sau legea statului băncii (partea
cu prestaţia caracteristică), pentru împrumuturile acordate de organismele internaţionale se
aplică normele dreptului public.
Chiar dacă în cadrul creditului acheteur întâlnim organisme de susţinere a exportului
care acţionează în sensul menţinerii dobânzii la un anumit nivel (ex.: BCFE în Franţa,
Eximbank în SUA şi România), intervenţia acestora nu este determinantă pentru încheierea
contractelor de credit acheteur, existenţa lor fiind posibilă şi fără suportul statului
exportatorului.
Între cele două părţi: cumpărător şi bancă se încheie contractul de credit care este o
deschidere de credit internaţional.
Principalele clauze sunt aceleaşi indiferent de sistemul de drept şi sunt în general
impuse de asigurători. Date fiind riscurile pe care această tranzacţie le presupune, marea
majoritate a băncilor finanţatoare caută protecţia oferită de asigurător prin încheierea de
contracte de asigurare a creditului. Pentru a beneficia de această asigurare, băncile vor
încerca să nu se abată de la modelele de contracte de credit acheteur puse la dispoziţie de
către asigurători şi vor impune cumpărătorilor aceste modele 2.
Convenţia de credit acheteur cuprinde obligaţiile principale ale băncii, ale împrumutului-
cumpărător, condiţiile de utilizare a creditului, de rambursare normală şi anticipată,
garanţiile, dreptul aplicabil şi rezolvarea litigiilor.

a. Condiţiile de utilizare
Acestea se stabilesc în funcţie de tipul de credit acheteur (monobloc sau cu plata
succesivă), iar în contract se prevede obligaţia cumpărătorului-împrumutat de a aduce
documente din care să rezulte regularitatea constituirii sale şi autorizaţiile emise de
autorităţiile locale competente.
Contractul de asigurare a creditelor pentru export în comerţul internaţional
Sub influenţa dreptului american se cere o atestare dată de un jurist local (din ţara
cumpărătorului) care să certifice validitatea convenţiei de credit acheteur din punct de
vedere al dreptului ţării cumpărătorului.
În cadrul acestei convenţii, cumpărătorul-împrumutat subscrie bilete la ordin
reprezentând ratele de credit ce trebuie restituite. Dat fiind că nu se poate preciza cu
exactitate suma şi data la care trebuie plătite ratele (aceasta depinzând de momentul la
22
În Franţa, există un model elaborat de comunitatea bancară cu colaborarea COFACE; în SUA modelul-tip
de convenţie de credit acheteur a fost elaborat de către Eximbank şi cuprinde aproximativ aceleaşi clauze ca
şi modelul francez. În Condiţiile generale de asigurare pe termen mediu şi lung - credit cumpărător, Eximbank
România a prevăzut că nu se vor acorda indemnizaţii de asigurare în cazul unor pierderi rezultate din
redactarea incorectă sau cu omisiuni a Convenţiei de credit.
care furnizorul îşi îndeplineşte obligaţiile din contractul comercial şi este plătit),
cumpărătorul dă împuternicire băncii fie să completeze biletele în alb, fie să le modifice pe
cele existente1.
Este necesară subscrierea mai mult asemenea bilete, întrucât dacă în SUA biletele la
ordin cu rate multiple sunt permise 2, în ţările semnatare ale Convenţiei de la Geneva (1931)
nu se recunoaşte validitatea unor astfel de bilete.
Legea uniformă adoptată la Geneva permite regularizarea biletelor la ordin (art. 10) şi
având în vedere că aceeaşi lege interzice doar alterarea biletelor la ordin nu şi modificarea
lor, mandatul dat de emitent în acest sens este o practică corectă.

b. Obligaţia de plată directă în mâinile furnizorului

În sistemul creditului acheteur trebuie analizată obligaţia băncii de vărsare în mâinile
furnizorului a creditului acordat cumpărătorului.
În convenţiile-tip de credit acheteur folosite în Franţa şi Belgia este prevăzută clauza
conform căreia “împrumutatul... dă mandat împrumutătorului să plătească furnizorului
sumele menţionate”
Pornindu-se de la aceste prevederi, s-a afirmat că obligaţia băncii de plată de directă în
mâinile furnizorului trebuie calificată ca un mandat în interes comun 1. Avându-se în vedere
necesitatea garantării pentru exportator a plăţii directe, această formulă juridică a fost
găsită nesatisfăcătoare la un studiu aprofundat 2. Într-adevăr, în dreptul naţional al
diverselor state sunt prevăzute cauze de revocare a mandatului la care mandantul nu poate
renunţa anticipat (ex.: dolul grav al mandatarului sau forţa majoră), precum şi posibilitatea
renunţării la mandat.
Faţă de aceste neajunsuri s-a încercat analiza acestei obligaţii de plată prin asimilarea
sa cu alte instituţii, precum stipulaţia pentru altul (care nu este cunoscută în dreptul englez
şi nu justifică inopozabilitatea excepţiilor), cesiunea de creanţă (pentru care nu sunt
îndeplinite condiţiile, respectiv creanţa nu este certă şi nu se respectă formalitatea de
notificare a cesiunii) sau delegaţia (care în dreptul belgian şi american nu justifică
inopozabilitatea excepţiilor din raportul delegant-delegat).
Faţă de toate aceste dificultăţi, în doctrină 3 s-a afirmat teoria potrivit căreia obligaţia de
plată directă din cadrul creditului acheteur este specifică unei tehnici juridice sui generis
creată de practica internaţională comercială şi care rezultă dintr-un contract unilateral
încheiat între bancă şi exportatorul-beneficiar al obligaţiei de plată.
Într-adevăr, achiesăm la opinia potrivit căreia această obligaţie de plată este o obligaţie
sui generis rezultând dintr-un contract unilateral pentru următoarele argumente:
- între bancă şi cumpărător intervine un contract bilateral în cadrul căruia prima parte,
banca, îşi asumă printre alte obligaţii şi pe aceea de a-şi asuma faţă de un terţ (furnizorul) o
obligaţie în nume propriu.
11
G. Bordeaux, op. cit., pag. 103.
22
UCC - secţiunea 3-106.
11
Jean Pierre Mattout, op. cit., pag. 84
22
G. Bordeaux, op. cit., pag. 219.
33
G. Bordeaux, ibidem., pag. 223.
 - acest contract de credit acheteur este perfect din momentul închirierii sale; dacă
banca nu şi-ar îndeplini obligaţia asumată, ea ar fi răspunzătoare faţă de cumpărător pentru
toate daunele produse de această neexecutare.
- furnizorul nu ar putea avea o acţiune directă contra băncii dacă nu şi-ar întemeia
pretenţiile numai pe contractul de credit dintre bancă şi cumpărător, deoarece este străin de
raportul juridic dintre acesta.
- din momentul în care banca notifică furnizorului încheierea contractului de credit
acheteur, ea îşi asumă o obligaţie în nume propriu faţă de acesta.
- această obligaţie rezultă din declaraţia de voinţă a băncii, acceptată de furnizor, deci
dintr-un contract între aceştia.
- acest contract este abstract şi unilateral, dând naştere la obligaţii doar în sarcina
băncii; obligaţia furnizorului de a prezenta băncii documentele prevăzute în contract nu este
o contraprestaţie, ci o condiţie a efectuării plăţii de către bancă.
Contractul fiind unilateral, încheiat în interesul furnizorului, este perfect din momentul în
care declaraţia de voinţă a ajuns la cunoştinţa furnizorului, acestea nefiind ţinut să
comunice acceptarea sa.

c. Clauze privind inopozabilitatea excepţiilor

Deşi, aşa cum am arătat anterior, există o strânsă legătură între contractul bancar şi cel
comercial, prin voinţa părţilor se face o “îndepărtare” a acestora în sensul că se prevede ca
cele două contracte să îşi producă efectele absolut independent unul de celălalt.
Astfel, în cuprinsul contractului de credit acheteur este stipulată clauza conform căreia
împrumutătorul (banca) este absolut străin de contractul încheiat între cumpărător şi
furnizor, împrumutatul neputându-se sustrage de la îndeplinirea obligaţiei asumate prin
acest contract (cel de credit acheteur) prin opunerea faţă de împrumutător a reclamaţiilor
sau excepţiilor rezultând din executarea contractului de bază sau a raporturilor personale
cu furnizorul (în dreptul francez, clauza Isabel).
Fiind stipulată în interesul băncii, aceasta inopozabilitate nu este absolută. În acelaşi
contract de credit acheteur este stipulată clauza potrivit căreia în cazul anulării sau
întreruperii contractului comercial, banca poate cere rambursarea anticipată a creditului.
Aceste clauze au fost validate de către instanţele arbitrale, în cauzele supuse judecării
1
lor .
d. Delegaţia furnizorului

Pentru evitarea unor disfuncţionalităţi în utilizarea creditului acheteur, mecanismele

juridice ale acestuia impun şi delegaţia în favoarea băncii a unei eventuale creanţe pe care
cumpărătorul o poate avea faţă de furnizor.
Într-adevăr, există situaţii în care furnizorul beneficiază de plata prin credit-acheteur, dar
în baza contractului comercial datorează el însuşi sume de bani cumpărătorului (penalităţi,
daune-interese).
11
Sentinţele arbitrale nr. 4502/30.08.1984 şi 4605/04.09.1984 ale Curţii de arbitraj de pe lângă CCI Paris,
citate de Jean Pierre Mattout.
 Doar furnizorul ar da aceste sume cumpărătorului, ar însemna, în fapt, că el a încasat
sume de bani de la bancă în baza creditului acheteur şi a dat din aceste sume
cumpărătorului.
Pentru a se evita o asemenea situaţie este prevăzută delegaţia imperfectă, care trebuie
acceptată în scris de către furnizor.

e. Legea aplicabilă şi clauza privind arbitrajul

Legea aplicabilă contractului de credit acheteur este, desigur, cea aleasă de părţi.
Marea majoritate a statelor prevăd în legislaţia naţională posibilitatea alegerii de către
părţile contractante a legii aplicabile. În ceea ce priveşte statele membre ale Uniunii
Europene, acest drept este prevăzut de Convenţia dintre statele membre ale Comunităţii
Economice Europene referitoare la legea aplicabilă obligaţiilor contractuale adaptată la
Roma la 19 iunie 19801.
Dacă părţile nu au ales în cadrul contractului legea aplicabilă, rămâne în sarcina
instanţei judecătoreşti sau arbitrale determinarea acestuia.
În cazul creditului acheteur acordat de o singură bancă sau de mai multe bănci din
acelaşi stat, dreptul aplicabil este desigur cel al părţii cu prestaţia caracteristică şi anume al
băncii.
Pentru contractele de credit acheteur cu finanţare provenind din partea mai mult bănci
sau instituţii de finanţare a exportului de naţionalităţi diferite, legea aplicabilă va fi
determinată de legea statului cu care contractul are legături mai strânse.
Având în vedere că nu întotdeauna se poate determina banca ce participă cel mai mult
la finanţare, considerăm că legea aplicabilă ar trebui să fie cea a băncii principale (Chef de
file, lead manager) sau a băncii (băncilor) situate pe teritoriul statului furnizorului.
În ceea ce priveşte soluţionarea litigiilor, în practică se observă inserarea frecventă a
clauzei compromisorii. Existenţa acestor clauze se explică 1 în principal prin voinţa de a se
evita instanţele judecătoreşti ale statului debitorului 2, arbitrii prezentând mai multe garanţii
de independenţă decât aceste instanţe, mai ales în cazul în care este parte în proces o
entitate publică.
De asemenea, recurgerea la instanţele arbitrale este justificată şi pentru alte
considerente, cum ar fi celeritatea soluţionării cauzelor, costul scăzut al unor astfel de litigii
şi mai ales confidenţialitatea dezbaterilor pentru pronunţarea unei sentinţe arbitrale.
Clauzele compromisorii sunt preferate în dreptul continental şi englez, convenţiile-tip
elaborate de Eximbank SUA prevăzând soluţionarea litigiilor de instanţele judecătoreşti
dintr-unul din statele SUA (art. VIII din Convenţie).
11
Conform art. 3 alin. 1 din Convenţie: Un contract va fi guvernat de legea aleasă de părţi. Alegerea trebuie
exprimată în mod expres sau să fie determinabilă pe baza prevederilor contractului pe baza împrejurărilor
concrete ale cazului. Părţile vor putea opta în ceea ce priveşte legea aplicabilă pentru întregul contract sau
numai pentru o parte a sa.
11
G. Bordeaux, op. cit., pag. 248.
22
Preocuparea băncilor este determinată de faptul că majoritatea sistemelor de drept stabilesc competente de
soluţionare a unui litigiu în favoarea instanţei de la sediul/domiciliul pârâtului. Aşadar, în cazul neîndeplinirii
obligaţiilor asumate de cumpărător, băncile vor trebuie să se adreseze instanţei naţionale a cumpărătorului.
 C. Raporturile juridice dintre furnizor şi bancă

Temeiul acestor relaţii îl constituie notificarea irevocabilă pe care banca o trimite

furnizorului, notificare ce prevede înştiinţarea privind creditul acheteur pus la dispoziţia sa,
documentele specifice care trebuie prezentate pentru remiterea documentelor şi termenul
maxim în care acestea trebuie prezentate.
Această notificare este irevocabilă, dar această irevocabilitate este condiţionată,
respectiv banca sau cumpărătorul nu pot revoca sau suspenda creditul în defavoarea
cumpărătorului decât pentru condiţiile prevăzute în înştiinţare.
Prin notificare, banca indică faptul că în cazul începerii unei proceduri colective asupra
cumpărătorului sau în cazul cumulării sau rezilierii contractului comercial ea nu mai este
ţinută să verse fondurile în mâinile furnizorului ceea ce reprezintă în fapt o reziliere a
contractului de credit acheteur.
Cum am arătat anterior, această notificare irevocabilă poate fi privită ca stând la baza
unui contract unilateral încheiat între bancă şi furnizor.
Atât doctrina cât şi practica au sancţionat prin lipsirea de efecte formula cuprinsă de
obicei în aceste notificări, conform căreia banca precizează că respectiva notificare nu
reprezintă o garanţie sau o confirmare din partea sa, ea fiind adresată furnizorului cu titlu
de informare.
Pentru obţinerea sumelor de bani ce reprezintă preţul datorat de cumpărător, furnizorul
trebuie să prezinte băncii documentele justificative, prevăzute atât în contractul bancar, cel
comercial cât şi în notificarea băncii (factură, documente de transport, poliţe de asigurare,
certificat de origine etc.).
Banca va verifica aceste documente conform Regulilor şi Uzanţelor Uniforme privind
Creditele Documentare RUU, respectiv va controla “aparenţa de veridicitate” ea fiind
exonerată de răspunderea pentru lipsuri privind forma, exactitatea sau autenticitatea
documentelor respective.1
Această trimitere la RUU nu face ca alte reguli din acest act să fie aplicabile. Astfel, prin
sentinţa arbitrală nr. 4603/04.09.1984 pronunţată de CCI Paris s-a stabilit că, în cadrul
creditului acheteur, banca nu are obligaţia, în lipsa unei dispoziţii contractuale, să remită
cumpărătorului documentele primite de la furnizor, ci doar trebuie să informeze pe acesta
cu privire la valoarea creditului utilizat.

1.4. COMPARAŢIE ÎNTRE CREDITUL FURNIZOR ŞI CREDITUL

ACHETEUR

11
Conform art. 13 lit. a din Publicaţia nr. 500 a CCI Paris - Băncile trebuie să examineze toate documentele
precizate în acreditiv cu o grijă rezonabilă pentru a se asigura dacă apar a fi sau nu în concordanţă cu
termenii şi condiţiile acreditivului. Concordanţa documentelor precizate cu termenii şi condiţiile acreditivului va
fi determinată prin practicile bancare internaţionale (...)
 Creditul furnizor este o formă tradiţională de finanţare a exporturilor şi a fost primul
folosit de comercianţi şi de bănci.
Creditul acheteur reprezintă o tehnică relativ recentă de finanţare a exporturilor şi
cunoaşte o mare dezvoltare în anumite ţări 1. Acesta a început să fie utilizat mai mult decât
creditul furnizor, succesul dovedeşte că finanţarea în acest mod răspunde mai bine nevoilor
exportatorilor.
Într-adevăr, în cadrul creditului acheteur, furnizorul nu mai suportă riscul de neplată a
creditului comercial acordat de el cumpărătorului străin, acest risc fiind preluat de bancă.
Chiar dacă furnizorul, în cadrul creditului furnizor are posibilitatea de refinanţare prin
mobilizarea creanţelor sale asupra cumpărătorului, el rămâne în continuare supus riscului
de neplată: în cazul în care debitorul străin nu îşi achită debitul, banca se va îndrepta
împotriva furnizorului prin tehnicile obişnuite ale dreptului cambiar.
S-a mai afirmat2 că într-o anumită măsură, creditul acheteur este mai “ortodox”, întrucât
permite creditarea cumpărătorului faţă de bunurile de investiţie, a cărui autofinanţare va
permite rambursarea împrumuturilor.
Din acest punct de vedere, pare mai logic ca, în privinţa bunurilor de investiţii, acest
credit să fie acordat cumpărătorului, exploatarea acestor investiţii asigurând plata la timp a
creditului, decât să i se ceară vânzătorului să facă pe bancherul cumpărătorului şi, în
consecinţă să îşi asume sarcina de trezorerie a creanţelor.
Pentru contracararea riscurilor de neplată atât furnizorii cât şi băncile fac apel la
protecţia oferită prin asigurarea creditului pentru export.
Asigurarea creditului la export are însă anumite limite, adică acordă protecţia cuvenită
în limitele şi în condiţiile stabilite. Astfel, indemnizaţia cuvenită asiguratului se achită
acestuia la expirarea unui termen de aşteptare; o parte din risc rămâne în sarcina
asiguratului, în sensul că indemnizaţia va fi de circa 85% din creanţă; asigurarea nu
acoperă pierderile decurgând dintr-un litigiu existent între furnizor şi cumpărător.
Pentru acest motiv, va fi în avantajul furnizorului ca riscul să fie în sarcina băncii şi nu a
sa.
Creditul furnizor prezintă însă şi avantaje faţă de creditul acheteur.
Astfel, în cadrul creditului furnizor, neîncorsetat de rigorile bancherului, exportatorul
beneficiază de o mai mare libertate de mişcare pentru că va negocia singur cu
cumpărătorul străin. Şi acesta, la rândul său preferă să negocieze doar cu exportatorul
decât cu exportatorul şi cu banca.
Minuţiozitatea şi rigoarea necesare în finanţarea unui export prin credit acheteur sunt
de mai multe ori puţin atractive pentru cumpărător. Dubla negociere (contractul de credit şi

11
Conform lui Jaques Masson, Creditele bancare pentru întreprindere, Ed. RAO, Bucureşti, 1994, pag. 131,
din totalul exporturilor franceze la sfârşitul anului 1995 mai mult de 95% au fost finanţate prin intermediul
creditului acheteur.
22
Jaques Masson, ibidem, pag. 131.
contractul comercial) trebuie bine sincronizate şi este, de multe ori punerea în practică a
acestui mod de finanţare presupune mai mult timp decât cea a finanţării prin credit furnizor.
Pentru bănci, costul gestionării unui credit acheteur este mai mare, această operaţiune
devenind rentabilă în cazul în care cuantumul creditului este mare 1. Această împrejurare
face ca finanţarea prin credit acheteur să nu privească operaţiunile de mai mică importanţă.
Majoritatea părerilor exprimate în doctrină afirmă faptul că cele două modalităţi de
finanţare, creditul furnizor şi creditul acheteur sunt două modalităţi mai degrabă
complementare2.
Într-adevăr, formula creditului furnizor este adaptată operaţiunilor economice de mai
mică importanţă, în care cuantumul şi durata creditului comercial acordat de exportator
cumpărătorului sunt relativ mici. Ea poate fi folosită fără mari probleme în cazul în care
furnizorul şi cumpărătorul au mai desfăşurat operaţiuni comerciale, între ei existând o
oarecare încredere.
Creditul furnizor nu va fi însă folosit în cazul în care cuantumul său este prea ridicat faţă
de nivelul exportatorului care s-ar expune în acest fel unui risc prea mare. De asemenea, el
poate fi mai greu de pus în practică în statele în care băncile comerciale sunt reticente în
privinţa scontului întrucât nu pot resconta titlurile de credit la o instituţie publică (Banca de
Scont, Banca Naţională etc.).
Creditul furnizor este adaptat perfect relaţiilor de vânzare comercială internaţională în
care cumpărătorul la rândul său revinde bunurile. Aceste operaţiuni se pot desfăşura cu o
anumită ritmicitate, partenerii comerciali ajungând să dobândească încredere unul în altul,
iar cumpărătorul achitând mărfurile în măsura în care le revinde.
Creditul acheteur este, în schimb, folosit în operaţiuni complexe (ex: contractul de
antrepriză la cheie) sau pentru bunuri de mare valoare şi de folosinţă îndelungată.
În măsura în care cuantumul creditului este destul de mare pentru a fi rentabil pentru
ele, băncile vor fi interesate de acest mod de finanţare care le permite să aprecieze mai
bine starea economică a cumpărătorului şi să susţină interesele exportatorului care de
multe ori este clientul său.
Aceste operaţiuni nu vor fi finanţate prin credit furnizor exportatorii nepermiţându-şi să
îşi asume un asemenea risc. De altfel şi din punct de vedere contabil creditul acheteur
avantajează pe importator. Dacă în cazul creditului furnizor ei înscriu în contabilitate
creanţa pe care o au împotriva cumpărătorului străin şi achită în majoritatea sistemelor de
drept impozitul pe profit aferent fără ca această creanţă să fie îndestulată în cazul creditului
acheteur de la momentul efectuării prestaţiei la care s-a obligat (în cazul creditului acheteur
monobloc) sau a atingerii unui anumit stadiu al lucrării (în cazul creditului acheteur cu plată
progresivă) în scurt timp, furnizorul va încasa preţul (sau parte a acestuia).
11
Yves Simon, Samir Mannau, Techniques Financiéres Internationales, Ed. Economica, 2002, Paris, pag.
582.
22
Simona Gaftoniuc, Practici bancare internaţionale, Ed. Economia, Bucureşti, 1995, pag. 134; Dumitru Miron,
Păun Cristian, Aspecte financiare-monetare ale relaţiilor economice internaţionale, Ed. ASE, Bucureşti, 2001,
pag. 208; Christian Gavalda, Jean Stoufflet, Droit bancaire - institutions, comptes, operations, services, Ed.
Litec, Paris, 1992, pag. 278; Yves Simon, Samir Mannau, Techniques Financiéres Internationales, Ed.
Economica, 2002, Paris, pag. 582.
 1.5.CREDITELE COMERCIALE ŞI CREDITELE DE AJUTORARE

Asigurarea creditelor la export priveşte întotdeauna creditele cu caracter comercial.

Pentru aceasta trebuie făcută distincţia între credite comerciale şi credite de ajutoare.
Creditele comerciale sunt acordate în vederea favorizării schimburilor comerciale, în
interesul ambelor părţi. Ele sunt acordate de persoane juridice de drept privat (exportatori,
bancheri) în condiţii apropiate de cele ale pieţei (durată de credit, eşalonări, dobândă etc.).

1.5.1. CREDITELE DE AJUTORARE

Creditele de ajutorare au ca obiectiv primar favorizarea dezvoltării ţării beneficiare. Ele

sunt acordate de stat (direct sau printr-o instituţie specializată) sau de o instituţie
internaţională1 în condiţii mult mai avantajoase decât cele existente pe piaţă (nivelul
dobânzii scăzut, durată de creditare mai mare, existenţa unei perioade de graţie etc.).
În anumite situaţii creditul nu este acordat cu o anumită destinaţie fapt pentru care ţara
beneficiară poate să utilizeze liber fondurile, fie pentru a cumpăra bunuri sau servicii dintr-o
ţară la alegerea lui, fie pentru a plăti cheltuielile pentru propriul său teritoriu 2. De cele mai
multe ori, însă, creditele (mai ales cele acordate de state) sunt acordate în scopuri
determinate anticipat; cu ele statele beneficiare vor putea să cumpere anumite bunuri şi
servicii fie necesare într-un anumit domeniu, fie dintr-un anumit stat exportator.
În marea majoritate a cazurilor, când aceste credite sunt acordate de către state, ele au
ca scop încurajarea exporturilor anumitor bunuri. În aceste cazuri, acordurile stabilesc
bunurile ce urmează să fie achiziţionate şi, de cele mai multe ori şi furnizorul bunurilor.
Aceste credite sunt avantajoase pentru statul căruia i se acordă, întru-cât beneficiază de un
termen mediu de rambursare pentru exporturile care, în alte condiţii ar fi fost creditate pe
termen scurt, şi de un cost redus (perioadă de graţie mai mare, dobândă mai mică) 3.
Pentru statele sărace sau în curs de dezvoltare, se acordă credite de întrajutorare pe
termen lung (până la 20 ani) şi cu o dobândă deosebit de scăzută 4.
Regula generală este că, creditele de ajutoare nu se asigură, statul (statele) care
acordă creditul fiind propriul său asigurător.

1.5.2. CREDITELE MIXTE

11
Ex.: Banca Mondială, Banca europeană de reconstrucţii şi dezvoltare etc.
22
Genevieve Barral, op. cit., pag. 62; aceasta este valabil pentru credite puse la dispoziţie de instituţii
interguvernamentale.
33
Simon Yves, Mannaï Samir, Techniques Financières Internationales, Ed. Economica, 2002, Paris, pag. 590.
44
Simon Yves, Mannaï Samir, ibidem, pag. 591.
 Există însă un caz particular al creditului mixt, care asociază în proporţii variabile un
credit de ajutor pentru dezvoltare (neasigurat) acordat de către un stat sau de o instituţie
financiară internaţională şi un credit comercial, acordat în condiţii obişnuite de bănci private
care poate face obiectul asigurării creditelor de export.
Acest tip de credite au fost imaginate de către autorităţile publice franceze şi folosite de
către acestea începând cu anii 1960. Exemplul a fost urmat începând cu anii 1970 şi de
alte state membre OCDE, printre care şi Japonia.
Acordul OCDE din anul 1978 a făcut referire la creditele mixte, dar nu le-a reglementat,
prevăzând doar că acordarea unor credite mixte, pentru care partea de finanţare publică
este între 15 şi 25% din total, trebuie notificate celorlalte state semnatare a Acordului.
În practică, s-a observat că de multe ori folosirea acestor credite provoacă distorsionări
în domeniul concurenţei în comerţul internaţional. Pentru soluţionarea acestei probleme,
OCDE a organizat o întrunire în decembrie 1984, în urma căreia s-a convenit că vor intra în
domeniul de reglementare a acordului privind creditele beneficiind de ajutor public şi
creditele mixte la care creditele guvernamentale au o participare de minim 25%.
În martie 1987 s-a încheiat un nou acord care prevedea că un credit mixt trebuie să
aibă o participare minimă de 35% credit de ajutor pentru statele de categoria II şi între 25 şi
30% pentru statele dezvoltate1.

1.5.3. FINANŢAREA PRIN INSTITUŢII FINANCIARE INTERNAŢIONALE; CAZUL

BERD ŞI BEI

De la constituirea lor, BERD şi BEI şi-au propus să utilizeze o gama cât mai largă de
instrumente de finanţare pentru a răspunde astfel diferitelor nevoi şi a se putea adapta
diferitelor stadii de reforma în care se afla economiilor statelor în tranziţie.
În cadrul acestor instrumente ponderea cea mai mare o au creditele. Acestea forma
de finanţare se dovedeşte a fi cea mai uşor de aplicat şi este cu atât mai utilizată cu cât
ţările se afla la începutul perioadei de tranziţie.

A. Credite pentru proiecte

Finanţarea directă a proiectelor prin credite reprezintă principalul instrument utilizat
de instituţiile de credit europene. Având în vedere marea diversitate a proiectelor supuse
finanţărilor, creditele pentru proiecte prezintă cea mai mare compatibilitate şi adaptabilitate
la proiect.
În continuare sunt prezentate comparativ principalele caracteristici ale creditelor
celor două instituţii europene.

1. volumul creditului - în funcţie de tipul creditului: BEI nu finanţează direct proiecte cu

o sumă mai mică de 25 milioane euro. Proiectele de mai mici dimensiuni fac obiectul
11
Simon Yves, Mannaï Samir, ibidem, pag. 595
 unor credite globale, ce sunt intermediate de bănci De la constituirea sa, BERD şi-a
propus sa utilizeze o gama cât mai largă de locale. În acest caz nivelul finanţărilor
coboară des sub un milion euro.
2. complementaritatea - BEI nu se implică în a finanţa mai mult de 50% din valoarea
investiţiei. Contribuţia maximă a BERD este mai scăzută, maxim 35 %. Restul
reprezintă fonduri proprii ale împrumutătorului sau alte surse de finanţare.
3. durata - creditele sunt pe termen mediu şi lung (maxim 20 ani la BEI şi 15 ani la
BERD) cu scadenţe şi modalităţi de rambursare în funcţie de tipul şi viaţa tehnică a
proiectului finanţat.
4. perioada de graţie - 1 – 3 ani, în funcţie de natura proiectului.
5. moneda - în funcţie de disponibilităţile celor două instituţii şi de dorinţele
împrumutătorului se utilizează euro sau o altă monedă acceptată de bancă
6. rata dobânzii - datorită cotei de împrumutător de prim ordin, cele două bănci
împrumută de pe pieţele de capital în cele mai bune condiţii ale momentului. Fiind
intermediari financiari, fără scop lucrativ, ele acordă finanţări din fondurile astfel
obţinute la o rată a dobânzii ce reflectă dobânda pasivă, la care se adaugă o marjă
redusă pentru acoperirea cheltuielilor de funcţionare şi comisioane.

B. Creditele globale
La început, BERD s-a orientat pentru intermedierea creditelor sale către mari bănci
străine ce operau în ţările în tranziţie. Acestea beneficiau de un management performant şi
experienţă în gestionarea unor astfel de credite. În plus se considera că acţionariatul privat
al acestora este în stare să evite acordarea preferenţială a acestor credite. Aceasta acţiune
nu s-a bucurat de prea mult succes, datorită, în special reţinerii băncilor străine de a
acţiona într-un mediu ce prezenta un risc ridicat. Atunci BERD s-a reorientat spre băncile
locale care manifestau o deschidere mai mare în recreditare.
Banca intermediară este cea care analizează şi alege proiectele ce vor fi finanţate,
în conformitate cu acordul încheiat cu BERD. Atunci când BERD caută o bancă pentru a
administra un credit global, ea urmăreşte capacitatea băncii de a angaja şi de a administra
credite externe şi de a opera după normele sale. Ea trebuie să îndeplinească în acelaşi
timp încă două condiţii: să aibă performanţele financiare cerute de BERD şi să fie auditată
de o firmă internaţională de specialitate recunoscută de către aceasta. Banca comerciala
astfel aleasă beneficiază de un transfer de asistenţă financiară gratuită din partea BERD.
Decizia de creditare se ia în baza procedurilor stabilite de banca europeană, însă aceasta
rămâne la aprecierea băncii comerciale pentru sume mai mici de un milion euro şi depinde
de avizul favorabil al BERD, pentru sume mai mari de un milion euro.

C. Operaţiuni de co-finanţare
Prin activitatea desfăşurată, cele două instituţii de credit europene urmăresc să
joace şi rolul unui catalizator în atragerea investiţiilor în ţările în care operează. Aceasta se
realizează prin girul pe care îl dau prin implicarea lor în anumite domenii considerate cu un
anumit grad de risc, pe de-o parte şi prin co-finanţări cu alte bănci sau investitori, pe de alta
parte.
În conformitate cu Acordul prin care a fost creată, BERD consideră că este foarte
important sa încurajeze băncile comerciale sau alte surse de finanţare să participe la
operaţiunile sale şi astfel să crească totalul sumelor investite în ţările în care acţionează. La
rândul sau, Banca Europeană de Investiţii utilizează astfel de relaţii de parteneriat, având
mai multă experienţă în relaţiile cu băncile comerciale şi beneficiind de relaţii mult mai
strânse cu Uniunea Europeană şi cu instituţiile acesteia.
Principalii parteneri de co-finanţare ai sunt:
- băncile comerciale – prin participări la creditele acordate de BERD, cesiune de
împrumuturi, obligaţiuni, împrumuturi paralele şi linii de credit. În ciuda crizei
financiare din ultimul timp, băncile comerciale nu şi-au redus disponibilitatea de a
participa alături de BERD la diferitele proiecte.
- instituţiile oficiale de co-finanţare – organisme publice sau instituţii de finanţare
bilaterala.
- - organismele de credit pentru export – finanţează direct şi garantează creditele la
export şi asigură investiţiile. Principalele instituţii de creditare a exportului cu care
instituţiile de credit europene au colaborat au fost Mecanismul european de credit
pentru export (ECLAT), organismul oficiale de creditare a exporturilor din Franţa,
COFACE, Grupul de credit pentru export al OCDE şi Eximbank din Japonia (în
special pentru proiecte în Asia centrala). în România, a beneficiat de un astfel de
credit în suma de 64 milioane euro Societatea Naţională a Căilor Ferate.
- instituţiile financiare internaţionale – au acordat credite în sectorul privat pentru
infrastructura economica şi financiara şi credite pentru proiecte importante din
diferite domenii.

BEI are un mecanism de co-finanţare asemănător cu cel al BERD, cu menţiunea că

aria sa de activitate şi volumul resurselor alocate în acest sens sunt mai mari. Principalele
căi prin care se realizează co-finanţarea sunt creditele paralele şi creditele sindicalizate.
a) Credite paralele - o astfel de creditare presupune acordarea a doua sau mai
multe credite independente, negociate separat. Asta nu înseamnă că unele condiţii stabilite
la unul dintre credite (cel al BERD sau BEI în special), nu se pot extinde şi la celalalt credit.
Este o formă foarte flexibilă de creditare, deoarece poate duce la o multitudine de
aranjamente fără o condiţionalitate între contracte. Există o speţă de co-finanţare atunci
când co-finanţatorul este un organism de garantare a creditelor de export. Aceste
organisme participă la un astfel de aranjament numai cu condiţia ca achiziţiile debitorului să
se facă din ţările lor.
b) Credite sindicalizate (consorţiale) - atunci când au loc creditări pentru investiţii
de valori mari, băncile se unesc în sindicate sau pool-uri bancare, respectiv în grupări fără
personalitate juridică, şi participă împreuna la finanţare, împărţindu-şi trezoreria, dobânzile
şi riscurile. Negocierile pentru un astfel de credit sunt făcute de o bancă principală, numită
chef de file, leading bank sau aranjor. Banca principală este, de obicei, co-finanţatorul
principal şi este bine cotat pe piaţa internaţională.

1.6. LIMITELE ACORDĂRII DE CREDITE PENTRU EXPORT

Acordarea de credite pentru export cu susţinerea statului s-a dezvoltat atât de mult
după 1950 încât a fost necesară adoptarea de norme pentru asigurarea unei anumite
discipline internaţionale în scopul limitării inconvenientelor
În activitatea curentă de acordare a creditelor de export se poate remarca un aspect
deosebit de important, necesitatea aderării la un set de reguli standardizate pe plan
internaţional. Deşi cu mare greutate, s-a căzut de acord ca acest lucru să se realizeze de
cele mai dezvoltate ţări, cele care au acumulat mai multă experienţă şi s-au confruntat cu o
gamă largă de aspecte care pot da naştere la interpretări. Astfel că, sub egida OECD, s-a
reuşit o reglementare uniformă internaţională pentru creditele de export şi implicit pentru
asigurătorii de credite. Obiectivul principal al ţărilor OECD (Canada, Franţa, Germania,
Italia, Marea Britanie, Japonia, SUA) în sensul celor de mai sus îl reprezintă promovarea de
reguli uniforme pentru programele de finanţare, în vederea evitării concurenţei neloiale.
Aceste norme, admise de principalele state exportatoare au fost codificate în
Connsensus.
Consensus este un acord încheiat între statele membre OCDE (mai puţin Turcia şi
Mexic) privind liniile directoare pentru creditele la export beneficiind de susţinerea publică.
El este un simplu set de norme standardizate(un “gentlemen’s agrement”), fără valoare
juridică obligatorie ale căror încălcare nu este urmată de sancţiuni determinate. Acesta este
o convenţie liberă de orice constrângeri («Gentleman’s Agreement») între participanţi. El nu
constituie un act al OECD, ci se bucură de sprijinul administrativ al Secretariatului
Organizaţiei.
Acest acord a devenit obligatoriu în cadrul Uniunii Europene prin includerea sa în
acquis-ul comunitar. Astfel, iniţial, s-a adoptat Decizia Consiliului Uniunii Europene din 4
aprilie 1978 privind aplicarea anumitor linii directoare în domeniul creditelor la export care
beneficiază de sprijin public, care a fost prelungită prin Decizia 93/112/CEE şi modificată
ultima dată prin Decizia 97/530/CE.
Ulterior, participanţii la acord au elaborat o serie de principii directoare
complementare privind stabilirea primelor minime de referinţă referitoare la riscul principal
şi la riscul la nivel de tară în raport cu primele legate de creditele la export care beneficiază
de sprijin public. Aceste principii directoare au fost introduse în noul text consolidat al
acordului în termeni şi sub o formă compatibilă cu acesta, iar urmare a acestei modificări, s-
a adoptat Decizia Consiliului Uniunii Europene din 22 decembrie 2000, de înlocuire a
Deciziei din 4 aprilie 1978 privind aplicarea anumitor linii directoare în domeniul
creditelor la export care beneficiază de sprijin public (Decizia nr. 2001/76/CE).
 Desigur, dată fiind obligaţia României de adoptare a acquis-ului comunitar, asumată
prin Tratatul de aderare la Uniunea Europeană din 2005, sunt necesare luarea de măsuri
pentru ca, pe viitor, el să fie respectat şi de către România.
Aceste principii generale cuprind atât condiţii minimale privind rambursarea, plăţile
de avansuri, dobânda, rata de capital cât şi proceduri de notificare către ceilalţi membri în
cazul nerespectării acestor termene.

Câmpul de aplicare a acordului

Acesta se aplică creditelor la export de bunuri şi/sau servicii sau la operaţiuni de
leasing, indiferent de formă (credite furnizor, credite acheteur) care au un termen de
rambursare de minimum doi ani şi beneficiază de ajutor public, fie că acest sprijin public
este acordat sub forma unui credit / a unei finanţări directe, a unei refinanţări, a unui ajutor
la dobândă, a unei garanţii sau a unei asigurări.
Dispoziţiile speciale (acorduri sectoriale) reglementează anumite domenii precum cele
ale centralelor nucleare sau ale staţiilor terestre pentru sateliţi de telecomunicaţii. Acest
acord nu se aplică exporturilor de materiale militare şi de produse agricole.

Clasificarea ţărilor cumpărătoare

Pentru asigurarea unui tratament diferenţiat, în funcţie de nivelul de dezvoltare, ţările
cumpărătoare sunt clasificate în trei categorii:
- ţări de categoria I: cele care figurează pe lista ţărilor cărora Banca Mondială nu le
acordă împrumuturi;
- ţări de categoria II: toate celelalte ţări.
În vederea stabilirii unui clasament cât mai obiectiv posibil, participanţii au reţinut ca şi
criteriu esenţial de clasificare produsul intern brut pe cap de locuitor.
Durata maximă a creditului
Această durată este stabilită ţinând cont de categoria statului cumpărătorului. Astfel:
- pentru categoria I - 5 ani cu posibilitatea majorării la 8 ani şi jumătate, sub rezerva
notificării prealabile a celorlalţi participanţi;
- pentru categoria II - 10 ani.
Pentru produsele reglementate de dispoziţiile speciale, durata maximă a creditului este
fixată prin respectivul acord sectorial.
Cuantumul creditului
Creditul nu poate fi acordat pentru mai mult de 85% din valoarea contractului de export.
Pentru ţările din categoria II sau III, cuantumul creditului acordat cumpărătorului pentru
cheltuieli locale este de maxim 15%. Pentru ţările relativ bogate, finanţarea cheltuielilor
locale cu susţinerea statului este interzisă.
Dobânda
Mai întâi, trebuie subliniat că regulile stabilite prin Consensus nu privesc dobânda
contractuală stabilită cu debitorul străin ci dobânda de refinanţare cu ajutor public.
Aceste reguli se aplică în cazul subvenţionării dobânzii sau a aplicării unui mecanism
de stabilizare a dobânzii de către stat; dacă refinanţarea se face de pe piaţa monetară, iar
nivelul dobânzii este determinat de regulile pieţei monetare, fără intervenţia statului nu se
aplică regulile privind dobânda.
Pentru operaţiunile cu stat din categoria I, finanţarea cu dobândă fixă, beneficiind de
ajutorul statului se va efectua la nivelul ratei comerciale de referinţă a dobânzii (RCRD)
Pentru operaţiunile cu state din categoria II finanţarea beneficiind de ajutorul statului se
va putea face fie cu o dobândă mai mare decât dobânda stabilită de Consensus fie cu o
dobândă inferioară acesteia însă cel puţin egală cu CIRR.