IDEEA IMPERIALĂ ÎN EUROPA

referat

ROSU ALEXANDRU
UNIVERSITATEA “STEFAN CEL MARE” SUCEAVA
Facultatea de Istorie, An1, Grupa a II-a
 Ideea imperială în Europa

În Europa medievală, tentativele de restaurare ale valorilor Romei antice au avut ca puncte
de plecare creștinismul și unitatea sub sceptrul imperial. În urma scufundării Europei centrale și de
vest în tenebrele medievalismului (anul 476), ideea imperială apare ca un fapt extraordinar,
suscitând nostalgia epocii in care “pax romana” era un scut al liniștii și ordinii în perimetrul
adiacent “Mare Nostrum” (M. Mediterană).
Nostalgia s-a împletit cu încercări efective de restaurare a Imperiului, adică a unei autorități
politice unitare în Europa. Una din acest încercări a dăinuit peste 800 de ani, începând cu secolul al
X-lea, deși uneori formal. În estul continentului, Imperiul Roman de Răsărit a avut o existență
milenară, până la cucerirea Constantinopolelui în 1453 de către oștile otomane. Și cnezii bulgari și
sârbi au trecut la folosirea titulaturii de Țari (termen slavizat din latinescul: “Caesar”), încercând și
pe această cale să substituie autoritatea lor față de popor.
Divizarea Imperiului Roman nu a fost privita ca una definitiva. În conștiinta oamenilor de
atunci Imperiul raminea unul singur, condus de 2 auguști, cum a mai fost nu doar odata pina atunci.
Astfel, dupa ce Odoacru, o căpetenie militara a barbarilor (triburilor scirilor) si stapinul efectiv al
Italiei, a expediat in 476, insemnele imperiale la Constatinopol, acest lucru nu a însemnat
desfintarea Imperiului Roman de Apus, ci recunoasterea unui singur august, care stapinea de fapt
provincile orentale ale Imperiului, pe cind cele occidentale transformate in regate barbare, fie si
nominal, ii recunosteau suzernitatea. In acest mod, in constinta contemporanului Imperiul Roman
dainuia neintrerupt, iar evenimentului din 476 nu i se acorda nici acea semnificatie (de prabusire a
imperiului roman de apus) cu care il investim noi astazi. Imparatii din Constatinopol vor continua sa
se cosidere suverani ai lumii crestine, indiferent de dimensiunea teritoriului pe care il stapineau
efectiv si de recunoasterea acestui rol de către alti suverani crestini. Aceasta exclusivitate Imperiala
pe care si-o reclama imparatii bizantini explica reactia lor la toate incercarile de a restabili
imperiului in occident pe timpul francilor caroligeni sau al germanilor ottonieni (condus de regele
Otto).
Creștinarea francilor, înțelegerea și sprijinirea reciprocă dintre dinastia carolingiană și
Papalitate, și domnia lui Carol cel Mare (768-814) au fost etape importante în tentativele de
restaurare imperială. Carol cel Mare, pornind de la o bună organizare a regatului franc, atât
economic cât și administrativ, a avut capacitatea de a duce o susținută politică a cuceririlor.
Campaniile sale militare s-au împletit cu creștinarea uneori forțată a triburilor și popoarelor ocupate,
din Nord-Estul Spaniei până în Panonia.
Recunoscându-i rolul de apărător și propovăduitor al creștinismul, la data de 25.12.800,
papa Leon al III-lea îl unge ca împărat, la biserica Sf. Petru din Roma. Biserica romană a câștigat
astfel un aliat puternic în conflictul său cu împăratul și Patriarhia de la Constantinopol.
Recunoașterea demnității imperiale a lui Carol cel Mare, s-a făcut de către bizantini, abia în 812.
Cuceririle împăratului în Centrul și Vestul continentului au generat un anume sentiment de coeziune
europeană.
Când vorbim de restaurarea imperială în timpul domniei lui Carol cel Mare, nu putem trece
cu vederea niște diferențe de factură geopolitică. În primul rând trebuie menționat că statul său era
nordic, în raport cu Imperiul Roman, axat pe bazinul mediteranean, iar capitala sa Aachen, se afla
pe Rin, la limita nordică a imperiului cu pricina.
Italia, inima vechiului imperiu, nu era decât o provincie marginală care se evidenția în
cultura politică europeană doar prin existența papalității. Creația statală a lui Carol cel Mare era
creștină, cu o compoziție etnică distinctă, cu alte legi și instituții, față de Roma antică. Cultura, cu
tot sprijinul oferit, era o palidă imitație a celei antice, minimalizată la un număr relativ mic de
clerici și învățați laici. Mai apoi, insituțiile cu rol economic stau la baza unui nou tip de societate,
feudală putem spune. Roma antică era o societate sclavagistă cu instituții precum: Senat, Tribuni,
Pretori, Consuli, Patriciat. Universalismul roman diferă de autonomismul carolingian, care va fi
matricea viitoarelor state monarhice și apoi naționale.
Prin Tratatul de la Verdun din 843 cei trei fii rămași în viață ai lui Ludovic cel Pios, nepoții
lui Carol cel Mare, și-au împărțit teritoriile sale, Imperiul Carolingian, în trei regate. Deși acest
tratat este adesea considerat începutul sfârșitului și a dizolvării imperiului unitar al lui Carol cel
Mare, de fapt reflectă aderența continuă la ideea francă de moștenire împărțită între urmași, nu
revenită celui mai în vârstă dintre ei. În scurt timp configurația territorial-politică a imperiului
Carolingian s-a transformat într-un conglomerat de mici state. (ducate, comitate, mărci). Vechea
autoritate imperial centralizată era disipată, regalitatea timpului fiind foarte slabă, mai mult
nominală.
După 919, în Francia Orientală, Henric I și urmașul său Otto I cel Mare, refac coeziunea
micilor state feudale. Otto I îi înfrânge pe unguri, apoi cucerește Italia. La data de 2.02.962 se
încoronează la Roma ca Împărat, urmaș al lui Carol cel Mare și a imperiului acestuia. Se rvine astfel
la ideea imperială, la universalimul politic de origine romană. Acum apare pentru prima oară
titulatura de “Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană”. Această titulatură reprezenta fuziunea
a trei elemente:
1. Consacrarea și recunoașterea de către biserică a termenului politizat: “Sfânt”.
2. Tradiția antică “Roman”.
3. Forța care l-a înfăptuit “Națiunea Germană”. Acest prim Reich cuprindea în granițele sale
Germania actuală, Boemia, Austria, Elveția, Estul Franței și Italia.
Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană a continuat să existe, mai degrabă ca autoritate
onorifică, până în 1806, când la presiunea Împăratului Napoleon I Francisc al II-ea renunță la acest
titlu. Decăderea morală a bisericii, din jurul anului 1000, a făcut ca împărații să încerce
subordonarea papalității. Papa Grigore al VII-lea reușește să câștige independența bisericii în fața
autorității laice, de stat sau feudale. Recunoașterea dreptului bisericii de a numii episcopi, a făcut ca
puterea imperială să fie redusă. Aceasta datorită faptului că întinsele domenii ecleziastice se aflau
geografic în cadrul Imperiului, dar nu se supuneau autorității imperiale, ci prin intermediul
episcopilor se subordonau Sfântului Scaun.
Lupta dintre papalitate și puterea temporală se manifestă și în cadrul relațiilor cu regii
Franței. Timp de aproape 70 de ani (1309-1377), papalitatea își mută sediul la Avignon, în sudul
Franței, deci ușor de supravegheat de către suveranii francezi. Trecerea anilor face tot mai
îndepărtată epoca universalismului, fie laico-imperial, fie religios-papal. Evul Mediu târziu găsește
Europa ca un mozaic de state monarhice, centralizate, care se vor transforma curând în state unitare,
etnice. Aceste state vor deveni în altă perioadă state naționale.
Mitul religios și politic al “celei de-a treia Rome”, a fost continuat și după 1453 de către
Patriarhia Ortodoxă de la Moscova. Și cnezii ruși, îmbrățisând religia creștin ortodoxă, adoptând ca
stemă vulturul bicefal bizantin, își iau, începând cu Ivan al IV-lea, titlul de Țar, de continuator și
protector al traițiilor istorice și religioase bizantine. Obsesia imperială se răsfrânge și asupra lui
Napoleon Bonaparte, care din prim-consul se va proclama împărat în prezența papei, fiul său
primind titlul efemer de “Rege al Romei”. Și Germania, aspirând la hegemonia europeană se
proclamă în două rânduri, la 1871 și 1933, ca al II-lea, respective al III-lea “Reich” (imperiu).
Revenind la Evul Mediu, prima tentativă de proporții în vederea restaurării unității
Imperiului s-a făcut sub Împăratul Iustinian, odată cu recucerirea Nordului Africii, Italiei și Sud-
Estului Spaniei. Cucerirea Romei și Ravenei i-au facilitat lui Iustinian posibilitatea de a se
intitula “restaurator al Imperiului”. Totuși, în 20 de ani, sub loviturile sistematice ale longobarzilor
acest proiect imperial rămâne desuet.
 Imperiul era privit de catre bizantini ca fiind cel mai desavarsit model al organizarii unui
stat; ca o realizare perfecta al armoniei si ordinii politice. Ideea imperiului se fundamenta si se
argumenta prin teorii politice, cultul puterii imperiale fiind una din principalele elemente al
ideologiei de stat.
Aparent toate aceastea ne amintesc de monarhia orientala. Totusi, in ce masura Imperiul
Bizantin era apropiat de despotismul oriental? Ideea puterii imperiale era mostenita de la Roma,
unde statul era considerat o valoare suprema si incontestabila, iar imparatul domn, conducator
suveran; insa nu un proprietar al statului, cum era in orient. Imparatul Roman era obligat sa se
supuna legilor, si aceasta regula s-a pastrat si in Bizant.Un rol important in consolidarea imperiului
a jucat crestinismul, care i-a oferit o aura de sacralitate. Inca in secolul IV unul din ideologii
imparatului Constantin Eusebiu, a elaborat o teorie politica, care a oferit un fundament religios
important statalitatii bizantine. Aceasta a ramas neschimbata timp de secole si a avut o influenta
destul de puternica asupra tarilor din Europa de Est (Tarile Romane), indeosebi asupra Rusiei.
Treptat puterea imperială în Bizant capată demensiuni noi. Din 629 imparatul Iraklios
adopta titulatura greceasca de basileos. Ea se raporta direct la titluatura regilor din vechiul testament
in traducere greceasca. Astfel imparatul bizantin este adesea numit "Noul David" si "loctiitorul lui
Hristos pe pamint". Deci titlatura de imperatorius care initial era legata de functia militara suprema,
este supstituita printr-o titlatura care releva sacntitate suveranului bizantin. Basileii bizantini aveau
mai multe functii: executiva care puneau cetateni imperiului intr-o depedenta totala de imparat;
legislativa ceia ce insemna că cuvintul imparatului era echivalent cu legea reprezentativa- basileul
era intruchipara a insusi imperiului Bizantin. Imparatul se reprezenta ca ocrotitorul legii. Mai multi
imparati, incepind cu Iustinian I au organizat opere de codificare a legilor precedente a lui Hristos,
imparatul il imita nu numai prin autoritatea sa indiscutabila ci si prin virtutile sale acesate pe
prevederele sale morale crestine. Cu toate insemnele puterii absolute monarhia basileiului avea un
careacter istabil.
Pe parcursul istoriei bizantului la tron s-au perindat peste 100 de imparati. Legitimitatea
imparatului de "ales a lui Dumnezeu" nu il proteja in caz de insucces sau incapacitate de a conduce.
Aceasta putea lipsi in ochii poporului din vina, desacralizindu-le persoana imparatilor si declaran-
du-i tirani. Lipsa principului de primogenitura (dreptul exclusiv al fiului mai mare la tron) facea
puterea Basileului un patrimoniu al familiei imperiale, conducea la disputarea violenta a puterii
intre descendentii aceliasi familii si la razboaie civile, mai ales in timpu dinastiei Paleologilor. Chiar
si uzurbatorii, cei care nu erau descendentii din aceasta familie, tindeau sa-si consolideze legitimita-
tea prin casatorie cu membrii familiei imperiale. Acest principiu a fost folosit de suveranii statelor
slave din Balcani (Taratul Bulgar sau Serbia). Invazia otomana a curmat aceste tendinte. Ideea
continuitatii imperiului a fost reluata de tari prin plocamarea "Moscova e Noul Constantino-pol si a
Treia Roma " dar in apus, Tarii Rusi nu erau recunoscuti drept imparati.
In Tara Moldovei "mostenirea imperiala" a fost folosita de Stefan cel Mare in scopul respin-
gerii agresiunei otomane. Domnu Moldovei tindea sa fie recunoscut drept conducator al crestinitatii
ortodoxe, capabil sa obtina victoria asupra paganilor. Pentru domn titlu de "Bine credincios
Imparat" nu avea un sens de transfer autoritatii politice imperiale, ci de exercitarea in cadrul
Bisericii moldovenesti a unor drepturi similare celor ale imparatilor bizantini "idee imperiala" in
acest sens a fost promovata de urmasii marelui voievod, precum si de domnul Tarii Romanesti -
Neagoe Basarab. In occident, renasterea "mostenirii imperiale" romane sa produs odata cu
incoronarea, in 962 a regelui Germaniei, Otto I, la Roma, in calitate de imparat al "Sfantului
Imperiu Roman de natiune Germana". Căzind in dependenta de principii electori, imparatii germani
din sec. XIII-XIV posedau doar o putere nominala.
O deosebita importanta pentru cultura europeana medievala a avut-o influenta culturala
bizantina care a pastrat mostenirea antica si a mentinut-o in permanenta la un nivel elevat. Acest
nivel occidentul il atinge catre sec. XIII-lea.
Cultura antica apare pentru bizantini intr-o dubla si contradictorie ipostaza. Astfel, ei se
aflau in fata problemei potrivirii crestinismului cu traditie culturala a elenismului pagan. Se incearca
delimitarea, in cadru mostenirii antice, a componentelor pozitive si a celor daunatoare din punctul
de vedere al doctrinei crestine. Insa interesul carturarilor bizantini fata de tezaurul cultural clasic,
deseori depasea limitele trasate de teologii prudenti. Bizantul, la fel ca si Occidentu, a cunoscut
citeva perioade de reactualizare puternica a traditiei antice ("Renasterea Macedoneana" ,
"Renasterea Paleologa" ).
In cadru mostenirii antice preluate de Bizantini, alaturi de componentu principal-cel grecesc,
se include si traditia imperiala Romana. Ea este deosebit de sesizabila in cultura juridica, arhitectura
si arta de curte s.a. Traditiile Antice s-au manifestat in deplina vitalitate (in special, in marile centre
urbane) si crestinismul se afirma treptat ca principala dominanta a culturii bizantine.
Mostenirea Imperiului Roman in Europa crestina a fost continuata si amplificata de imp. Bizantin.
Bizantinii au potrivit crestinismul culturii antice grecesti, caruia i-au alaturat traditia imperiala
romana. Dupa caderea Constantinopolului, mostenirea bizantina in organizarea statala, in drept,
cultura si spiritualitatea a continuat sa dainuie in Europa de Sud-Est si Rasarit, inclusiv in Tarile
Romane, fenomen numit de Nicolae Iorga "Bizant dupa Bizant"
Atunci când examinăm istoria politică europeană, constatăm rapid că Europa a fost locul
unde s-au elaborat, dezvoltat și înfruntat două mari modele politice, de unitate politică: națiunea,
precedată de către regat, și Imperiul. Acest scurt eseu are ca obiect evidențierea a ceea ce le
distinge, punând accent mai ales pe cel de-al doilea.
Dar să reamintim mai întâi câteva date. Romulus Augustulus, ultimul împărat al
Occidentului latin, a fost detronat în 475. Doar Imperiul din Orient a mai trăit după aceea. Cu toate
acestea, după dezmembrarea Imperiului Occidental, o nouă conștiință unitară pare că a apărut în
Europa occidentală. Începând cu 795, papa Leon al III-ea nu își mai datează bulele de la domnia
împăratului din Constantinopol, ci de la cea a lui Carol, regele francilor și patrician al romanilor.
Cinci ani mai târziu, în ziua de Crăciun a anului 800, Leon al III-ea pune la Roma coroana imperială
pe fruntea lui Charlemagne. Este prima restaurare a Imperiului. Ea ascultă de teoria transferului
(translatio imperii), după care imperiul renăscut de Charlemagne este in continuarea Imperiului
Roman, punând astfel capăt speculațiilor teologice inspirate de profeția lui Daniel, care prevedea
sfârșitul lumii după sfârșitul celui de-al patrulea imperiu, adică după sfârșitul Imperiului Roman,
acesta din urmă succedând Babilonului, Persiei și Imperiului lui Alexandru.
Renovatio Imperiului se detașează în același timp de ideea augustiniană a unei opoziții
radicale între civitas terrena și civitas Dei, care a putut să dea naștere ideii că un imperiu creștin nu
ar fi decât o himeră. Leon al III–lea inaugurează o nouă strategie: cea a unui imperiu creștin, unde
împăratul să fie apărătorul cetății lui Dumnezeu. Împăratul își extrăgea atunci puterea de la papă,
ale cărui puteri spirituale el le reproduce în ordine temporală. Întreaga dispută a învestiturilor, știm,
va ieși din această formulare echivocă, care face din împărat un supus în ordinea spirituală, dar îl
plasează în același timp în fruntea unei ierarhii temporale căreia i se va afirma imediat caracterul
sacru.
Tratatul de la Verdun (843) va consacra împărțirea imperiului francilor între cei trei nepoți
ai lui Charlemagne, Lothar I, Ludovic Germanicul și Carol Pleșuvul, iar regele Saxoniei Henric I a
fost la rândul său încoronat împărat în 919. Imperiul devine astfel mai clar german. După dislocarea
puterii carolingiene, el este din nou restaurat în 962 în contul regelui Otto I al Germaniei. El se
reconstituie atunci în centrul Europei cu otonienii și salienii. Va rămâne principala putere politică în
Europa până la jumătatea secolului al XIII-lea, dată la care imperiul se transformă oficial în Sacrum
Romanum Imperium. Se va adăuga titlul “de națiune germană” începând cu 1442.
Evident, nu se pune problema să reluăm aici, chiar în linii mari, istoria Sfântului Imperiu
roman de națiune germană. Să reamintim numai că, de-a lungul întregii sale istorii, el va rămâne un
amestec al asocierii dintre trei componente majore: referința la Antichitate, referința la creștinism și
la germanitate.
În fapt, ideea imperială începe să se dezintegreze în Renaștere, odată cu apariția primelor
state naționale. Sigur, în 1525, victoria de la Pavia, câștigată de forțele imperiale asupra trupelor lui
Francisc I, a părut că inversează cursul lucrurilor. În epocă, evenimenul a fost de altfel considerat ca
unul de primă importanță și a provocat în Italia o renaștere a ghibelinismului. Dar, după Carol
Quintul, titlul imperial nu ajunge la fiul său Filip și Imperiul se reduce din nou la o afacere locală.
Începând cu pacea de la Westfalia (1648), Imperiul este văzut din ce în ce mai puțin ca o demnitate,
și din ce în ce mai mult ca o simplă confederație de state teritoriale. Procesul de declin va dura încă
două secole și jumătate. La 6 aprilie 1806 Napoleon desăvârșește revoluția distrugând ceea ce mai
rămăsese din Imperiu. Francisc al II-lea abandonează titlul de împărat roman german. Sfântul
Imperiu își trăise viața.

Ideea imperială şi Ţările Române

Ideea imperială este fundamentul pe care s-au întemeiat statele medievale româneşti. În pofida
inadvertenţelor şi a vicisitudinilor, conducătorii ţărilor române erau „domni” pentru că îşi legitimau
puterea de la Domnul (o dovadă de netăgăduit fiind abrevierea IO prezentă în preambulul oricărui
hrisov) şi pentru că păstrau cutuma moştenirii bizantine, acea unică mărturie a romanităţii şi
creştinătăţii lor, precum şi a poporului.
Bizanţul a avut un rol hotărâtor în continuitatea daco-romană, în creştinarea noastră, în procesul de
formare a poporului şi a limbii române, în organizarea statală şi în viaţa bisericească, în cultură şi
artă. În perioada migraţiei popoarelor, Imperiul Bizantin a reprezentat singura formaţiune politică
din sud-estul european care a reuşit să se impună în faţa barbarilor, obligându-i pe aceştia să dea
libertate de viaţă şi de credinţă autohtonilor daco-romani. Când s-au constituit statele medievale
româneşti, întemeierea mitropoliilor şi organizarea bisericească, formele pe care le-a îmbrăcat
monahismul, toate s-au făcut în strânsă legătură cu Bizanţul.

Deşi intenţia noastră nu constă în a elucida momentul apariţiei ideii imperiale în spaţiul
carpato-danubiano-pontic, întrucât un asemenea demers necesită studii aprofundate şi nu ţine
nemijlocit de subiectul abordat, trebuie să accentuăm faptul că pentru neamul românesc originile ideii
imperiale provin de la Roma, dar s-au transmis de la Constantinopol. De altfel, în sud-estul european
s-a perpetuat conştiinţa imperială graţie mai multor factori:
1. politico-diplomatici – „imperiul (roman – n.n.) a dispărut în Occident, în timp ce în
Peninsula Balcanică avea să se menţină încă secole întregi, sub egida Bizanţului”1, datorită dexterităţii
cu care bizantinii duceau tratative cu barbarii şi aplicau dictonul „divide et empera”. Altfel spus: „în
timp ce Imperiul de Apus cădea sub loviturile herulilor lui Odoacru (476), Imperiul de Răsărit reuşea
să găsească încă suficiente resurse pentru a se menţine, rămînînd singurul imperiu
legitim, imperiul prin excelenţă, cu un prestigiu care îi dădea putinţa de a juca încă rolul de arbitru în
conflictele dintre diferiţii conducători barbari. Este îndeobşte cunoscut că regii populaţiilor germanice
care au ocupat Italia, se considerau şi erau consideraţi la Bizanţ ca reprezentanţi ai împăratului din
Constantinopol”2. Această aserţiune este confirmată şi de Marc Bloch, care menţiona că „nu exista în
Occident nici un alt împărat autentic decât împăratul „roman” după formula pe care, începând din
982, cancelaria ottoniană o reluase de la Bizanţ”3.
2. ideologici – creştinismul a fost promulgat religie oficială la Conciliul desfăşurat la
Niceea (325 p.Chr.), şi nu la Roma, iar împăraţii, începând cu Constantin cel Mare, optau pentru
„Noua Romă” ca reşedinţă, ceea ce a făcut ca estul să devină centrul de gravitaţie al imperiului.
Totodată, după erodarea imaginii de imperiu, vestul a optat pentru ideea de republică creştină (cum
ar fi, spre exemplu, „Republica Sf. Marcu”), în timp ce estul încerca să reziste prin conceptul
de imperiu creştin, a cărui unitate o evoca stolnicul Constantin Cantacuzino, citând din Sfânta
Scriptură: „că toată împărăţia împărţindu-se întru sine se pustiiaşte; şi toată cetatea, au casa împărţită

1
Gh. Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric – poporul român, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1988, p. 165.
2
C. Daicoviciu, Istoria României, vol I, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, 1960, p. 596-597.
3
M. Bloch, Societatea feudală, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1998, vol II, p. 127.
între dânsa nu va sta”4. De altfel, în contrast cu intenţia Suveranilor Pontifi de a separa puterea laică
de cea ecleziastică, punând accentul pe papocezarism (supremaţia Papei de la Roma în Biserica
Catolică), în Bizanţ se articulează fenomenul cezaropapismului (graţie căruia a existat
o armonie între Biserică şi instuţia imperială), adică recunoaşterea împăraţilor în calitate de
conducători ai Bisericii, dar cu menţionarea că „imperiul şi sacerdoţiul acţionează solidar pentru
fericirea şi salvarea comunităţii, una responsabilă cu corpul, cealaltă cu sufletul credinciosului”5. În
acest sens, este elocvent discursul împăratului Ioan Tzimiskes (970 d.Hr.): „în această viaţă (...) eu
disting două puteri: sacerdoţiul (hierôsyne) şi imperiul (basileia), cărora Creatorul le-a încredinţat,
pentru primul grija sufletelor, pentru al doilea, grija corpurilor, pentru ca una din părţi să nu fie mai
prejos decât cealaltă; ci ele să formeze o unitate deplină”6.
3. socio-economici – comparând organizarea socială a Bizanţului cu cea din Imperiul
Carolingian, remarcăm faptul că „în locul unei aristocraţii domeniale, o aristocraţie comerciantă; în
locul şerbilor ataşaţi de pămînt, sclavi consideraţi ca instrumente de lucru; în locul unei populaţii
trăind la ţară, o aglomeraţie de populaţii la oraşe; în fine, în locul unei simple economii de consum, o
economie de schimb şi o activitate comercială regulată şi permanentă”7. De asmenea, relevantă este
opinia conform căreia: „dacă statele din vest s-au creat prin dislocare, atunci cele din est – prin
aglomeraţie”8.
O versiune naţional-creştină a dlui N. Bogdan, expusă în anul 1940, stipulează că „imperiul
roman de răsărit, după cum îl arată şi numele, a fost creiat de către Latinii răsăriteni, proveniţi din
traco-geto-daci romanizaţi, printr'unul din cei mai proeminenţi exponenti politici şi militari ai lor,
Constantin cel Mare”9. Deşi suntem tentaţi să credem în aportul colosal al daco-romanilor la
edificarea Imperiului Bizantin, trebuie să recunoaştem că pentru coagularea ideii de imperiu creştin
şi-au adus contribuţia şi alte popoare: grecii, sârbii, bulgarii.
Indubitabil, însă, vlahii s-au manifestat în sud-estul european drept o comunitate destul de
numeroasă şi omogenă, capabilă să se evidenţieze şi la sud de Dunăre, astfel încât unul dintre cei
mai renumiţi bizantinologi, Vasiliev, să afirme că: „mişcarea de eliberare din a doua jumătate a sec.
XII din Balcani a fost creată şi întreprinsă cu rigurozitate de către valahi, strămoşii românilor de
astăzi; la ea s-a alăturat bulgarii, precum şi unele elemente cumane de după Dunăre. Participarea
valahilor este un eveniment esenţial ce nu trebuie neglijat. Cea mai bună sursă contemporană
greacă, Nicetas Choniates, a declarat în mod clar că răscoala a fost iniţiată de vlahi (blahi) şi că
liderii acestora, Petru şi Asan, au aparţinut aceleaşi rase... Clericul din vest, Ansbert, care l-a însoţit
pe împăratul Frederic Barbarossa în cruciada sa (1189-1190) relata că, în Balcani, împăratul a
trebuit să lupte contra grecilor şi vlahilor, şi îl numeşte pe Petru „împărat al vlahilor şi a celei mai
mari părţi a bulgarilor (Blacorum et maxime partis Bulgarorum dominus)”... Finalmente, Papa
Ioncenţiu al III-lea, în scrisorile sale către Ion Caloianul, în 1204, i s-a adresat ca „rege al bulgarilor
şi vlahilor” (Bulgarorum et Blacorum rex); în răspunsul către papă, Ion se numea imperator
omnium Bulgarorum et Blacorum, iar arhiepiscopul de Târnovo se numea totius Bulgariae et
Blaciae Primas”10 . Probabil este inutil să reiterăm faptul că Petru şi-a însuşit titlul de „ţar”
(provenit de la caesar) şi a început să poarte mantia imperială.
În acest context, stolnicul Constantin Cantacuzino relatează despre solicitarea lui Radu-vodă
cel Mare adresată patriarhului de la Constantinopol, ÎPS Nifon, de a veni la nord de Dunăre şi de a
4
C. Cantacuzino, Istoria Ţării Româneşti, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti – Chişinău, p. 83.
5
S. Brezeanu, O istorie a Bizanţului, Ed. Mironia, Bucureşti, 2004, pp. 34-35.
6
Ibidem.
7
Gh. Brătianu, Marea Neagră – de la origini până la cucerirea otomană, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1988,
vol. II, p. 17.
8
C. Noica, Modelul cultural european, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 98.
9
N. Bogdan, Funcţiunile istorice europene şi creştine îndeplinite de naţiunea română, Colecţia
„Justinian”, Bucureşti, 1940, p. 45.
10
A.A. Vasiliev, History of the Bizantine empire: 324-1453, University of Wisconsin Press, 1952, p. 382-383.
dirija viaţa spirituală din Ţara Românească: „Eu să domnesc, iar tu să ne îndreptezi şi să ne înveţi
legea lui Dumnezeu şi să ne fii tată şi păstoriu mie, şi tuturor oamenilor, şi solitoriu la Dumnezeu”11.
Într-o lucrare publicată în 1939, V. Papacostea susţine ferm că „se poate vorbi, fireşte, de un
imperialism românesc; el se exprimă pe teren spiritual şi religios încă din vremea lui Neagoe Basarab,
iar pe teren politic şi militar încă din anii domniei lui Mihai Viteazul. (Sub Vasile Lupu trăim – pe
teren spiritual – unul din cele mai strălucite momente ale acestor tendinţe imperialiste). Dar chiar unii
domni mai mărunţi ne apar atraşi de mirajul ideii bizantine. Acesta este de pildă cazul lui Mihnea
al III-lea despre care Dosoftei, patriarhul Ierusalimului, ne spune că „urmărea planul de a învinge pe
otomani şi de a le nimici el, un nebun, imperiul şi de a ajunge împărat.” Conciliul bisericesc pe care
îl convoacă în ianuarie 1659 la Tîrgovişte (conciliu în care propune reforme de ordin dogmatic!) nu
ne arată numai irealismul politic al lui Mihnea, dar şi vitalitatea ideii imperiale în ţările noastre”12.
Despre Neagoe Basarab, menţionat mai sus drept unul dintre precursorii promovării ideii şi politicii
imperiale în Ţările Române, putem susţine, în baza lucrării scrise sub auspiciile sale, că nu exista o
distincţie semantică evidentă între „împărat” şi „domn” şi că ambele titulaturi delimitau calitatea de
„locţiitor al Domnului” pe pământ: „Că împărăţiia şi domniia a împăraţilor şi domnilor, care iaste
pre împăraţii şi domnii cei credincioşi şi drepţi, aceia iaste împărăţie şi domnie cerească. Şi
Domnul, fiiul lui Dumnezeu, va fi lor împărat şi va judeca lumea pre dreptate”13. De altfel,
numindu-şi fiul Teodosie, Neagoe Basarab exprima un sentiment de pietate pentru împăraţii
bizantini, pe care îi considera o sursă demnă de inspiraţie pentru îndeplinirea cu smerenie a misiunii
domneşti, după cum subliniase Iorga: „A numi pe cineva Teodosie, indiferent dacă numele venise
de la tată sau venise de la mamă, arată o altă concepţie a domniei: concepţia care se vede din
atmosfera literară a timpului, o mare mândrie imperială. Dacă ar fi fost vorba, numit cu nume de
ţară, al unui biet domn fără legături cu tradiţia împărătească bizantină, ar fi fost altfel; dar este vorba
de Neagoe şi nu se poate admite pentru dânsul o lipsă de intenţie în numirea fiului Teodosie”14.
Despre rolul deţinut de către domnii noştri în lumea creştin-ortodoxă menţionează Ion
Neculce în Letopiseţul Ţării Moldovei: „Scos-au oasăle lui Cantemir-vodă boierii cei mari afară, supt
cortu, în ogrăjoara cea mică la curtea domnească. Şi l-au inut trei dzile, până l-au grijit, ş-apoi l-au
dus la Sfete Neculaiu de l-au îngropat în gropniţa lui Antonie-vodă. Şi s-au tâmplat atunce la prohodul
lui 4 patrierhi, unul de Ierusalim şi altul de Antohia şi altul de Alicsăndria şi unul mazâl de Ţarigrad,
Iacob”15.
Cât priveşte Ţara Românească, „o politică bizantină, Şerban (Cantacuzino – n.n.) face încă
din 1682, cînd se amestecă în luptele pentru scaunul ecumenic, sprijinind pe ruda sa Dionisie să-l
ocupe. În 1684 se vorbea deja în cercurile Ligii sfinte de ajutorul pe care l-ar putea da Şerban „fratello
cugino del Patriarca di Constantinopoli” pentru răscoala creştinilor din imperiul turcesc (causar
grandi emotioni e rivolti nella Regia stesso Ottomana)”16.
Despre veleităţile imperiale, mai mult sau mai puţin justificate ale lui Şerban Cantacuzino, precum
şi despre caracterul acestui domn relatează şi Dimitrie Cantemir: „Sierbanu, unu principe generosu
din familia imperiale a Cantacuzeniloru şi plinu de zelu pentru religiunea creştină”17 (...) „după ce

11
C. Cantacuzino, Istoria Ţării Româneşti, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti – Chişinău, p. 107.
12
V. Papacostea, Civilizaţie românească şi civilizaţie balcanică (1939), Ed. Eminescu, Bucureşti, 1983, p.
40-41.
13
Neagoe Basarab, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Ed. Litera Internaţional,
Bucureşti – Chişinău, 2001, p. 95.
14
Nicolae Iorga, Căutarea subiectelor proprii // Istoria literaturii româneşti. Introducere sintetică, Ed.
Litera, Chişinău, 1997, p. 63-69.
15
I. Neculce, Lepiseţul Ţării Moldovei, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti-Chişinău, 2001, p. 109.
16
V. Papacostea, Civilizaţie românească şi civilizaţie balcanică (1939), Ed. Eminescu, Bucureşti, 1983, p.
41.
17
D. Cantemir, Istoria Imperiu Ottomanu, crescerea şi scaderea lui, trad. dr. I. Hodosiu, Ediţiunea
„Societatei Academice Române”, Bucuresci, MDCCCLXXVI, p. 506.
va fi cuceritu Constantinopolea, ilu voru declara de imperatu alu Greciloru, ca pe unulu care
descende din familia imperiale a Cantacuzeniloru”18.

În concluzie, considerând că subiectul este departe de a fi epuizat, putem, totuşi, afirma că

ideea imperială a constituit nu doar un reper teoretic, ci şi un model practic pentru legitimarea şi
exercitarea puterii în Ţările Române, că aceasta a fost alimentată de predominarea conştiinţei
religioase în societatea medievală românească de tip patriarhal şi conservator. Drept mărturie ne
servesc numeroasele ctitorii ale domnilor, modalitatea întocmirii actelor juridice, a hrisoavelor,
zapiselor, uricelor, precum şi formele de organizare laică şi ecleziastică.

Din păcate, ideea imperială în Ţările Române nu a avut finalitate, din considerentul că
pericolul extern era unul ubicuu, dar şi pentru că arareori a existat unitate politică între „factorii de
decizie” din cele trei Ţări Româneşti. La nivel de proiect, ne reamintim cazul principelul Ypsilanti,
care aspira la crearea unui regat cu denumirea „Dacia”, plan creat şi agreat de către cercurile
politice de la Sank-Petersburg; reiterăm şi politica bizantină implementată la nivel cultural şi
instituţional de către Vasile Lupu, precum şi de către alţi domni.

18
Idem, p. 507.