Draga mea mamă,

Prin această scrisoare am de gând să îți comunic atât bune, cât și rele, atât chestii pe care,
probabil, ai fi vrut să le auzi de mult timp, cât și lucruri pe care, dacă le-aș fi rostit într-o
discuție reală, ai fi părăsit camera.
De ceva timp tot amânasem momentul de a mă așeza, odată, să scriu despre tot, tot ce a fost
pozitiv și am apreciat la relația noastră, tot ce m-a afectat orbește, fără ca măcar să știu, tot ce
m-a construit în ceea ce sunt astăzi și, cel mai important, tot ce trebuie să repar, prin muncă
asiduă cu mine, prin analiză a ceea ce simt și, mai ales, prin compasiune față de mine, care
eram mică și nu puteam schimba nimic.
Și, pentru că în general sunt pe dos, voi începe cu sfârșitul, deci cu momentul prezent. Sunt în
situația în care, pentru prima dată, mă simt stăpână pe viața mea, sunt în control și îmi decid
acțiunile. Însă nu a fost mereu așa. Chiar și atunci când eram departe de tine (care
reprezentai, desigur, persoana care decide pentru mine sau cu care trebuie să mă consult
înainte de orice sau, din păcate, pe care trebuie să o mint ca să obțin ce simțeam că am
nevoie), chiar și atunci, o anumită forță mă făcea incapabilă să fiu eu. Nici nu știam, de fapt,
cine sunt, pentru că îmi reprimasem, de-a lungul anilor, atâtea comportamente ori atitudini,
din dorința de a te mulțumi pe tine, din dorința de a părea cineva care nu eram, încât
devenisem o sumă de impulsuri și compulsii. Astfel că, în primii ani de facultate, fiind tipicul
de fugară, care se revoltă (chiar și pașnic) și nu respectă reguli de niciun fel, luată din mediul
ei și trântită în lume, evident că nu am știut cum să funcționez. Eram superficială,
inconsecventă, iresponsabilă, căutând mereu să mă sustrag sau chiar să fug de anumite
lucruri, nu aveam cuvânt nici față de prieteni, nu știam ce valori trebuie să caut în oameni
pentru a îmi deveni prieteni, ajungând într-un punct în care, de fapt, nu găseam nicio valoare
în a trăi, fiindcă, în fond, toți facem același lucru și ajungem în același punct final. Desigur,
analizele și căutările mele m-au dus unde trebuia să ajung pentru a îmi găsi pacea interioară.
Sau, cel puțin, așa credeam, până să am de a face cu probleme fizice și emoționale care mă
tot trăgeau de mânecă să rezolv ceea ce mă afectează, de fapt, în profunzime.
Cred că am încercat mereu să mă ridic la nivelul așteptărilor tale, să te fac să mă apreciezi
(însă nu pentru ceea ce eram, ci pentru ceea ce făceam). Practic, încercam să te asigur în
permanență că eforturile tale au dat roade și că în niciun caz nu greșești prin nimic. Îți
căutam aprecierea (de exemplu, prin rezultatele școlare și olimpiadele la care mă înghesuiam
mereu: satisfacția pe care o simțeam atunci când tu te bucurai este o dovadă) și, mai presus de
asta, căutam să te fac fericită sau, cel puțin, să nu constitui un motiv de nefericire, să nu ies în
evidență prin problemele pe care le aduc ( în mod ironic și paradoxal, fix chestia asta am
ajuns să fac, până la urmă). Una din principalele probleme a fost că îmi căutam propriul sine,
pe care nu aveam cum să îl găsesc fără timpul meu cu mine, fără spațiu, fără propriile greșeli.
Aveam nevoie, și eu, de validarea mea, pe care am primit-o cu greu. În schimb, mai simplu a
fost să primesc etichete, fiindcă ieșeam cu cine prindeam, fumam, mă desdrăbălam, chiuleam
constant din nevoia de a avea mai mult timp liber, mai mult timp singură, fără ca tu să știi că
acel timp liber începuse deja, fără ca tu să mă cronometrezi. Nu eram ca toți ceilalți, cu
picioarele pe pământ. Eram într-o continuă căutare a ocaziilor în care puteam ”evada”. Chiar
și duminicile în care erai plecată la biserică, de exemplu, iar eu rămâneam acasă, erau dăți
când simțeam că trebuie să folosesc timpul ăla ca să fac ceva ce, altfel, în mod normal, nu
puteam. Simțeam că trebuie să profit de orice moment pe care nu îl umpleai cu prezența ta, cu
telefoanele și mesajele tale, cu supravegherea ta. De aceea mi se păreau atât de atractive
nopțile și ideea de ieșit pe ascuns. Însă chiar și așa, gândul că aș putea fi prinsă în flagrant nu
îmi dădea pace, astfel că, oricum aș fi luat-o, legal sau ilegal, tot nu era bine, iar frustrarea
creștea în mine mereu și mereu. Acesta a fost, cred eu, rezultatul controlului pe care l-ai avut
asupra mea. Iar, la un moment dat, devenise obositor chiar și pentru mine. Era obositor să
mint, să te văd suspicioasă chiar și atunci când spuneam adevărul, era obositor să încerc să îți
câștig încrederea. Ajunsesem într-un punct în care căzusem de comun acord cu mine însămi
să las la o parte orice tentative de a fi eu și, pur și simplu, să aștept să treacă anii, să am
răbdare până voi avea vârsta necesară, să pot pleca de acasă.
Tot ceea ce spun aici sunt simple constatări, în niciun caz reproșuri sau acuze. Te cred că ai
făcut tot ce ai știut, și, ce e și mai important, ai gândit și acționat mereu prin prisma rănii tale
de abandon. Fiindcă, oricât de frumoase ar fi amintirile tale din copilărie, oricâtă nostalgie le-
ar învălui, este evident, pentru cel care te cunoaște și studiază puțin problema, că ai suferit
abandonul din partea părinților tăi. Ei erau mereu ocupați cu munca. Mama era casnică, dar
nu avea timp să te țină în brațe și să-ți înșire basme, pentru că mai avea alți copii pe lângă și o
gospodărie de întreținut. Fiind cea mai mare dintre toți, ai avut cea mai mare responsabilitate,
chiar de mică, neavând timp să copilărești. Ai știut despre greutățile din casă, deși aspectul
acesta nu trebuie să îl privească pe copil. L-ai apreciat pe tatăl tău, dar el nu prea era de văzut.
Chiar dacă e un cuvânt greu, acesta e abandonul. Abandon nu înseamnă doar să fii orfan, ci
contează cum se simte copilul, și e suficient să nu se simtă prioritar în fața părinților lui. E
suficient ca părinții să accentueze mereu eforturile financiare pe care le fac ei pentru a crește
copilul – asta îl va face să se simtă ca o povară. Pe lângă asta, este important ca el să simtă
iubirea și apropierea emoțională, căldura părinților, chiar dacă mâncarea ce îl ajută, fizic, să
crească, este procurată cu ajutorul banilor. Acum gândește-te tu, în sinea ta, cât de iubită și
importantă te-ai simțit, copil fiind, în fața părinților tăi?
De mult timp am intuit că asta a fost suferința ta, înainte să mă intereseze creierul uman și
cum funcționează psihicul. De când eram o școlăriță și încercam să creez acel spațiu unde nu
are voie nimeni, iar tu făceai cumva și tot găseai o portiță să intri. Știam că aveam o relație
toxică, bazată pe minciunile mele descoperite, mai apoi, de tine, care îmi vor afecta libertatea
și mă vor face să scormonesc alte minciuni, mai rezistente. Te-ai întrebat vreodată de ce am
început, de fapt, să mint? Mă simțeam mereu într-o cursă. De fapt, toată perioada liceului a
fost dominată de un singur sentiment puternic: dorința de a evada. Deși mă mai luam cu alte
activități ce mă făceau să uit, am urât din toată inima să fiu acolo, să merg la școală, să fiu
înconjurată mereu de oamenii ăia, să mă întorc, apoi, acasă, zi de zi, să mă confrunt cu
aceleași discuții și cercuri vicioase. În fiecare an îmi număram anii pe care îî mai am de
petrecut acolo. Îmi planificam viața care, în curând, avea să înceapă. Fiindcă, oricât beam sau
săream geamul, nu mă simțeam prea vie. Viața nu părea reală. Parcă eram actor în același
film ce se repeta mereu și mereu.
Iar acum, revenind în prezent, cred că doar distanța de casă și timpul meu cu mine m-au făcut
să îmi pun atâtea întrebări. M-am întrebat serios dacă problema nu era, de fapt, doar la mine!
De unde atâta repulsie, atâta dorință de fugă, de ce mereu nevoia de a îți lua viața de la 0
(cum am simțit atunci când am terminat școala și am mers la Sibiu, apoi când am mers în
Leipzig, apoi, din nou, când m-am întors în Sibiu, precum și în numeroasele mele fantezii în
care eram în orașe noi, cu oameni care abia încep să mă cunoască, ori în nenumăratele mele
vise în care îmi făceam bagajele, ori în care erau numai trenuri, peste tot, șine de tren)? De ce
atâta revoltă, de unde atâta nefericire? Pe vremea aia, pur și simplu, simțeam toate aceste
lucruri. Mai apoi, devenind adult, m-am întrebat de ce? Alții au traume reale, îmi ziceam.
Astea, ce le am eu, nu sunt traume, credeam. Dar mă înșelam atât de tare. Trauma înseamnă
orice emoție care, trăită în repetate rânduri, modifică personalitatea unui individ. Iar
personalitatea mea, chiar dacă la prima vedere părea interesantă, era cel puțin problematică.
Oricine m-ar fi cunoscut mai bine afla că eram instabilă, deci nu se putea baza pe mine, că
îmi plăcea să risc, să mă pun în pericol ca să mă pot distra, iar alteori, toată dorința de
distracție dispărea și dispăream și eu, fiindcă îmi închideam telefonul și pur și simplu eram de
negăsit, închisă în liniștea mea. Puteam sta zile întregi citindu-mi cărțile care mă duceau în
alte lumi, cu mult mai interesante decât cea în care trăiam eu.
Oricât mi-aș dori să îți explic și descriu tot, ne-am lungi foarte mult și ar trebui, în final, să
scriu un roman, și nu o scrisoare, cum intenționez, de fapt. Dacă te va interesa suficient de
mult să afli ce se află înăuntrul tău, vei căuta mai adânc, singură, așa cum am făcut și eu.
Dacă te va interesa suficient de mult să afli ce e sau ce a fost înăuntrul meu, vei pune întrebări
fără să te temi de răspunsul care va urma. Vei lăsa deoparte tradițiile și cutumele în care ai
crescut și care ți se par firești. Vei lăsa deoparte dogma religioasă care îți dictează atâtea
aspecte ale vieții. Vei fi, pur și simplu, deschisă la ideea că, poate, e nevoie să schimbi
anumite lucruri în comportamentul tău, dacă vrei ca relația asta să funcționeze în mod
sănătos, fiindcă eu, mai presus de toate, m-am săturat să mint și să mă prefac ca să menajez
pe altcineva. Lucrurile astea sunt de domeniul trecutului. Voi spune doar adevărul, indiferent
dacă doare sau dacă nu îl poți duce, indiferent că nu îl înțelegi încă.
Vreau să îți propun un contract de fericire autentică. Pentru a fi cu adevărat fericită, am
nevoie, în primul rând, să fiu eu însămi, cu toate valorile și credințele mele, cu toate deciziile
și dorințele mele. Să nu mai reprim nimic din ceea ce simt sau cred că trebuie exprimat. Cu
toată politețea de rigoare, voi spune când ceva e deranjant, nu este normal, nu este etic, voi
spune în loc să înghit. Asta nu înseamnă că nu te respect, că nu te iubesc sau că nu îmi e dor
de tine, cum ai fi tentată să concluzionezi. Ci, din contră, te respect mai mult decât înainte,
când ziceam ca tine și făceam ca mine. Te iubesc mai mult decât înainte, când adunam
revoltă în mine și o îndreptam spre tine. O să fiu reală. Iar dacă tu dorești să te întorci în
cercul acela de iluzii, asta e strict alegerea ta, pe care te rog să ți-o asumi. Ca, de exemplu, în
cazul numeroaselor dăți în care ți-am împărtășit credințele mele despre lume și divinitate, nu
ai fost de acord (deși credințele oamenilor nu au nevoie de acordul nimănui), ai încheiat
subiectul cât de repede s-a putut, pe motiv că ”fac păcat”, iar, în continuare, mă saluți cu
”doamne-ajută” și îmi urezi noapte bună prin ”îngerii să fie cu tine”. Cel mai înțelept lucru ar
fi să ne acceptăm așa cum suntem, plini de înțelegere și tact. Dacă, brusc, aș fi adepta
islamului (o alegere pur personală), consideri că ar fi moral și cinstit să te salut cu ”Alah să
fie cu tine”, în condițiile în care știu foarte bine că tu ești creștin-ortodoxă? Doar pentru că eu
am o viziune asupra unei chestiuni atât de subiective cum este religia, am dreptul să îți impun
această viziune și ție? Eu îți respect mersul la biserică, poți să îmi povestești la infinit despre
experiențele tale divine, însă te rog să îmi respecți neasemănarea cu tine în tot ce faci și crezi.
Acceptă că, deși am crescut cu tine, este absolut normal să îmi dezvolt propriile mele ritualuri
și obiceiuri, hobby-uri și activități de tot soiul, care poartă influența valorilor mele. Acceptă
că, deși tu vezi anumite lucruri ca fiind o normalitate sau o necesitate absolută, pentru mine ar
putea fi lipsite de valoare sau chiar o absurditate, o minciună, o propagandă bine construită
acum sute de ani. Acceptă că, deși tu crezi în acel Dumnezeu pe care îl vizitezi la biserică, iar
eu nu, deși tu consideri că acele felicitări de 8 martie postate frumos pe Facebook exprimă
dragostea și respectul (iar eu, desigur, nu), deși tu consideri că unele animale sunt pe
pământul ăsta ca noi să le mângâiem, iar altele, ca noi să le mâncăm (mă întreb cine o fi făcut
distincția asta), deși avem credințe diferite cu privire la multe aspecte ale vieții, asta nu
înseamnă că ai dat tu greș în educația mea. Înseamnă doar că am fost suficient de rezistentă la
dogmă și am reușit să îmi găsesc drumul spre ceea ce m-a atras pe mine: adevărul în forma sa
pură. Am reușit să văd realitatea fără filtrele nici unui sistem religios, politic, cultural sau
tradițional. Iar fericirea mea nu depinde de nimeni în afară de mine. Totul, în rest, este relativ
și nu îmi stă în control. Important e să înțelegi că tu, ca mamă, ne-ai dat viață ca să ne trăim
viețile, sper? Viețile noastre, nu viața ta, așa-i? Cred că te simți prea mult responsabilă pentru
”păcatele” sau nereușitele noastre, cum le consideri tu. Faptul că nu îmi doresc loc de muncă
stabil, că nu vreau să mă întorc în țară mai mult decât pentru vacanța de vară, faptul că Andra
a tot călătorit, dând semne că nu vrea ”casă și masă” și un bărbat cu care să facă mult-doritul
copil, toate lucrurile astea le iei personal. Ca și cum avem niște sarcini de îndeplinit, ca și
cum viața ne-a fost deja prestabilită, planificată, ca și cum avem o schemă a normalității de
urmărit. Iar faptul că nu o urmărim te cam îngrijorează, așa-i? Te rog să îți asumi faptul că
vrei să facem ceea ce TU ai face în locul nostru, ori ceea ce știi că societatea consideră a fi
corect și ”de bun simț”, iar dacă nu facem astfel, consideri că societatea te va judeca pe
TINE, care ești mama noastră, așa-i? Nu există exemplu mai bun de manipulare decât acesta.
Ia lucrurile așa: ai făcut tot ce ai putut. Ai împărtășit cu noi valorile tale corecte ani de-a
rândul. Ne-ai dus la biserică de mânuță de atâtea ori. Ne-ai certat când a fost cazul, ne-ai
pedepsit când a fost cazul, ne-ai lăudat când a fost cazul. Ai făcut, deci, ce ai putut. Acum
este inutil să mai încerci vreo educație. Dacă încă susțin cu tărie anumite lucruri, chiar și după
ce procesul lung al educației a trecut, înseamnă că o fi, totuși, ceva la mijloc. Poate am
dreptate? Poate adevărul e subiectiv? Poate există mai multe versiuni ale aceluiași adevăr?
Hai să acceptăm împreună că NU SE ȘTIE. Dar hai să ne trăim viețile, fiindcă avem doar
una!
Trebuie să știi că, multă vreme, am simțit că vrei să mă posezi, am văzut cum încercai să mă
convingi că, fiind fiică-ta, îți aparțin, am înțeles semnificația din spatele comportamentelor
tale în public, când te lipeai de mine, mă luai de mână sau, pur și simplu, vorbeai în locul
meu atunci când eram întrebată ceva. Știu cu câtă disperare aveai nevoie de validarea asta, de
aprecierea celorlalți, care vedeau ce drăguțe suntem noi, mamă și fiică. De aceea se simțea ca
o palmă venită chiar din partea copiilor tăi atunci când, tot în public, eu sau Andra nu jucam
conform dorințelor tale, când răspundeam ușor nerespectuos ori arătam prea mult
individualism. Așa că, de-a lungul anilor, cel mai ușor mod de a supraviețui cu tine și cu
nevoile tale a fost reprimarea, din nou. Zâmbește în fața străinilor (și lipsa zâmbetului îmi
atrăgea observațiile de rigoare), fii drăguță, mama va răspunde la toate întrebările, tu doar fii
acolo, cuminte și veselă. Dacă ai jucat bine, ziua va continua fără evenimente speciale. Dacă
ai jucat prost, va urma o discuție neplăcută în particular.
Mi-ar plăcea să încerci să te vezi din exterior, ca și cum ai fi spectatorul tău. Atunci când vrei
să te impui în fața cuiva, când reproșezi, când acuzi, când îți exprimi nemulțumirile și
dezamăgirile, atunci când vrei și ceri. Doar încearcă să te observi. Cu timpul, probabil, vor
apărea schimbări, pe care, din nou, le vei observa numai. Abia apoi vei începe să raționalizezi
comportamentul pe care îl ai ca fiind adecvat sau nu, necesar sau nu, moral sau nu și așa mai
departe. Abia apoi începe munca introspecției, când te uiți în urmă și realizezi că ai deranjat,
că ai rănit, că ai atras, prin acțiunile tale, un lanț de evenimente în jurul tău, care au făcut ca,
în final, nefericirea să se întoarcă tot spre tine.
Acum, nu pot să spun decât că distanța îmi face bine. Simt că este sănătos și absolut firesc să
îmi găsesc un drum care se va intersecta doar ocazional cu al tău. Și cred că e absolut necesar
ca cineva să îți spună, măcar, din toată inima, cu toată sinceritatea și fără niciun interes
ascuns, unde greșești. Spun ”măcar”, pentru că sunt conștientă că nimeni nu poate să te
schimbe, schimbarea vine din tine, nu din exterior. Dar susțin că poți fi cine vrei, cum vrei,
atâta timp cât nu deranjezi ori nu faci rău altcuiva. Iar tu, din greșeală și fără să vrei, probabil,
mi-ai făcut, de multe ori, rău, chiar și atunci când încercai să faci bine. Nu e nimic tragic în
asta, desigur. Cred că e responsabilitatea noastră, ca fiice ale tale și, totodată, fiind persoanele
cele mai apropiate ție, care te cunoaștem cel mai bine, să îți comunicăm aceste lucruri. Fără a
încerca să te schimbăm, îți comunicăm sentimentele și părerile noastre. Rămâne la latitudinea
ta să decizi dacă iei în serios ori măcar în seamă ceea ce spunem. Te încurajez din tot sufletul
să încerci să te deschizi, mai întâi față de tine, iar apoi față de noi. Gândește-te la toată viața
ta, din copilărie și până în prezent. Amintește-ți cum te simțeai cu părinții și frații tăi,
amintește-ți cum te-ai simțit când te-ai măritat, cum te-ai simțit când ai realizat că nu mai ești
în siguranță lângă tata, retrăiește toate emoțiile, chiar și greutatea imensă de a fi responsabilă
pentru doi copii în creștere, apoi speranțele investite în relația cu un alt bărbat, care s-a
dovedit a fi toxic și manipulator, trăiește acele nefericiri și eliberează-te de suferințele din
trecut! Ține un jurnal, dacă poți, și scrie despre asta. Încearcă să privești în profunzime
motivele fericirii și nefericirii tale și pune-ți întrebări.
Eu, între timp, îmi voi continua studiul psihicului meu și voi face ceea ce cred că este benefic
ca să mă dezvolt armonios și să îmi ating potențialul maxim. Îmi voi dedica fiecare zi unei
călătorii noi, unei alte cărți, unui alt studiu științific, unei alte experiențe inovatoare. Pănă mă
voi întoarce acasă, o să acumulăm amândouă atâtea momente valoroase, dacă și tu, sper, vei
lua în serios analiza aceasta a cine ești cu adevărat, încât e foarte interesant să îmi imaginez
că, în loc să stau cu tine în pat, cu capul rezemat de piciorul ori pieptul tău, așa cum stăm noi
de obicei, în timp ce te uiți la seriale turcești, știri politice ori show-biz, iar eu mă uit în tavan,
simțindu-mă bine doar pentru că e cald și bine lângă tine, vom sta în aceeași poziție
confortabilă, vorbind despre lucruri cu adevărat importante. Vom putea trăi sub același
acoperiș fără niciun conflict, fără niciun reproș, fără nicio presiune.Vreau să abandonăm
superficialitatea. Vreau ca, nu numai eu, ci și tu, să fii cine vrei tu să fii. Vreau să faci exact
ceea ce îți place ție, să uiți de toate grijile pe care le-ai avut în viața asta și să ai grijă, pe cât
posibil, să nu mai ai griji. Vreau să te gândești la tine, ceva ce, cu siguranță, ani la rând, nu
făcuseși deloc. Știu că te-ai sacrificat de atâtea ori!
Însă nici sacrificiile acelea nu aduc nimic bun, dacă nu le faci cu inima deschisă, fără niciun
alt interes, decât acela de a te sacrifica pentru binele altuia. Fiindcă a te sacrifica pentru
altcineva, iar apoi a aștepta la schimb recunoștință, apreciere și chiar anumite fapte din partea
acelei persoane, acesta e sacrificiu pentru tine însăți! Te sacrifici pentru a primi, în schimb,
atenție, grijă, iubire și așa mai departe. Este un act egoist care îl îndatorează pe celălalt. Nu
spun chestia asta fără a fi în cunoștință de cauză. Eu personal m-am simțit, de multe ori,
îndatorată de sacrificiile tale, m-am simțit ca o povară apărută în viața ta când, și așa, îți era
greu, o povară care te limita energetic și financiar, atunci când trebuia să ”alergi” pentru
mine, când mă îmbolnăveam iar tu mă certai sau, pur și simplu, te supărai că m-am
îmbolnăvit, ori atunci când recunoșteai că nici chiloți nu îți cumperi, ca să avem noi ce ne
trebuie. Mă simțeam ca o povară chiar și atunci când venea ziua mea și știam că te gândești
ce îmi poți lua cu resursele pe care le ai. Ori chiar și atunci când voiam să ies în oraș și deja
mă temeam că, oftând sau neoftând, vei întinde mâna să îmi oferi 5 sau 10 lei, după
posibilitățile tale, bani pe care uneori încercam să îi refuz, deși aveam nevoie de ei. După
părerea mea, întâmplări de acest gen m-au făcut să mă simt vinovată în situații în care, de
fapt, nu eram vinovată. Atunci când îți mai cream probleme, de exemplu, mă simțeam
profund vinovată, fiindcă știam cât te sacrifici. Abia mult mai târziu mi-am dat seama că nu
ar trebui să mă îndatoreze cu nimic faptul că sunt copilul cuiva, indiferent cine ar fi părinții
sau cine este copilul. Nu a fost alegerea mea să mă nasc. A fost alegerea ta, ori, cine știe, doar
o întâmplare căreia tu i-ai permis să se materializeze sub forma unui copil. Și da, ai făcut
extrem de multe eforturi de care sunt în totalitate conștientă, probabil mai mult decât crezi,
fiindcă știu prea bine ce a însemnat, pentru tine, să ne crești. Ai vorbit de multe ori despre
cum ți-ai luat de la gură ca să ne dai nouă, ai menționat de multe ori că te lași pe tine pe
ultimul loc. Iar, vrei sau nu vrei să crezi, aceste afirmații rămân în mintea unui copil și, din
păcate, îl fac să se simtă responsabil pentru faptul că există și nu este capabil să facă nimic
altceva decât să primească. De dat, nu are de unde. Tot ce poate este să iubească
necondiționat și să scrie scrisori de dragoste, să confecționeze felicitări, indiferent că e ziua
de naștere a mamei, 1 sau 8 martie, ziua panseluțelor, ziua sfintei cruci sau o zi normală.
Încercam, cum știam și eu, să fac orice ca să îți arăt că te iubesc și că îți apreciez eforturile.
Mai târziu, după ce crescusem, încercam să fac curățenie ca la carte, ca să fie lună, cum îți
plăcea ție, și să te bucuri atunci când ajungi acasă, însă uneori veneai așa de tulburată de
probleme, încât nici nu observai. Și mai târziu, țineam doar pentru mine dățile exacte ale
tezelor, ca să nu te îngrijorezi și să mă stresezi și pe mine, indirect. Pe vremea aceea eram
deja expertă în a îmi ascunde situațiile care te-ar putea afecta. Preferam să bolesc în tăcere
decât să te anunț că mă simt rău și să îți creez neliniște. Preferam să sar geamul și să fim
fericite amândouă: eu să fiu liberă câteva ore, iar tu să dormi liniștită, știind că sunt în pat,
decât să fiu în oraș, incapabilă să mă bucur de cele 3-4-5 ore pe care le aveam la dispoziție,
pe ceas, gândindu-mă că tu ești acasă, suspicioasă, oare fumez? Oare beau? Oare iau droguri?
Oare mi se întâmplă ceva? Ce vreau să spun este că, încet, dar sigur, totul se transformase în
cum să te menajez pe tine. Cum să păstrez aparența că totul este perfect, cum să te protejez de
informații și evenimente neplăcute. Mă întrebam mereu, înainte de a îți spune ceva despre
mine și viața mea, oare este necesar să știi asta? Dacă da, îți va face bine să știi acel lucru?
Daca nu, atunci concluzia era: nu e necesar să știi.
Doresc să închei acest cerc vicios. Menajamentele se terminaseră în momentul în care,
probabil îți mai amintești, ți-am spus că nu te mai las să mă calci în picioare. Desigur,
exprimarea a fost destul de directă și e posibil că nici nu ai știut ce vreau sa zic cu asta,
probabil a venit de nicăieri, fiindcă nu aveai tot acest bagaj de informații pe care ți l-am oferit
aici, prin scrisoarea de față. În acel moment, însă, pentru mine, se adunaseră multe și n-am
mai ținut cont de faptul că nu ai un context în care să încadrezi acea afirmație care ți s-a
părut, mai mult ca sigur, dură și nedreaptă. Acum, ai suficient context ca să înțelegi că, deși
nu s-a văzut din exterior, m-am lăsat, și eu, la rândul meu, pe locul al doilea, ca să poți fi tu
pe locul întâi, am tăcut când trebuia să vorbesc, am mințit că totul e bine când, de fapt, aveam
greutățile mele de adolescentă; pe scurt, EU m-am călcat în picioare, nu tu. În acel moment,
în mașină, când ți-am spus ce ți-am spus, am vorbit condusă de primul impuls, adică ceea ce
am simțit. S-a simțit mereu ca și cum tu mă călcai în picioare, deși eu făceam asta prin faptul
că EU continuam să te menajez. Abia apoi am realizat că, de fapt, îmi asumasem un rol care,
de fapt, nu era al meu. Eu nu sunt responsabilă de cum se simte altcineva. Fiecare este
responsabil de propriile emoții și de felul în care se comportă în raport cu aceste emoții. Eu
sunt doar responsabilă pentru mine și pentru faptele mele, atât. Important e să ne întrebăm,
atunci când simțim fiecare emoție, ”de ce mă simt așa?”. Asta va scoate la iveală multe.
Dacă, de exemplu, avem o discuție în contradictoriu și încep să mă enervez și să ridic tonul, e
foarte clar că, de fapt, simt că pierd controlul și încerc să ascund asta prin vocea mea care
acopera orice altă voce. Așa, măcar în aparență, sunt eu cea care domină. Deci, ce
demonstrează atitudinea asta, de fapt? Nu că tu m-ai supărat sau m-ai enervat, ci, mai
degrabă, eu am anumite insecurități și temeri.
Cred că e important să știi cât de mult contează munca aceasta cu mine însămi și cu trecutul
meu. Dacă nu îți rezolvi trecutul, nu poți trăi fericit în prezent. Nu îți poți rezolva trecutul
dacă nu îți pui în permanență întrebări, dacă nu încerci să te înțelegi și să înțelegi
comportamentul celorlalți. Este un proces lung și anevoios. Dar merită, niciodată nu e prea
târziu. De aceea, crede-mă, pun multă valoare pe simplul fapt de a scrie o scrisoare DIN
SUFLET fiecărui membru al familiei. O scrisoare în care spun sincer, fără nicio perdea, ceea
ce am simțit și simt, ceea ce am trăit la un moment dat, scriu despre ce cred, pur si simplu.
Așa începe adevărata muncă terapeutică, prin exprimarea a ceea ce a rămas neexprimat, a
ceea ce a fost îngropat în uitare ani în urmă. Și procesul acesta de ”curățare” nu este ușor și
nici rapid, mie mi-au trebuit mai multe săptămâni ca să mă hotărăsc să îl încep, apoi alte
săptămâni ca să mă apuc, după ce mă hotărâsem, iar, în final, alte câteva săptămâni ca să
scriu tot ce am scris, ca să revin asupra anumitor pasage, să recitesc, să resimt, să adaug, să
reformulez etc. Nu este ușor, nu este comod, dar este FOARTE important să te eliberezi de
tot ceea ce ai reprimat de-a lungul anilor. Sper că ceea ce am făcut aici poate să îți servească
drept exemplu. Și tu ai avea multe de spus multor oameni, probabil. Oameni care te-au rănit,
care te-au abandonat, care te-au folosit, care te-au făcut să te simți în atâtea feluri. Gândește-
te așa: dacă ai ști că mai ai foarte puțin de trăit, ce socoteli neîncheiate ai avea, totuși, de
încheiat?
O să mă opresc aici, dar trebuie să adaug că, pe lângă acel ”te iubesc” pe care ți-l tot zic
mereu, această scrisoare reprezintă cel mai sincer lucru pe care ți l-am spus vreodată și, deci,
sper să îți iei timpul necesar pentru a o citi. Îți doresc multă răbdare, curiozitate, înțelegere și
seriozitate în tot ceea ce înseamnă acest proces de a face pace cu trecutul, proces atât de
necesar pentru a trăi un prezent curat, fără conflicte, fără suferință. Îți doresc tot ce e mai bun!
Te iubesc și îmbrățișez cu mult dor!

Puiul tău mic