Universitatea „Dunărea de Jos”, Galați Facultatea de Litere

Marin Sorescu - Paracliserul

Asist. dr. Elena Botezatu

Student: Alina Mihaela OLTEANU
 Paracliserul
Paracliserul este o piesă de teatru, scrisă de Marin Sorescu, ce face parte din cadrul
trilogiei dramatice „Setea muntelui de sare”, scrisă de Marin Sorescu. Este o tragedie în trei
tablouri. Piesele care o compun („Iona”, „Paracliserul” și „Matca”) nu împărtășesc tematici sau
personaje, însă au un punct comun important și anume cele trei mari momente ale existenței
umane: viața, moartea și nebunia (pierderea contactului cu realitatea). Momente care sunt
esențiale, asemănându-se datorită faptului că arată o anumită tipologie umană ce trăiește lupta
veșnică dintre viață și moarte. Opera lui Marin Sorescu este una deosebit de complexă și
analizează relația omului cu moartea și divinitatea. Astfel, personajul principal parcurge un traseu
spiritual, cu etape inițiatice, care au drept scop înțelegerea multitudinii de simboluri ale lumii în
care a intrat.

Titlul operei este chiar protagonistul acesteia, paracliserul. Acțiunea se petrece într-o
catedrală gotică abandonată (simbol al lipsei spiritualității în lume), ce transmite o „senzaţie de
prea mult spaţiu şi prea puţin timp”. Un element comun al trilogiei lui Marin Sorescu, este
atmosfera sufocantă și absurdă, evidențiindu-se astfel absurdul existențial.Încă de la început,
protagonistul pătrunde într-un labirint („Paracliserul, undeva lângă uşă, se uită fix la uşă” ),
urmând ca, pe tot parcursul piesei, să facă eforturi pentru a descifra simbolurile și codurile
neclare întâlnite în drumul său, dorindu-și să găsească ieșirea. În drumul său, paracliserul are de-a
face cu numeroase obstacole, concretizare în dezamăgiri, îndoieli, neînțelegere, pierderea
credinței. Cu toate acestea, el continuă cu hotărâre drumul, mânat de conștiința faptului că
singura alegere care-i rămânea era înaintarea sau moartea.

Asemenea oricăruia dintre noi, protagonistul se simte „aruncat” în lume (sau, în acest caz,
în labirint) fără să fi ales acest lucru și fără să fi avut vreun control real asupra propriei existențe.
Finalul călătoriei este complet necunoscut, asemenea morții pentru ființa umană. Presupunerea
făcută este aceea că trebuia să ajungă la altar, dar, deși, în teorie, drumul spre altar este scurt, ușor
și drept, paracliserul urmează un drum întortocheat, pe parcursul căruia află adevăruri neașteptate
despre sine însuși. Este vorba, în primul rând, despre asumarea rolului avut în lumea
înconjurătoare, precum și despre acceptarea propriului destin. Acest destin implică, printre altele,
o veșnică singurătate: „Ca şi când ar aştepta să vină cineva. Nu mai vine nimeni la catedrală, e
limpede. Omul dă din cap, priveşte la pereţi, clatină iar capul…”. Singurătatea este foarte dificil
de suportat, fiind copleșitoare și provocând stări depresive protagonistului, care devine din ce în
ce mai anxios: „Mi-e şi frică să umblu noaptea pe caldarâmul catedralei… Paşii (ascultă) … sună
a pustiu. Pustiul parcă e mai mare când te plimbi prin el”.

Pentru paracliserul care trăiește această experiență, nu înfruntarea propriei condiții sau a
adevărului în deplină singurătate reprezintă principala problemă. Cea mai mare teamă a lui este
reprezentată de lipsa de sens, exprimată prin ideea posibilității ca la sfârșitul călătoriei să nu
existe, de fapt, nimic. Îndoindu-se tot mai mult de existența divinității, el ajunge, amintind de
Arghezi, să-i ceară lui Dumnezeu să i se arate: „(Cu voce stinsă, privind în sus.) Iartă-mă, că mă
îndoiesc de la prima piatră [...] (Privind fix undeva.) Cine eşti la capătul pârghiei celei mari, cu o
rază sub picior? [...] (Ameninţător.)Vezi să nu ni se termine speranţa, Doamne, înaintea
aripilor!”.
 Finalul piesei este incert, întrucât eroul face un gest simbolic, hotărând să-și ardă
veșmintele. Rămâne incert dacă acest gest reprezintă sinuciderea personajului, ca urmare a
dezamăgirii și a imposibilității găsirii sensului sau al credinței, sau este o simplă metaforă a
sacrificiului de sine în numele tuturor celor pe care paracliserul i-a dezamăgit, nereușind să-i
determine să-l vadă pe Dumnezeu.

În concluzie, „Paracliserul” este o operă de o complexitate deosebită ce pune în

lumină relația omului cu moartea și cu divinitatea, o problematică evidențiată atât prin
introspecție, cât și prin analiza a ceea ce observăm în exterior, în cadrul societății. Referitor la
trilogia din care face parte „Paracliserul”, Sorescu a declarat: „Țin mult la tripticul „Iona”,
„Paracliserul”, „Matca”, pentru că acolo m-am căutat cu mai multă îndărătnicie. Citite fără
dialog, aceste piese pot deveni o carte de filosofie, pe care chiar intenționam să o scriu, în acel
timp, ca tratat – și m-a luat teatrul pe dinainte”.