SUPORT CURS SPECIAL

Istoria congreselor și conferințelor internaționale

Istorie - Anul III (zi)*

PACEA din WESTFALIA (1648)

A. Climatul epocii/ Context istoric

- De la jumătatea secolului al XVII-lea relațiile internaționale în istoria Europei sunt

dominate de principii ale absolutismului și mercantilismului. Absolutism, fiindcă
monarhii, avizi după putere în teritoriul lor, încearcă să extindă același gen de politică și
peste alte teritorii. Mercantilism fiindcă și negustorii adoptă aceeași atitudine, pornind
de la convingerea că resursele economice sunt limitate în întreaga lume. Echilibrul
căutat îndelung în domeniul politicii internaționale se răsfrânge și asupra schimburilor
comerciale.
- Pacea din Westfalia este rezultatul Războiului de 30 de ani, cea mai intensă și sângeroasă
confruntare la scară europeană înaintea Primului Război Mondial. Desfășurarea
conflictului a influențat mersul tratativelor, echilibrul forțelor și dinamica alianțelor între
state de la începutul și până la sfârșitul congresului.
- Războiul de 30 de ani a devastat regiuni întinse din Europa Centrală 1. A demonstrat cu
prisosință caracterul brutal al conflictelor religioase ce au marcat destinul modernității
timpurii în Europa. Prin dimensiuni a lăsat impresia unui război general în Europa, care a

1
Germania fusese pustiita. Muriseră mai bine de o treime din locuitori. Orașe intregi ( ilustrativ cazul orasului
Magdenburg) fuseseră transformate in ruine. Comerțul aproape încetase. Jafurile, foametea si bolile afectau
familiile greu încercate de război.
 afectat majoritatea statelor implicate după criterii confesionale, dedublate de intrigi
politice (început ca un conflict intern, razboiul s-a transformat intr-un conflict pentru
putere si hegemonie in Europa).
- Războiul de 30 de ani își are originea în slăbiciunile interne ale Sfântului Imperiu Roman.
Slăbiciuni de natură confesională (disputa catolici/protestanți) și juridică (adoptarea
constituției imperiale; disputele privitoare la alegerea principilor electori). Aceste
slăbiciuni au degenerat în rivalități deschise datorită lipsei de tact și fanatismului religios
ce caracterizează atitudinea împăratului Ferdinand al II-lea 2.
- Implicarea statelor europene în conflict a permis formarea celor două coaliții majore:
Uniunea Protestantă formată în 1608 și Liga Catolică stabilită la 1609. A rezultat un
război lung și devastator între ”Habsburgi” 3 și o coaliție a protestanților din imperiu
susținuți de Franța, Danemarca și Suedia 4.
- Războiul a cunoscut patru faze distincte. A debutat cu faza boemiană (1618-1623).
Guvernatorii Habsburgi ai Boemiei au fost aruncați de la fereastra castelului Hradčany din
Praga de către o delegație a nobililor cehi. Ei protestau împotriva atacurilor asupra
bisericilor protestante si împotriva preluării de către arhiducele Ferdinand a tronului
Boemiei. Ferdinand ajunge împărat in 1619, dar este deposedat de titlul de rege al
Boemiei, in locul lui fiind ales Frederick, electorul palatin calvinist. Era o declarație de
război. Si războiul chiar a început. Prima victorie majoră a aparținut taberei imperiale, la
Muntele Alb, lângă Praga (1620, 7 noiembrie). Armata boemă a fost zdrobită de trupele
imperiale. Deznodământul înfruntării nu fusese însă tranșat. In alte trei faze consecutive
ale conflictului se implică competitori ai politicii europene. Danemarca (1625-1629) intră
în luptă pentru apărarea principilor protestanți. Imperialii conduși de nobilul catolic
Wallenstein obțin din nou o serie de succese, ocupă orașe din nordul protestant și îi
constrâng pe danezi să se retragă. Se implică apoi regele Suediei Gustav Adolf.
Intervenția Suediei a echilibrat disputa întărind pozițiile taberei protestante. Suedezii au
învins armatele împăratului la Lützen, lângă Leipzig, dar Gustav Adolf a căzut răpus de
glonț. Ultima fază a războiului a fost cea franceză (1635-1648). Franța se proclamă
protectoare a protestanților (Liga de la Heilbronn, înființată in 1634). Franța declară
război Spaniei, îi susține financiar pe suedezi și invadează Alsacia. După intervenția
franceză, războiul s-a purtat pe trei fronturi: Țările de Jos; Rinul mijlociu; Saxonia.

2
Catolic devotat, împăratul Ferdinand al II-lea a deposedat Palatinatul protestant de drepturile lui electorale pe
care le-a oferit Bavariei catolice, drept pedeapsă pentru acceptarea coroanei Boemiei de către contele
Frederick împotriva voinței împăratului. Conflictul a degenerat într-o dispută pe marginea drepturilor
împăratului și ale statelor din Imperiu reprezentate în Dietă. Legături dinastice și religioase au conectat disputa
internă la interese politice din afara Imperiului. Statele europene se implică în proporție viguroasă în conflict.
3
Ferdinand al III-lea și predecesorul său Ferdinand al II-lea (mort in 1637) se folosesc de sprijinul lui Filip al IV-
lea, regele Spaniei, veri buni și catolici fervenți, descendenți ai Casei de Habsburg, ale cărei ramuri austriacă și
spaniolă rămăseseră legate prin numeroase căsătorii și alianțe matrimoniale. Dincolo de afinitatea confesională
și relații de rudenie, sprijinul Spaniei se fundamenta politic, fiindcă Filip al IV-lea implicase Spania în războiul cu
Olanda pentru drepturi ereditare în privința Țărilor de Jos. Un război unde spaniolii aveau nevoie de sprijin ca
să triumfe.
4
Suedia condusă de regele Gustav Adolf s-a implicat în conflict cu începere din 1630. Din motive religioase și
politice. Ele vizau limitarea autorității împăratului asupra statelor protestante, anexarea Pomeraniei, asigurarea
de indemnități plătite mercenarilor angajați. Franța nu a fost implicată în război înainte de 1635, dar a lucrat în
spatele scenei ca să se opună Habsburgilor, inamicul istoric. Fără să-i atace direct pe spanioli, francezii se
implicaseră în toate războaiele împotriva Spaniei ajutând alte puteri (de obicei cu bani) pentru înfrângerea ei. În
1635 Franța intră direct în război de partea Suediei protestante și a Olandei.
 - A fost un război purtat cu armatele de mercenari. Costurile s-au dovedit impresionante.
Ostilitățile au evoluat oscilant și anevoios iar succesul a surâs ambelor tabere. Eforturi în
vederea încheierii păcii s-au făcut simțite constant începând de prin 1640. Mereu au fost
cenzurate însă fie de opoziția ”extremiștilor” Curții de la Viena, fie de intransigența
Franței și Suediei. Alianța celor două s-a dovedit impenetrabilă în ciuda neîncrederii
predominante.
- Victoriile taberei protestante îl obligă pe împărat să semneze la Hamburg (25 decembrie
1641) o pace preliminară, care deschide calea tratativelor în cele două orașe din
Westfalia, sub forma a două congrese, socotite însă drept unul singur.

B. Organizarea păcii. Congresele de la Mȕnster și Osnabrȕck.

- Congresul (după alte opinii autorizate, Conferința) s-a ținut în două orașe separate
situate la distanță de 30 de mile unul de celălalt: Mȕnster și Osnabrȕck. Nunțiul papal,
Fabio Chigi, desemnat să prezideze asupra negocierilor nu recunoștea existența statelor
protestante. Suedia nu se considera ”inferioară” Franței în ordinea de preseanță, cu
toate că superioritatea Franței nu putea fi ignorată în acele timpuri. Franța poartă
tratative la Mȕnster cu trimișii papei și cei venețieni, prezentați ca mediatori, iar Suedia
la Osnabrȕck. Delegații împăratului sunt trimiși în ambele orașe. Cu toate că s-a apelat la
mediatori și beneficiile ”diplomației triunghiulare” 5 au fost remarcabil puține diferențe și
neînțelegeri.
- Nu există vreun precedent în istoria europeană pentru negocieri atât de întortocheate
precum cele ale păcii din Westfalia. Tratativele au ținut aproape doi ani (1642-1644)
numai pentru necesitatea de a reglementa chestiuni administrative și de a schimba
plenipotențe (acreditări). Data începerii Congresului a fost stabilită la 25 martie 1642, dar
lucrările au început în luna noiembrie 1643 (Osnabrȕck) și decembrie 1644 (Mȕnster).
Perioada Congresului s-a întins peste șase ani. Tratatele fundamentale s-au încheiat la 24
octombrie 1648 (tratatul între Sfântul Imperiu Roman și Franța) la Mȕnster, respectiv la 6
august 1648 (Osnabrȕck) între Suedia și împărat. Au participat toate statele suverane de
pe continent exceptând Rusia, Polonia, Lituania și Anglia. Multe dintre entitățile statale
prezente nu erau însă decât simple aglomerări de teritorii ținute împreună de credința că
le conduce același suveran comun.
- Războiul a continuat pe toată durata tratativelor. Tratatul păcii preliminare de la
Hamburg garanta accesul liber al reprezentanților părților adverse la tratative și definea
în termeni juridici situația celor două orașe. După schimbul scrisorilor de liberă trecere
ele trebuiau evacuate de beligeranți. Totodată se obligau să observe o strictă neutralitate
chiar și până la șase săptămâni de la încheierea congresului.
- Neutralitatea proteja cele două orașe de toate daunele războiului. Nu reprezenta un
statut juridic foarte clar definit, o reglementare ce a s-ar fi putut permanentiza. Tratatul

5
La întâlnirea preliminară de la Hamburg (1641) pentru determinarea procedurilor s-a stabilit un model
triunghiular al negocierilor. Adversarii nu trebuiau să-și vorbească direct unii altora, ci prin intermediul unui
intermediar care ar fi retransmis poziția fiecărei părți angrenată in discuție. Francezii și spaniolii nu s-au întâlnit
niciodată la aceeași masă. Interacțiunea celor două delegații s-a realizat prin intermediul nunțiului papal Fabio
Chigi și a ambasadorului venețian Contarini. Suedezii însă ai negociat direct cu trimișii împăratului.
 de la Hamburg elibera orașele Mȕnster 6 și Osnabrȕck de toate obligațiile față de împărat
și principi. În reglementarea neutralității s-a prevăzut ca municipalității să-i revină
supravegherea sarcinilor privitoare la desfășurarea congresului. Tocmai de aceea,
protecția orașelor reședință de congres a lăsat mult de dorit 7. Nu s-a realizat satisfăcător
nici prevederea referitoare la protecția rutelor de legătură și a regiunilor limitrofe.
Autoritățile municipale s-au întreținut cu unii dintre diplomați și au respectat în unele
cazuri doleanțe ale acestora.8

C. Delegațiile participante și notabilități locale

- A participat la Congres un număr nemaiîntâlnit de delegați (109), în afara celor 66

reprezentanți ai statelor Imperiului și alți 27 angajând diverse interese colaterale
discuțiilor. Nu mai puțin de 140 de state din interiorul Imperiului au fost de fapt
reprezentate, fiindcă mulți delegați au fost solicitați de diverse entități și principi ca să-i
reprezinte în absența propriilor diplomați. Monarhii europeni, principii din interiorul
Imperiului le-au acordat diplomaților suficientă autonomie ca să acționeze și să ia decizii.
Adesea însă, diplomații și-au asumat sarcini în afara celor îngăduite.

Delegația Franței
- În vremea negocierii păcii din Westfalia, delegația Franței se compune din ducele de
Longueville, secondat de plenipotențiarii d’Avaux și Servien. Activitatea lor se
subordonează imperativelor cardinalului Jules Mazarin. Personajul simbolizează însuși
statul francez. Richelieu, predecesorul lui Mazarin, jucase numai un rol minor. A scris
primele instrucțiuni diplomatice dar a murit în 1642 când pacea era departe de a fi
tranșată. Mazarin este descris când machiavelic, din pricina apetenței pentru cucerirea
unor noi teritorii, când moderat, chiar internaționalist, din cauză că nu a profitat până la
capăt să impună puterea Franței peste toată Europa. Sunt trei motive pentru care figura
lui Mazarin încarna însăși politica Franței la congres. Primul ține de autoritatea Anei de
Austria9, care urma fidel sugestiile lui. Al doilea este că Mazarin controla discreționar
Secretariatul de Stat al Afacerilor Externe și al Războiului; iar al treilea este că
întotdeauna Consiliul Regal susținea politica lui Mazarin, chiar dacă inițial mima opoziția.
6
În cazul Mȕnster-ului, orașul a fost eliberat de toate jurămintele solemne față de principii suverani printr-o
împuternicire a împăratului, prezentată de consilierul Curții, Johann Crane, la 27 mai 1643 într-o ceremonie
festivă desfășurată la primărie. Vreme de mai bine de 5 ani, orașul Mȕnster, devenit - ”Metropolis
Westphaliae”- a găzduit delegați din toată Europa.
7
La Osnabrȕck după retragerea suedezilor burghezia locală a preluat controlul treburilor publice iar situația
generală a avut de suferit. La Mȕnster s-a reușit recrutarea a numai 1200 de oameni în garnizoana locală.
Costurile întreținerii lor au ridicat probleme importante în oraș. Au fost plenipotențiari care au apelat și la
garda personală pentru siguranță.
8
La solicitarea delegaților Spaniei s-a schimbat cursul monetar; în urma consfătuirii cu trimișii împăratului la
Mȕnster s-au produs reglementări privind vânzarea cărnii, închirierea locuințelor. Municipalitatea a încercat
să se interpună ca mediator între pretențiile delegaților și cele ale populației locale, de obicei în conflicte
privind plata chiriei și în alte situații. În cazul în care se aduceau acuzații delegaților la Congres , datorită
imunității recunoscute, municipalitatea nu dispunea de putere de coerciție. Sarcina reglementării sancțiunilor
revenea delegațiilor principale.
9
Ludovic al XIV-lea era încă un copil de 4 ani când moare regele Ludovic al XIII-lea, astfel că Ana de Austria,
mama succesorului la tron, devenise regentă. Ea s-a asociat lui Mazarin și a dezvoltat o relație solidă cu el.
 - Diplomații francezi au primit regulat instrucțiuni de la Mazarin, pe care le-au și sfidat
uneori, asumând responsabilități neconforme poziției lor de putere. Dintre delegați, Ana
de Austria l-a ales personal pe d’Avaux, iar Mazarin pe Abel Servien. Ambii aparțin
nobilimii de robă, dar cel care conduce delegația franceză era ducele de Longueville,
personaj cu sange regal. Diferențele sunt vizibile în delegația Franței. Pe măsură ce se
desfășoară tratativele, ele ies tot mai vârtos în evidență. Mazarin îl favorizează pe
Servien: ”Dacă aș putea trimite mesaje speciale către unul dintre voi, fără să-i spun
celuilalt, mai curând m-aș adresa ție, din tot felul de motive, decât celorlalți”. Delegații
străini îl agreau însă mai mult pe d’Avaux, fiindcă putea vorbi germană și se erija în
catolic fervent. El s-a găsit în situația paradoxală de a fi sprijinit pe plan extern, nu însă și
in Franta. Longueville ajunge la Mȕnster în 30 iunie 1645, cu scopul de a-i concilia și
încuraja pe Servien și d’Avaux. A decis să rămână imparțial, dar această tactică a
neutralității i-a iritat pe ceilalți doi diplomați. Longueville a sfârșit prin a reprezenta
legătura dintre curte și restul delegației.
- În afara principalilor negociatori, au mai fost și alți membrii ai delegației, rezidenți
deopotrivă la Mȕnster și Osnabrȕck. Unii se bucurau de protecția lui Servien, alții de
aceea a lui d’Avaux. Delegații Franței au ținut să valorifice oportunitatea congresului ca
să transforme prezența lor acolo într-o chestiune de prestigiu. Au venit însoțiți de un staff
numeros și au făcut plăți extravagante 10.

Delegația Suediei

- În vremea congresului păcii din Westfalia, Suedia a fost condusă de regina Kristina și
cancelarul Axel Oxenstierna. Regina Kristina, fiica și moștenitoarea lui Gustav Adolph, se
apropiase de cancelar, în vremea regenței acestuia, de după moartea tatălui ei, până la
împlinirea vârstei de 18 ani (18 decembrie 1644). Fiul cancelarului, apropiat reginei și
după regență, era Johan Oxenstierna, unul dintre principalii negociatori. El era secondat
de Johan Adler Salvius, dar rivalitățile celor doi se prefigurau încă și mai ostile decât în
cazul diplomaților francezi. Johann primea, pe filiera tatălui, informații de prim rang,
filtra inclusiv corespondența reginei cu diplomații din străinătate. Salvius s-a detașat tot
mai mult de autoritatea cancelarului. Dobândise oarecare influență asupra reginei, ceea
ce îi conferea un anumit grad de autonomie cu ocazia tratativelor din Westfalia.
- Spre deosebire de Johan Oxenstierna, Salvius nu aparținea marii nobilimi. El trecea mai
curând drept ”afacerist”, interesat de economie și relații internaționale. Cum războiul
afectase grav economia europeană, el știa că Suediei îi va fi greu să-și apere teritoriile de
dincolo de granițe. Se arată mai apropiat intențiilor pașnice ale reginei Kristina decât
viziunii lui Oxenstierna care țintea o maximalizare a câștigurilor teritoriale 11.

Delegația Sfântului Imperiu Roman…Împăratul și principii

10
Nu mai puțin de 200 de oameni l-au însoțit pe d’Avaux până la final și 119 pe Servien. Fiecare dispunea de cel
puțin câțiva delegați, servitori, preot, medic. bărbier, îngrijitoare etc. Fiecare delegat fusese insotit și de o suită
nobiliară. Cheltuielile erau pe măsură. Cazarea, hrana, darurile depășeau suma de 100.000 livre alocată slujbei
lor.
11
Concret: cancelarul Oxenstierna crede că prioritatea Suediei este să-și securizeze linia de coastă. Singura
modalitate posibilă era să controleze țărmul opus ei, ceea ce însemna anexiuni teritoriale. Salvius știe că Suedia
participase la război cu banii francezilor și soldații principilor germani. Ea avea de câștigat numai de pe urma
consensului internațional. Suedia trebuia de aceea să exercite acțiuni numai în sensul ”bunei diplomații” și să
mențină alianțe cu celelalte state.
- Ferdinand al III-lea ca împărat era conducătorul unui imperiu cu veleități de hegemonie
universală, dar cu mijloace puține de a întreține o asemenea politică. Consiliul Electorilor
reprezenta adevărata putere în interiorul acestui organism statal. Electorii, în număr de
șapte, se regăseau printre cei mai puternici și influenți conducători între statele esențial
suverane care compuneau imperiul. Fiecare dintre principalele religii (catolică, luterană,
reformată) se regăseau în acest organism. Ferdinand al III-lea nu era doar împărat, ci și
rege al Boemiei, prin aceasta unul dintre cei 7 electori. Rolul lui era însă simbolic și
dispunea de puțină autoritate în teritoriul celorlalți electori. El simboliza unitatea
teritoriilor imperiului și loialitatea oamenilor față de ea. Împăratul nu exercita autoritate
executivă reală. De multe ori, principii din Imperiu conduceau propria politică externă.
Era de așteptat ca ei să negocieze separat (independent) în Westfalia, după modelul
principilor italieni în trecut. Principii și-au trimis delegați proprii, au urmărit scopuri
proprii, dar, spre deosebire de omologii italieni, au rămas în limitele constituției
imperiale. Nu au uitat că datorează credință și supunere imperiului ca entitate.
- Diplomații Imperiului au fost Johannes Kranne, Maximilian von Trauttmansdorff și Johann
Maximilian Lamberg. Mulți alți reprezentanți din partea statelor Imperiului au pretins
drept de negociere. S-au produs confuzii în materie de protocol. De obicei, trimișii
împăratului erau familiarizați cu recunoașterea dreptului de preseanță. La congrese
semnau primii tratatele. În Westfalia însă, împăratul a trebuit să accepte același titlu
”Sfântă Majestate” și în dreptul suveranilor Franței, Suediei, în tratatul scris. Firește că
gestul în sine echivala cu o evidentă slăbire a prestigiului.

Notabilități locale…

- Printre personalitățile locale care au impresionat în epoca păcii din Westfalia merită
amintiți Hermann von Kerssenbrock, rectorul de la Domschule, cu preocupări și în
domeniul istoriei, autor al primei monografii a orașului Mȕnster, pictorul Hermann tom
Ring, reprezentant al generației de mijloc, descendent al unei ilustre familii de artiști, cel
ce a dăruit posterității portrete și picturi bisericești, cărți și ilustrate de carte, dar mai cu
seamă o imagine de ansamblu asupra Mȕnsterului, din care a rezultat o gravură superbă
în cupru.
- Dintre toate personalitățile vremii, figura medicului Berhard Rottendorff rămâne cea mai
cunoscută. A rămas până la moarte credincios orașului Mȕnster unde a și studiat la
Schola Paulina. A mers apoi la Universitatea din Rostock și la cea din Helmstedt, unde și-a
cultivat înclinația spre studiul disciplinelor umaniste. Totuși, începând din 1620 activează
ca medic în orașul natal, iar în 1640, după moartea tatălui, ajunge medic al orașului. A
servit orașul și în calitate de comandant al uneia dintre cele 12 companii cetățenești.
Vreme de trei decenii a activat și în poziția de consilier municipal. În timpul congresului
de pace, mai bine de trei ani și jumătate, a găzduit în locuința proprie pe reprezentanții
Suediei, Baronul Schering Rosenhane împreună cu soția. S-a întreținut de asemenea cu
nunțiul papal Fabio Chigi, căruia îi dedică o poezie plină de umor despre ploaia din
Mȕnster. Au apelat la serviciile lui pentru tratament medical, electorul Ferdinand și
plenipotențiarul Trauttmansdorff, care l-a chemat la Osnabrȕck.
 D. Principiile păcii din Westfalia

- Pacea din Westfalia s-a structurat în jurul unor principii ferme precum loialitatea,
inviolabilitatea structurală și legalitatea.
- Principii precum cel al loialității și inviolabilității structurale au asigurat continuitatea
imperiului chiar dacă puterea împăratului a fost sever diminuată. Statele din Imperiu nu
au dorit să slăbească puterea împăratului ci să asigure funcționare vechilor drepturi.
Congresul se prefigura ca o operă de restaurație, de vreme ce la originea războiului se
afla tocmai nesocotirea acelor drepturi de către împărat. Cu toate că principii protestanți
își pierduseră încrederea în împărat ei nu acționau împotriva imperiului. În practică s-a
dovedit destul de dificil de separat loialitatea datorată celor două entități. Supraviețuirea
Imperiului ca entitate politică asigura chiar și celui mai neînsemnat dintre principii
germani dreptul la integritatea teritorială.
- Cu deosebire delegații francezi au încercat să destructureze această formă de loialitate
dar nu au reușit. După o întâlnire cu unul dintre delegații Ducatului de Mecklemburg
(Kayser), diplomatul francez d’Avaux i-a raportat următoarele lui Mazarin: ” (…) Principii
germani sunt mult mai atașați de patria lor și nu pot accepta o dezmembrare din exterior
a Imperiului. Nu am omis nicio oportunitate în a face clar principilor și trimișilor lor
avantajele pe care fiecare dintre ei le pot obține prin dezmembrarea imperiului, dar este
dificil să-i câștigăm de partea a ceea ce noi ne dorim, sau să prevenim ca ei să ne ceară
înapoi toate cererile noastre”. La nivel european, principiile loialității și inviolabilității
structurale a sistemului nu manifestă aceeași aderență. Cine mai putea fi la acest nivel
receptorul supremei loialități? Suzeranitatea împăratului nu mai era recunoscută de nici
un lider european în afara imperiului. Nici măcar papalitatea. De altfel, papa Inocentiu al
X-lea fusese jignit de concesiile făcute protestanților. Prin vocea nunțiului de la Münster
declarase nule și neavenite tratatele păcii din Westfalia! 12
- Conceptul de legalitate (conformismul cu legea scrisă sau cutuma) a manifestat influență
puternică la congres și a fost invocat de majoritatea actorilor politici. Ideea fundamentală
a fost revenirea la status-quo-ul ante bellum. Un efort dificil fiindcă nu exista suficient
consens asupra a ceea ce reprezenta termenul ante quem. Unii se raportau la realitățile
anului 1618 în chestiunile seculare, alții la cele anului 1624 în chestiuni ecleziastice.
Status – quo-ul ante bellum era sancționat de legi și de tradiție. De aceea a și fost des
invocat. Îl găsim în opera de restaurare a drepturilor și libertăților statelor germane.
Legalitatea a fost înțeleasă însă numai consensual. Pentru politica internațională legea
înseamnă încă consensul asupra tuturor titlurilor și privilegiilor pe care actorii scenei
politice le acumulaseră în timp. Legea nu are acum sensul de legislație internațională, în
sens modern. Legalitatea s-a mai aplicat și în ideea de a consacra legitimitatea
schimbărilor teritoriale13.

12
A descris tratatul în 1650 (Zelus domus Dei) ca fiind ”nul, gol, invalid, arbitrar, nedrept, condamnabil,
reprobabil, fără rost și lipsit de înțeles pentru totdeauna”.
13
Franța și Suedia au căutat să obțină ajustări teritoriale în schimbul serviciilor față de aliații germani.
Revendicările teritoriale de acest gen au fost în general respinse, pentru că nu dispuneau de titluri legale ( tituli
legitimae possessionis) pentru teritoriile în cauză, cu toate că le ocupaseră militar. În cazul Franței, legalitatea
nu a jucat nici un rol în revendicarea Alsaciei și Lorenei. S-a uzat în acest caz de străvechiul drept al cuceritorului
 E. Consecințele păcii din Westfalia

- Războiul de 30 de ani și pacea ce i-a urmat au jucat un rol considerabil în unificarea

teritoriilor statelor europene și în concentrarea puterii politice la nivel instituțional.
Negocierile au însemnat acceptarea puterii autonome a principilor suverani. Procesul de
edificare statală a continuat, câtă vreme principii au continuat să se vadă ei înșiși drept
”personificare a statului”, mai mult decât reprezentanți ai unei familii domnitoare.
- Aranjamentul din Westfalia este frecvent privit drept începutul sistemului modern de
state și al relațiilor internaționale din epoca modernă. Declinul ideii imperiului universal 14
ar echivala cu tranziția de la medievalitate către modernitate. Totuși multe dintre statele
germane au fost prea mici ca să urmărească independent propria politică externă.
Tratatul permitea principilor să se alieze între ei și cu puteri străine în scop defensiv.
Mereu însă cu condiția ca alianțele să nu fie direcționate împotriva împăratului, a
imperiului sau a termenilor păcii. Se observă astfel o importantă limitare a opțiunilor,
care demonstrează că principii nu se bucurau de suveranitate absolută cum se înțelegea
ea în secolul al XIX-lea. A fost vorba mai curând de regândirea unui sistem federativ decât
de un moment de cotitură.
- Tratativele din Westfalia deschid o epocă ce a cunoscut o creștere substanțială a
acordurilor multilaterale și a reuniunilor internaționale. Întruniri subsecvente s-au referit
la modelul păcii din Westfalia înainte ca el să devină unul instituționalizat, ca stil al
negocierilor internaționale. Pacea din Westfalia a devenit un fel de standard pentru
viitoare negocieri și inițiative ale diplomației.
- Pacea din Westfalia a șubrezit mult principiul solidarității dinastice. ”Rațiunea de stat”
consacrată de Richelieu a urcat la rangul de politică internațională. Pacea a distrus
totdeauna speranțele unei creștinătăți unite. După Westfalia greu se mai putea vorbi
despre creștinătate. Oamenii începuseră a vorbi despre Europa.

* Studenții ”moderniști” sunt rugați să citească atent suportul de curs; să-și noteze chestiunile ce
consideră că trebuie explicate suplimentar la viitoarea întrevedere.

Conf.univ. dr. Claudiu-Lucian Topor

(droit de la guerre) ca o excepție nefericită la atitudinea generală a negociatorilor francezi, ale căror solicitări au
vizat drepturi vechi și legitime.
14
Pacea văzută ca sfârșit efectiv al pretențiilor privind unitatea Sfântului Imperiu Roman.