Cristina Ilie - O Analiza Socio-Istorica A Sist de Detentie Din Romania B5-22.10 - ProUniversitaria - Cu Modif

C R I S T I N A I LI E
O ANALIZĂ SOCIO-ISTORICĂ A
SISTEMULUI DE DETENȚIE DIN
ROMÂNIA
Între prevenție, pedepsire și
reintegrare socială
Reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea
prin orice mijloace şi sub orice formă, cum ar fi
xeroxarea, scanarea, transpunerea în format
electronic sau audio, punerea la dispoziţia publică,
inclusiv prin internet sau prin reţele de
calculatoare, stocarea permanentă sau temporară
pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea
recuperării informaţiilor, cu scop comercial sau
gratuit, precum şi alte fapte similare săvârşite fără
permisiunea scrisă a deţinătorului copyrightului
reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire la
protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepsesc
penal şi/sau civil în conformitate cu legile în
vigoare.
CRISTINA ILIE
O ANALIZĂ
SOCIO-ISTORICĂ
A SISTEMULUI
DE DETENȚIE
DIN ROMÂNIA
Între prevenție, pedepsire și
reintegrare socială
O analiză socio-istorică a sistemului de detenție din România 5
Copyright © 2015, Editura Pro Universitaria
Toate drepturile asupra prezentei ediții aparțin

Editurii Pro Universitaria
Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al
Editurii Pro Universitaria
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

ILIE, CRISTINA
O analiză socio-istorică a sistemului de detenție din
România: între prevenție, pedepsire și reintegrare socială/
Cristina Ilie. - București: Pro Universitaria, 2015
ISBN 978-606-26-0431-8
343.8(498)
Referenți științifici:
Conf. univ. dr. Constanțiu Dinulescu – Universitatea din Craiova
Conf. univ. dr. Anca Parmena Olimid – Universitatea din Craiova
„Această lucrare a fost finanţată din

contractul POSDRU/159/1.5/S/133255,
proiect strategic ID 133255 (2014),
cofinanţat din Fondul Social European,
prin Programul Operaţional Sectorial
Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 –
2013”
6 CRISTINA V. ILIE
CUPRINS
INTRODUCERE..................................................................... 9
CAPITOLUL I:
PERSPECTIVE EXEGETICE ȘI
DOCTRINARE ASUPRA PEDEPSEI.................................. 14
1.1. Noțiuni introductive............................................................ 14
1.2. Definirea pedepsei.............................................................. 15
1.3. Teorii ale pedepsei.............................................................. 21
CAPITOLUL II:
EVOLUȚIA SISTEMELOR
DE PEDEAPSĂ ȘI DETENȚIE............................................ 27
2.1. Considerații generale......................................................... 27
2.2. Preistoria .......................................................................... 30
2.3. Antichitatea........................................................................ 31
2.4. Evul Mediu........................................................................ 34
2.5. Epoca modernă.................................................................. 37
2.6. Epoca 39
contemporană..........................................................
CAPITOLUL III: 44
PEDEAPSA ȘI DETENȚIA ÎN ROMÂNIA........................ 44
3.1. Preistoria............................................................................ 45
3.2. Antichitatea........................................................................ 47
3.3. Evul Mediu........................................................................ 48
3.3.1. Organizarea judiciară în perioada medievală......... 52
3.3.2. Sistemul punitiv medieval și locurile detenției......
3.3.3. Elemente definitorii ale detenției și sistemului 60
judiciar penal din Evul Mediu.............................. 65

3.4. Epoca modernă..................................................................
3.4.1.Perioada 1831-1862: Legislația penală,
Regulamentele Organice, Regulamentele 66
temnițelor și închisorilor........................................
3.4.2.Perioada 1862-1874: detenția și sistemul punitiv
reglementate de Codul Penal al Principatelor 73
Române Unite și de Regulamentul de la 1862........
3.4.3.Perioada 1874-1929: situația ”de fapt” și 77
”de drept” a detenției..............................................
3.4.3.1.Vechiul Regat în perioada aplicării
legii de la 1874 asupra regimului
închisorilor și a actelor normative 77
adiacente..............................................
3.4.3.2.Regulamentul închisorilor maghiare 86
din Transilvania.....................................
3.4.3.3.Legile penitenciare austriace de la 87
1849 și 1872 aplicate în Bucovina........
4.4.3.4.Basarabia sub imperiul legislației 88
execuțional–penale rusești..................... 89
3.5. Epoca Contemporană..........................................................
3.5.1.Detenția și pedepsele penale în 90
perioada 1930-1944............................................... 101
3.5.2. Detenția în perioada regimului
comunist............... 101
3.5.2.1.Elemente definitorii pentru
detenția comunistă.................................. 103
3.5.2.2.Evoluția legislativă și situația detenției
în perioada 1945-1989........................... 115
3.5.2.3.Sistemul românesc de detenție
începând cu 1990...................................
3.5.2.3.1.Transformările regimului 115
penitenciar în perioada
1990-2015............................. 122
8 CRISTINA V. ILIE
3.5.2.3.2.Sistemul pedepselor în
perioada 1990-2015...............
CAPITOLUL IV:
RESPECTAREA DREPTURILOR PERSOANELOR 138
DEȚINUTE ÎN SISTEMUL PENITENCIAR 138
ROMÂNESC...........................................................................
4.1. Noțiuni introductive........................................................... 139
4.2. Documente legislative relevante în domeniul 147
drepturilor persoanelor private de libertate...................... 153
4.3. Situaţia ”de facto” din România........................................
4.4. Concluzii și recomandări...................................................
CAPITOLUL V:
SISTEMUL DE REINTEGRARE SOCIALĂ A 155
PERSOANELOR PRIVATE DE LIBERTATE 155
ÎN ROMÂNIA........................................................................
5.1. Reintegrarea socială. Delimitări conceptuale.................... 160
5.2. Evoluție și tendințe în sistemul de reintegrare socială 169
a deținuților din România................................................
5.3. Concluzii............................................................................ 170
BIBLIOGRAFIE.................................................................... 190
ANEXE....................................................................................
„Această lucrare a fost finanţată din

contractul POSDRU/159/1.5/S/133255,
proiect strategic ID 133255 (2014),
cofinanţat din Fondul Social European,
prin Programul Operaţional Sectorial
Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 –
2013”
10 CRISTINA V. ILIE
INTRODUCERE
Prezenta lucrare analizează sistemul de detenție din

perspectivă socială și istorică, punând accent pe evoluția acestuia în
spațiul românesc.
Justificarea titlului
Ce este ”detenția”? Dicționarul Explicativ al Limbii
Române ne prezintă detenția ca fiind ”pedeapsa privativă de
libertate pentru o perioadă dată” (Dicționarul Explicativ al Limbii
Române: 1998, 292). Cu toate acestea, conceptul detenției ca formă
de ”pedeapsă” este unul modern. Până în perioada de final a Evului
Mediu, detenția a fost folosită rareori ca formă de pedepsire, ea
fiind uzitată în principal ca formă de ”prevenție”. De abia în
secolele XVIII-XIX putem vorbi despre ”detenție” ca formă
principală de ”pedepsire”. Începutul secolului XX se caracterizează
prin apariția și dezvoltarea măsurilor de substituire a pedepsei
privative de libertate, iar scopul detenției este amplificat, pe lângă
cel retributiv, regăsindu-l și pe cel de îndreptare a
comportamentului persoanelor închise, urmărindu-se ”reintegrarea
socială” a acestora. Astfel, subtitlul cărții evidențiază elementele
caracteristice ale scopului detenției, pe parcursul diferitelor etape
istorice: prevenția, pedepsirea, reintegrarea socială.
Detenția, ca formă de prevenție până la aplicarea pedepsei

propriu-zise sau ca modalitate de pedepsire, am considerat că
trebuie analizată în contextul întregului ansamblu de elemente
punitive, astfel că, demersul nostru științific s-a focalizat pe
studierea aplicării detenției în diferitele perioade istorice, în paralel
cu celelalte forme de pedepsire. Am observat faptul că există o
strânsă conexiune între nivelul de dezvoltare al unei societăți și
sistemul punitiv al acesteia și astfel, am putut împărți evoluția
structurilor execuțional penale în epoci istorice, relevând
evenimentele ce au declanșat divizarea și examinând trăsăturile
caracteristice pentru fiecare perioadă.
În acest context istoric, al analizei concomitente a detenției
alături de celelalte forme de pedepsire, cercetarea noastră s-a
desfășurat pe trei direcții: în primul rând, am prezentat din punct de
vedere doctrinar noțiunea de pedeapsă, amplu dezbătută în
literatura de specialitate, surpizând perspectivele juridice,
sociologice, teologice și filosofice asupra sistemului punitiv; în al
doilea rând, am examinat evoluția pedepsei și a detenției la nivel
global, din cele mai vechi timpuri până în prezent și ultima direcție,
cea mai amplu dezbătută, reprezintă o analiză a sistemului represiv
de pe teritoriul Românei, concetrându-ne pe descrierea detenției și
evidențiind transformarea sa în timp, cu diferitele sale roluri, forme,
modalități și locuri de aplicare.
Scopul pe care ni l-am asumat prin analiza temei
„sistemului de detenție din România” a fost acela al elaborării unei
lucrări cu caracter omogen şi ştiinţific asupra evoluției ansamblului
de elemente punitive, îndreptându-ne în special atenția asupra
caracteristicilor sistemului românesc, perspectiva generală de studiu
fiind una sistemică.
În primul capitol, ”Perspective exegetice și doctrinare
asupra pedepsei” am definit conceptele de pedeapsă , ius puniendi
(dreptul de “a pedepsi”) și dreptul de ”a fi pedepsit” prin
intermediul a diferite modalități doctrinare de interpretare,
prezentând totodată teoriile formulate de-a lungul timpului, ce au
tratat acest subiect. De asemenea, această primă parte a lucrării
12 CRISTINA V. ILIE
analizează fundamentul pedepsei tinând cont de faptul că de-a

lungul istoriei, acesta a variat constant.
Cel de-al doilea capitol, ”Evoluția sistemelor de pedeapsă și
detenție” este destinat etapizării sistemului punitiv. Se analizează în
context istoric evoluția ansamblului socio-juridic de pedepse și
implicit a pedepsei privative de libertate. Cercetarea evoluției
pedepselor și a detenției este realizată, ținând cont de divizarea
istoriei umanității în cinci etape (Preistoria, Antichitatea, Evul
Mediu, Epoca modernă și Epoca contemporană), cu precizarea că
temporalitatea acestor epoci este structurată în funcție de
transformarea regăsită în sistemul general al pedepselor. Pentru
fiecare etapă vom analiza formele de pedepsire, evidențiind gradul
de folosire al detenției și vom prezenta principalele caracteristici.
În urma cercetării primelor două capitole, se impune
observația că, de-a lungul timpului au intervenit permanent
modificări în privința tipologiilor de pedeapsă, a instituțiilor/
persoanelor îndreptățite formal să aplice aceste pedepse dar și a
modalității de a privi pedeapsa din punctul de vedere al
fundamentului, finalității și funcțiilor sale. Conflictul apărut între
aceste perspective de aplicare și interpretare ale pedepsei sunt o
consecință firească a diversității apărute între diferitele etape ale
dezvoltării sociale. În contextul dezbaterii acestei teme, susținem
sistemul eclectic, pe care îl considerăm a fi cel mai bine conturat și
apt să ofere o explicație cuprinzătoare asupra pedepsei. Din punct de
vedere al modalităților legale de aplicare a pedepsei, formele
actuale, cele care includ o îmbinare a pedepselor privative de
libertate ce implică acțiuni moralizatoare, cu folosirea probațiunii
intense, reprezintă cea mai dezvoltată formă de administrare a
sancțiunii.
Următoarele capitole sunt destinate analizei sistemului
detenției din România, din cele mai vechi timpuri până în prezent.
Capitolul al III-lea, ”Pedeapsa și detenția în România”,
bazat pe analiza documentelor sociale, ca principală modalitate de
cercetare, își propune să studieze dezvoltarea și transformarea
sistemului punitiv românesc în fiecare perioadă istorică, urmând

structura celui de-al doilea capitol. Se prezintă formele de pedepsire
ale fiecărei epoci, accentul punându-se pe evidențierea folosirii
detenției și a caracteristicilor sale, cu mențiunea că, sistemul
privativ de libertate este analizat mai amplu începând cu epoca
modernă, atunci când a fost impusă folosirea detenției pe scară
largă, ca principală formă de pedepsire. Este analizată atât situația
de fapt, extrasă din studierea documentelor de arhivă, a cărților și
revistelor de specialitate, dar și situația de drept, ce a determinat
transformările majore în domeniu.
Cel de-al patrulea capitol, ”Respectarea drepturilor
persoanelor deținute în sistemul penitenciar românesc” debutează
prin prezentarea actelor legislative emise la nivel internațional și în
România în domeniul condițiilor obligatorii de detenție și al
respectării drepturilor deținuților, creionându-se o imagine de
ansamblu asupra situației ”de jure” regăsite în acest sector.
Urmează apoi o analiză a situației ”de facto” a sistemului
penitenciar românesc, realizată prin intermediul rezultatelor celor
mai importante rapoarte emise de instituții internaționale și
naționale și a câtorva decizii ale Curții Europene a Drepturilor
Omului, prin care statul român a fost condamnat pentru încălcarea
drepturilor deținuților, evidențiind astfel, aspectele deficitare ale
sistemului românesc de detenție.
Al cincilea capitol, ”Sistemul de reintegrare socială a
persoanelor private de libertate în România” are ca scop analiza
celui mai nou scop al detenției și anume ”reintegrarea socială”,
prezentându-se în partea de început elemente esențiale pentru
definirea conceptului, precum definiții, factori determinanți,
principii generale, regulile de bază și legislația internațională în
domeniu. Partea a doua a capitolului continuă cu expunerea
evoluției fenomenului reintegrării sociale a deținuților în România,
din 1874 până în prezent, accentul fiind pus pe analiza contextului
actual, prin prezentarea activităților desfășurate, a actelor
normative în vigoare, dar și a Strategiei naţionale de reintegrare
14 CRISTINA V. ILIE
socială a persoanelor private de libertate pentru perioada 2015-

2019.
”Gradul de civilizație al unei

societăți poate fi apreciat
intrând în închisorile sale”
Feodor Dostoievski (1862)

Amintiri din casa morții
Capitolul
PERSPECTIVE EXEGETICE ȘI
DOCTRINARE ASUPRA PEDEPSEI I
1.1. Noțiuni introductive
Am considerat esențială, pentru debutul lucrării, o

prezentare a noțiunii de pedeapsă, din perspectivă sociologică,
teologică, filosofică și juridică. În acest context, odată cu definirea
conceptului de pedeapsă și pentru optima lui înțelegere, am
apreciat că este foarte importantă expunerea conceptelor de ius
puniendi (dreptul de “a pedepsi”) și a dreptului de ”a fi pedepsit”.
Pe parcursul acestui capitol vom analiza fundamentul
pedepsei tinând cont de faptul că de-a lungul istoriei, acesta a
variat constant. Fundamentul dreptului de a pedepsi este foarte
important, deoarece de natura și justificarea acestui drept sunt
legate întotdeauna scopul și funcțiile pedepsei, condițiile și limitele
represiunii (Papadopol, 1965: XL).
Ce este fundamentul pedepsei? Sintagma de ”fundament al
pedepsei” este folosită în general ca expresia ”dreptul statului de a
pedepsi”.
Vom folosi astfel alternativ, expresiile de ”fundament al
pedepsei”, ”dreptul statului de a pedepsi” și ”ius puniendi”, dar
toate acestea reprezintă același concept.
Am recurs apoi, la realizarea unei prezentări a teoriilor
formulate de-a lungul timpului cu privire la pedeapsă.
Totodată, problematica identificării legalității, moralității
și obiectivelor pedepsei nu putea fi pe deplin clarificată decât prin
evaluarea teoriilor pedepsei. În acest context, am considerat
oportună o evaluare a teoriilor formulate în filosofia dreptului,
precum teoriile retribuționiste și utilitariste.
16 CRISTINA V. ILIE
Așa cum observa și Herbert L. A. Hart în cartea ”Pedeapsă

și responsabilitate. Eseuri în filosofia dreptului” (Punishment and
Responsibility. Essays in the Philosophy of Law), niciodată nu a
fost mai mare interesul dar totodată și confuzia create de tematica
pedepsei, ca în prezent (Hart, 2008: 1) .
1.2. Definirea pedepsei
Din punctul de vedere al filosofiei dreptului putem

identifica o varietate de definiții date pedepsei, datând din perioada
romană, regăsite și în opera lui Theodor Mommsen, până la
Grotius (unul dintre fondatorii teoriei dreptului natural) și apoi la
modelul Flew-Benn-Hart, ce a fost acceptat de majoritatea
teoreticienilor (Flew, 1954: 291; Benn, 1958: 325-326; Hart, 1968:
4-5).
În doctrină identificăm deseori definiții restrânse, ce
tratează pedeapsa din prisma unor perspective mai puțin elaborate,
precum definiția lui Hampton Jean, ce privește pedeapsa ca un
răspuns la greșelile ce interferează cu libertatea făptuitorului de a-
și îndeplini dorințele (Hampton: 1995: 129), sau definiția lui
Herbert Morris, ce indică faptul că pedeapsa implică o deprivare
de ceea ce persoanele caută să evite, rezultând astfel un conflict
între ceea ce oamenii vor și ceea ce primesc (Morris, 1981: 263-
271).
O definiție celebră a pedepsei îi aparție lui Hugo Grotius:
”pedeapsa este răul suferinței ce intervine pentru răul faptei”
(Coraș, 2008: 8).
Hart a identificat cinci elemente comune pedepsei,
analizând modelele propuse de Flew și Benn. Astfel, el consideră
că este obligatoriu ca pedeapsa:
1. Să presupună durere, sau alte elemente ce sunt
considerate a fi neplăcute;
2. Să fie aplicată pentru o încălcare a normelor legale;
3. Fapta trebuie să fie comisă de infractor sau de

presupusul infractor.
4. Să fie aplicată cu intenție de o persoană, alta decât
făptuitorul;
5. Să fie impusă și administrată de o instituție legal
constituită în sistemul legislativ, care este încălcat prin comiterea
acțiunii (Hart, 1968: 4-5).
Examinând definiția lui Hart și aducând amendamente
elementelor acesteia, Alf Ross, în cartea ”Despre vină,
responsabilitate și pedeapsă”, consideră că pedeapsa este răspunsul
social care:
1. Are loc în momentul în care sunt încălcate normele
legale;
2. Este impusă și pusă în aplicare de persoane autorizate,
ce reprezintă ordinea legală căreia îi aparțin regulile încălcate;
3. Impune suferință sau cel puțin alte consecințe ce sunt
considerate în mod normal ca fiind neplăcute;
4. Exprimă dezaprobarea persoanei ce a încălcat normele
(Ross, 1975: 39).
David Boonin, după o analiză detaliată a tuturor aspectelor
pedepsei, în cartea ”Problema pedepsei” (The problem of
punishment), elaborează o definiție foarte asemănătoare cu cea a
lui A. Ross, stabilind că definirea unei ”pedepse legale” implică
următoarele elemente:
1. Pedeapsa este aplicată de o instituție/persoană ce este
autorizată oficial și face acest lucru în calitatea sa oficială;
2. Instituția/persoana ce este autorizată oficial, aplică
pedeapsa pentru că în mod corect, consideră că o persoană a comis
o faptă ce încalcă normele;
3. Instituția/persoana ce este autorizată oficial, aplică
pedeapsa cu intenția de a răni pe cel care a comis fapta;
4. Aplicarea pedepsei de către instituția/persoana
autorizată oficial, reușește într-adevăr să-l rănească pe cel care a
încalcat normele;
18 CRISTINA V. ILIE
5. Aplicarea pedepsei de către instituția/persoana

autorizată oficial, exprimă dezaprobarea oficială a făpuitorului,
pentru că a comis o faptă ce încalcă normele (Boonin, 2008: 24).
Analizând cele cinci elemente comune identificate în
modelul Flew-Benn-Hart, Cristina Rotaru a formulat o definiție a
pedepsei, astfel: ”pedeapsa este acea acțiune prejudiciabilă,
îndreptată împotriva unei persoane și aplicată de o autoritate,
pentru că acea persoană este considerată vinovată de o ofensă
adusă normelor juridice penale, cu condiția ca o astfel de atitudine
să fi fost anterior tipizată în normă” (Rotaru, 2006: 31).
Din punct de vedere al teologiei catolice, pedeapsa trebuie
să aibă trei calități: să respecte demnitatea, să fie utilă și să fie
necesară (Beristáin, 1978: 169).
Se identifică astfel cele trei elemente caracteristice
pedepsei:
 Demnitatea (pedeapsa trebuie să fie umană, demnă, trebuie
să excludă atrocitățile);
 Utilitatea (pedeapsa trebuie să aibă o funcție preventivă, să
fie utilă comunității și să servească reintegrării persoanei
ce a comis delictul);
 Necesitatea (pedeapsa este necesară atunci când se cere
retribuția în sens juridic, ca reacție inevitabilă la un act
prejudiciabil ce afectează o persoană sau ordinea de drept.
Este necesară represiunea pentru a preveni viitoarele
delicte) (Rotaru, 2006: 13-15).
În timp, majoritatea gânditorilor au ajuns la concluzia că
represiunea este o necesitate dureroasă, ce nu va putea fi ocolită
(Dongoroz, 1939: 42). Experiența istoriei a arătat, în pofida
teoriilor utopice (Moro, Campanella, Tommaso), anarhiste
(Girardin, Tolstoi) sau sociologice (Montero, Ferri), că pedeapsa
este un mijloc indispensabil pentru evitarea răului - dezagregarea
societății umane, slăbirea ordinii juridice (Coraș, 2009: 6).
Din punct de vedere juridic, pedeapsa reprezintă o parte
componentă a oricărei teorii de drept penal. Astfel, Jerome Hall
considera că pedeapsa este văzută ca fiind elementul provocator de

suferință pentru făptuitorul delictului, dar numai când suferința
apare ca o reacție socială față de comiterea actului infracțional
(Hall, 2005: 296-324). Acest punct de vedere este cel care se
bazează pe funcția retributivă a pedepsei, dar în doctrină se pot
identifica și alte funcții ale acesteia, precum cea a reabilitării,
descurajării și a incapacității.
Aplicarea pedepsei se folosește în ultimă instanță (ultima
ratio) ca răspuns la delictele comise și pentru a menține ordinea
socială. Pentru Gariel Hallevy, pedeapsa, ca instrument al dreptului
penal, este ”expresia extremă de control social, mai ales de control
social legal, ca urmare a eșuării tuturor celorlalte mecanisme”
(Hallevy, 2013:1).
Pedeapsa, în concepția modernă este un instrument al
dreptului, pentru că se bazează pe justiție, niciun scop neputând
înlocui justiția (Antolisei, 1994: 631).
Așa cum observa Cesare Beccaria, încă din secolul al
XVIII-lea, în cartea ”Despre infracțiuni și pedepse”, legile sunt
cele care reglementează viața socială, iar datorită spiritului lor
despotic și pentru a preveni existența unei societăți haotice,
oamenii au renunțat parțial la libertățile lor în scopul binelui
comun și al suveranității statului, care prin legi, a creat pedeapsa,
ca element ce trebuie aplicat celor ce încalcă legea (Beccaria,
2007: 47)
Din punct de vedere sociologic, pedeapsa este o ”instituție
socială complexă, modelată de un ansamblu de importante
elemente sociale și istorice și care are o serie de efecte ce au o
influență sporită, acestea afectâd elementele ce depășesc sfera
populației și a persoanelor delincvente” (Garland, 1991: 115).
Pentru Garland, sociologia pedepsei este o disciplină care
cercetează pedeapsa dintr-o perspectivă mult mai complexă decât o
fac penologia sau filosofia (Garland, 1991: 115-121), astfel fiind în
măsură să expună o imagine mai realistică și completă a pedepsei.
Autorul observă faptul că în doctrină, abordările sociologice de
20 CRISTINA V. ILIE
cercetare ale pedepsei nu sunt unitare, neformând un corp comun,

neavând o agendă constantă de cercetare cu parametri clar definiți,
același tip de problematică fiind tratată din perspective diferite și
astfel ajungându-se la evidențierea unor caracteristici și roluri
diferite ale pedepsei (Garland, 1991: 121-122). Dar cu toate
acestea, Garland punctează foarte corect caracterul, mai degrabă
complementar decât antagonic, al diverselor analize ale pedepsei.
Deși principalele doctrine ale pedepsei provin din zona
penologiei și a filosofiei, sociologia pedepsei apare ca o
perspectivă separată, ce construiește o ”expunere
multidimensională asupra semnificației, funcțiilor și formelor
sociale ale pedepsei, reușind să ajute la promovarea unor obiective
mai adecvate și realiste pentru politicile penale și să formeze un
cadru mai detaliat de evaluare” (Garland: 1991: 115).
În lucrarea ”Perspective sociologice asupra pedepsei”
(”Sociological perspectives on punishment”) David Gardland
realizează o expunere a ceea ce el consideră a fi cele mai
reprezentative perspective sociologice de interpretare ale pedepsei
și astfel autorul identifică patru abordări (Garland: 1991: 115-
152):
 Abordarea lui Émile Durkheim: pedeapsa și solidaritatea
socială. Din perspectivă durkheimiană, pedeapsa este
văzută ca un mecanism moralizator, care produce
solidaritate (Udangiu, 2014: 306), bazându-se pe
sentimentele colective. Sociologul francez a definit
caracterul patologic al faptelor sociale prin raportare la aria
lor restrânsă de manifestare, dar și prin evidențierea rolului
pe care îl are conștiința colectivă, societatea dispunând de
puterea de a judeca și pedepsi (Otovescu, 2009:452).
 Abordarea lui Karl Marx: economia politică a pedepsei.
În viziunea marxistă, pedeapsa este o componentă a
normelor de clasă. Marx studiază pedeapsa ca un
instrument al statului, condiționat din punct de vedere
economic, care joacă un rol politic și ideologic în

realizarea dominației de clasă.
 Perspectiva lui Michel Foucault: pedeapsă, putere și
cunoaștere. Foucault vede pedeapsa ca o formă de
exercitare a puterii, concentrându-se pe procesele de
”puterea-cunoașterii” (”power-knowledge”) care operează
în domeniul dreptului penal și le leagă cu alte rețele de
domenii și regulamente.
 Perspectiva lui Norbert Elias: pedeapsă și sensibilitate –
”civilizarea” metodelor penale. În viziunea lui Elias,
pedeapsa este o formă culturală adoptată. Autorul vede
sensibilitatea culturală (Niță, 2011: 61-69) și procesul de
”civilizare”, ca fiind fundamentale în transformarea
sistemelor de pedepse moderne.
Dreptul de a pedepsi (ius puniendi), un element esențial în
formarea pedepsei, a fost dezbătut de-a lungul timpului din diferite
perspective: teologice, filosofice, sociologice sau juridice.
În cartea lui Aaron X. Fellmeth și Maurice Horwitz,
”Ghidul de limbă latină pentru dreptul internațional” (”Guide to
latin in international law”), regăsim expresia ”ius puniendi” ca
însemnând ”dreptul de a pedepsi” și anume ”dreptul statului de a
aplica pedepse pentru infracțiunile comise, în temeiul legislației
sale....” (Fellmeth & Horwitz, 2011).
Dongoroz ne spune faptul că dreptul de a pedepsi (”ius
puniendi”) este dreptul societății de a crea norme juridice
sancționate cu pedeapsă (Dongoroz, 1939: 24-36).
Din punct de vedere teologic, ius puniendi a fost analizat
de o serie de teologi și filosofi precum Castro, Toma d’Aquino,
Lessico, Molina și majoritatea au considerat a fi întemeiată
aplicarea acestui drept. Sunt identificate mesaje punitive în
Vechiul și Noul Testament și ius puniendi este considerat, de
teologi, a fi dreptul de apărare socială și este văzut ca fiind distinct
de suma drepturilor individuale la apărare (Rotaru, 2006: 8-13).
22 CRISTINA V. ILIE
Pentru unii autori, nașterea acestui drept a avut loc odată

cu statul și acesta este premergător normelor de drept. Pentru alții,
ius puniendi s-a format înaintea creării statului, servind la
elaborarea drepturilor puterii statale și pentru o altă categorie de
analiști, acest drept nu putea apărea decât ulterior momentului
creării statului, deoarece este strict legat de normele juridice
(Rotaru, 2006: 34).
Cu toate că în doctrină găsim concepția conform căreia
”dreptul statului de a pedepsi” a fost inițial o putere, ulterior
transformându-se în drept, profesorul V. Dongoroz o contrazice,
specificând că acest drept al statului de a crea norme și a sancționa
nu are limite și astfel putem vorbi despre o ”putere a statului”, nu
despre un drept (Dongoroz, 1939:24-26).
Colateral cu ”dreptul de a pedepsi” se regăsește ”dreptul
de a fi pedepsit”, care este un drept fundamental al tuturor
oamenilor, conform căruia, orice faptuitor al unui delict, care a fost
găsit vinovat pentru faptele sale, are dreptul de a fi pedepsit în mod
onest, echitabil și decent, aceasta incluzând și dreptul de a nu fi
pedepsit în mod excesiv (Hallevy, 2013:211)
1.3 Teorii ale pedepsei
Angelo J. Corlett, în cartea ”Responsabilitate și Pedeapsă”

(Responsability and Punishment) ne înfățișează o clasificare
complexă a teoriilor pedepsei, astfel: Aboliționismul pedepsei,
Teoriile pedepsei bazate pe răzbunare, Teoriile pedepsei bazate pe
educația morală, Teoriile utilitariste și retribuționiste ale pedepsei
(Corlett, 2009: 29-47). Suplimentar față de această clasificare,
putem adauga și teoriile eclectice.
Aboliționismul pedepsei
Versiunea extremistă a teoriei aboliționismului pedepsei,
neagă faptul că pedeapsa ar fi o formă legitimă de a răspunde
faptelor deviante. Pentru această teorie regăsim două justificări. O
justificare este aceea că răspunsul cel mai potrivit pentru un delict
este aplicarea metodelor de reabilitare, nu aplicarea unor sentințe

”barbare”, iar o altă justificare este cea susținută de Karl Marx, ce
consideră că persoanele care încalcă normele, nu acționează într-un
context de libertate totală, astfel încât să poată fi trași la răspundere
pentru activitățile lor delincvente (Corlett, 2009: 29-33). În
”Pedeapsa capitală”(Capital punishment) Marx justifică faptul că
într-un sistem capitalist nu există destul de multă libertate, astfel
încât instituțiile să îl poată pedepsi pe infractor, concluzionând că
aceste persoane nu ar trebui pedepsite, ele comițând fapte greșite
fără a avea libertate deplină (Feuer, 1959: 87-88).
Methiensien este autorul care leagă teoria aboliționistă de
schema marxistă, conectând structura sistemului penal la structura
productiv-capitalistă și dorind abolirea tuturor instituțiilor sociale
represive (Zaffaroni, 1989:103).
Max Stirner, este unul dintre creatorii celei mai extreme
teorii aboliționiste, el militând pentru dezlegitimarea necondiționată
a coerciției, fie că aceasta este de natură penală sau socială (Rotaru,
2006: 65).
În această versiune a aboliționismului pedepsei, acțiunea de
”a pedepsi” este incorectă din punct de vedere moral.
O altă versiune, a teoriei aboliționismului pedepsei, mai
moderată, susține că acțiunea instituțiilor de a pedepsi, în anumite
condiții poate fi justificată, iar în altele nu poate fi justificată.
Teoriile pedepsei bazate pe răzbunare
Teoriile bazate pe răzbunare, trebuie diferențiate de unele
aspecte ale doctrinelor retribuționiste. Aceste teorii justifică
pedeapsa ca fiind atributul statului, aplicat persoanelor care încalcă
legea, pentru că trebuie să dea satisfacție societății prin faptul că
vinovații plătesc pentru faptele lor și pentru că sentimentele
negative acumulate la nivel social trebuie să se elimine prin
răsfrângerea lor asupra vinovaților, în caz contrar, satisfacția
cetățenilor ar trebui acoperită de alte activități, perturbatoare din
punct de vedere social (Feinberg, 1989: 348).
Teoriile pedepsei bazate pe educația morală
24 CRISTINA V. ILIE
Teoria pedepsei bazate pe educația morală este regăsită în

unele dialoguri ale lui Platon și totodată este susținută de o serie de
filosofi, dar cu toate acestea o putem identifica ca parte a doctrinelor
utilitariste și retribuționiste. Teoria educației morale susține că
pedeapsa este aplicată persoanei ce a încălcat legea deoarece ea are
ca scop educația morală a faptuitorului, dar totodată are și rolul de a
oferi o lecție de moralitate întregii societăți (Corlett, 2009: 33).
În analiza acestei doctrine, se observă două elemente
comune pedepselor, indispensabile pentru a se putea îndeplini
finalitatea educării morale: fapta pedepsită să implice încălcarea
unei norme juste de drept și necesitatea ca făptuitorul să fie o
persoană rațională.
Cu toate că autori precum Hampton, Duff sau Nozick
consideră că educația morală este suficientă pentru a justifica
utilitatea pedepsei, France E. Gill, consideră că această doctrină nu
este completă, deoarece se concentrează pe beneficiul educației
morale și neglijează beneficiul satisfacerii persoanei/societății
afectate de activitatea delictuală (Gill, 2003: 17).
Regăsim de asemenea, la M. Foucault, în cartea ”A
supraveghea și a pedepsi. Nașterea închisorii”, o variantă nihilistă a
teoriei pedepsei bazate pe educația morală. Autorul consideră că
pedeapsa nu poate fi justificată din punct de vedere moral în nicio
perioadă istorică. El vorbește despre ”relațiile de putere” între cei
care conduc și cei ce sunt conduși și vede în pedeapse, fie cele
moderne, fie cele clasice, același lucru, și anume mijloace de control
a ilegalității folosite de către persoane ce dețin puterea în diferite
perioade ale istoriei. Pentru Foucault, puterea ”produce realitatea,
produce domenii de obiecte și ritualuri de adevăr” (Foucault, 1995:
194). Din punctul de vedere al autorului, pedeapsa își împlinește
scopul dacă reușește să păstreze ordinea în stat prin prevenirea
anarhiei și revoluției (Gill, 2003: 25).
Teoriile utilitariste ale pedepsei
Platon, în Protagoras definește scopul pedepsei astfel:
”Acela care vrea să pedepsească în mod judicios, nu pedepseşte
pentru faptele rele care sunt un lucru trecut, deoarece nu se poate

face ca ceea ce s-a săvârşit să nu se fi comis, ci pedepseşte în
vederea viitorului, cu scopul de a preveni comiterea unor lucruri rele
de către făptuitor și de alte persoane care văd pedeapsa ... acela
pedepsește pentru a descuraja” (Platon, 1952: 139).
Filosoful roman, Lucius Annaeus Seneca, face de asemenea
referire la scopul pedepsei, precizând că: ”Niciun om rezonabil nu
pedepsește pentru că s-a comis un lucru rău, ci pentru că nu ar trebui
să se comită lucruri rele” (Nemo prudens punit quia peccatum est,
sed ne peccetur) (Seneca, Cap. IX)
Teoriile susținute de Platon, Seneca și mulți autori moderni
(J. S. Mill, G. E. Moore, A, C. Ewing etc.) sprijină teza aplicării
pedepsei în scopul descurajării comiterii altor fapte ilegale sau anti-
sociale (de către făptaș sau de alte persoane) și se încadrează în seria
teoriilor utilitariste (preventive), ce sunt văzute ca fiind teorii
relative. Pe scurt, explicația teoriei utilitariste se regăsește în
expresia latină ”punitur ut ne peccetur” (Este pedepsit pentru a nu
mai greși).
Această doctrină susține faptul că instituția pedepsei
maximizează utilitatea socială sub forma reabilitării sau/și
descurajării. Privind la beneficiile viitoare ale pedepsei, acesta ar
trebui să minimizeze comiterea actelor ce încalcă normele, pentru a
fi considerată pe deplin eficientă.
Teoriile retribuționiste ale pedepsei
Pe de altă parte, putem identifica teoriile retribuționiste, ce
sunt considerate teorii absolute și acestea susțin teza că pedeapsa
este justificată prin vinovăție, prin faptul că este meritată de către
cei ce încalcă ordinea socială și morală (Ross, 1975:33). Chiar dacă
unii autori consideră că aceste teorii își au originea în legea
talionului, ele au fost adaptate și reinterpretate în societatea
modernă, iar printre cei mai cunoscuți adepți ai acestor doctrine îi
regăsim pe Thomas Hobbes, Immanuel Kant, G.W. Friedrich Hegel
și chiar Biserica catolică.
26 CRISTINA V. ILIE
Teoria retribuționistă este cea care justifică fundamentul

pedepsei, fiind susținută de trei principii și anume: principala
funcție a pedepsei este cea de compensare a răului produs; pedeapsa
trebuie să fie proporțională cu fapta comisă; necesitatea tratării
infractorilor ca persoane responsabile pentru faptele lor, aceștia
trebuind tratați ca scop, nu ca mijloc (Kant), iar pedepsirea lor
trebuie să fie văzută ca un drept al celor ce au comis faptele (Hegel)
(Mureșan, 2006: 115).
Rezumând, esența teoriei retribuționiste se regăsește în
expresia ”Punitur quia peccatum est” (Este pedepsit deoarece a
greșit).
Regăsim autori care consideră că Thomas Hobbes este
părintele teoriei moderne a pedepsei, prin descrierea teoriei
contractului social, filosoful fiind văzut fie ca un susținator al
doctrinei retribuționiste, fie al celei utilitariste (Norrie, 1991: 15).
Teoriile eclectice
O altă categorie doctrinară, care justifică atât scopul cât și
fundamentul pedepsei, este reprezentată de teoria eclectică, care
reprezintă un sistem mixt, ce conciliază concepțiile susținute de
teoriile utilitariste și cele retribuționiste, compensând lipsurile
ideologice apărute la cele două doctrine prin construcția unui sistem
funcțional de fundamentare a lui ius puniendi (Dunea, 2011:82).
Teoria eclectică își are originea în expresia latină ”Punitur
quia peccatum est et ut ne peccetur” (Este pedepsit deoarece a greșit
și pentru a nu mai greși).
John Rawls este unul dintre cei mai prestigioși autori, care
au susținut concilierea celor două doctrine în fundamentarea
pedepsei, cu toate că, opinia sa asupra conceptelor de utilitarism și
retribuționism a fost apreciată de unii scriitori, ca fiind incompletă
(Corlett, 2009: 36).
Deși este lipsit de originalitate, eclectismul este apreciat din
punct de vedere practic, pentru că a adus moderația necesară pentru
a pune în acord teoriile relative cu cele absolute. Teoriile eclectice
dau o justă satisficare atât exigențelor justiției, adică elementelor de
ordin moral, cât şi intereselor societății, adică elementelor de ordin

utilitar. Se conciliază astfel cerința moralei, de a pedepsi pentru
fapta negativă comisă, cu utilitatea și necesitatea societății de a
pedepsi pentru a nu se mai comite fapta în viitor (Pop, 1928: 221-
222).
Conflictul creat între aceste perspective de aplicare și
interpretare ale pedepsei sunt o consecință firească a diversității
apărute între diferitele etape ale dezvoltării sociale, dar pentru
perioada actuală, consider faptul că sistemul eclectic este doctrina
cea mai aptă să permită dezvoltarea unei teorii explicative
cuprinzătoare asupra pedepsei (Ilie, 2015: 297-303).
Capitolul
EVOLUȚIA SISTEMELOR DE
PEDEAPSĂ ȘI DETENȚIE II
2.1. Considerații generale
De-a lungul istoriei, s-a considerat că omul nu are

capacitatea să conștientizeze gravitatea și efectele nefaste ale
faptelor sale, dacă nu va resimți personal repercursiunile unei
pedepse (Mihăilescu, 2013: 3). De aici rezultă și necesitatea
aplicării pedepsei în toate etapele evoluției societății, ținând cont de
caracterul aflictiv al acesteia. Vom observa că în timp, pedeapsa a
trecut printr-o serie de transformări, ca rezultat al dezvoltării
societale. Vom încerca să realizăm o analiză socio-istorică a
pedepsei și implicit a pedepsei privative de libertate, luând în
cosiderare faptul că istoricul sistemului represiv, reprezintă ”o parte
componentă a istoriei universale a dreptului penal” (Mihăilescu,
2013: 5), analizând astfel, în context istoric evoluția ansamblului
elementelor socio-juridice de pedepsire.
Vom explora evoluția istorică a sistemelor de pedeapsă și
detenție, raportându-ne la divizarea istoriei umanității în cinci etape,
cu precizarea că temporalitatea acestor epoci este structurată în
funcție de transformarea regăsită în sistemul general represiv:
 Preistoria;
 Antichitatea;
 Evul Mediu;
 Epoca modernă;
 Epoca contemporană.
Pentru a observa diferența față de perioadele clasice ale

istoriei omenirii, vom structura temporal cele cinci etape ale
evoluției sistemului punitiv, în comparație cu perioadele universal
recunoscute în istorie. În scopul realizării unei mai clare diferențieri,
vom prezenta aceste perioade sub forma unei scheme logice
(Tabelul 1).
Tabelul 1. Etapele Clasice ale Istoriei Omenirii vs. Etapele

Evoluției Sistemului Punitiv
Epocile Etapele clasice Etapele evoluției sistemului
istorice ale istoriei punitiv
omenirii
Preistoria Primele Primele comunități de
comunități de humanoizi → Anul 3000 î.Hr
humanoizi →
Anul 3000 î.Hr
Antichitatea Anul 3000 î. Anul 3000 î. Hr. → Secolul VI
Hr. →Secolul (Codul Iustinian)
III/ Secolul VI
(în funcție de
aria
geografică)
Epoca Secolul Secolul VI (Codul Iustinian)
Medievală III/Secolul VI → A doua jumătate a
→ Secolul XV/ secolului al XVIII-lea și
Secolul XVIII începutul secolului XIX
(în funcție de (momentele istorice diferă în
aria funcție de perioada renunțării
geografică) la pedeapsa corporală și
execuția publică)
*Unele surse
istorice
consideră chiar
începutul
30 CRISTINA V. ILIE
secolului XIX
ca fiind
perioada de
apus a Epocii
Medievale
Epoca Secolul XV/ Începutul secolului XIX/ A
modernă Secolul XVIII doua jumătate a secolului XIX
→ Secolul → Sfârșitul secolului XIX
XVIII/Secolul (aplicarea preponderentă a
XX (în funcție pedepsei privative de libertate)
de aria
geografică)
Epoca Secolul Începutul secolului XX →
contemporan XVIII/Secolul prezent (apariția și dezvoltarea
ă XX → prezent măsurilor de substituire a
pedepsei privative de libertate
și conturarea scopului educativ
al detenției).
Această etapă se poate

clasifica în alte 3 subetape:
a) Prima jumătate a
secolului XX (primele
măsuri de substituire a
detenției)
b) A doua jumătate a
secolului XX
(dezvoltarea măsurilor
alternative la pedeapsa
privativă de libertate)
c) Sfârșitul secolului
XX-prezent (Etapa
pedepselor
intermediare, a
probațiunii intense)
2.2. Preistoria
Gabriel Hallevy, realizează în cartea ”Dreptul de a fi

pedepsit. Doctrina modernă a sentinței” (”The right to be punished.
Modern doctrinal sentencing”), o analiză istorică asupra evoluției
pedepsei, autorul explorând pedeapsa începând cu erele Paleolitică,
Mezolitică, Neolitică și Chalcolitică.
Preistoria cuprinde perioada ce se întinde între apariția
primelor comunități de humanoizi și anul 3000 î.Hr.
În era Paleolitică regăsim pedepse impuse de liderul
grupului, precum expulzarea dintr-un grup sau ostracizarea, dar și
pedepsele impuse de credințele religioase și aplicarea pedepselor
corporale prin folosirea pietrei.
În epoca Mezolitică, odată cu apariția micilor comunități
rurale, se creează normele sociale și instituțiile, încălcarea acelor
norme ducând la apariția primelor sancțiuni formale.
În perioada Neoliticului, odată cu apariția comunităților mai
extinse, de tip urban, apare ordinea impusă prin reguli, ce determină
respectarea regulilor și aplicarea pedepselor impuse.
În epoca Chalcolitică, apariția unor comunități urbane mai
dezvoltate, determină nașterea regulilor ce pot fi considerate
precursoarele ”normelor actuale de drept penal”, dar acestea
coincideau cu normele impuse de religie și astfel se considera că o
persoană ce comitea un delict, încălca concomitent o regulă legală și
divină, devenind impură și trebuind să suporte o serie de pedepse
menite să le readucă puritatea (Hallevy, 2013: 2-3).
Din momentul în care aplicarea pedepsei a devenit un
obicei, ea s-a transformat pentru membrii comunității în regulă de
drept, devenind obligatorie (Calhoun, 1999: 2).
32 CRISTINA V. ILIE
2.3. Antichitatea
În istoria omenirii, Antichitatea, se poate poziționa temporal

începând cu perioada cuprinsă în jurul anului 3000 î. Hr. și se
finalizează în secolul V, odată cu căderea imperiului Roman de
Apus. Din punct de vedere al sistemului punitiv, antichitatea se
finalizează odată că apariția Codului Iustinian. În acest context vom
analiza principalele pedepse dezvoltate în cadrul marilor civilizații
ale antichității.
În Mesopotamia din perioada antichității au fost introduse o
serie de pedepse penale precum pedeapsa capitală, înecarea,
arderea, mutilarea, sancțiunile economice, exilul etc. (Hallevy,
2013: 3-4).
În perioada Greciei antice, prin infracțiune se înțelegea
”încălcarea sau refuzul de a trăi conform standardelor
comportamentale obligatorii din societate”, ”o acțiune interzisă” sau
”revoltă a persoanei împotriva societății” (Dargie, 2007: 6).
Inițial, în Grecia antică au fost evidențiate litigiile ce aveau
ca bază încălcarea drepturilor private (Șerban, 2011: 42-45) și doar
în perioada secolului VIII î. Hr. regăsim câteva noțiuni care pot fi
considerate ca aparținând dreptului penal. Este perioada în care
procesele sunt obligatorii, regăsim declarațiile sub jurământ ale
părților și ale martorilor, iar omuciderera deși era văzută ca o
chestiune ce trebuia rezolvată în cadru familial, apare totuși ideea că
aceasta aduce viciere morală și debutează folosirea ritualurilor
purificatoare de omucidere, ca atribut al statului (Bonner, 1912: 23).
În perioada clasică a Greciei Antice, justiția era
administrată de Adunarea Poporului, iar pedepsele variau în funcție
de condiția socială (Mihăilescu, 2013: 13).
Erau aplicate atât pedepse economice precum confiscarea
bunurilor și proprietăților dar și pedepse fizice precum pedeapsa
capitală, otrăvirea, sclavia, privarea de anumite drepturi civile,

expulzarea, supliciile sclavilor etc. (Hallevy, 2013: 4-5).
Justiția ateniană a evoluat în timp, astfel apărând
suprimarea pedepsei colective și a legii talionului dar se pot
identifica și carențe ce au constat în lipsa unui corp juridic
specializat și al unui cod legislativ, precum și aplicarea difențiată a
pedepselor în funcție de clasă (Bădescu, 2002: 93).
Platon, în opera ”Asupra legilor” descrie trei tipuri de locuri
pentru detenție. O închisoare era lângă piața publică, un depozit
general în care se asigura reținerea persoanelor, fiind un fel de
închisoare de prevenție. Un alt loc ce era numit ”sofronister”, aici
adunându-se noaptea judecătorii și un al treilea tip, ”închisoarea de
chinuire”, care era poziționată într-un loc pustiu și sălbatic (Platon,
1864: 274).
Putem constata încă din zorii apariției civilizației romane o
relație indisolubilă între norma de drept (ius) și norma religioasă
(fas), între acestea neexistând diferențiere. Se vorbea pe atunci
despre ”ius divinum”, acea lege ce trebuia să fie întotdeauna în
acord cu voința zeilor.
Inițial, la romani nu a existat un cuvânt echivalent pentru
”pedeapsă”, termenul ”poena” apărând relativ târziu în vocabularul
juridic roman (Tanoviceanu, 1924: 15).
Primele specificații clare privind normele din dreptul roman
apar în jurul anului 200 î. Hr., perioadă în care procedura penală
avea la bază aplicarea pedepsei de către ”pater familias” în cadrul
familiei, de către ”magistrații minori” (tresuviri capitales) în
chestiuni de siguranță a comunităților și de către ”reprezentanții
poporului” (comitia) ce judecau procesele (Robinson, 1995: 1-2
Apud. Mihăilescu, 2013: 12).
În Imperiul Roman, se foloseau preponderant pedepsele
economice precum amenzile și confiscarea averii, recurgându-se
chiar și la legea talionului, dar, se utilizau și modalități combinate
de pedepsire, apelându-se la diferite tipuri de sancțiuni precum
exilul, anularea căsniciei, pedeapsa capitală etc. (Hallevy, 2013: 5).
34 CRISTINA V. ILIE
Una dintre cele mai importante legi ale Imperiului Roman a

fost Legea celor XII Table, ce a rămas în vigoare timp de 11 secole
și în care regăsim reglementate principii fundamentale de drept
precum universalitatea legii și egalitatea indivizilor în fața legii, dar
totodată identificăm și elemente mai puțin apreciate în doctrină,
precum răspunderea solidară a ginții pentru fiecare dintre membrii
săi sau judecata proprie a ginții pentru infracțiunile comise în
interiorul său (Mihăilescu, 2013: 14; Gidro, 1995: 15).
La romani închisorile nu erau considerate a fi forme de
pedepsire ci erau folosite pentru paza persoanelor inculpate, având
caracter preventiv. Chiar dacă conducătorii provinciilor îi
condamnau pe infractori la închisoare sau îi puneau în lanțuri,
Ulpian preciza că acest tip de pedeapsă era interzisă, deoarece
”închisoarea se întrebuința pentru a-i reține pe infractori, nu pentru
a-i pedepsi” (Tanoviceanu, 1912: 47). Inclusiv împăratul
Constantin susține această idee, spunând că ”pentru cei nevinovați
este o experiență groaznică, dar pentru cei vinovați nu este destul de
aspră” (Tanoviceanu, 1912: 47). Seneca spunea: ”Răutatea ta
înrădăcinată cere acțiuni mai aspre, se vor întrebuința lanțurile
publice și închisoarea”(Seneca,a.n: I. 16).
Analizele istoriei Imperiului Roman, consideră că prima
închisoare publică (carcer) în piață, a fost construită de Ancu
Martiu, iar subteranele închisorii de Serviu Tullius, motiv pentru
care, acestea au fost numite ”tullianum”(Titus Livius, n.a: I,16).
Închisorile aveau o organizare precară, femeile și bărbații
erau închiși în aceleași locuri, lucrau împreună atât în saline cât și la
metale, iar tratamentul deținuților era foarte aspru. De abia prin
Constituția din anul 320, din timpul împăratului Constantin, a fost
impusă o separare a celulelor pentru bărbați și femei și totodată s-a
ordonat un tratament mai blând al deținuților (Tanoviceanu, 1912:
49).
Regăsim de asemenea, pe teritoriul Imperiului Roman și
”custodia libera”, adică închiderea în propria casă, instituție care se
regăsea de altfel și la alte civilizații antice, precum Egiptul sau India

(Thonissen, 1869: 46-133).
Începând cu secolul VI, după codificarea Dreptului Roman,
pedeapsa reglementată de Codul Iustinian a devenit baza legală
pentru sancțiunile aplicate în Evul Mediu, pe continentul european
(Hallevy, 2013: 6).
2.4. Evul Mediu
Epoca medievală, numită și Evul Mediu, din punct de

vedere istoric, este cuprinsă între Secolul III sau Secolul VI, în
funcțe de regiunea geografică și Secolul XV sau Secolul XVIII.
Unii doctrinari apreciază chiar începutul secolului XIX ca
reprezentând perioada de apus a Evului Mediu. Momentele de
debut și de sfârșit ale perioadei medievale variază foarte mult,
deoarece sunt indisolubil legate de desfășurarea unor evenimente
marcante pentru dezvoltarea diverselor state.
În primul capitolul ”Trupul condamnaților”, al cărții ”A
supraveghea și a pedepsi. Nașterea închisorii”, Michel Foucault ne
prezintă pedepsele epocii medievale, caracterizate prin pedeapsa
fizică, tortură, umilință, mutilare și ucidere în cele mai odioase
modalități, dar și perioda de tranziție spre o ”nouă epocă pentru
justiția penală” (Foucault, 2005:13) caracterizată prin proiecte de
reformă ale legilor penale și chiar prin apariția unor ”coduri penale
moderne” (Foucault, 2005: 13).
Și în Evul Mediu închisorile aveau scop de prevenție și nu
de pedepsire propriu-zisă. Tratamentul în carceră era considerat a fi
mai rău decât moartea. Baldi, analizând situația ”carcerelor” spunea
că acestea erau foarte murdare, iar în interiorul lor le era interzis
oamenilor să vorbească între ei (Baldi: 1569, 431). Farinaceu
definea carcerele ca ”mormântul celor vii”, o locuință rea,
întunecoasă și infectă, ”un fel de chin echivalent cu moartea, dacă
ar fi perpetuu” (Tanoviceanu, 1912: 50-51).
36 CRISTINA V. ILIE
În anul 1532, Carol Quintul emitea o ordonanță care

prevedea ameliorarea condițiilor din penitenciare dar și separarea
deținuților, prin construirea mai multor celule, în scopul evitării
contactului între deținuți.
Clasenii, descriind închisorile din secolul XVII, spunea că
acestea sunt ”pivnițe mizere , în subterane, cu umiditate și frig,
oamenii riscând să se imbolnăvească și să moară” și ele s-ar potrivi
”mai degrabă viermilor și șerpilor din cauza lipsei de lumină”
(Clasenii, 1685: 77-78).
Până la finalul secolului al XVII-lea, nu se identifică nicio
schimbare în regimul carceral. De abia în anul 1702, este înființată
la Roma de către biserică, prima închisoare celulară Sf. Mihail, care
modifică percepția asupra pedepsei, în sensul că se dorește ca prin
pedeapsă, cel care a greșit nu numai să plătească pentru fapta sa,
dar să fie și îndreptat. De altfel, pe poarta închisorii erau
înscripționate cuvintele: ”Nu este niciun folos în a sili pe cei răi
prin pedeapsă, dacă nu îi faci mai buni prin regimul de detenție”
(Tanoviceanu, 1912: 54). Apare deci, la acel moment, primul
element ce ilustrează necesitatea transformării scopului detenției, în
sensul atribuirii unei laturi educative.
Cu toate acestea, până la finalul secolului al XVIII-lea, nu
se modifică foarte multe lucruri la nivel mondial. În anul 1777,
Voltaire prezenta locurile de detenție ca fiind ”focare care
răspândesc boala și moartea, în care lipsește lumina, nu circulă
aerul, iar deținuții nu pot vorbi între ei”(Voltaire, 1977: 108) și
Servan le definea ca “locașe ale durerii” sau ”chilii negre” în care
nu a pătruns lumina niciodată, iar deținuții, oameni vinovați sau
nevinovați, sunt ”infectați cu aerul care nu este niciodată
împrospătat, sunt striviți de fiare și acoperiți de câteva petice,
mâncați de insecte și hrăniți cu foarte puțină mâncare” (Servan,
1767: 39-41). Aceleași lucruri se întâmplau și în țările romane, iar
Zalony spunea că deținuții erau osândiți doar câțiva ani la ocne,
deoarece ”decât foarte rar se întâmpla ca o persoană să trăiască mai
mult de 5 ani în ocne”(Zalloni, 1824: 87).
Începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea,

gânditorii iluminiști au năruit fundamentele dreptului feudal, făcând
front comun împotriva acestuia. Astfel, lucrări precum “Dei delitti e
delle pene” (1764) a lui C. Beccaria, “Du contract social” (1762) a
lui J. J. Rousseau sau ”L’esprit des lois” (1778) a lui Montesquieu,
au influențat profund schimbările legislaței, reprezentând pilonii
doctrinei dreptului clasic (Sima, 1999: 5).
Foucault identifică perioada cuprinsă între a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea și începutul secolului XIX ca fiind
perioada de final a epocii medievale, caracterizată de dispariția
corpului torturat, amputat, dezmembrat, însemnat simbolic și oferit
ca spectacol punitiv, astfel, corpul nemaifiind ținta represiunii
penale (Foucault, 2005: 13-14), vorbind în acest context de apariția
unei pedepse discrete, ce va fi partea ascunsă a procesului penal.
Michel Foucault recunoaște însemnătatea operei lui Cesare
Beccaria din 1764, ”Despre infracțiuni și pedepse”, autor care a
susținut renunțarea la pedeapsa cu moartea și la execuția publică
(Beccaria, 2007: 175-191) ce este văzută ca un ”focar capabil să
reaprindă violenţa” (Foucault, 2005: 16)
Autorul cărții ”A supraveghea și a pedepsi. Nașterea
închisorii” stabilește că începând cu anul 1848 putem vorbi despre
o dispariție aproape definitivă a ”supliciilor”, a spectacolului
pedepsei publice, intrând astfel în ”epoca sobrietății punitive”
(Foucault, 2005: 21). Pentru Foucault perioada 1330-1848 (marea
transformare), reprezintă intervalul istoric, în care la nivel global s-
a renunțat la pedeapsa corporală publică, dar ”transformările nu s-
au petrecut în bloc sau în cadrul unui proces unic” (Foucault, 2005:
21), regăsind perioade diferite pentru fiecare stat.
În perioada de final a secolului al XVIII-lea, începe să fie
adoptat, pe alocuri, sistemul carceral celular și să fie îmbunătățită
organizarea regimului de detenție, în țări precum Anglia, Țările de
Jos și Statele Unite ale Americii. Procesul modernizării a durat
mult, deoarece trebuiau modificate clădirile, trebuiau înălțate alte
38 CRISTINA V. ILIE
construcții mai luminoase și aerate, trebuia schimbată legislația

penală și chiar personalul din locurile de detenție.
În Franța, de abia la jumătatea secolului al XVIII-lea -
începutul secolului al XIX-lea au debutat modificările în regimul de
recluziune. Cu toate că procedura penală franceză admitea
separarea arestaților preventiv de persoanele condamnate definitiv
și existența a trei tipuri de închisori (ocna, casa de recluziune și
închisoarea corecțională), ca de altfel și pe teritoriul țării noastre,
de abia în timpul regelui Ludovic Filip (1830-1848) s-a adoptat
regimul celular în două închisori: Mazas și Roquette și a debutat
proiectul de construție a altor închisori celulare. Însă, în perioada
lui Napoleon al III-lea, în anul 1853, Ministerul de Interne al
Franței a declarat că renunță la sistemul celular, din cauza situației
financiare. La 27 mai 1885, a fost adoptată, în timpul lui François
Paul Jules Grévy, legea care dispunea ca recidiviștii să fie relegați
în colonii (Tanoviceanu, 1912: 60-61).
2.5. Epoca modernă
Ceea ce din punct de vedere istoric este considerată a fi

”epoca modernă”, este perioada cuprinsă între Secolul al XV-lea
sau Secolul al XVIII-lea (perioada fiind diferită în funcție de
evenimentele petrecute în diverse părți ale lumii) și secolul XX.
Din punctul de vedere al istoriei pedepsei, epoca modernă
își are debutul în momentul dispariției pedepsei fizice, a torturii și
a spectacolelor publice și anume începutul și a doua jumătate a
secolului XIX, iar punctul final al acesteia este reprezentat de
sfârșitul secolului al XIX-lea.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
pedeapsa a încetat să mai fie axată pe tortură ca tehnică de
producere a suferinţei, obiectul ei devenind pierderea unui bun sau
a unui drept, punându-se accent pe acele pedepse care sunt mai
”umanizate”, precum munca silnică, electrocutarea, injecția letală
sau încarcerarea în penitenciar (cu toate că se identifică multiple
asocieri ale executării pedepsei private de libertate cu suferința

corporală). Este momentul când Foucault identifică schimbarea
obiectului pedepsei de la ”corp și sânge” la o realitate necorporală,
ce invocă ”sufletul” persoanei delincvente, urmărindu-se astfel,
controlul individului, neutralizarea pericolului, modificarea
predispoziţiei criminale, per ansamblu, transformarea făptuitorului
(Foucault, 2005: 21-25).
La Foucault regăsim ”prezumția de nevinovăție” ca
element esențial în diferențierea celor două epoci: epoca clasică,
unde nu se întâlnește această prezumție, iar pedepsele erau
corporale și crude și epoca modernă, atunci apare prezumția de
nevinovăție, interzicându-se aplicarea pedepselor brutale, caracterul
persoanei fiind elementul central al pedepsei (Gill, 2003: 24).
Majoritatea codurilor penale din perioada secolului XIX,
recurg masiv la privațiunea de libertate chiar și pentru delictele
minore (Pradel, 1995: 569), apărând astfel o ”febră experimentală”
în materie de organizare penitenciară (Pașca, 1998:16).
Sfârșitul secolului XIX și începutul secolui XX, marchează
o reacție negativă asupra sistemelor clasice de drept penal,
caracterizate printr-o folosire excesivă a privării de libertate și
astfel ajungându-se la etapa în care închisoarea să nu mai repugne
societății, fiind astfel în prezența unei evidente slăbiri a conștiinței
morale a oamenilor și a unei creșteri alarmante a numărului și
gravității infracțiunilor (Diaconu, 2001: 142). Acesta este
momentul apariției ”criminologiei pozitiviste”, reprezentată de
Enrico Ferri, Cesare Lombroso, Raffaele Garofalo, Andre M.
Guerry, Henry Mayhew și Lambert A. J. Quetelet (Ioniță, Sandu
and Sandu, 2001: 38).
Enrico Ferri atibuie eșecul etapei clasice a dreptului penal
următoarelor motive: automorfismul psihologic (persoana normală
atribuie sentimente normale infractorului); dosimetria penală
(aplicarea circumstanțelor atenuante pentru recidiviști);
impersonalitatea (infractorii nu sunt cunoscuți și analizați);
40 CRISTINA V. ILIE
abandonul deținutului în momentul părăsirii sistemului penitenciar

(Pop, 1928: 393-394).
Cu toate că din considerente financiare, nu s-a adoptat din
secolele XVIII-XIX, nici în Franța și nici în alte state occidentale
sistemul penitenciar celular, au avut loc îmbunătățiri evidente în
privința spațiilor de detenție până la mijlocul secolului al XIX-lea.
Scriitorii acelei perioade, surprindeau în operele lor, numeroasele
construcții penitenciare noi, impunătoare, cu ziduri albe, cu spații
mari și curate de detenție. Totodată, a fost îmbunătățită mâncarea
acordată persoanelor private de libertate, bătaia a fost desființată și
s-a acordat mai multă grijă moralizării deținuților (Tanoviceanu,
1912: 62).
2.6. Epoca contemporană
Epoca contemporană, o putem plasa în context istoric, ca

începând din secolul XX, iar din punct de vedere al istoriei
pedepsei aceasta coincide cu momentul apariției primelor măsuri de
substituție a detenției. Dar, evoluția acestor măsuri a fost marcată
de evenimente diferite ce duc la posibilitatea divizării acesteia în
alte trei subetape:
 Prima jumătate a secolului XX (apariția probațiunii și
suspendării executării pedepsei);
 A doua jumătate a secolului XX (dezvoltarea măsurilor
alternative).
 Sfârșitul secolului XX până prezent (dezvoltarea pedepselor
intermediare, a probațiunii intense).
Trebuie menționat faptul că, pe lângă dezvoltarea măsurilor
alternative detenției, pedepsele privative de liberate capătă un rol
profund moralizator și educativ, asumându-și scopul de
resocializare a persoanelor deținute.
Apar, în primele trei decenii ale secolului XX, concepte
inovatoare, ce vor avea ca scop impunerea unor noi tipuri de
sancționare, ce caută să reprezinte alternative ale regimului
penitenciar, iar în majoritatea statelor europene și pe continentul

american se adoptă coduri penale moderne (Pașca, 1998: 32). Apar
în acea perioadă instituția probațiunii și a suspendării executării
pedepsei.
Începând cu a doua jumătate a secolului XX se dezvoltă
alternativele la pedeapsa detenției. În această perioadă se pune
accent pe procesul de individualizare al pedepsei ținându-se cont de
situația personală a delincvenților, se dezvoltă sistemul de
suspendare a executării pedepselor (simplă și sub probațiune),
pedeapsa la locul de muncă etc. (Coraș, 2009: 40).
Anii 1980-1990 aduc o altă noutate în sistemul pedepselor
și anume apariția unor pedepse intermediare între privarea de
libertate și probațiune, astfel instrumentele de bază fiind
probațiunea cu supravegherea intensă, arestul la domiciliu,
semidetenția, detenția pe timp de noapte sau de zi, serviciul în
folosul comunității, intervențiile șoc (detenția pentru perioade
scurte) etc.
O analiză etapizată a evoluției sistemului de pedepse o
regăsim și la Jean Pradel, care identifică cinci etape ale dezvoltării
acestuia:
Etapa pedepselor corporale (Evul Mediu - Finalul secolului
XVIII) caracterizată prin cruzimea pedepselor, arbitrariul
judecătorilor, inegalitatea punitivă în funcție de clasa socială,
tortura și spre final, de revolta gânditorilor iluminiști;
Etapa privațiunii de libertate/ școala clasică a dreptului
penal (Începutul secolul XIX – Sfârșitul secolului XIX)
caracterizată prin umanizarea pedepselor, abolirea pedepselor
corporale, a torturii și parțial a pedepsei cu moartea, egalitatea și
personalitatea pedepselor, supremația pedepsei privative de
libertate și spre final de apariția adepților gândirii pozitiviste;
Etapa primelor măsuri de substituție a detenției (Prima
jumătate a secolului XX) caracterizată prin aparția primelor măsuri
de substituire a pedepsei privative de libertate cu măsuri alternative
precum probațiunea și suspendarea executării pedepsei;
42 CRISTINA V. ILIE
Etapa dezvoltării alternativelor la privarea de libertate (A

doua jumătate a secolului XX) se caracterizează prin dezvoltarea
procesului de individualizare al pedepsei, dezvoltarea sistemului de
suspendare a executării pedepselor (simplă și sub probațiune),
apariția pedepsei la locul de muncă etc.
Etapa apariției pedepselor intermediare -între probațiune și
privarea de libertate- (Sfârșitul secolului XX- prezent) se
caracterizează prin probațiunea ce are o latură de supraveghere
intensă, arest la domiciliu și semidetenție (Pradel, 1995: 569-570).
Ioan Băla, realizează o etapizare mai simplistă a sistemelor
de pedeapsă, considerând că evoluția acestora se poate structura în
trei etape, în funcție de forma de reacție socială împotriva
fenomenelor delincvente sau deviante, astfel:
 Etapa răzbunării private;
 Etapa trecerii de la războiul privat la justiția privată;
 Etapa etatică (Băla, 2011:13-14).
Din punctul de vedere a lui Wendy Hamblet, schimbarea
atitudinii față de ilegalitate și de ”justa pedeapsă” este cea care a
dus în timp, la o modificare a tipologiilor de pedepse, a legislației și
a modalității de aplicare a legilor (Hamblet, 2005: 88).
Concluzii
Luând în considerare etapizarea istorică a sistemelor de

pedeapsă realizată anterior, putem sintetiza principalele
caracteristici ale fiecărei etape:
1. Preistoricul (primele comunități de humanoizi – anul 3000
î.Hr). Este caracterizat de regulile apărute în cadrul
grupurilor restrânse și al comunităților mai mici sau mai
mari, reguli care de multe ori coincideau cu regulile divine,
iar respectarea acestor reguli și a pedepselor impuse
(expulzare, ostracizare, pedepse corporale și capitale) s-au
transformat în norme obligatorii;
2. Antichitatea (anul 3000 î.Hr.- sec. VI d.Hr./ Codul

Iustinian). Este caracterizată prin dezvoltarea regulilor
legale în cadrul marilor civilizații antice, iar pedepsele sunt
foarte variate de la cele economice până la cele fizice;
3. Evul Mediu (Secolul VI/Codul Iustinian - A doua jumătate
a secolului al XVIII-lea și începutul secolului XIX). Se
caracterizează prin aplicarea pedepselor corporale, tortură și
execuții publice;
4. Epoca modernă (Începutul secolului XIX/ a doua jumătate a
secolului XIX până la Sfârșitul secolului XIX). Se
caracterizează prin aplicarea preponderentă a pedepsei
privative de libertate, apar majoritatea codurilor penale ce
se axează pe privarea de libertate chiar și pentru delictele
minore, fiind astfel în prezența unei ”febre experimentale”
în materie de organizare penitenciară;
5. Epoca contemporană (Începutul secolului XX – prezent).
Se caracterizează prin apariția și dezvoltarea măsurilor de
substituire a pedepsei privative de libertate și se remarcă
afirmarea scopului moralizator al detenției. Această epocă
poate fi divizată în alte 3 subetape:
5.1. Prima jumătate a secolului XX. Se caracterizează
prin apariția primelor măsuri de substituire a
pedepsei privative de libertate precum
probațiunea și suspendarea executării pedepsei;
5.2. A doua jumătate a secolului XX. Se
caracterizează prin dezvoltarea măsurilor
alternative la pedeapsa privării de libertate și a
procesului de individualizare al pedepsei, prin
dezvoltarea instituției suspendării pedepsei etc.
5.3. Sfârșitul secolului XX - prezent. Se
caracterizează prin dezvoltarea pedepselor
intermediare și a probațiunii intense.
44 CRISTINA V. ILIE
Ca urmare a cercetării din primele două capitole, a

sistemului punitiv și detenției, din perspectivă teoretică și istorică,
se observă că, de-a lungul istoriei, paralel cu etapele de dezvoltare
și transformare ale societății, au intervenit constant modificări în
ceea ce privește modul teoretic de interpretare a pedepsei din
punctul de vedere al funcțiilor, fundamentului și obiectivelor sale și
totodată au evoluat tipologiile și modalitățile de aplicare ale
pedepsei (Goga, 2015: 183-194).
Putem concluziona că, într-adevăr, transformarea în timp a
sistemelor de pedeapsă a condus la o evoluție atât din punct de
vedere doctrinar, astfel sistemul eclectic fiind cel mai bine conturat
și apt să ofere o explicație cuprinzătoare asupra pedepsei, cât și din
punct de vedere al modalităților legale de aplicare a pedepsei,
formele actuale de aplicare, cele care includ o îmbinare a
pedepselor privative de libertate ce implică acțiuni moralizatoare,
cu folosirea probațiunii intense, reprezintă cea mai dezvoltată formă
de administrare a pedepsei.
Capitolul
PEDEAPSA ȘI DETENȚIA III
ÎN ROMÂNIA
După o prezentare a generală a evoluției în timp a

sistemelor de pedeapsă și detenție, vom încerca să investigăm,
respectând același cadru de analiză, evoluția acestor sisteme în
România. Pentru început, trebuie să facem următoarea precizare:
despre ”România” putem vorbi începând cu perioada modernă, anul
1862 fiind momentul când, sub conducerea domnitorului Alexandru
Ioan Cuza, prima Adunare Generală (parlament unic) a Țării
Românești și Moldovei a adoptat Proclamația prin care se stabilește
că ”România” devine numele oficial al teritoriului românesc, iar
prima Constituție a României, cea din 1866 a păstrat această
denumire. Cu toate acestea, construcția identității românești
reprezintă un lung proces, conturat de-a lungul a mii de ani și astfel,
atunci când se analizează istoria României, se investighează istoria
regiunii geografice românești, regăsită în sud-estul Europei, pe
bazinul inferior al Dunării, la sudul și nordul Carpaților sud-estici
și la nord-vestul Mării Negre.
De-a lungul timpului, regăsim teritoriul României de astăzi
ca parte a Daciei și imperiilor Roman, Otoman, Rus și Austro-
Ungar.
3.1. Preistoria
Prin coroborarea dovezilor regăsite pe teritoriul de astăzi al

României, istoricii și arheologii au stabilit existența humanoizilor pe
aceste meleaguri cu aproximativ 40.000 de ani în urmă (Ministerul
46 CRISTINA V. ILIE
Justiției. Autoritatea Națională pentru Cetățenie: 2012). În perioada

neoliticul au fost identificate cele mai multe dovezi, astfel se
vorbește despre cultura Cucuteni (aproximativ 5050-2400 î. Hr.,
cuprinzând fazele Precucuteni I, II, III și Cucuteni A și B) (Mantu,
1998:179-193), descoperită în România, aceasta fiind considerată a
reprezenta prima civilizație din Europa, dar și despre cultura
Hamangia (aproximativ 5500- 2000 î. Hr.). O descriere a practicării
pedepsei pentru acea perioadă nu se regăsește dar stabilind
caracterul religios și pacifist al acestei civilizații, putem mai
degrabă intui respectarea regulilor ce coincideau cu cele divine,
încălcarea acestora atrăgând pedepse (pedeapsa corporală sau
capitală, ostracizarea etc.), astfel, încadrându-ne în caracteristicile
pedepselor identificate pentru acea perioadă.
3.2. Antichitatea
Antichitatea se poate demarca pentru teritoriul românesc ca

acoperind perioada cuprinsă între anul 517 î. Hr. până în anul 271-
275 d.Hr. (Retragerea Aureliană) sau, chiar anul 527 d.Hr.
(începutul domniei lui Iustinian) (Giurescu, 1946:14). În Tratatul
”Istoria Românilor”, Volumul II, redactat sub egida Academiei
Române, intervalul cuprins între anul 275 și secolul VII, este văzut
ca o ”perioadă de trecere la Evul Mediu” (Protase & Suceveanu,
2001: 555-738).
Din punctul de vedere al evoluției sistemului punitiv,
considerăm secolele VII-VIII d.Hr. ca fiind momentul de final al
antichității.
În perioada premergătoare anului 2000 î. Hr. teritoriul
României actuale, alături de alte zone, era locuit de geto-daci, elita
numeroasei ramuri a tracilor (Chiș, 2012:7). În perioada lui
Dromihete, primul rege get, în general, pedeapsa pentru cei care
încălcau regulile, jurau stâmb, dădeau informații false, comiteau
infrațiuni, era pierdea vieții. Exista și o sancțiune suplimentară
pentru cei care își încălcau jurământul precum pierderea bunurilor
în favoarea ghicitorilor, care indicaseră vinovatul. Se putea folosi și

sancțiunea ostracizării pentru cel care nu murea străpuns de lăncii,
acesta fiind considerat o rușine pentru comunitate (Chiș, 2012: 14-
16).
În perioada lui Burebista, odată cu unificarea triburilor sub
un cadru politic stabil, trecându-se de la etapa democației militare la
statul sclavagist, în statul geto-dac se amplifică folosirea pedepsei
economice (Chiș, 2012: 17-18). Tot în perioada domniei lui
Burebista, dar cu precădere în cea a regelui Decebal regăsim norme
nescrise cu caracter obligatoriu, care de multe ori erau asociate cu
divinitatea (Zamolxe în acea perioadă), iar încălcarea acestora
atrăgea sancțiuni impuse de stat. De asemenea, inclusiv poruncile
regilor erau considerate a fi obligatorii și sancționate prin puterea
autorității de stat (Chiș, 2012: 28).
Inițial, în perioada statului geto-dac, în domeniile
proprietății și cel al apărării vieții, se folosea sistemul răzbunării
private, dar acesta a fost apoi înlocuit de sancțiunile realizate prin
autoritatea statului. Pentru faptele penale, ceremonialele judecății,
cel laic și cel religios erau efectuate de rege și de marele preot
(Chiș, 2012: 29).
În Dacia se folosea pedeapsa la munca silnică, cum este
cazul falsificatorilor (de bani sau testamente) ce deveneau sclavi ai
pedepsei ”servi poenae”, fiind totodată obligați să muncească în
saline sau mine (Bală, 2011: 18).
Cucerirea Daciei de către romani, a transformat statul dac în
provincie romană, trecând sub conducerea împăratului, ce va delega
un guvernator (Legatus Augusti) responsabil de această regiune. În
perioada ce urmează cuceririi romane o transformare profundă a
societății are loc, iar în materie judiciară, se folosesc paralel, atât
dreptul roman pentru cetățenii romani și peregrini, dar și dreptul
autohton geto-dac (Croitoru, 2009: 90). Atribuțiile judecătorești
reveneau atât guvernatorilor cât și magistaților orășenești (duumuiri
și quatuoruiri), iar sancțiunile erau atât de ordin pecuniar (amenzi
sau luarea în gaj) dar și pedepse ce afectau viața (guvernatorii
48 CRISTINA V. ILIE
aveau dreptul să condamne la moarte- ius gladii- pe localnici cu

excepția celor din clasele superioare) și integritatea corporală a
celor condamnați (Xenopol, 1929: 21-35).
Totodată, regăsim pedepsele privative de libertate, care se
desfășurau în locurile de executare a muncii silite: cariere de piatră,
de aur, saline și mine. Exploatarea acelor cariere se realiza cu
persoane condamnate, care lucrau alături de persoanele libere, sub
atenta supraveghere a unor funcționari romani, ce aduseseră cu ei
metode și tehnici de lucru performante (Bruno, 2006: 486).
Pentru o perioadă de 1000 de ani, după retragerea
Aureliană, poporul daco-roman s-a transformat profund, într-un
amplu proces de etnogeneză, sub presiunea popoarelor migratoare
(popoarele germanice, hunii, slavii, bulgarii, pecenegii, cumanii.
tătarii), în popor român (Giurescu and Giurescu, 1975). Populația
romanică din Dacia, ce era supusă de ”slavi”, purta numele de
”rumân”, adică ”țăran suspus, neliber”, iar instituția juridică
”rumânia” făcea referire la situația socială a țăranului ce nu era
liber, având stăpân (Iorga, 1984: 32-37). Procesul de asimilare al
slavilor de către poporul roman se finalizează în jurul anului 1000.
De la Retragerea Aureliană până la formarea statelor feudale
româneşti, se regăsesc puține informații în ceea ce privește sistemul
juridic și modalitățile de pedepsire, izvoarele antice romane și
bizantine făcând referiri la popoarele migratoare, ce au stăpânit pe
rând teritoriul situat la nord de Dunăre, dar Radu Ciuceanu afirma
că influenţa romană şi apoi cea bizantină, ar fi adus mari contribuții
în sistemul penal de pe teritoriul românesc, care, prin juxtapunerea
obiceiurilor băştinaşe cu cele cumulate de la popoarele migratoare,
a dus la apariţia Jus Valachicum (Legea Românească) (Ciuceanu,
2001: 9 Apud Bruno, 2006: 486).
3.3. Evul Mediu
Pentru teritoriul românesc, perioada acoperită de Evul

Mediu este foarte controversată în ceea ce privește delimitarea
temporală și regăsim epoca medievală ca acoperind perioada

cuprinsă între anul 275/527 și anul 1541 (începutul dependenței față
de Înalta Poartă) (Giurescu, 1946: 14) sau perioada cuprinsă între
secolul VIII până la începutul secolului al XIX-lea (mișcarea lui
Tudor Vladimirescu) (Constantiniu, 1997: 189).
Academia Română, prin tratatul ”Istoria românilor”, Vol.
III, stabilește secolele VII-VIII ca reprezentând ”zorii unei noi
epoci”, cea Medievală (Pascu & Theodorescu, 2001: 21-128), iar în
Volumul V al aceluiași tratat, secolul al XVII-lea, apare ca
perioadă de final a acestei ere și început de epocă modernă. De
altfel, secolul al XVII-lea, reprezintă o perioadă foarte controversată
în istoriografia românilor, regăsindu-l încadrat ”fie ca perioadă de
sfârșit a Evului Mediu, ca preludiu al epocii moderne, sau mai
comod, ca perioadă de tranziție între cele două epoci”, precizează
academicianul Virgil Cândea în prefața Volumului V (Cândea,
2003: XIII)
Din punctul de vedere al evoluției sistemului punitiv,
considerăm secolele VII-VIII ca reprezentând debutul perioadei
medievale.
3.3.1. Organizarea judiciară în perioada medievală
În mileniul ce a acoperit perioada marilor valuri migratoare,

se formează relațiile feudale primare, iar în această perioadă are loc
o evoluție treptată de la ”romaniile populare” (sate, târguri, orașe),
la ”cnezate”, ”voievodate” și ”țări” (Chiș, 2012: 63). Se conturează
în acea perioadă diferențierea socială și economică apărând clasele
boierilor și țăranilor, iar cnezii și voievozii erau căpeteniile
populației locale supuse, având drepturi judecătorești și fiind
totodată și conducătorii oastei (Chiș, 2012: 57-58). În cadrul satelor
românești (”obști” sătești), se trece de la organizarea în familii mari,
în frunte cu pater familias, care era cel care decidea aplicarea
pedepselor, la familiile individuale (preponderentă în societatea
50 CRISTINA V. ILIE
medievală), iar atribuțiile jurisdicționale ale satului și deciziile

asupra aplicării pedepselor aparțineau unui ”sfat al bătrânilor”.
În feudalismul timpuriu, pedeapsa pentru faptele ilicite se
aplica în cadrul obștii sătești pe principiul răzbunării private și a
legii talionului (Fotino, 1925), răspunderea solidară a întregii obști
intervenind numai în cazul în care trebuia reparat prejudiciul unei
alte obști. Toate cazurile erau judecate de ”jude” sau de instituția
”sfatului bătrânilor” (oamenii buni și bătrâni), care hotărau
pedeapsa și o puneau în aplicare (Chiș, 2012: 95), iar ”jurământul
cu brazda” și ”conjurătorii” erau considerate probe. În acea perioadă
se aplica ”legea țării” numită și ”legea pământului”, care era o lege
nescrisă, judecata fiind făcută după ”lege și dreptate” (Chiș, 2012:
97-98).
În feudalismul dezvoltat se formează statele feudale
românești precum Țara Românească, Moldova, Voievodatul
Transilvaniei, Țara Caravnei. Aceste state au trecut prin diferite
stadii de organizare, în funcție de contextul politic al vremii
(dominațiile otomane, austrice, ungurești) și au fost conduse de
”voievozi” (denumirea generală), numiți și ”domni” (derivă din
dominus, stăpânul domeniului feudal), ”domnitori” sau ”principi”
(în Transilvania după 1541) (Chiș, 2012: 108-114)
Voievodul din Țara Românescă, Moldova și Transilvania,
avea prerogative judecătorești, fiind chiar organul suprem de
judecată în materie civilă și penală, în cauzele de trădare și
delapidare și având drept de judecată asupra supușilor. Acesta putea
să judece în ultimă instanță, să retracteze propria hotărâre, să îi ierte
pe vinovați, să condamne la moarte pentru ”hieclenie” (trădare), să
pronunțe orice pedeapsă, să dea sfaturi judecătorilor în privința
modalităților de judecare. Voievozii aveau puteri absolute, putând
să condamne la moarte o persoană chiar și fără ca aceasta să fie
judecată, vinovații devenind astfel ”victimele răzbunării” (Dianu,
1900: 10-11).
În Țara Românească și Moldova judecata se realiza prin
consultarea Sfatului Domnesc, denumit ulterior și Divan, dar
hotărârea o pronunța tot domnitorul (în secolul XVIII Divanul

participa direct la judecată, în partea de cercetare și propunere de
soluții).
Este foarte probabil ca ideea divizării Divanului în
departamente, printre care și cel ”Criminalicesc”, îndreptățit să
judece doar cauze penale, să fi apărut odată cu cea de-a doua
ocupație rusească a Țărilor Române (Sava, 1933: 474). Astfel, în
cartea de la 1930 a lui L.T. Boga, se regăsește modul în care
generalul P.A. Rumeanțev, critica modul în care se realiza justiția în
Principate, generalul precizând faptul că ”Pricina de căpetenie a
răului se găsea în dezordinea în care se afla însuși organul de
administrație centrală, adică Divanul, unde nu se observă nici
împărțirea dreaptă a lucrărilor între membrii lui și nici chiar zilele
stabilite pentru ședințe” (Boga, 1930: 14-41) și astfel Rumeanțev a
creat în 1771 atât în Moldova cât și în Muntenia, un Departament de
justiție, căruia i-a dat diferite competențe, printre care și ”instrucția
și judecarea afacerilor penale și a altora care se adresează direct
acestui tribunal -Divanul- după obiectul pământului”. Pentru
Moldova s-au fixat chiar anumite zile în care să fie judecate
pricinile penale: ”pentru hotărârea afacerilor criminale două zile
pe săptămână: lunea și marțea, restul fiind consacrat afacerilor de
altă natură” (Sava, 1933: 474 Apud. Boga, 1930: 19).
În Muntenia, în 1775, este cunoscut hrisovul prin care
Alexandru Ipsilanti a creat în cadrul Divanului mai multe
departamente între care și cel Criminalicesc, specializat în judecarea
cauzelor penale:
”Vrându Domnia mea ca să ia sfârșit toate pricinile de
judecăți ale locuitorilor, nu numai după pravilă, cu toată dreptatea,
ci și fără zăbavă, ca să nu se atingă oamenii și să nu cheltuiască
înblându în judecăți multă vreme, pentru aceasta am orânduit 4
întocmite departamenturi.
Cel d'intâiu așezat cu boierii mari mazili de'n treapta
întâia, cel de al II-lea cu din ceilalți; cel al III-lea asemenea și cel
de al IV-lea asemenea.
52 CRISTINA V. ILIE
Dintr'acestea dar, unul să caute numai judecățile de

criminalion, iar celelalte trei, pricini ce sunt pentru lucruri și
datorii.
Departamentul de Criminalion, așezat cu deosebiți boieri,
are a urma pe toate zilele necurmat căutările și hotărârile de
pravilă, în locul orânduit de Domneasca noastră Curte cu toată
orânduiala sa” (Hrisovul lui Alexandru Ipsilanti de la 1775 Apud.
Urechilă, 1890: 180).
În Moldova însă, data divizării Divanului în departamente
nu este cunoscută cu exactitate, cu toate acestea, cel mai probabil
această împărțire a avut loc după venirea la tronul Moldovei în 1786
a lui Alexandru Ipsilanti, care părăsise scaunul Valahiei din 1782.
De altfel, în 1793 este menționată denumirea de Departament
Criminalicesc în Moldova, când la 20 august 1793 ”boierii rânduiți
ai Criminalului, după a pravelii hotărâre”, pronunță o anaforă prin
care condamnă la moarte (Sava, 1933: 475 Apud. Ungureanu, 1931:
24).
În Transilvania atunci când forma de organizare a devenit
Principatul, principele deținea puterea judecătorească supremă, dar
putea acorda delegație, drept de paloș (ius gladii) unor dregători
pentru anumite obști, aceasta reprezentând posibilitatea pedepsirii
cu moartea, putea totodată amnistia, grația sau comuta pedepsele. În
Transilvania regăsim și organismul numit ”Dieta” ce avea inclusiv
anumite atribuții judecătorești (Chiș, 2012: 109-113).
La nivel local, justiția era exercitată și de stăpânii feudali,
laici sau bisericești (înalții clerici), pentru supușii lor.
Astfel, întâlnim în Țara Românească și Moldova
competențe jurisdicționale și la ”bani”, ”vornici” sau ”pârcălabi”.
În Transilvania, datorită diversității populațiilor dar și
organizării administrative, întâlnim o altă organizare a puterii
judecătorești, toate instanțele purtând denumirea de ”Scaun”, dar
având atribuții distincte. Astfel în perioada voievodatului
transilvănean întâlnim: Instanțe ale domeniului; Instanțele
comitatelor; Instanțele orășenești; Instanțele ecleziastice; Instanța
voievodală. În perioada Principatului transilvănean, principele

devine instanța supremă în stat (Officium Palatinale) și este ajutat
de ”palatinul” curții (Consiliul intim), această instanță judecând
apelurile făcute împotriva deciziilor altor instanțe sau ca primă
instanță în cazurile de înaltă trădare sau în cadrul Dietei nobiliare
transilvănene (Chiș, 2012: 134-138).
Probele administrate în statele românești din perioada
medievală erau: mărturisirea inculpatului, jurământul inculpatului,
declarațiile martorilor, conjurărorii, blestemul, înscrisurile,
prezumțiile, expertiza, tortura sau cazna (pentru aflarea adevărului),
cercetarea la fața locului și conștiința personală a celui ce judeca
(Chiș, 2012: 134-138).
La începutul feudalismului procedura de pronunțare a
hotărârii judiciare era orală, ulterior aceasta devenind scrisă și mult
mai elaborată, iar punerea în executare a acestor hotărâri o realiza
de obicei organul de judecată, ordinul de executare fiind trimis
dregătorului sau mitropolitului ce a judecat cauza. Spre finalul
feudalismului se întâlnesc și măsurile asiguratorii, iar în
Transilvania, la finalul secolului XII regăsim și instituția
”tranzacției între părți”, ”împăcării părților” (Chiș, 2012: 149-152).
3.3.2. Sistemul punitiv medieval și locurile detenției
În perioada de început a Evului Mediu, pedepsele erau

preponderent corporale, aflictive, pedeapsa cu moartea fiind foarte
des folosită, iar detenția se realiza de obicei doar pentru o perioadă
scurtă, înaintea pedepsei finale, învinuiții fiind închiși în gropnițe
sau beciuri. Închiderea, ca formă de pedepsire, pentru diferite
infracțiuni era rar aplicată și însoțită de torturi, astfel încât, rareori
mai scăpau inculpații cu viață.
Primele mențiuni care ne duc cu gândul la un sistem
privativ de libertate se fac în anul 1380, despre Ocna Trotușului și
tot în secolul al XIV-lea, despre mănăstirea Snagovului (ANP,
2015).
54 CRISTINA V. ILIE
În Ţara Românească, cele mai dure sisteme privative de

libertate au fost mănăstirile, astfel în 1456, Vlad Țepeș a dispus
ridicarea unui zid de apărare, a unei închisori, a unui pod și a unui
tunel de refugiu, la așezarea monahală Snagov, transformând
mănăstirea în principalul loc de surghiun al boierilor neascultători.
Aici au fost construite camere de tortură, cu instrumente de
schingiuire și o cameră ”de rugăciuni” ce conținea sub podeaua
mobilă, o groapă adâncă, plină de cuțite tăioase, în care erau de
multe ori aruncați boierii (Dianu, 1900: 17). Numărul acestor
mănăstiri ce reprezentau locuri de detenție s-a înmulţit în secolele
XVI–XVII în ambele ţări româneşti, astfel întâlnim Mănăstirea
Dobrovăţ, construită la Vaslui în anul 1503 în timpul domniei lui
Stefan cel Mare, Mănăstirea Bisericani ridicată în Neamț în anul
1520 de Ștefăniță Vodă, Mănăstirea Mărgineni din Prahova, zidită
în 1509 de Şerban Cantacuzino, Mănăstirea Mislea din Prahova,
ridicată în 1557 în timpul domniei lui Pătraşcu Basarab, Mănăstirea
Pângăraţi din Neamț, construită în 1564 la dispoziția lui Alexandru
Lăpuşneanu, Mănăstirea Plătăreşti din Ilfov, ctitorită în 1646 de
Matei Basarab. Exemple de astfel de locuri precum Văcărești,
Ocnița, Cozia, Bucovăț, Cernica, pot continua (Bruno, 2006: 487).
Pe lângă mănăstiri, locurile privative de libertate erau
reprezentate și de temnițe (numite și grosuri) și ocne, regimurile
pedepselor aplicate variind în funcție de obiceiurile locurilor și de
regulile impuse de persoanele ce le administrau. În aceste locuri
erau închiși atât bărbați, cât și femei. Mihail Kogălniceanu descria
în ”Cronicele României sau Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei”
cum temnițele erau pline de hoți, oameni ce nu își plăteau dările,
boieri căzuți în dizgrație, dar și soțiile acestora. Se povestea cum
aceștia ziua erau legați ”la pusce” și unși cu miere pentru a fi
mâncați de muște, iar femeile erau ținute ”în grosuri”, ”câte unele
câte un an şi mai bine, dintre care multe au şi murit de foame, iar
altele de prunc, că erau multe şi grele de-şi făceau copiii prin
grosuri, până au început a grăi şi unii a umbla în picioare”
(Kogăliceanu, 1872: 22 Apud. Bruno, 2006: 488).
Încă din secolul al XV-lea documentele găsite pe teritoriul

românesc, vorbeau despre ”prava” (drept) și ”zacon” (lege). În acest
sens, au fost identificate hrisoave în care se specifica faptul că,
Domnitorii judecau ”po pravu”(după drept), ”po zacon” (după lege)
sau conform ”zacon bojiom”(legea dumnezeiască), ca de exemplu
Vlad Vintilă Vodă al Munteniei la 1533, Petru Vodă cel Tânăr la
1580 sau Mihai Viteazul la 1598. Cu toate acestea, nu este clar
dacă se vorbea despre legi scrise sau despre obiceiuri (Filitti, 1934:
73-74).
Primele documente scrise ce fac referire la pedepse și
modul de executare al acestora se numeau ”pravile” și au apărut în
secolele XV-XVII: Pravila de la Neamț din 1474 (traducere după
”Syntagma” de la 1335 a jurisconsultului bizantin Matei Vlastari);
Pravila tipărită în românește la 1563 (este un ”liber penitentialis”,
reprezentând pedepse bisericești pentru păcate bisericești și laice);
Pravila de la Bisericani din 1512; Pravila de la Neamț din 1557;
Pravila de la Putna din 1581; Pravila de la mănăstirea Bistrița în
slavonă de la 1618 (ultimele patru, cuprindeau mai ales ”Proheiron”
a împăratului Vasile Macedoneanul); Pravilele de la mănăstirile
Bistrița (din 1636, tipărită în română), Oltenia și Galați din secolul
XVII (Filitti, 1934: 75-76). Toate aceste pravile reprezentau
”poruncile domnești” cu caracter laic și religios pentru clerici și
”mireni” (Chiș, 2013: 122-123). Totodată, au apărut în secolul XVI,
la mănăstirile din Moldova și Muntenia, manuscrise în limba
slavonă ce reprezentau regulile ”dumnezeiești” pentru folosul
proceselor judiciare (Vălimărescu, 1999: 85-91; Grecu and
Panaitescu, 1994). Astfel, primele pravile cunoscute pe teritoriu
românesc au fost cele romane imperiale și comentarii ale unor
juriști bizantini (Filitti, 1934: 78).
Cele mai importante manuscrise din perioada Evului Mediu
românesc, în care regăsim elemente incipiente de drept execuțional
penal, sunt considerate a fi: ”Pravila Mică” (Pravila de la Govora)
din 1640 din timpul domniei lui Matei Basarab; ”Cartea românească
de învățătură a pravilelor împărătești” din 1646 din timpul lui
56 CRISTINA V. ILIE
Vasile Lupu denumită și Pravila lui Vasile Lupu; ”Pravila Mare”

(ce cuprindea ”Îndreptarea legii” și ”Nomocanonicul Dumnezeu”)
din 1652 din timpul lui Matei Basarab; ”Decretele regale” ale
regelui maghiar și legile elaborate de Dieta transilvăneană (Chiș,
2013: 122-124; Gorescu, 1930: 3). Inclusiv Pravilele lui Matei
Basarab și Vasile Lupu au fost tot simple traduceri ale legilor
romane. Astfel, în Pravila lui Vasile Lupu se regăsesc traduceri din
”leges colonariae” din vremea împăratului Leon Isaurul și din
”Praxis et theoricae criminalis” a lui Farinaccius, iar în Pravila Mare
a lui Matei Basarab se regăsește Pravila lui Vasile Lupu și o
traducere a manualului lui Malaxos, dar și ”Nomocanonicul
Dumnezeu” al lui Ioan Comnenul (Filitti, 1934: 78).
În 1814, apare Pravila lui Andronache Donici, care nu a
avut putere în Moldova, dar după care s-a judecat în Bucovina. Și
aceasta a fost o traducere a pravilelor împărătești (Filitti, 1934: 78).
Din momentul punerii în aplicare al acestor pravile,
pedepsele pentru faptele săvârșite, se aplicau respectând textul legii,
ne spunea în 1900 Gr. Dianu (Dianu, 1900: 14-15). Mai târziu, în
1926, Filiti și Suchianu, realizând o analiză a vechiului nostru drept
penal, concluzionează faptul că pravilele au fost aplicate parțial,
cedând în fața obiceiului pământului (Filitti & Suchianu, 1926:
442). Oricare ar fi fost gradul de folosire al pravilelor, cert este că,
pedepsele aplicate erau crude și aspre, de altfel, chiar și în Pravilele
lui Matei Basarab și Vasile Lupu, pedepsele privative de libertate
reprezentau 5% față de pedepsele ”aflictive și infamante” care erau
în proporție de 95%, iar în Pravila lui Donici, numai o singură dată
apare închisoarea, dar și atunci însoțită de bătaie, pentru ”cel ce va
găsi hârtie scrisă cu ocară și batjocură și nu o va rupe îndată”,
celelate fiind reprezentate de pedepse aflictive precum: tăierea
mâinilor, organelor genitale, scoaterea ochilor, ardere, roata,
tragerea în țeapă, talion etc.(Filitti & Suchianu, 1926: 454).
Totodată, egalitatea în fața legii nu era respectată, clasa boierească
fiind privilegiată, astfel de exemplu, ”cazna” folosită pentru
descoperirea unor infracțiuni era folosită pentru oamenii de rând și
doar în cazuri excepționale pentru ”oamenii buni, cu nume bun”.

Pedeapsa corporală și amenda era considerată a fi mai grea pentru
un boier decât pentru un om de rând și doar pentru anumite cazuri
boierii meritau să fie pedepsiți precum ”oamenii din popor” (pentru
hăinire față de Domn și țară, proxenetism, recidiva pentru fapte ce
atrag bătaia în târg sau ocna). În aceste Pravile se regăsesc și
instituții precum: recidiva, pentru care pedeapsa este mai aspră;
circumstanțele atenuante (pentru: mânie, beție, vârstă, nebunie,
dragoste pătimașe, obiceiul țării, binele făcut înainte de cel vinovat
sau de înaintașii săi, somnul, slăbiciunea fizică sau intelectuală);
exonerarea de răspundere pentru furt și omor (pentru: cel ce fură
un bun de aceeași valoare cu bunul ce îi este datorat; cel ce fură
pentru a mânca și a se îmbrăca sau fură în glumă; fiul care fură de
la tatăl său și femeia de la soțul ei; cel ce își omoară soția surprinsă
în flagrant delict; cel ce omoară fiind în legitimă apărare; femeia
care îl răpune imediat pe cel care a siluit-o) și cumulul de pedepse
(exemplu: paricidului i se taie mâinile sau este legat de cozile cailor
apoi este omorât iar cadavrul este tăiat în bucăți; sodomistul este
ucis iar cadavrul său este ars) (Filitti, 1934: 83-84).
În Pravilele lui Vasile Lupu și Matei Basarab se regăsesc
multe tipuri de pedepse impuse pentru diferite fapte. Cu toate
acestea, foarte des, pedeapsa era lăsată ”la voia judecătorului”.
Principalele pedepse regăsite în cele două Pravile erau: scoaterea
ochilor (pentru cel ce gonește un păzitor de vite și acestea cad pradă
fiarelor și pentru cel care fură a treia oară), tăierea mâinilor (pentru
cei care, fără a aștepta judecata taie tufe de vie sau pomi ai
vecinului; pune foc la un gard sau magazie de fân; dărâmă casa sau
gardul altuia; pentru paricid), tăierea în bucăți a cadavrului (pentru
paricid), însemnarea la nas (pentru cel ce fură a doua oară lucruri
de mică valoare; sluga care fură a treia oară de la stăpân; hoților din
biserici; seducătorului în recidivă; mamei care-și prostituează fiica),
tăierea nasului (pentru cel care strică o copilă nevârstnică), tăierea
limbii (pentru cel care jură strâmb), arderea de viu (celui ce pune
foc la casă sau arie; hoțului de lucruri sfințite din locuri sfințite;
58 CRISTINA V. ILIE
slugii ce răpește femeia sau fiica stăpânului), arderea cadavrului

(falsificatorilor de monedă și sodomiștilor), turnarea de plumb topit
în gură (dăscăliței care-și corupe eleva), spânzurătoarea (celui care
dă drumul noaptea din grajd oilor și acestea sunt mâncate de fiare;
omul de rând ce a comis mai multe tâlhării sau a furat la drumul
mare; bigami la vârstă matură; incestuoși în gradele cele mai
apropiate de rudenie etc.), legarea de cozile cailor (slugii ce vinde
pe feciorul sau robul altuia; paricidului), plimbarea unei persoane
goale și bătaia publicului (bigamilor; hoților la prima greșeală;
săracilor care seduc fecioare; bărbatul care-și prostituează soția),
tăierea capului (tovarășului care a cheltuit banii ce trebuia să îi
predea tovărășiei; perceptori de taxe ilegale; falsificatori de
monede; suduitori de domnie etc.), bătaia (pentru cel ce fură
animale, unelte agricole, recolte; intră cu vitele în ogorul altuia;
umblă cu măsuri false; seduce o fecioară; otrăvește câine ciobănesc;
arde gardul unei vii), cazna (pentru a descoperi furturi, omoruri,
otrăviri, complicități), rușinarea (în urma căreia vinovatul rămâne
fără cinste în fața tuturor și fără credință în tot locul, nu poate
dispune de averea sa și nici nu o poate moșteni, acesta aplicându-se
sodomiștilor, suduitorului, celor ce au renunțat la călugărie etc.),
amenda (pentru cel ce reține pe țăranul altuia; fură un plug; mută
hotarul pe ascuns; bogatul care seduce fecioara; boierul ucigaș în
unele cazuri), confiscarea averii (care însoțește alte pedepse),
pierderea zestrei (pentru soția adulteră), despăgubirea (care se
ridică la nivelul valorii sau mai mult decât valorii lucrului prădat).
Pedeapsa privativă de libertate precum munca în mine, era impusă
pentru ”boierul recidivist în tâlhării la drumul mare; cel care a furat
numai o dată la drum; boierul care vinde pe fiul sau robul cuiva; cel
care fură întâia oară un animal domestic; bigami; suduitori” iar
pentru azilul în biserică se specifica faptul că ”nu folosește
răpitorului de femei, ucigașului și adulterinului”. Surghiunul era
folosit pentru ”boierul care a fracturat spre a fura, pentru tovarășul
care irosește banii tovărășiei, încredințați lui; pentru vameșul care
de la sine impune taxe; în unele cazuri pentru suduitor” (Filitti,

1934: 81- 84).
În acea perioadă, toate locurile de detenție erau puse sub
autoritatea ”Marelui Armaș”, ce era ajutat de subordonați, numiți
”armășei” (Dianu, 1900: 36-38).
Începutul secolului XIX, regăsește închisorile din Țările
Române, ca formă de reținere a inculpaților, înaintea judecării
cauzei. Astfel, Vasilii Ivanovici Crasnoi-Milașevici, ”senator și
proedros al Divanurilor Moldovei și Valahiei”, scria la 25 aprilie
1810 Divanurilor că din cercetarea rapoartelor departamentului s-a
convins că ”pricinile vinovaților, ce se află sub închisoarea temniții
se caută foarte cu întârziere și vinovații se țin la închisoare cu
îndelungată vreme, făr pedepse și pe alții în zădar, nedându-li-să
drumul” (Sava, 1933: 481). Din răspunsul venit din partea
Departamentului Criminalicesc al Moldovei rezultă că vinovați
pentru aceste întârzieri sunt ”dregătorii ținuturilor”, care, fie nu îi
trimit pe pagubași, fie nu răspund la cererile Departamentului, sau,
de multe ori, atunci când îi trimit, cercetările se prelungesc din
cauza stării de sănătate precare a persoanelor care ”au fost deja
pedepsite”, de dregătorii ținuturilor pe baza obiceiurilor ”până în
hal de moarte, răniți de bătăi sau schingiuiri”, astfel încât nu pot fi
cercetați o perioadă, ci trimiși în temniță, ”până ce se caută cu
doftorii la temniță, dintre care unii se însănătoșează iar alții se
întâmplă de și mor” (Sava, 1933: 480-481). Din adresa trimisă către
Divan în august 1810 de către Crasnoi-Milașevici, acesta contestă
competența de a judeca a dregătorilor ținuturilor și mai ales
competența de ”a împlini” pretențiile păgubașilor și totodată acesta
emite noi reguli în materie penală, către ambele Pricipate Române
(Sava, 1933: 481-496).
În perioada de sfârșit a feudalismului, la finalul secolului
XVIII și începutul secolului XIX apar lucrări deosebit de importante
în domeniul dreptului penal și al executării pedepsei, precum
legiuirile din Țara Românească: ”Pravilniceasca Condică” din 1780
din timpul lui Ioan Alexandru Ipsilanti Voievod, ”Legiuirea
60 CRISTINA V. ILIE
Caragea” din 1818 (Camariano, 1955: 86-95) și din Moldova:

Condica Criminală (procedura penală) din 1820 apărută sub
domnia lui Mihail Șuțu, dar nepromulgată până la 1826; Condica
Criminală cunoscută și sub numele de Codul Șuțu-Sturza din 1826
aparută sub domnia lui Ioan Sandu Sturza, care cuprindea atât
partea de procedură penală emisă în timpul lui M. Șuțu (sub titlul de
”Prăvilniceștile orânduieli întru cercetarea faptelor criminalicești”)
cât și un cod penal (cu titlul ”Pentru faptele criminalicești și
pedepsele lor”) (Dobrilă, 2012: 64; Dianu, 1900: 11-12; Chiș, 2013:
124-125).
Cel dintâi Cod penal românesc, așa cum este considerat
Codul Șuțu-Sturza, susține pedepsirea prin mijloace mai puțin
agresive și pentru prima dată, pe lângă scopul retributiv și acela de a
servi drept exemplu altor persoane, pedepsei i se atribuie și rolul de
a aduce înțelepciune infractorului pentru a nu mai repeta fapta.
Astfel, articolul 180 din Condica Criminală specifică: ”Pedepsele
cele mai neapărat trebuincioase pot fi acelea care vor face cea mai
puternică lucrare în sufletele oamenilor, încât fiecare,
înspăimântându-se, să se ferească de urmările cele rele, cum și
acelea care ar putea fi mai puțin aspre la trupurile vinovaților….,
căci sfârșitul orânduirii pedepselor nu este numai ca să se
muncească trupul vinovatului, dar ca să se înțelepțească și să se
înfrâneze de a face asemenea urmări și a se da pildă și altora”
(Condica Criminală, 1826: Art. 180, Apud. Filitti, 1927: 14)
Cu toate acestea, schimbările produse de actele menționate
anterior nu aduc mari modificări în sensul temperării vizibile a
modului atroce de executare a pedepselor. De exemplu, prin
legiuirea Caragea sunt abrogate unele pedepse, dar se menține
pedeapsa cu moartea (pentru omoruri precugetate sau făcute la
mânie cu arme; pentru tâlhărie la drumul mare; tăietori de monedă),
tăierea mâinilor (pentru falsificare de semnătură sau pecete
domnească) și bătaia în târg (pentru hoți și martori mincinoși)
(Dianu, 1900: 12; Filitti, 1934: 86). În acest act legislativ,
surghiunul la mănăstire este impus a se folosi pentru ucigași din
beție sau mânie dar fără arme și pentru soții adulterine; temnița un
an pentru mofluzi mincinoși sau furt și ocna cinci ani pentru furt
sau pentru falsificatori de scrisori domnești (Filitti & Suchianu,
1926: 455; Filitti, 1934: 86). În Legiuirea Caragea din 36 de spețe
prevăzute, doar 4 erau pedepsite cu privarea de libertate. În Condica
Criminală de la 1826 (Codul Șuțu-Sturza), este de asemenea
menținută pedeapsa cu moartea și se foloseau și ”îmbourarea
făcătorilor de rele”(marcarea cu fierul roșu), bătaia care putea fi
făcută în târg, la fața locului și la poarta Curții Domnești,
defăimarea în public etc. Pedepsele privative de liberate, în acest
din urmă cod erau: ocna, temnița, închisoarea la cămara domnească
și închiderea în mănăstire (Filitti, 1934: 372). Dintr-un număr de 61
de spețe penale, pedepsele privative de libertate se regăsesc în 42 în
Condica Criminală, ceea ce reprezintă o evoluție semnificativă față
de pravilele anterioare (Filitti & Suchianu, 1926: 454).
3.3.3. Elemente definitorii ale detenției și sistemului

judiciar penal din Evul Mediu
Regăsim detenția, în toată perioada Evului Mediu, pe

teritoriul românesc, de cele mai multe ori sub forma ocnei, temniței,
surghiunului la mănăstire. Un element specific, datând de pe
vremea pravilelor, era acela că nu se întâlnea în sentințe o
cuantificare a duratei pedepsei privative de libertate, aceasta fiind o
dovadă a faptului că nu privarea de liberate era scopul principal al
pedepsei (Filitti & Suchianu, 1926: 456). În ocne erau trimiși atât
oamenii de rând cât și boierii. Se regăsește folosirea ocnei, ca
pedeapsă de la sfârșitul secolului XVII și începutul secolului XVIII
din timpul domniilor lui Grigore I. Ghica, Șerban Cantacuzino și
Constantin Brâncoveanu până la finalul perioadei medievale. Acest
tip de pedeapsă a fost folosită pentru diferite tipuri de infracțiuni
precum: furt, înșelăciune, insultă, tăinuire de hoți, omor etc. (Filitti,
1934: 99-100). Cu toate că ocna a fost rar menționată de pravile, în
fapt, aceasta a fost adesea aplicată de organele judiciare. Pentru
62 CRISTINA V. ILIE
Fillitti și Suchianu ocna a reprezentat o sinteză de pedepse diferite,

aceasta fiind: un mijloc de punere în afara legii, de surghiun eficient
și de ”ablație” de la societate (Filitti & Suchianu, 1926: 456).
Temnița, a fost folosită pe toată perioada medievală cu scopul de a
reține persoanele până la pedepsire, nu pentru a le pedepsi propriu-
zis. Cu toate acestea, temnița mai servea la îndeplinirea unei
obligații contractate prin delictum privatum, fiind folosită față de cei
datori către stat sau către particulari, astfel că, dacă o persoană era
găsită prin judecată ”platnică”, aceasta putea fi dusă la închisoare.
Astfel de cazuri, de folosire a temniței pentru datorii se regăsesc din
timpul lui Radu Vodă Mihnea, iar Nicolae Vodă Mavrocordat a
încercat chiar să o desființeze dar nu a reușit, în consecință, acest tip
de pedepsire a datornicilor a existat până la finalul secolului al
XVIII-lea. Temnițele se aflau de obicei în beciurile domnești, pe
lângă diferite autorități și la unele mănăstiri. Din temnițe către locul
judecății, deținuții erau transportați în ”obezi” sau ”butuci”.
Regăsim temnițele și sub denumirea de ”pușcării”, ”închisori”,
”opreli”, ”gros” sau ”vatră”. Surghiunul la mănăstiri, a început să
fie folosit pe teritoriul românesc la sfârșitul secolului al XVII-lea și
începutul secolului al XVIII-lea, în mare parte aplicat boierilor
răsvrătiți, femeilor și copiilor, dar și pentru infracțiuni diverse
comise de oamenii de rând precum: un soț care l-a ucis pe ibovnicul
soției, o persoană care l-a dus în eroare pe judecător, un bărbat care
și-a bătut tatăl etc. (Filitti, 1934: 100-103). Cu toate acestea, de
multe ori persoana condamnată era trimisă la mănăstire ”spre
pocăință”, ceea ce îi determină pe Fillitti și pe Suchianu să afirme că
”oarecare germeni de pedeapsă reeducativă începeau să răsară” în
acea perioadă, cu toate că asemenea sancțiuni erau aproape complet
ignorate de populația majoritară (Fillitti & Suchianu, 1926: 456).
În Ardeal, care s-a aflat sub jurisdicţie maghiară,
penitenciarele s-au dezvoltat mai rapid, toate cetățile, tribunalele,
parlamentele şi dietele locale, fiind construite de la început cu
spații special amenajate pentru detenţie. Încă din secolele XVI–
XVII, au fost construite penitenciare în toate cele 8 scaune
secuieşti şi în aproape toate oraşele maghiare. Majoritatea aveau

dimensiuni mici și erau situate în curtea primarilor locali, fiind
păzite şi administrate de doi–trei temniceri. Perioada detenției era
scurtă, de obicei sub o lună și era însoțită de măsuri complementare
precum amenzile, iar hrana deținuților era asigurată de rudele
acestora ce nu aveau nevoie de avize speciale pentru vizite. În
orașele mari, în schimb, regimul de detenție era mai sever, arestații
fiind ținuți în lanțuri. Cu toate acestea, deținuții erau vizitați de
preoți, care se ocupau de educația acestora. Penitenciarele din
Ardeal, întemeiate în acea perioadă, precum Gherla (1785) și Aiud
(1786) sunt cele mai vechi instituții de detenție de pe teritoriul
României. Au fost elaborate de către Dietele şi Parlamentele locale
regulamente ale penitenciarelor. Arestările se realizau prin ordin
scris sau hotărâre administrativă, iar condiţiile de arest preventiv
erau mai blânde, deținuții putând să beneficieze de asistență
medicală, să dețină haine de acasă și bani, iar cei săraci erau
întreţinuţi de administraţie (Bruno, 2006:490-491).
Realizând o trecere în revistă a pedepselor din perioada
feudalismului, le putem clasifica în cinci tipuri:
Pedepsele corporale. Acestea constau în pedeapsa cu
moartea prin decapitare, spânzurătoare, punere în furci, lovire cu
buzduganul, tragerea în țeapă, înecarea, îngroparea de viu, arderea
de viu sau pedepse prin care se aducea atingere integrității corporale
precum bătăile sau mutilarea (tăierea nasului, urechilor, limbii,
mâinilor, picioarelor), pedepsele bazate pe tortură (sucirea
membrelor, punerea fierului roșu pe piept etc.).
Pedepsele privative de libertate. În acea perioadă regăsim
locuri de detenție precum ”ocnele”, ”temnițele” (numite și ”gros”,
”vatră”, ”pușcării”. ”închisori”, ”opreli”) sau ”mănăstirea”, iar
pedepsele puteau fi pe viață sau pentru o perioadă determinată.
”Ocnele” aveau cel mai greu regim de executare al pedepsei,
condamnanții lucrând în saline, fără lumină și în condiții de
umiditate ridicată. ”Temnițele”, erau locuri de deținere pentru cei
arestați preventiv dar și pentru cei condamnați definitiv și erau
64 CRISTINA V. ILIE
amenajate de obicei în subsolurile palatelor domnești, caselor

boierești sau mănăstirilor. ”Temnițele din mănăstiri” erau folosite
pentru deținerea persoanelor ce comiseseră infracțiuni care încălcau
atât dreptul canonic cât și pe cel laic, dar se foloseau și pentru
deținerea femeilor, copiilor, a clericilor și boierilor ce săvârșiseră
infracțiuni politice (Băla, 2011: 18-20). În Ardeal, sistemul privativ
de libertate s-a dezvoltat mai repede, astfel, fiind construite
penitenciare, de obicei de mici dimensiuni, din secolele XVI–XVII
și totodată emițându-se regulamente pentru funcționarea acestora.
Pedepsele pecuniare. Aceste pedepse erau de mai multe
feluri și astfel întâlnim ”dușegubania”/”deșugubina” (amenda
penală pentru omoruri), hatalnul (amenda pentru infracțiuni variate
precum tâlhăria, furtul, incestul, adulterul) (Filitti, 1927:7-8),
confiscarea bunurilor și averii în folosul victimelor sau domniei,
”gloaba” (amenzi în bani sau în natura). Exista posibilitatea, pentru
persoanele ce comiteau fapte cu un caracter mai puțin grav și care
erau pedepsite la moarte, să își răscumpere viața prin ”plata
sângelui”, ce reprezenta plata unei ”despăgubiri” și a unei ”gloabe
domnești” (Dianu, 1900: 7-8).
Pedepsele accesorii. Acestea aveau diferite forme precum:
pierderea calității de nobil, legarea de stâlpul infamiei, degradarea
civică, pierderea drepturilor civile și politice, cererea iertării în
condiții rușinoase, trecerea în condica șireților etc. (Chiș, 2012:
170-171).
Expulzarea. Surghiunul peste hotare, era folosit ca pedeapsă
pentru răzvrătirea împotriva Domnitorului și s-a practicat mai ales
în secolul al XVIII-lea, când Domnii se temeau să recurgă împotriva
boierilor la pedepse mai aspre (Filiti, 1932: 98).
Încercând să realizăm o sinteză a principalelor elemente
definitorii ale sistemului judiciar penal din perioada Evului Mediu,
putem aprecia că acesta se caracteriza prin următoarele:
 Amorfismul normelor de drept penal (Filitti, 1927: 12);
 În perioada de început a Evului Mediu nu era evidențiată
separația puterilor în stat (voievozii și cei care judecau în
numele lor realizând cercetarea, judecata și chiar ducerea la

îndeplinire a hotărârii). Numai spre finalul acestei epoci au
apărut elemente specifice separării puterilor;
 Dreptul Domnitorului de a ierta de pedepse dar și acela de a
aplica sau nu pravilele s-a menținut până la Regulamentele
Organice (Filitti, 1934: 366);
 Justiția se caracteriza printr-un pronunțat caracter de clasă;
 Realizarea actului de justiție se făcea de multe ori în scopul
obținerii unor bunuri materiale pentru domnitor și pentru
cei care judecau;
 Nu exista autoritatea lucrului judecat, procedura judecății
putând fi reluată (Chiș, 2012: 134-135);
 Răspunderea colectivă s-a aplicat pe teritoriul românesc, cu
precădere în perioada de început a Evului Mediu, dar cu
timpul, fie datorită influenței legilor scrise, fie datorită
întăririi autorității centrale, răspunderea colectivă a fost
înlocuită de cea individuală (Condurachi, 1934: 406);
 Pravilele au fost aplicate parțial, cedând în fața obiceiului
pământului (Filitti & Suchianu, 1926: 442);
 Persoanele care judecau cauzele aveau multă liberate în
aplicarea pedepselor, inclusiv legile scrise apărute în
perioada de final a Evului Mediu lăsau multă libertate
judecătorului în emiterea sentinței, iar sancțiunile variau
foarte mult de la un paragraf la altul, datorită caracterului
de compilație al pravilelor. O îmbunătățire mai accentuată
în acest domeniu a fost adusă de Codul Șuțu-Sturza (Filitti,
1934:86);
 Exista posibilitatea de a se răscumpăra orice fel de
pedeapsă, atât de la Domnitor cât și de la ceilalți dregători
care aveau atribuțiuni judecătorești;
 Practica înțelegerii între părți (compoziția/compozitio) s-a
folosit în toată perioada Evului Mediu, regăsindu-se
66 CRISTINA V. ILIE
elemente ale acestei instituții, de ”învoială a vinovatului cu

pârâtul său” până și în Codul Șuțu-Sturza de la 1826;
 Predominau pedepsele crude, inclusiv sistemul privativ de
libertate era văzut ca fiind un loc de suferință și tortură
barbară. Dianu spunea că detenția era premergătoare morții,
deoarece persoanele trimise în temnițe foarte rar scăpau cu
viață (Dianu, 1900: 11-12).
3.4. Epoca modernă
Epoca modernă în România se întinde, conform istoricului

Florin Constantiniu de la începutul secolului al XIX-lea (mișcarea
lui Tudor Vladimirescu) până la începutul secolului XX (Conferința
de la Paris) (Constantiniu, 1997: 197-263). Academia Română
consideră secolul XVII, ca fiind debutul modernismului (Istoria
românilor, Vol V, 2003), secolul al XVIII-lea, regăsindu-l pe deplin
încadrat în această perioadă și intervalul 1711-1821 reprezentând
”o evoluție intrată acum în istoria modernă” (Edroiu, 2002:XI,
Istoria românilor Vol VI, 2002). Totodată, descoperim în Volumul
VII, Tomul I al aceluiași tratat, secolul XIX, mai exact perioada
1821-1878, ca fiind etapa de ”constituire a României moderne” și
în Tomul II, perioada 1878-1918, ca fiind decisivă în modernizarea
societății românești (Istoria românilor Vol VII, Tomul I și II, 2003).
Anul 1918 este considerat momentul de debut al perioadei
contemporane (Istoria românilor Vol VIII, 2003).
Considerăm debutul modernismului în materie de drept
penal, odată cu primele elemente de ”umanizare ale pedepsei”,
adică din secolul al XIX-lea, atunci când sunt emise
Regulamentele Organice promulgate în anul 1831 în Muntenia și în
1832 în Moldova.
3.4.1. Perioada 1831-1862: Legislația penală,

Regulamentele Organice, Regulamentele temnițelor și
închisorilor
”Umanizarea” impusă de Regulamentele Organice viza atât

condițiile din sistemul de detenție (siguranță și curățenie în locurile
de deținere, hrană, îmbăcăminte, lumină și căldură pentru deținuți),
cât și structura pedepselor propriu-zise (interzicerea ”schingiuirilor”
și abrogarea ”sluțirii”) (Chiș, 2013: 123-125). Odată cu
Regulamentele a început organizarea centralizată a ocnelor şi
temniţelor, acestea obținând pentru prima dată un statut de
funcţionare și fiind puse sub administraţia Vornicului temniţelor
(Bruno, 2006: 494).
În articolul 355 din Regulamentul moldovean se preciza:
”schingiuirile și toate silnicele mijloace pentru a sili pe învinovățiți
la vreo mărturisire sunt oprite. Osândirea de sluțire se oboară.
Confiscarea de avere, fiind împotriva obiceiului și legii pământești,
nici odinioară nu se va putea înființa. Domnul va putea ușura
pedeapsa osândei” (Regulamentul Organic al Moldovei ”pentru
străjuirea și buna orânduială ce are a se păzi pe la temnițe și
închisori”, 1931: art. 355) iar articolul 298 din Regulamentul
Munteniei spunea: ”Domnul va putea să micșoreze pedeapsa
vinovaților și încă a-i ierta la unele întâmplări. Pedepsele cu
tăierea mâinilor, sau cu moartea, precum și cazna și muncile, se
strică și se desputernicează… Osânda confiscării averilor, este
împotriva pravilei și a obiceiurilor țării, nu se va putea urma
niciodată” (Regulamentul organic al Munteniei-prima ediție-, 1932:
Art. 298).
Se observă deci, că în Regulamentul Organic al Munteniei,
spre deosebire de cel al Moldovei, nu mai apărea pedeapsa cu
moartea. Cu toate acestea, în 1832, la cererea lui Kisseleff, care de
altfel susținuse inițial abrogarea pedepsei cu moartea, cuvintele ”sau
cu moarte” au fost șterse din Regulamentul Munteniei, astfel,
pedeapsa cu moartea rămânând în vigoare. Practic, decât în prima
68 CRISTINA V. ILIE
ediție a acestui Regulament nu era prevăzută pedeapsa cu moartea

la articolul 198, în celelalte trei ediții aceasta fiind reintrodusă. În
fapt însă, până la finalul ocupației rusești, pedeapsa cu moartea nu
s-a aplicat în Principatele Române (Anghelescu, 1927: 38-44).
Filitti preciza faptul că, sentințe la pedeapsa cu moartea nu au fost
pronunțate deloc în Muntenia, nici după finalul ocupației rusești, iar
în Moldova, astfel de sentințe au fost foarte rar pronunțate, în timpul
domniei lui Mihail Sturza (Filitti, 1934: 377).
Regimul pedepselor pentru boieri continuă să fie distinct și
prin noile Regulamente, astfel că articolul 294 din Regulamentul
Munteniei și articolul 358 din cel al Moldovei, menționau: ”orice
hotărâre de judecată, dată asupra unui boer, ce s’a osândit la vreo
pedeapsă trupească, ori de necinste, precum închisoare la pușcărie,
trimitere la ocnă și la celelalte, nu se va putea pune în lucrare până
când Domnul nu-l va scădea mai întâi de cinstea lui, luându-i și
celelalte titluri” (Regulamentul Organic al Munteniei, Art. 294;
Regulamentul Organic al Moldovei, Art. 358).
În Moldova, prin articolul 375 din Regulamentul Organic se
specifica faptul că rămân în vigoare Codul Calimachi de la 1817 și
Condica Criminalicescă de la 1820 intrată în vigoare la 1826, până
la momentul revizuirii de către Comisie. Deși această Comisie s-a
întrunit încă din 1833, Codul Șuțu-Sturza a rămas în vigoare până la
1838, când a fost retipărit. Cu toate acestea, au fost desființate
pedepse precum surghiunul la 1835, îmbourarea la 1840 și bătaia în
târg la 1848 (Filitti, 1934: 376-377).
În Muntenia, articolul 241 din Regulament prevedea că
”obișnuita obștească adunare va rândui o Comisie care să
alcătuiască o Condică deplină politicească (civilă) și
criminalicească”. Această Comisie, despre care se vorbea în
articolul 241 al Regulamentului și-a început lucrările în 1832 și în
1834 a fost gata proiectul de Cod Penal, fiind apoi dat spre
consultări unei alte comisii. Cu toate acestea, de abia în 1841, în
timpul domniei lui Alexandru Ghica au fost reluate consultările
asupra proiectului de Cod Penal, dar nici atunci nu a fost adoptat.
Codul penal a fost promulgat, alături de partea de Cod civil, de abia

la 1850, tipărit în 1851 și modificat în 1853, sub domnia lui Barbu
Știrbei, fiind cunoscut și sub denumirea de Codul Ghica-Știrbei
(Filitti, 1934: 377-378).
Regulamentele organice au instituit pentru prima dată
cazierul arestaţilor, închisorile fiind obligate să deţină un registru,
sub forma unei condici ”numerotate, scriptuită şi jnuruită spre a se
scrie în aceea, tâlharii osândiţi spre pedeapsa ocnelor cu numele,
porecla, fizionomia lor şi satul şi ţinutul de unde vor fi şezători
acei vinovaţi şi ziua şi luna în care s-au primit la ocnă”. Fiecare
persoană eliberată primea un certificat, pe care trebuia să-l arate
autorităţilor locale din aşezările pe unde treceau sau în care doreau
să îşi stabilească domiciliul (Bruno, 2006: 495).
Articolul 297 din Regulamentul Organic al Munteniei și
articolul 360 din cel al Moldovei preciza că ”Stăpânirea va îngriji ca
temnițele să fie sigure și curate, pentru a nu vătăma sănătatea
osândiților”.
Regulamentul face distincția între ”ocne„ și ”temnițele de
județe”, pe care le reorganizează prin ”Legiuirea asupra temnițelor”.
În Muntenia erau șase temnițe: București, Craiova (temnițe de
corecție), Giurgiu, Brăila (temnițe de recluzie/recluziune), Telega și
Ocnele Mari (temnițe de muncă silnică pe viață sau pentru o
perioadă determinată) și 14 închisori județene, ce erau susținute
financiar de primării sau de sfaturile orășenești. Persoanele
surghiunite (exilate), își executau pedeapsa în mănăstiri (exemplu:
Arnota din județul Vâlcea). În Moldova regăsim 13 temnițe ale
județelor, la Iași arestul poliției și ”criminalul” și la Târgu-Ocna o
temniță de muncă silnică (Gorescu, 1930: 11-12).
Pentru administrarea locurilor de detenție au fost create
”Regulamentul temnițelor pentru Muntenia” și regulile, hotărârile și
anaforele în domeniul detenției pentru Moldova (Gorescu ,1930: 8).
În regulamente sunt prezentate modurile de organizare al temnițelor,
recompensele și sancțiunile ce puteau fi aplicate deținuților
(Durnescu, 2009: 36).
70 CRISTINA V. ILIE
În perioada cuprinsă între 1831 și 1862, în Muntenia,

”Marele Armaș” este înlocuit cu ”Vornicul temnițelor”, ce avea
atribuții administrative pentru temnițe și ocne, atribuții legate de
punerea în executare a pedepselor arestaților și chiar de ușurare sau
iertare a osândei pentru unii deținuți (Gorescu, 1930: 9-11).
Prin Regulamentul închisorilor din Muntenia promulgat la
30 martie 1833 de Kisseleff, se dispunea ca deținuții să fie separați
în încăperi deosebite, în funcție de pedeapsă și în funcție de
infracțiunea săvârșită (Anghelescu, 1927: 42). De exemplu, Temnița
de la Telega, ce fusese zidită în perioada 1835-1836, după planurile
inginerului Blaremberg, era destinată condamnaților la munca
silnică, fiind împărțită în mai multe secțiuni. Persoanele osândite la
moarte pentru crimă gravă și care ar fi beneficiat de îndurarea
”Capului Statului”, erau deținute în așa-zisa Ocnă părăsită de la
Telega. O altă secțiune a acestei închisori era destinată
condamnaților la munca silnică pe viață sau la moarte, pentru crime
mai puțin grave decât ale celor din categoria anterioară și a căror
pedeapsă fusese comutată. Și o a treia secțiune a închisorii, era
rezervată persoanelor condamnate la munca silnică pe o perioadă
determinată (Anghelescu, 1927: 42). Eugenia Economu, directoarea
penitenciarului de femei de la Mislea, scria în 1930 faptul că, în
Regulamentul de la 1833 se prevedea că temnițele de la București și
Craiova, precum și cele din județe ”trebuie să fie prevăzute cu 4
despărțituri: două vor fi pentru femei, dintre care una pentru
prevenite și alta pentru osândite și două pentru bărbați”(Economu,
1930: 8). Dar, din nefericire, multe dintre normele acestui
regulament nu au putut fi aplicate spunea Anghelescu la 1927.
În Țara Românească, domnitorul Gheorghe Bibescu prin
Decretul nr. 144 din 29 noiembrie 1844, apărut în Buletinul Oficial
nr. 549, a luat măsuri ”pentru a nu se fura osândiților prețul
muncilor și a nu se pune toți osândiții amestecați unii cu alții”
(Decretul 144: 1844) și tot acesta, prin Decretul nr. 269 din 1845, a
numit o Comisie care să studieze o nouă organizare a temnițelor
”mai conformă cu legile noi, cu firea greșelii și totodată cu
simțământul de umanitate”, atrăgând atenția asupra necesității ”de a

despărți pe acuzați de vinovați și pe cei care au fost osândiți pentru
delicte, de tâlhari și de criminali” (Decretul 269: 1845).
Dar, cu toate modificările legislative ale vremii în materie
execuțional-penală, starea locurilor de detenție lăsa mult de dorit,
fapt ce reieșea și dintr-un mesaj transmis de Domnitorul Bibescu în
anul 1846. Acesta spunea: ”Închisorile noastre rămăsese încă întru
acea stare întru care le lăsaseră veacurile trecute, înfățisând o
priveliște foarte înfricoșătoare pentru orice inimă iubitoare de
omenire. Multe dintre acestea s'a dărâmat și în locul lor s-au
ridicat, atât la ocnele amândouă, cât și la multe județe, unde
trebuința a cerut mai cu osebire, încăperi care s-ar putea compara
și despre a lor construcție și despre ținerea vinovaților cu cele ce se
văd în țările cele mai înaintate în civilizație. Aș fi dorit, domnilor,
să pot prenumăra și această îmbunătățire la cele ce s-au făcut în
capitala noastră, precum a și fost una din cele dintâia ce a tras a
mea luare aminte, dar lipsind mijloacele, silit am fost a amâna cu
mâhnire, fără a pierde însă nădejdea că peste puțin voi putea
îndestula și această trebuință” (Bibescu, 1894: 191-192 Apud.
Tanoviceanu, 1912: 64).
În Moldova, în perioada 1832-1862, locurile de detenție
erau în administrarea ”Armașului” și a ”Președintelui Criminalului”.
În temnițele din Moldova condițiile de detenție erau foarte proaste,
cu precădere până în momentul domniei lui Grigore Ghica, primul
care face o încercare de aplicare a regimului celular și care, în anul
1850, în urma unui raport ce prezenta condițiile din penitenciare, a
luat decizia realizării de modificări și reparații în temnița de la Iași,
construcția unei cladiri pentru detenția condamnaților de la Târgu-
Ocna (finalizată în 1855) și instalarea temnițelor de județ în case
particulare (Gorescu, 1930: 13-17).
Prin ”ofisul domnesc” nr. 46 din 3 iunie 1851, Domnitorul
Grigore Ghica a decretat: ”Însuflețiți de o simțire filantropică
asupra nenorociților ce se află osândiți la groapa ocnelor, a căror
suferințe, de veacuri au fost înădușite în adâncul și întunerecul
72 CRISTINA V. ILIE
pământului fără a se bucura vreodată de lumina și de aerul curat

ce viează pe tot omul, din care li se pricinuiește de multe ori grele
boli și chiar pierderea vieții, am venit la cugetarea de a le ușura a
lor tristă soartă, precât este iertat omenirei de a o face, fără a slăbi
puterea legilor în privința unor greu învinovățiți de judecată.
În acest scop, Domnul spune că a hotărât să înființeze o
închisoare solidă, la care să stea ocnașii în timpul nopții,
rămânând ca ziua să lucreze tot în ocnă ca mai înainte.
El ordonă ca clădirea să fie gata în toamna anului următor
(1852) și să se facă și un rugulament al închisorilor” (Broșura:
Dispozițiile privitoare la închisorile publice din Moldova, 1851
Apud. Tanoviceanu, 1912: 65-66).
Dar, din cauza ostilităților dintre Rusia și Turcia, lucrările la
noua clădire penitenciară au fost stopate la puțin timp după
începerea lor. De abia în anul 1855 a fost reîncepută construcția
închisorii, sub supravegherea directorului Ministrului Justiției,
Anastase Panu.
Deoarece Grigore Ghica și-a propus îmbunătățirea
condițiilor sistemului privativ de libertate și a dorit opinia unui
expert francez, la cererea sa, ministrul de externe francez, l-a
recomandat pe Ferdinand Dodun des Perrières, pentru competențele
sale în organizarea sistemului penitenciar, acesta, fiind de altfel și
acceptat de Domnitor. Dodun des Perrières, odată cu venirea sa în
Moldova a fost însărcinat cu inspecția locurilor de detenție și a
întocmit un Regulament al închisorilor, ce a fost aprobat de Ghica
la 24 noiembrie 1855 (Tanoviceanu, 1912: 69). Datorită calităților
sale, Ferdinand Dodun des Perrières a fost numit director al
închisorilor din Moldova, iar după Unire, Director general al
închisorilor din întreaga țară, poziție pe care s-a menținut până la
1876.
Prin Regulamentul închisorilor din Moldova din 1855,
criminalii erau împărțiți în 3 categorii: condamnații la muncă silnică
pe viață; condamnații la muncă silnică pe o perioadă determinată,
dar mai lungă și condamnații la muncă silnică pe un termen mai
scurt. Acești condamnați lucrau, pe rând, în ocnă, la tăierea sării,

timp de o săptămână și apoi, în penitenciar, timp de două săptămâni,
unde făceau rogojini, fitiluri, odgoane etc. Lucrul în penitenciar se
făcea în camere comune, însă deținuții nu aveau voie să vorbească
între ei, în caz contrar fiind pedepsiți. În timpul nopții, persoanele
private de libertate erau izolate (Regulamentul închisorilor din
Moldova, 1855: Art 5 și Art. 7).
În materia legislației penale și de procedură penală, în
Moldova, astfel cum deja am precizat, a rămas în vigoare Codul
Șuțu-Sturza, ce a suferit modificări ulterioare, iar în Muntenia, s-a
aplicat legiuirea lui Caragea pănă la intrarea în vigoare a Codului
Ghica-Știrbei. Legislația penală din Moldova am dezbătut-o în
capitolul anterior, iar noua legislație din Țara Românească, o vom
analiza parțial, prezentând sistemul punitiv aplicat.
Regăsim în Codul Ghica-Știrbei pedepsele ce se aplicau în
acea perioadă, făcându-se diferențiere între pedepsele ”criminale”
(penale) și cele corecționale. Pedepsele ”criminale” erau: moartea
(aplicată decât pentru crime contra Domnului și siguranței statului,
contra regulamentelor carantinești și omor cu premeditare), munca
silnică în ocnă (pe viață sau pe o perioadă cuprinsă între 5 și 15
ani), închisoare cu muncă la temniță (pentru pedepsele cuprinse
între 5 ani și 1 an și jumătate); închisoarea fără muncă (între 10 ani
și un an și jumătate); bătaia de la 50 la 150 de nuiele (nu se aplica
tinerilor sub 20 de ani, bătrânilor peste 70 de ani și femeilor
însărcinate decât după ce acestea nășteau); degradarea
cetățenească. Pedepsele ”corecționale” erau: închisoarea între 6
zile și 2 ani; bătaia de la 25 la 50 de nuiele; interdicția unor
drepturi civile sau privind familia pentru o perioadă determinată;
globirea (amendarea) (Chiș, 2013: 127-128; ). În această condică
criminală 70% din pedepse erau privative de libertate față de 30%
aflictive și degradante (Filitti & Suchianu, 1926: 455). Fâcând o
comparație cu Codul francez din textul căruia erau împrumutate
articole pentru alcătuirea Codului Ghica-Știrbei, Filitti face
74 CRISTINA V. ILIE
aprecierea că la noi, mănăstirea avea rolul unei case de corecție

(Filitti, 1934: 378).
În legislația penală muntenească, se realizează o adevărată
”specializare a închisorilor”, deoarece este specificat faptul că
persoanele condamnate pentru ”crime” la detenținea pe viață,
executau pedepsele numai la Telega; pedeapsa privativă de libertate
pentru crime, cuprinsă între 15 ani și 5 ani se executa numai la
Ocnele-Mari; detențiunea pentru crime cuprinsă între 5 ani și un an
și jumătate trebuia executată la Giurgiu și Brăila, iar între 5 și 10 ani
la Snagov. Pentru ”vini” (delicte) pedeapsa cu închisoarea între 6
zile și 2 ani se executa fie la temnițele de la Craiova sau București,
fie la una dintre temnițele aflate în reședințele județelor. Femeile
nobile erau trimise la schiturile Rătești și Ostrovul (Filitti, 1934:
381). Închisoarea din Snagov, era considerată a fi folosită pentru
persoanele închise politic. Cu toate acestea, regimul celular nu era
specificat și aplicat în Țara Românească.
3.4.2. Perioada 1862-1874: detenția și sistemul punitiv

reglementate de Codul Penal al Principatelor Române Unite și
de Regulamentul de la 1862
După Unirea Principatelor Române sub domnia lui

Alexandru Ioan Cuza și formarea statului unitar sub numele de
România, în anul 1862 a fost organizat pentru prima dată serviciul
închisorilor în România, prin Regulamentul pentru organizarea
serviciului stabilimentelor penitenciare și de binefacere din
România, aprobat prin Decretul Domnesc nr. 630 din luna august și
pus în aplicare în luna octombrie a aceluiași an. Regulamentul
specifica faptul că toate stabilimentele penitenciare se aflau sub
supravegherea unei inspecțiuni generale sub autoritatea imediată a
ministrului de interne (Vornicia Temnițelor, nr. inv. 370: 1).
Acest regulament prevedea următoarele tipuri de închisori:
preventive; corecționale pentru condamnații de la 6 zile la 2 ani; de
recluziune la muncă silnică în ocne (pe viață sau pe o perioadă
determinată); de reclusiune la munci silnice mai ușoare;

corecționale pentru tineri de la 8 la 20 de ani; de reclusiune pentru
femei. Pe de altă parte, Regulamentul prezintă și tipurile de
stabilimente de binefacere: pentru bărbați infirmi cerșetori; pentru
femei infirme cerșetoare; pentru cerșetori valizi; pentru orfani tineri
(Gorescu, 1930: 18).
La 22 aprilie 1864 a fost aprobat și ”Regulamentul general
pentru arestele districtuale din toată țara”. Cele două Regulamente,
au rămas în vigoare până în anul 1874, când a fost votată Legea
asupra regimului închisorilor.
Trebuie menționat că, pentru prima dată, prin
Regulamentele de la 1862 și 1864 ”nevârstnicii sunt separați de
adulți”. De altfel, articolele 7 și 8 ale Regulamentului din 1862,
prevedea, pentru condamnații minori și tineri, între 8 și 20 de ani,
înființarea unui penitenciar distinct, penitenciarul nevârstnicilor
(Solomonescu, 1934: 442). ”Minorii erau supuși la munci agricole
și efectuau meserii agricole, iar Administrația închisorilor avea
drept de priveghere asupra lor după liberare, un timp anume,
determinat de hotărârea judecătorească și era datoare să-i plaseze
pe lângă cultivatorii de pământ, care prezentau depline garanții
morale, sau să-i așeze pe pământurile necultivate ale statului”
(Regulamentul pentru organizarea serviciului stabilimentelor
penitenciare și de binefacere din România, 1862: Art. 9). La
momentul eliberării, minorii beneficau de o remunerație în natură
sau în bani, în funcție de purtarea din penitenciar, în funcție de
vârstă și în funcție de câștigul produs la lucru în ultimul an de
detenție (Regulamentul.., 1862: Art. 11-15).
În anul 1862 regăsim următoarele închisori: temnițele
București; Giurgiu; Craiova; Ocnele-Mari; Tg-Ocna; Schitul
Ostrov; Penitenciarele Iași și Ismail (pentru vagabonzi). Mai târziu
s-au înființat temnițele Bucovăț și Dobrovaț pentru corecție,
Mărgineni pentru recluzie; Florești pentru vagabonzi, închisoarea
Focșani, cea de la Pângârați și Bisericani. În perioada 1862-1874 s-a
înființat o fabrică de tăbăcărie, dar și ateliere (de cartonat, pielărie,
76 CRISTINA V. ILIE
cismărie, fierărie etc.) în 5 locații (Văcărești, Mărgineni, Tg. Ocna,

București, Bucovăț) (Gorescu, 1930: 20-21).
Este important de specificat că în 1863, a fost creat un
penitenciar destinat femeilor, condamnate la toate categoriile de
pedepse, la Schitul Ostrov din Județul Argeș, coordonat de stareța
Mănăstirii, iar mai târziu, acest penitenciar a fost transferat la
Mănăstirea Comana din județul Vlașca, fiind coordonată de un
funcționar numit ”îngrijitor”. În anul 1865 a fost strămutată în locul
Mănăstirii Plătărești din comuna Cucueți, județul Ilfov, de unde în
perioda 1916-1917 a fost mutată din nou în Penitenciarul Văcărești,
iar din august 1924 la Mănăstirea Mislea (Economu, 1930: 8-9).
În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, la 21 aprilie
1864 a fost promulgat Codul penal (Codice penale), acesta fiind
publicat la 30 octombrie 1864 și intrat în vigoare la 1 mai 1865
odată cu intrarea în vigoare și a Codului de procedură penală, ce
fusese promulgat la 2 decembrie 1864. Comisia de lucru a acestor
coduri a fost condusă de Vasile Boerescu, ministrul justiției din acea
perioadă (cel care realizase un proiect de cod penal încă din 1960)
alături de alte șase personalități ale vremii (Brăiloiu C., Castaforu
G., Cornea D., Panu A., Arion A. și Cantacuzino I.). Această
comisie a redactat codurile într-o perioadă de trei luni, (Filitti și
Vrăbiescu, 1938: 403) inspirându-se cu precădere din legislația
penală prusiană de la 1851, din legislația franceză (Codurile din
1808 și 1820), din legislația belgiană, dar și din Codul penal aplicat
în Moldova încă din 1826 și din Condica Criminală aplicată în
Muntenia. Acest Cod penal a fost ajustat de-a lungul anilor
următori, astfel: în 1874 (se modifică 109 articole), 1882, 1893,
1894 și în 1895, pentru ca în 1912 să fie republicat.
Codul penal al Principatelor Unite publicat la 30 octombrie
1864, face distincția încă din articolul 1 între trei tipuri de
infracțiuni: ”crime”, ”delicte” și ”contravenții” și pedepsele aplicate
pentru acestea, astfel:
 Pentru ”crime” se aplicau următoarele pedepse: munca
silnică (pe viață sau pe o perioadă determinată cuprinsă
între 25 de ani și 5 ani); reclusiunea (închiderea într-o casă

de muncă (existând obligativitatea muncii), pentru o
perioadă cuprinsă între 10 la 3 ani); detenția (în mănăstiri
între 10 și 3 ani) și degradarea civică (aplicate pentru o
perioadă cuprinsă între 3 și 10 ani) (Codul Penal al
Principatelor Unite, 1864: Art. 1, Art. 7, Art. 10-23);
 Pentru ”delicte” se aplicau: închisoarea corecțională
(executată în case de corecție în care deținuții erau folosiți
la lucru în funcție de opțiunea lor și de calificare, pentru o
perioadă cuprinsă între 2 ani și 6 zile); interdicția unor
drepturi politice, civile sau privitoare la familie (de la 3 ani
la 6 luni) și amenda de la 26 de lei în sus (Codul Penal al
Principatelor Unite, 1864: Art. 1, Art. 8, Art. 24-28);
 Pentru ”contravenții” se aplicau: închisoarea polițienească
(se realiza în casele de arest fără ca persoanele să fie
folosite la muncă și se aplicau pentru o perioadă cuprinsă
între 5 zile și o zi) sau amenda polițienească (de maxim 25
de lei) (Codul Penal al Principatelor Unite, 1864: Art. 1,
Art. 9, Art.29-30).
Cu toate că pedeapsa cu moartea nu era prevăzută de Codul
Penal din 1864, această pedeapsă o regăsim în Codul justiției
militare din 1881, dar numai pentru militarii și comandanții care
capitulau sau părăseau posturile (Codul justiției militare: 1881, Cap.
II apud. Truică, 2013).
În timp ce în Principatele Române Unite se aplicau codurile
de la 1864/1865, în Transilvania se aplica Codul penal unguresc
intrat în vigoare din 1880, în Bucovina Codul penal austriac din
1852, iar în Basarabia Codul penal rus de la 1903 (Filitti și
Vrăbiescu, 1938: 403).
Cu toate modificările legislative din acea perioadă, se pare
că din punct de vedere practic nu s-au făcut mari progrese. În primul
număr al revistei Dreptul din decembrie 1871, Grigore Păunescu,
procuror al Curții de Casație, scria: ”Penitenciarele noastre sunt
într-o stare cu totul primitivă în lipsa unor aresturi preventive, cei
78 CRISTINA V. ILIE
bănuiți sunt confundați în închisorile noastre cu cei recunoscuți

culpabili” (Păunescu, 16 dec. 1871) și tot el precizase faptul că în
sistemul de detenție românesc, ”minorii erau amestecați cu majorii
și micii criminali cu cei incorijibili” (Tanoviceanu, 1912: 70).
În anul 1874, existau în Vechiul Regat 15 închisori
centrale: ”Bisericani (Neamţ), Bucovăţ (Dolj), Craiova (Dolj),
Dobrovăţ (Vaslui), Focşani (Vrancea), Iaşi, Mărgineni (Prahova),
Pângăraţi (Neamţ), Plătăreşti (Ilfov), Reni (Ismail – înlocuită după
cedarea Basarabiei de Mislea-Prahova), Ocnele Mari (Vâlcea),
Telega (Prahova), Târgu Ocna (Bacău), Văcăreşti (Ilfov),
Răchitoasa (Galaţi). În fiecare judeţ au fost înfiinţate case de arest
preventiv pe lângă prefecturi, desfiinţându-se aresturile de pe lângă
judecătorii” (Bruno, 2006: 498).
3.4.3. Perioada 1874-1929: situația ”de fapt” și ”de

drept” a detenției
3.4.3.1. Vechiul Regat în perioada aplicării legii de la

1874 asupra regimului închisorilor și a actelor normative
adiacente
În timpul domniei lui Carol I, sub îndrumarea expertului

francez Ferdinand Dodun de Perriéres a fost elaborată și adoptată în
anul 1874, Legea asupra regimului închisorilor, act normativ care a
fost aplicat pentru o perioadă de 55 de ani, până la intrarea în
vigoare a unei noi legi privind organizarea penitenciarelor. Legea a
fost publicată la 1 februarie 1874 și modificată apoi, la 2 martie
1877. Prin elementele sale de noutate, actul normativ a fost
considerat unul dintre cele mai progresiste ale timpului (Durnescu,
2008:10).
Această lege împărțea închisorile în 2 categorii:
a) pentru persoanele arestate preventiv -”închisorile de
prevenție” (pentru delicte și pentru crime) și
b) ”închisorile de osândă” (închisori pentru osândiții la

muncă silnică; închisori de reclusiune; închisori de detențiune;
închisori de pedeapsă corecțională și polițienească).
Puteau fi închiși în areste preventive cei care executau o
pedeapsă la închisoarea polițienească (Dianu, 1900: 77-79).
Toate închisorile erau divizate în sectoare pentru ”femei,
bărbați, majori și minori, fără a exista comunicare între dânșii”
(Legea asupra regimului închisorilor, 1874: Art. 2). Legea prevedea
și existența unor închisori speciale pentru femei și nevârstnici (case
speciale de educație corecțională).
Pentru condamnații la muncă silnică, închisorile trebuiau
făcute pe lângă mine, saline, porturi, sau alte stabilimente de lucrări
publice. Ca modalitate de organizare, atât în saline cât și în
închisorile de recluziune s-a admis sistemul Auburian, prin care
munca era făcută în comun ziua, sub regula tăcerii, iar deținuții erau
separați noaptea (Vrăbiescu, 1928: 32).
Serviciul închisorilor cuprindea o administrație centrală și
alta externă. Totodată toate închisorile și arestele preventive
județene au fost puse sub autoritatea Ministerului de Interne până în
1914, când a fost trecut la Ministerul de Justiție, aspect reglementat
de Legea publicată în Monitorul Oficial nr. 287 (Gorescu, 1930: 22-
33).
Legea prevedea sistemul celular, în stilul auburian și la
închisorile corecționale, fiind un regim celular moderat
(Tanoviceanu, 1912: 71). Prin articolele 11 și 18 ale legii erau
prevăzute ”chilii îndestul de spațioase, sănătoase și mai bine
aerate”, iar în zilele de lucru, deținuții se puteau ”întruni prin săli
sau ateliere comune, dar erau îndatorați să se supună la regula
tăcerii”. Actul legislativ prevedea la articolele 28 și 29, chiar și
”închisorile de recidivă”, unde deținutul stătea singur ziua și
noaptea, într-o chilie destul de spațioasă, sănătoasă și bine aerată
(Legea asupra regimului închisorilor, 1874: Art. 11, 18, 28, 29),
pentru recidiviști adoptându-se regimul filadelfian, de izolare
completă.
80 CRISTINA V. ILIE
Actul normativ de la 1874 detalia, într-un capitol separat și

cheltuielile închisorilor, de asemenea prevedea și modul de
tratament pentru deținuții recalcitranți, dar și modul de administrare
și alcătuire al personalului (corpul de gardieni, serviciul medical și
religios).
În aplicarea legii, accentul a fost pus, pe lângă preocupările
de reabilitare (învățătura, serviciul religios) (Gheorghiță, 2013: 23;
Sorescu, 2015: 27) sau de construcție a unor clădiri noi pentru
penitenciare, pe dezvoltarea atelierelor şi sistematizarea activităţii
deţinuţilor în funcție de natura acesteia în: lucrul în atelierele
statului, lucrul în particular al arestaților şi munca în saline. Lucrul
în particular al deținuților a fost organizat în anul 1896 în baza unei
ordonanţe a Directorului general al închisorilor (Brezeanu, 2007:
272). Au fost înființate aresturile preventive pe lângă tribunalele din
Vechiul Regat, păstrându-se cele din teritoriile alipite, mai târziu, în
decembrie 1928 desființându-se aresturile judecătoriilor din
Transilvania.
În Legea din 1874 și în Regulamentul general al Casei
centrale de corecție pentru minori, de la 14 mai 1874, regăsim un
element incipient al instituției ”liberării condiționate”, dar numai
pentru minorii ce erau deținuți în casele de educație corecțională.
Astfel, cei care aveau o bună purtare și ispășeau minim trei luni din
pedeapsă, puteau părăsi sistemul privativ de liberate, la cererea unor
particulari, minorii fiind încredințați sau trimiși în scop educativ, pe
lângă agricultori sau meseriași. Administrația, după ce se informa
asupra moralității persoanelor care îi ceruseră, încredința minorii,
dar cu toate acestea, minorii rămâneau sub supravegherea
administrației, care putea să îi aducă înapoi în casele de corecție,
dacă se constata o deviere de la condițiile inițiale (Chiș, 2013: 133;
Solomonescu, 1934: 444).
Pentru facilitarea ”fenomenului de reclasare a
condamnatului”, pe lângă eliberarea condiționată, regăsim și
societățile de patronaj și „condamnaţiunea condiţională” ”(un
delincvent condamnat pentru prima dată la o pedeapsă uşoară
obţinea suspendarea acesteia; dacă, într-un termen de 5 ani nu mai

exista o altă condamnare, respectivul delincvent era dispensat de a-
şi mai executa pedeapsa)” (Sucilă-Pahoni, 2012: 100).
Tot în 1874, în vederea stabilirii condițiilor de organizare în
penitenciare, au fost emise Regulamentul general pentru aresturile
preventive și Regulamentul general al casei centrale de corecţiune
pentru minori la 14 mai, iar la data de 24 mai, Regulamentul
General pentru penitenciarele centrale.
Regulamentul general pentru aresturile preventive de la 14
mai 1874, conținea prevederi referitoare la: regimul general al
prevențiilor, încarcerarea și eliberarea arestaților, regimul moral,
serviciul religios, disciplina, munca, tratamentul fizic, hrana,
îmbrăcămintea, încălzirea, modul de administrare, personalul
necesar, îndatoririle directorului, regulamentul pentru contabilitate,
regie și serviciul sanitar.
Regulamentul General pentru penitenciarele centrale din 24
mai 1874, prezintă regimul general pentru osândiți, închisorile de
corecție, recluziune, munca silnică și recidiva, detaliind totodată
încarcerarea și transportul arestaților, disciplina, serviciul de
curățenie, încălzirea, iluminarea, lucrul în comun din penitenciare și
felurile de muncă. De asemenea, Regulamentul detaliază
administrația centrală, serviciile acesteia, atribuțiile directorului
general și ale celorlalți angajați ai administrației centrale și
analizează lucrul în regie, cumpărăturile și modul de administrare al
casei contabilității Statului.
Regulamentul general al Casei Centrale de corecțiune
pentru minori, de la 14 mai 1874, prezintă organizarea serviciului
administrativ, numirile și atribuțiile angajaților, educația morală,
instrucția elementară, serviciul și instrucția religioasă,
reglementează administrația agricolă și îndatoririle girantului
agricol dar și supravegherea, hrana, îmbrăcămintea și disciplina
minorilor aflați în stabiliment sau în afara acestuia (Vrăbiescu,
1928: 33).
82 CRISTINA V. ILIE
În anul 1895, într-un material, ”Despre penitenciare”,

publicat în luna martie în numerele 23, 24 și 26 ale Revistei
”Dreptul”, St. Stătescu, procuror al Curții de Apel București, a
descris foarte pitoresc, starea penitenciarelor românești și a
sistemului de detenție de la acea vreme. În privința sistemului
privativ de libertate, Stătescu spunea ”A avea legi penale, unele
póate mai severe decât ar trebui; a avea case de arest, numite
penitenciare, în care se grămădesc apróape fără nici o ordine, toți
aceia pe cari justiția 'i găsește vinovați...... nu este desigur de ajuns
pentru a dice că societatea este satisfăcută când o arestare s'a operat.
Simpla privațiune de libertate nu este de ajuns pentru a dice că un
individ este pedepsit... deoarece, între condițiile care se cer pentru
ca pedeapsa să fie eficace, cu alte cuvinte pentru a putea produce
efectul cuvenit, printre altele, o pedeapsă trebuie să fie... și
moralizatoare pentru agent și exemplară pentru toată lumea”
(Stătescu, 1895: 194). Pentru autorul acestui material, o cauză
principală a recidivei și degradării morale a deținuților în
penitenciarele naționale era ”viața în comun a deținuților” atât pe
timpul zilei cât și pe timpul nopții, din cauza infrastructurii care nu
permitea izolarea deținuților, deși legislația impunea acest lucru de
peste 20 ani. Ca persoană care avea des tangențe cu închisorile
naționale, procurorul ne spune că ”disciplina și moralitatea, cele
două elemente fundamentale ale vieții penitenciare, lipsesc cu
desăvêrșire la noi, sau cel puțin sunt reduse la cea mai simplă
expresiune” (Stătescu, 1895: 195). Pe de altă parte, făcând o
analiză chiar și asupra locurilor de detenție construite după apariția
Legii de la 1874 cu privire la regimul închisorilor, precum Buzău,
Ploiești, Huși sau Câmpu-Lung, autorul precizează că nici unul nu a
fost construit conform prevederilor legale, iar celelalte ”care se află
instalate în case private, vechi și cu desăvârșire improprii destinației
ce li s'a dat, este inutil să mai vorbim. Astfel este arestul de la
Bacău, care poate ocupa cu drept cuvânt primul loc printre cele mai
rele penitenciare, în adevăr, ca clădire, este apróape o ruină, iară ca
împărțire este cu totul departe de a corespunde serviciului pentru
care este destinat; aci nu numai că majorii nu se pot despărți pe

categorii, dar încă minorii, corpul de gardă și chiar femeile nu sunt
cu secțiuni bine deosebite și izolate cum ar trebui să fie. De
asemenea, arestul de la Râmnicu-Sărat, Focșani și Galați nu sunt
altceva decât ceea ce sunt, desigur, altele și ceea ce este arestul
Bacău descris anterior, adică niște case vechi, clădite pentru a fi
locuite de familii particulare și transformate în penitenciare, fără a
li aduce vreo îmbunătățire specială și necesară unor astfel de
destinațiuni” (Stătescu, 1895: 202-203). Cu toate că susține
aplicarea unui regim celular strict, St. Stătescu recunoaște că și
Legea de la 1847, care prevedea un regim mixt, este o lege relativ
bună, dar ”cu legea în mână, nu avem în tóată țara absolut nici un
penitenciar care să merite numele acesta în sensul cum legea o
voiește”, iar în direcția aplicării regimului celular, dispozițiile legii
”s'au neglijat până într'atât, încât nu numai că putem aprecia că a
căzut în desuetudine, dar atunci când vre-un director al vre-unui
penitenciar ar căuta să o aplice, fie chiar în parte, s'ar face revoltă
ca pentru o încălcare de lege” (Stătescu, 1895: 203), astfel cum, din
proprie experiență autorul văzuse de multe ori. Mai mult,
procurorul ne dezvăluie faptul că nu exista niciun penitenicar
destinat regimului recidiviștilor sau penitenciare care să dețină
secții separate pentru aceste categorii de deținuți, astfel că aceștia
aveau în arest toată libertatea de a-și exercita influența imoralității
lor asupra celorlalți osândiți. Totodată se atrage atenția și asupra
nerespectării articolului 23 din Legea de la 1847, ce prevedea, pe
lângă separarea completă a deținuților în funcție de gen, condiția ca
serviciul și supravegherea să se facă în secțiile de arest destinate
femeilor, tot de femei (Stătescu, 1895: 208-210).
În anul 1912 în Revista penitenciară și de drept penal, Ioan
Tanoviceanu, spunea despre Legea asupra regimului închisorilor de
la 1874: ”Inutil să spunem că această lege, atât de ușor de scris pe
hârtie, cu celule spațioase, sănătoase și bine aerate, dar greu de
îndeplinit din pricina cheltuielilor, nu s-a realizat nici până astăzi” și
totodată, acesta afirma ”Un mare rău în dirigiunea penitențiarelor
84 CRISTINA V. ILIE
noastre e lipsa de stabilitate a directorilor generali, care, afară de

Dodus des Pierrères au fost socotiți oameni de partid”
(Tanoviceanu, 1912: 71-72). Tot în 1912, asupra acelorași
probleme: aplicarea parțială a prevederilor Legii de la 1874 și
personalul de conducere necalificat și în continuă schimbare,
atrăgea atenția și T.I. Cavaroc în studiul ”O privire retrospectivă
asupra închisorilor”. Cu toate acestea, Cavaroc sintetizează
principalele reforme realizate de directorii-generali ai serviciilor
penitenciare în perioada 1874-1912. Astfel, Radu D. Roseti, a
încorporat aresturile preventive, a clădit 4 mari închisori în
reședințele celor patru Curți de Apel, a selectat personalul și a
înființat inspectorate pe circumscripții. Colonelul Capșa a construit
închisorile ”model tip Craiova, Galați, Doftana” și a modificat hrana
persoanelor deținute, ”introducând pâinea în locul mălaiului și
reglementând cuantumul celorlalte articole de hrană. Gr. I. Dianu, a
adus multe ”îmbunătățiri materiale și morale”, înființând o secție de
spital pentru condamnații alienați, organizând munca prin înființări
de ateliere. Directorul Săvescu a realizat un proiect de reformă
privitor la încorporarea aresturilor preventive în serviciul
închisorilor (Cavaroc, 1912: 91-93).
Aceeași situație deplorabilă, se regăsea în penitenciare și în
anul 1921, când prin studiul ”Privire asupra închisorilor”, se atrăgea
atenția că Legea din 1874, în privința spațiilor de detenție și a
regimului celular, nu se aplicase nici până la acea dată, iar spațiile
deveniseră cu atât mai puțin îndestulătoare, odată cu creșterea
criminalității după război, astfel că, la începutul anului 1921 se
regăseau peste 6000 de deținuți numai în închisorile civile (Star,
1921: 197- 202). De altfel, anii ce au urmat primului război mondial
au fost critici pentru toate sectoarele administrației și economiei
României și astfel, fiind necesare o multitudine de investiții, banii
ce reveneau sectorului penitenicar erau mult mai puțini, lucru cu
atât mai critic, cu cât numărul deținuților era mult mai mare în acea
perioadă.
În privința condițiilor din spațiile de cazare ale

penitenciarelor situația nu era deloc satisfăcătoare, ci din contră,
deplorabilă. Astfel, în anul 1926, în studiul ”Penitenciarele noastre”
publicat în Revista Penală, profesorul Iulian Teodorescu prezenta
situația precară a locurilor de cazare, din punct de vedere al
utilităților, igienei și căldurii și făcea referire la imposibilitatea
materială a penitenciarelor de a face față la nevoile de hrană,
îmbrăcăminte și necesităților elementare ale deținuților. Autorul a
dezbătut, printre altele, cazul penitenciarului Galata din Moldova,
unde deținuții ”goi, nemâncați și neîncălziți mor de boala cea mai
rușinoasă pentru un Stat cât de puțin civilizat – tifosul exantematic”
iar Teodorescu se întreba ”La ce ne-am putea aștepta din partea
unor ființe, condamnate de societate nu la pedeapsa prescrisă de
judecător în sentința lui, ci la o alta mult mai gravă: tuberculoza în
cazul cel mai norocos și moartea, în urma tifosului exantematic?
Cum ne-am putea gândi la igiena sufletului, când ne lipsește
mijlocul de a face cea mai elementară igienă a trupului?”
(Teodorescu, 1926: 114).
Chiar și cu un an înainte de abrogarea Legii de la 1874,
condițiile erau aceleași în penitenciarele Vechiului Regat, Gheorghe
Vrăbiescu, concluzionând într-un material din Revista de Drept
Penal și Știință Penitenciară din septembrie-octombrie 1928 faptul
că: ”Legea de la 1848 a fost o lege bună și completă, dar datorită
lipsei de mijloace pentru construirea închisorilor legiferate, dar și
din lipsa unui personal penitenciar pregătit, aceasta a lăsat și lasă
încă foarte mult de dorit. Într-adevăr, în vechiul Regat închisorile
fiind instalate în vechi mănăstiri, nu se poate vorbi decât de cel mai
nenorocit regim, acel în comun, care înseamnă contaminare, școala
crimei în închisori” (Vrăbiescu, 1928: 34).
Nici în ceea ce privește starea locurilor de detenție pentru
minori, lucrurile nu au fost mai bune, astfel într-un articol publicat
în anul 1934, de magistratul O. Solomonescu acesta ne informează
că, ”atât Legea cât și Regulamentul din 1874, ca și cea din 1862, au
rămas literă moartă…. Evident, nu pentru că românii nu săvârșeau
86 CRISTINA V. ILIE
pe vremea aceea infracțiuni până deveneau majori și nici pentru că

infractorii minori ar fi continuat să fie asimilați cu adulții, Codul
Barbu Știrbei și cel din 1865 îi scoseseră din rândul acestora, ci
pentru că nu exista o casă de educație” (Solomonescu, 1934: 445).
Chiar dacă, după punera în aplicare a Codului Barbu Știrbei a fost
înființată o închisoare pentru minori la Mănăstirea Cernica din
județul Ilfov (1864-1868), care în august 1868 a fost mutată la
Mănăstirea Balamuci de lângă București, apoi la Mănăstirea
Căscioarei din județul Vlașca (1868-1872) și apoi, din 1872 la Reni
în județul Ismail, toate aceste locuri nu puteau decât izola minorii de
majori, neavând infrastructura și personalul necesar pentru a asigura
îndrumarea morală și educațională prevăzută de lege. Doar după
mutarea închisorii de la Reni la Mănăstirea Mislea, în 1878, în timp,
s-au făcut unele îmbunătățiri, în sensul că, după incendiul din 1883
care a distrus o parte din chilii, au rămas în această închisoare decât
minorii, iar mai apoi, în 1886 s-a construit un atelier de tâmplărie și
sculptură și s-a înființat o școală elementară cu un institutor, pe care
toți minorii erau obligați s-o frecventeze. Mai târziu s-a înființat și
o bibliotecă, s-au plantat pomi fructiferi, viță de vie etc. Mislea a
funcționat ca Centru de detenție pentru minori până la 1924, când a
devenit penitenciar de femei (Spânu, 222-224). Cu toate acestea,
Solomonescu ne spune ”Mislea n-a ajuns niciodată să merite
numele pe care-l purta, de casă de educație corecțională. Lipsa de
personal pregătit și mai ales lipsa de solicitudine din partea
administrației superioare, făcea ca 80% din deținuții de la Mislea să
devină recidiviști” (Solomonescu, 1934: 445-446).
Din momentul aplicării Legii de la 1874 și până la
momentul aplicării unei noi legi privind organizarea penitenciarelor
și a instituțiilor de prevenție începând cu anul 1930, avuseseră loc o
multitudine de înființări, desființări și modificări ale penitenciarelor
românești, pe care, Ioan Băla le amintește în cartea ”Evoluția
sistemului de executare a pedepselor privative de libertate în dreptul
românesc”. Astfel, Bisericani (Vâlcea) a fost înființat în 1874 și
desființat în 1901; Cozia (Vâlcea) înființat în 1880 și desființat în
1893; Dobrovăț (Vaslui) a fost desființat în 1901 și reînființat în

1905; Doftana (Prahova) înființată în 1895 ca închisoare de
corecție, politică și de recidivă; Mislea (Prahova) transformată în
1924 din penitenciar de minori în penitenciar de femei,
penitenciarul de minori fiind transferat la Cluj, iar femeile fiind
duse la Mislea de la Penitenciarul Plătărești (Ilfov) ce a fost
desființat; Pângăreți (Neamț) a fost desființat în 1951; Reni (Ismail)
a fost desființat în 1924 etc. (Băla, 2011: 90).
La data de 1 ianuarie 1930, atunci când legea de la 1874
încetează să își mai producă efecte, regăsim 28 de secții județene de
arest preventiv și 54 de penitenciare și închisori preventive,
divizate astfel:
 Închisori centrale (Aiud, Brașov, Bucovăț, Caransebeș,
Cernăuți, Chișinău, Cluj minori, Constanța, Craiova,
Doftana, Focșani, Galați, Gherla (corecțională), Iași,
Mărgineni, Mislea (femei), Ocnele Mari, Oradea, Satu-
Mare, Suceava, Tg. Ocna, Văcărești, Slănic);
 Închisori de parchet (Alba, Arad, Câmpulung, Severin
(Lugoj), Ciuc, Cluj, Făgăraș, Hunedoara (Deva),
Maramureș (Sighet), Mureș (Tg. Mureș), Năsăud (Bistrița),
Odorhei, Caraș (Oravița), Rădăuți, Sălaj (Zalău), Sibiu,
Someș (Dej), Strojineț, Târnava Mare (Sighișoara), Târnava
Mică (Dumbrăveni), Timiș (Timișoara), Trei Scaune (Sf.
Gheorghe), Turda);
 Închisori preventive (Bălți, Cahul, Cetatea Albă, Hotin,
Ismail, Orhei, Sorova, Tighina) (Gorescu, 1930: 48).
3.4.3.2. Regulamentul închisorilor maghiare din

Transilvania
În Transilvania, în perioadă aplicării în Vechiul Regat a

Legii asupra regimului închisorilor de la 1848, s-a aplicat
Regulamentul închisorilor Maghiare. Acest Regulament referitor la
administrarea închisorilor corecționale și de recluziune de pe lângă
88 CRISTINA V. ILIE
judecătoriile de primă instanță, nu era altceva decât cumularea într-

un singur volum a unei serii de ordonanțe ministeriale, ale
Ministerului ungar de Justiție, care datau începând cu anul 1872.
Închisorile din Transilvania se împărțeau în ”închisori centrale” (în
care se executau pedepsele la munca silnică și recluziune) și
”închisori corecționale” (în care se executau celelalte pedepse, în
acestea fiind reținuți: arestații preventiv; persoanele aflate în arest
de instrucțiune; condamnații la închisoare corecțională și persoanele
consemnate la detenție, recluziune sau muncă silnică, până la
rămânerea definitivă a sentinței sau până la momentul când aceștia
puteau fi transportați la locul de detenție corespunzător) (Vrăbiescu,
1928: 34).
Regulamentul făcea referire la împărțirea deținuților pe
categorii, la întreținerea și hrănirea acestora, la munca în atelierele
penitenciarelor, numai cu acordul persoanelor deținute, la îngrijirea
copiilor sugari născuți în penitenciare, la utilizarea cătușelor ca
mijloc de siguranță și disciplină, la regulile speciale pentru deținuții
arestați preventiv (hrănirea se putea face pe cale particulară și
aceștia nu erau obligați la muncă) și pentru persoanele condamnate
la mai puțin 2 ani de închisoare (puteau purta hainele proprii).
Totodată, Regulamentul prezenta modalitatea de administrare și
funcționare a închisorilor, regulile de control a locurilor de detenție
și atribuțiunile funcționarilor (Vrăbiescu, 1928: 34-35).
3.4.3.3. Legile penitenciare austriace de la 1849 și 1872

aplicate în Bucovina
În Bucovina, începând cu 1849, s-a aplicat Legea

penitenciară austriacă, care a impus regimul celular la arestații
preventiv și la persoanele supuse pedepsei corecționale de până la
un an. Legea de la 1849 a suferit unele modificări în anul 1865.
Începând cu anul 1872, în Bucovina s-a aplicat o nouă Lege
penitenciară emisă de Parlamentul austriac. Conform acestei legi,
existau două tipuri de închisori, închisori de sine stătătoare (unele
pentru bărbați și altele pentru femei, având fie regim strict celular,
fie regim în comun atât ziua cât și noaptea) și închisori înființate pe
lângă tribunal și judecătorii (unde erau deținuți arestații preventiv
și condamnații la pedepse mai mici de un an). Închisorile erau în
subordinea Ministerului de Justiție (Vrăbiescu, 1928: 36).
Legea reglementa munca în închisori (de obicei în confecții
militare și civile), învățământul, serviciul religios, vizita deținuților,
pedepsele disciplinare (mustrarea, munca grea, închisoare celulară
întunecoasă, transferul, privațiuni precum mâncarea de post sau
patul de scânduri), atribuțiile personalului și înființarea Comisiilor
de supraveghere, dar totodată, prevedea executarea pedepsei în
celulă:
-pentru toate pedepsele privative de libertate ce nu depășeau 8
luni;
-pentru pedepsele privative de libertate de maxim 18 luni
dacă deținutul prezenta speranțe de îndreptare;
-în toate celelalte cazuri, persoana privată de libertate trebuia
închisă în celulă pentru o perioadă de minim 8 luni și maxim 3 ani,
iar pentru cei ce petrecuseră minim 3 luni în celulă, se calculau în
executarea pedepsei, 2 zile de detenție în celulă ca fiind echivalente
cu 3 zile de închisoare (Vrăbiescu, 1928: 35-36).
4.4.3.4. Basarabia sub imperiul legislației execuțional–

penale rusești
În Basarabia, s-a aplicat legislația rusă până la alipirea de

Vechiul Regat, regimul penitenciar fiind reglementat de Statutul
deținuților în închisori și de Statutul deportaților la muncă silnică, la
colonizare și la locuirea obligatorie (Colecția legilor rusești din
1830 actualizată în 1845 și 1857, Vol. XIV).
Închisorile erau administrate de Direcția Generală a
Închisorilor din cadrul Ministerului Justiției de la St. Petersburg, de
inspectorii guvernamentali pentru închisori și de directorii
închisorilor, iar paza era asigurată de gardieni înarmați și în cazuri
90 CRISTINA V. ILIE
extreme de soldați din detașamentul circumscripției militare

județene. Locurile de detenție erau divizate astfel:
 Casele de arest, întreținute de Zemstve, în care erau deținuți
condamnații pentru contravenții;
 Închisorile județene Guberniale, întreținute de stat, în care
erau deținute persoanele incriminate pentru delicte;
 Secțiuni corecționale pentru deținuți, adică penitenciarele
de recluziune cu interdicția unora din drepturile politice și
civile și cu muncă obligatorie;
 Închisori pentru cei condamnați la muncă silnică, cu
degradarea civică și muncă forțată în mine, sau în uzinele
statului ori în atelierele închisorilor;
 Colonii sau azile pentru minori (Statutul deținuților în
închisori, Art. 2 Apud. Vrăbiescu, 1928: 37-38)
Femeile ce erau condamnate la munca silnică lucrau numai
în atelierele închisorilor, sau erau deportate în insula Sahalin. După
executarea pedepsei la munca silnică, deținuții erau forțat colonizați
în Siberia (Vrăbiescu, 1928: 37-38). Aspectele prezentate anterior
reprezintă principalele directive prevăzute de sistemul penitenciar
rus aplicat în Basarabia, toate elementele de detaliu ale sistemului,
fiind detaliate în Statutul închisorilor.
3.5. Epoca Contemporană
Conform Academiei Române, perioada contemporană în

România debutează în anul 1918 și se întinde până în prezent
(Istoria românilor, Vol. III, 2003).
Cu toate că am regăsit un debut al instituției ”liberării
condiționate” încă din legea cu privire la regimul închisorilor de la
1874, considerăm debutul perioadei contemporane în materie de
drept penal românesc, începând cu anul 1930, odată cu intrarea în
vigoare a legii de la 1929 privind organizarea penitenciarelor și a
instituțiilor de prevenție, deoarece în cadrul acestui act normativ
regăsim o descriere mai detaliată a instituției și procedurii aplicării

”liberării condiționate”.
3.5.1. Detenția și pedepsele penale în perioada 1929-

1944
Legea nouă, privind organizarea penitenciarelor și a

instituțiilor de prevenție, a fost emisă în luna iulie a anului 1929 și a
intrat în vigoare la 1 ianuarie 1930. Acest act normativ, rămas în
vigoare timp de 20 de ani, a fost cel care a transformat scopul
pedepsei, din cel de izolare pentru fapta comisă, în acela de
îndreptare prin educație morală (cursuri, asistență religioasă
conform cultului), intelectuală (școala pentru deținuții analfabeți,
cursuri, formare profesională, conferințe, muzică, biblioteci, radio
etc) și fizică (educație fizică în săli de sport, munca devine
obligatorie cu unele excepții), dar și specializarea pe baza
aptitudinilor, dând astfel instituției penitenciare un ”caracter
profund pedagogic”. Scopul penitenciarului devine astfel, acela de a
da societății, ”oameni întregi, sănătoși trupește, iubitori de bine și
adevăr” (Gorescu, 1930: 37-40).
Această lege prevedea împărțirea penitenciarelor în funcție
de natura pedepsei, astfel: de muncă silnică pe viață și pe timp
mărginit; de temniță grea; de detențiune ca pedeapsă pentru crimă;
de recluziune; corecționale; de temniță ușoară; de detențiune ca
pedeapsă pentru delicte; colonii pentru vagabonzi; case de sănătate
și județene (Gorescu, 1930: 40).
Actul normativ punea mare accent pe întreținerea
deținuților din punct de vedere al igienei, salubrității, hranei și
asistenței medicale gratuite (Gorescu, 1930: 43). Totodată, în lege
era prevăzută obligaţia fiecărui judeţ de a organiza în capitala sa,
funcţionarea unui penitenciar pentru persoanele arestate preventiv şi
condamnaţii majori la o pedeapsă poliţienească sau corecţională
până la 6 luni și pentru condamnații minori până la 3 luni (Gorescu,
1930: 40; Brezeanu, 2007: 272). De asemenea, legea introducea și
92 CRISTINA V. ILIE
”notarea” deținuților, astfel că, în funcție de notele obținute și de

purtarea (atitudinea) acestora, se putea comuta pedeapsa într-una
mai ușoară sau se putea ajunge până la liberarea condiționată, cu
unele limitări pentru restul pedepsei ce urma a fi efectuată în afara
locului de detenție (Gorescu, 1930: 43), fiind astfel introdus un
sistem progresiv de executare a pedepsei, prevăzând existența unor
faze ce nu se regăseau în Legea de la 1874 și anume: izolarea
individuală, faza de tratament comun și colonia penitenciară sau
penitenciarul provizoriu (Băla, 2011: 96).
Din punctul de vedere al conducerii penitenciare, Legea de
la 1929 prevedea înființarea unui Consiliu Superior (divizat în
Comisia economică și cea a îndrumătorilor), compus din specialiști:
un profesor universitar în domeniul dreptului penal sau procedurii
penale, un jurist, un profesor universitar de pedagogie, un profesor
universitar de boli nervoase, procurorul general al Curții de Apel
București, directorul general al Direcției Muncii din cadrul
Ministerului Muncii, un comerciant, un agricultor și o persoană
cooptată dintre membrii societăților de patronaj (Legea pentru
organizarea penitenciarelor și instituțiilor de prevenție, 1929: Art.
73). Acest Consiliu Superior, alături de Directorul General era
responsabil de conducerea Direcţiei Generale a Penitenciarelor și
de partea economică (Demetriu, 1932: 20). Totodată, se creează o
”comisie de supraveghere”, responsabilă de aplicarea măsurilor
corecționale și de observarea conduitei deținuților în sensul obținerii
liberării condiționate, iar pentru supravegherea muncii efectuate de
persoanele deținute se înființează un ”consiliu de administrație” și
un ”comitet de direcție” (Legea pentru organizarea penitenciarelor
și instituțiilor de prevenție, 1929: Art. 125).
Prin legea din 1929, intrată în vigoare în ianuarie 1930,
penitenciarele au fost clasificate în 81 de unități, în funcție de
importanța lor, astfel:
 Penitenciare principale și institute de prevenție Clasa I
(Aiud, Doftana, Văcărești, Cluj (minori), Gherla (corecție));
 Penitenciare principale Clasa a II-a (Ocnele -Mari, Târgu

Ocna, Mărgineni);
 Penitenciare principale Clasa a III-a (Brașov, Bucovina,
Caransebeș, Cernăuți, Chișinău, Craiova, Focșani, Galați,
Iași, Mislea (femei), Oradea, Satu Mare, Suceava);
 Penitenciare județene Clasa I (Alba Iulia, Arad, Bălți,
Cahul, Cetatea Albă, Constanța, Câmpulung, Ciuc, Cluj,
Făgăraș, Hunedoara, Hotin, Ismail, Lugoj, Maramureș,
Mureș, Năsăud, Odorhei, Orhei, Oravița, Rădăuți, Sălaj,
Sibiu, Someș, Soroca, Storojineț, Târnava Mare, Târnava
Mică, Tighina, Timiș, Trei Scaune, Turda);
 Penitenciare județene Clasa a II-a (Argeș, Buzău, Bacău,
Botoșani, Caliacra, Dâmbovița, Durostor, Dorohoi, Falciu,
Fălticeni, Gorj, Ialomița, Mehedinți, Muscel, Olt, Prahova,
Neamț, Râmnicu Sărat, Vâlcea, Roman, Romanați,
Teleorman, Tulcea, Tecuci, Tutova, Vlașca, Vaslui, Brăila)
(Decizia nr. 36949 din 21 decembrie 1929, comunicată cu
Ordinul nr. 17155 din 7 iulie 1930 Apud. Gorescu, 1930:
49-50).
În articolul ”Organizarea administrativă a penitenciarelor”
din numărul festiv al Revistei de drept penal și știință penitenciară
din 1932, Ioan Demetriu, directorul general al penitenciarelor, ne
dezvăluia faptul că numărul deținuților în acea perioadă varia între
8500 și 9500 și în ceea ce îi viza pe condamnații politici, care până
atunci erau ținuți separat de ceilalți infractori în diferite
penitenciare, ”conducerea Direcțiunii Generale a Penitenciarelor a
încercat transformarea doar a unuia dintre penitenciare în locaș
pentru executarea detențiunii ca pedeapsă pentru crimele și delictele
politice” (Demetriu, 1932: 21-22), acesta fiind, cel mai probabil,
penitenciarul de la Râmnicu Sărat. În același material, sunt
prezentate și problemele pe care le întâmpina sistemul penitenciar
de la acea vreme și anume: dificultatea aplicării regimului
penitenciar impus de noua lege, în condițiile în care clădirile erau
amenajate conform legislației trecute, reducerile la materiale într-un
94 CRISTINA V. ILIE
procent de 66%, dificultatea desfacerii mărfurilor realizate în

penitenciare, desființarea școlii penitenciare de la București ce
fusese creată pentru directorii și secretarii contabili fără studii
universiare și a școlii de la Văcărești pentru pregătirea corpului de
gardieni (Demetriu, 1932: 24-26).
În anul 1936 a fost publicat în Monitorul Oficial numărul
65 din 18 martie, un nou Cod Penal. Acest document legislativ,
diviza pedepsele în ”principale”, ”complimentare” (complementare)
și ”accesorii” (Titlul III) și totodată, făcea diferențierea pedepselor
privative de libertate, în pedepse de drept comun și pedepse politice
(Capitolul III).
1. Pedepsele ”principale” erau:
1.1. Pentru ”crime” în materie de drept comun:
- munca silnică pe viaţă;
- munca silnică pe timp mărginit de la 5 la 25 ani;
- temniţa grea de la 3 la 20 ani.
1.2. Pentru ”crime” în materie politică:
- detenţiunea grea pe viaţă;
- detenţiunea grea de la 5 la 25 ani;
- detenţiunea riguroasă de la 3 la 20 ani (Codul Penal: 1936,
Art. 22).
1.3. Pentru ”delicte” în materie de drept comun:
- închisoare corecţională de la o lună la 12 ani;
- amenda de la 2.000 la 20.000 lei, în afară de cazul când
legea prevede un alt maxim.
1.4. Pentru ”delicte” în materie politică:
- detenţiunea simplă de la o lună la 12 ani;
- amenda de la 2.000 la 20.000 lei, în afară de cazul când
legea prevede un alt maxim (Codul Penal: 1936, Art. 23).
1.5. Pentru contravenții:
- închisoare poliţienească de la o zi la o lună;
- amendă de la 50 la 1.500 lei (Codul Penal: 1936, Art. 24).
2. Pedepsele ”complimentare” (complementare) erau:
2.1. degradarea civică de la 3 la 10 ani, pentru crime;
2.2. interdicţia corecţională de la unu la 6 ani, pentru delicte;

2.3. decăderea din puterea părintească, în cazurile prevăzute
de lege;
2.4. publicarea şi afişarea hotărârilor de condamnare, în
condiţiile stabilite de lege;
2.5. amenda, în limitele maximului şi minimului prevăzut
pentru amenda ca pedeapsă principală şi numai pentru delicte
(Codul Penal: 1936, Art. 25).
3. Pedepsele ”accesorii” erau:
3.1. degradarea civică;
3.2. interdicţia corecţională;
3.3. decăderea din puterea părintească (Codul Penal: 1936,
Art. 26).
Codul Justiției Militare al României din 20 martie 1937,
prevedea pe lângă pedepsele Codului Penal și pedeapsa cu moartea,
ca pedeapsă principală în materie de crimă, dar și degradarea
militară și destituirea, ca pedepse accesorii. Cu toate acestea, este
specificat faptul că pedeapsa cu moartea se aplica doar în caz de
război și se executa prin împușcare, iar femeile însărcinate erau
executate după naștere (Codul Justiției Militare al României: 1937,
Art. 453-454).
Totodată, Constituția Regatului României din 24 februarie
1938, din timpul domniei lui Carol al II-lea, prevedea pedeapsa cu
moartea la art. 15, atât pentru perioadă de război conform Codului
de Justiție Militară, cât și pentru timp de pace, prin decizia
Consiliului de Miniștri, ”pentru atentate contra Suveranului,
Membrilor Familiei Regale, Șefilor Statelor străine și demnitarilor
Statului din mobile în legătură cu exercițiul funcțiunilor ce le sunt
încredințate, precum și în cazurile de tâlhărie cu omor și asasinat
politic” (Constituția Regatului României, 1938: art. 15).
În anul 1936, prin Decizia nr. 673 de reorganizare a
sistemului închisorilor, penitenciarele au trecut în subordinea
Ministerului Justiției. Activitatea penitenciarelor a fost pusă sub
conducerea a patru structuri denumite ”Inspectorate”, care au fost
96 CRISTINA V. ILIE
organizate pe criteriul teritorial (Băla, 2011: 99). Penitenciarele,

aflate în subordinea celor patru inspectorate, erau împărțite astfel:
 Inspectoratul I. Acesta cuprindea penitenciarele Bazargic,
Brașov, Brăila, Buzău, Călărași, Câmpulung Muscel,
Constanța, Doftana, Galați, Giurgiu, Ismail, Mărgineni,
Mislea, Râmnicu Sărat, Silistea, Târgoviște, Tulcea,
Văcărești;
 Inspectoratul II. Cuprindea penitenciarele Alba Iulia, Arad,
Caracal, Caransebeș, Craiova, Deva, Făgăraș, Lugoj,
Ocnele Mari, Oravița, Pitești, Râmnicu-Vâlcea, Sibiu,
Sighișoara, Slatina, Târgu-Jiu, Timișoara, Turnu-Măgurele,
Turnu-Severin;
 Inspectoratul III. Acest inspectorat cuprindea penitenciarele
Aiud, Bistrița, Cernăuți, Câmpulung Moldovenesc, Cluj,
Dej, Hotin, Miercurea Ciuc, Odorhei, Oradea, Rădăuți,
Satu-Mare, Sfântu-Gheorghe, Sighet, Storojineț, Târgu-
Mureș, Turda, Zalău, institutele Cluj minori și Cluj Minore
și Gherla minori;
 Inspectoratul IV. Acesta coordona penitenciarele Bacău,
Bârlad, Botoșani, Boroca, Cahul, Cetatea Albă, Chișinău,
Dorohei, Focșani, Huși, Iași, Orhei, Piatra-Neamț, Roman,
Suceava, Tecuci, Târgu-Ocna, Tighina, Vaslui (Băla, 2011:
99).
”Regulamentul asupra regimului de executare al
pedepselor și a măsurilor de siguranță, privative de libertate
precum și a detenției preventive” elaborat de Ministerul Afacerilor
Interne prin Direcţiunea Penitenciarelor şi Institutelor de
Prevenţiune, promulgat prin Decretul Regal nr. 1439 din 2 aprilie
1938 şi publicat în Monitorul Oficial nr. 93 din 21 aprilie 1938, a
reprezentat una dintre cele mai evoluate reglementări europene în
materie penitenciară din perioada respectivă. Acesta punea accent
pe ideea reintegrării sociale a deținuților, având chiar și un capitol
distinct în acest sens (Durnescu, 2009:44; ANP, 2014). Decretul-
lege nr. 2777 publicat în Monitorul Oficial din 19 august 1940 a
modificat parțial Regulamentul de la 1938. Regulamentul stabilea,

în Titlul I, regimul instituțiilor pentru executarea pedepselor
privative de libertate, divizând aceste instituții astfel:
1. Penitenciare pentru executarea pedepselor de drept comun:
penitenciare de muncă silnică, de temniță grea, de închisoare
corecțională și de închisoare polițienească;
2. Penitenciare pentru executarea pedepselor politice:
penitenciare de detenție grea, de detenție riguroasă și de detenție
simplă;
3. Instituții tranzitorii pentru executarea pedepselor privative
de libertate (colonii penitenciare agricole și industriale pentru femei
și bărbați);
4. Case de muncă pentru vagabonzi și cerșetori;
5. Stabilimentele pentru executarea pedepselor privative de
libertate de către minori și minore – Institute de corecție (ce aveau
cartiere speciale pentru închisoare corecțională și detenție simplă)
(Ciuceanu, 2001: 61).
Clasificarea muncilor era făcută în: munci excepționale,
foarte grele, grele și obișnuite (Ciuceanu, 2001: 79).
Coloniile penitenciare, erau acele instituții tranzitorii,
create în scopul pregătirii persoanei private de libertate pentru
momentul eliberării. În aceste colonii penitenciare lucrau
persoanele condamnate la muncă silnică, temniţă grea, închisoare
corecţională sau detenţiune, dar și condamnații la amendă
corecțională care nu o achitaseră la termen, munca fiindu-le
remunerată (Ionescu-Gură, 2014:20-21).
Măsura de siguranță privativă de liberate pentru infractorii
alienați era internarea într-un ”Ospiciu pentru infractori alienați”.
Aceste ospicii aveau pavilioane separate pentru femei și bărbați și
trei secțiuni separate: secțiunea pentru infractori majori, socotiți
alienați de instanța de condamnare, secțiunea pentru infractori
majori, deveniți alienați în timpul executării pedepsei și secția
alienaților minori (Regulamentul din 1940, art. 96). Pentru
infractorii anormali fizic sau psihic se aplica măsura de siguranță a
98 CRISTINA V. ILIE
internării într-un ”Azil pentru infractorii anormali” (Regulamentul

din 1940, art. 105).
Conform Regulamentului, intrarea condamnaților în
stabilimente pentru a-și executa pedeapsa se făcea numai pe baza
mandatului și ordinului de executare al pedepsei (Ciuceanu, 2001:
67).
Cel de-al doilea Război Mondial a avut pentru România
urmări grave asupra întregii structuri socio-economice și implicit,
asupra regimului penitenciar românesc. După anul de neutralitate,
în care România a pierdut importante teritorii (Bucovina de Nord,
Basarabia și Ținutul Herței), odată cu ajungerea la putere a lui Ion
Antonescu, țara noastră s-a aliat în octombrie 1940 cu puterile Axei
și a intrat în război în iunie 1941, cu principalul scop de a-și
recupera teritoriile pierdute, urmând o perioadă de peste trei ani de
campanii militare împotriva Rusiei.
În perioada 1939-1942, situația penitenciarelor românești a
devenit critică, acest fapt identificându-l din Memoriul redactat în
martie 1942 de către Constantin Stoicescu, Ministrul Justiției de la
acea dată și adresat lui Ion Antonescu, document regăsit în Arhivele
Naționale ale României, fondul Vornicia Temnițelor. Astfel, din
cauza evenimentelor ce au dus la pierderea teritoriilor românești s-a
impus evacuarea a 27 de penitenciare ce a produs o primă
supraîncărcare a închisorilor din restul țării. Apoi, în urma
cutremurului din 1940, un număr de cinci penitenciare au fost
aproape complet distruse, astfel că a fost necesară o nouă evacuare,
ceea ce a produs o supraaglomerare și mai mare a celorlalte
închisori, cu atât mai mult cu cât trei dintre cele cinci locuri de
detenție erau unele dintre cele mai mari: Doftana, Mărgineni și
Mislea. Mai mult, ca urmare a tulburărilor ce s-au produs în
perioada 21-23 ianuarie 1941(rebeliunea legionară), a avut loc o
altă supraîncărcare a penitenciarelor prin încarcerea unui lot de
4000 de persoane. De această dată, situația devenise foarte
periculoasă, deoarece s-a decretat mobilizarea, gărzile militare fiind
ridicate de la penitenciare și paza asigurându-se doar de gardienii
închisorilor. În primăvara anului 1941, deținuții aflați în

penitenciarele românești depășeau cu mult capacitatea de cazare a
acestora, astfel, la Aiud, penitenciar cu o capaciate de 700 de
condamnați erau cazați 1500-1700 de deținuți, iar la Văcărești, deși
dispunea de 600 de locuri, erau 1400 de persoane. Situația devenise
atât de gravă, încât a trebuit să se impovizeze spații de cazare ale
deținuților, în locuri precum școlile normale din Slatina și Vaslui și
conacul de la Ișalnița. În vara anului 1941, Mareșalul Antonescu l-a
delegat director general al închisorilor pe Colonelul Petrescu și
atunci situația a devenit dramatică. Noul director a emis dispoziții
privitoare la organizarea regimului de detenție, care impuneau un
regim foarte aspru și încălcau legea în vigoare. Aceste dispoziții
emise, precum: interzicerea vizitelor deținuților de către familie și
avocați, ridicarea îmbrăcăminții de iarnă a persoanelor private de
libertate și interzicerea primirii de alimente din partea familiei
pentru deținuții legionari, au atras numeroase proteste (Stoicescu,
11 martie 1942, Stoicescu către Antonescu, 1-5). De altfel, dintr-un
alt memoriu trimis de Ministrul Justiției Mareșalului Antonescu la
data de 21 aprilie 1942, reies foarte evident acțiunile directorului
delegat al Penitenciarelor, domnul Colonel Petrescu, caracterizate
prin aplicarea ”dispozițiunilor reglementare” într-o manieră lipsită
de omenie; emiterea unor ordine circulare menite să permită
directorului general arestarea imediată a angajaților ce nu se
supuneau regulilor impuse în administrarea penitenciară sau să dea
dreptul Direcției Penitenciarelor de a refuza trimiterea deținuților
atunci când erau solicitați de parchete pentru audieri; atitudinea
injustă, agresivă și amenințătoare față de subalterni și alți angajați
ai Ministerului Justiției și mai mult, raportarea constantă a
activității către Ministerul de Interne, deși această raportare trebuia
făcută către Ministerul Justiției. Toate aceste acțiuni ale directorului
delegat al penitenciarelor, erau de natură a crea o ”atmosferă de
haos” în cadrul Ministerului Justiției, fapt pentru care Stoicescu îi
solicita lui Antonescu, transferarea Direcției Penitenciarelor la
Ministerul de Interne în cazul în care Colonelul Petrescu rămânea la
100 CRISTINA V. ILIE
conducerea Direcției Penitenciarelor, deși, așa cum ministrul

justiției menționa în memoriu: ”această măsură nu este conformă
intereselor superioare ale Statului” (Stoicescu, 21 martie 1942,
Stoicescu către Antonescu, 1-4). În mai 1942, Ministrul Justiței
consemna în continuare, o serie de neregului întâlnite în cadrul
penitenciarelor Aiud, Sibiu și Arad, în sensul nerespectării
articolului 33 din Codul Penal ce impunea o izolare celulară de
maxim 6 luni, mulți deținuți, cu precădere cei legionari, fiind
reținuți în celule peste termenul legal, acest lucru întâmplându-se
datorită unui Ordin al Direcției Generale a Penitenciarelor ce
impunea ”ținerea în celule a legionarilor chiar și peste termenul
prescris de lege” (Stoicescu, 11 mai 1942, Stoicescu către
Antonescu, 1-3).
Deși neregulile în penitenciarele naționale, continuau să fie
semnalate, trecerea locurilor de detenție din subordinea
Ministerului Justiției în subordinea Ministerului de Interne a fost
amânată.
La data de 23 august 1944, în urma refuzului Mareșalului
Antonescu de a semna armistițiul cu Națiunile Unite, Regele
Mihai și-a dat acordul pentru înlăturarea prin forță a mareșalului,
astfel, în aceeași zi, Antonescu fiind destituit și arestat. Imediat, a
fost numit prim-ministru, generalul Constantin Sănătescu, în
fruntea unui guvern compus din militari și reprezentanți ai Blocului
Național Democrat.
A doua zi după numire, la 24 august 1944, generalul
Constantin Sănătescu a emis Decretul Regal de amnistie generală,
care prevedea amnistierea tuturor infracțiunilor ”prevăzute de
Codul Penal, Codul Justiției Militare și legile speciale, încercate sau
săvârșite după 1 ianuarie 1918, care prin scopurile urmărite și
mijloacele întrebuințate sunt politice, fie că au rămas nedescoperite,
fie că se găsesc în curs de cercetare, de instrucție, de judecată sau
definitiv judecate și indiferent dacă au fost și sunt de competența
instanțelor civile sau militare” (Decretul Regal de amnistie
generală: 1944, Art.1).
În anii ce au urmat zilei de 23 august 1944, în România au

funcționat acte normative special create pentru condamnarea celor
ce erau găsiți vinovați pentru crime de război și dezastrul economiei
naționale. Au trebuit executate condițiile Armistițiului de la
Moscova, ce vizau defascizarea țării și astfel au fost promulgate o
serie de legi precum:”Legea regimului internaților din noiembrie
1944, privitoare la regimul internaților politici, Legea 312 din 1945
pentru pedepsirea regimului politic din timpul guvernării lui
Antonescu, Legea 291 din 1947 pentru pedepsirea criminalilor de
război și Legea 10 din 1948” (Ciuceanu, 2001: 58).
Regulamentul pentru înființarea și funcționarea centrelor de
internare, aprobat la 1 septembrie 1944 de Consiliul de Miniștri,
cuprindea dispoziții privitoare la înființarea și funcționarea
centrelor de internare, care serveau pentru deținerea persoanelor
cărora li se fixa domiciliul obligatoriu, deținuții neavând voie să
intre în contact cu lumea de afară sau să realizeze activități care ar
fi facilitat schimbul de idei politico-sociale. Persoanele internate
erau separate în funcție de gen, și apoi în alte trei clase, în funcție
de criteriul de pregătire. Internații erau folosiți la muncă, în funcție
de nevoile centrului, femeile executând munci mai ușoare. Ioan
Băla considera aceste centre de internare ca fiind ”adevărate lagăre”
(Băla, 2011: 106-107).
Conform Deciziei nr. 52993 publicată în Monitorul Oficial,
nr. 243 din 20 octombrie 1944, coloniile penitenciare au fost
clasificate astfel:
 colonii penitenciare agricole şi horticole: Mislea
(principal,cl. I), Vaslui (principal, cl. II), Arad (principal,
cl. II), Işalniţa (principal, cl. II);
 colonii principale industriale: Aiud (principal, cl. I),
Văcăreşti (principal, cl. I), Mărgineni (principal, cl. II),
Ocnele-Mari, colonie forestieră (principal, cl. II), Deva
(principal, cl. II), Cluj femei (principal, cl. II) (Decizia
52994: 1944).
În primăvara anului 1945, în total erau semnalate 35 de

lagăre, iar până la finalul anului 1945, se organizaseră marile lagăre
de la Târgu Jiu, Slobozia Veche și Ciurel București (Ciuceanu,
2001: 16).
3.5.2. Detenția în perioada regimului comunist
3.5.2.1. Elemente definitorii pentru detenția comunistă
La data de 6 martie 1945, comunismul era instaurat oficial

în România, prin instalarea guvernului Petru Groza, la presiunea
Moscovei. Cu toate acestea, putem vorbi despre supremația
comunismului în țara noastră, după abdicarea regului Mihai la 30
decembrie 1947, urmată de instaurarea Republicii ca formă de
guvernământ și acapararea puterii politice de partidul unic, socialist
(prin fuziunea partidului comunist cu cel social democrat).
În perioada regimului comunist, sistemul penitenciar a
suferit numeroase transformări negative, precum creșterea foarte
mare a numărului de deținuți, înființarea de noi colonii şi unităţi de
muncă pentru efective mari, care erau de fapt barăci improvizate,
înconjurate de sârmă ghimpată. Totodată, penitenciarele şi-au lărgit
spaţiile de cazare de 4 până la 6 ori (Bruno, 2006:16). Regimul
comunist este caracterizat de o accentuată detenție politică,
continuându-se represiunea politică începută la 23 august 1944.
Până în anul 1964 se poate vorbi de o represiune politică directă,
urmată de o perioadă mai voalată a acestor dețineri politice.
Conform Raportului Comisiei prezidențiale pentru analiza
dictaturii comuniste, în categoria deţinuţilor politici sunt incluși toţi
cei care au fost privaţi de libertate din motive politice, fiind închişi
în penitenciare, aresturi ale Securităţii, locuinţe conspirative, lagăre
de muncă, zone de deportare sau spitale psihiatrice. Această
întemnițare și chiar asasinare, în multe cazuri, s-a realizat asupra
tuturor categoriilor de oameni, de diverse vârste și provenind din
diverse categorii socio-profesionale (Comisia prezidențială pentru

analiza dictaturii comuniste, 2006: 160).
Conform aceluiași raport menționat anterior, începutul
terorii politice pe scară largă, s-a produs la 14 mai 1948, acea zi
marcând lansarea arestărilor politice masive, începând cu membrii
Mișcării Legionare și continuând cu arestările în masă ale
liberalilor, naţional-ţărăniştilor şi social-democraţilor ce îl susțineau
pe C.T. Petrescu, dar și asupra membrilor organizaţiilor
anticomuniste apărute spontan (Comisia prezidențială pentru
analiza dictaturii comuniste, 2006: 159). Pentru perioada 1948-
1964, s-a estimat un număr de 600.000 de deținuți politici, iar
pentru perioadele 1945-1948 şi 1965-1989, s-a estimat un număr de
81.000 de deținuți politici. Dacă la aceste cifre se adaugă și
deportații, numărul total al persoanelor private de libertate în
perioada 1945-1989 este de 1.131.000 de oameni, iar dacă se
adaugă și numărul persoanelor arestate şi reţinute pentru perioade
scurte de timp, până la 3 luni, numărul ajunge la 2.000.000
(Comisia prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste, 2006:
160-161 Apud. Dumitrescu, 2004). Un element important al
represiunii comuniste l-a constituit Securitatea, înființată în anul
1948. Aceasta, împreună cu trupele speciale și alături de Miliție, a
exercitat teroare prin organizarea unor ample rețele de informatori,
anchete, amenințări, șantaj, arestări, tortură (Comisia prezidențială
pentru analiza dictaturii comuniste, 2006: 159). În perioada
regimului comunist se vorbește în țara noastră, despre ”gulagul”
românesc, termen provenit din limba rusă, desemnând rețeaua de
colonii și lagăre de muncă forțată și care a fost cel mai important
mijloc de represiune. Cu toate că gulagul a avut o dezvoltare
masivă în perioada comunistă, momentul de debut este considerat
anul 1944, odată cu arestarea lui Antonescu. În anul 1998, a fost
realizată o hartă a gulagului românesc, pentru Addenda ”Cărții
negre a comunismului”, prin care s-a estimat un număr de peste 230
de locuri de detenție în perioada 1944-1989 (Rusan: 2009).
3.5.2.2. Evoluția legislativă și situația detenției în

perioada 1945-1989
Penitenciarele civile, institutele de prevenire de orice fel și

închisorile militare, au fost trecute din subordinea Ministerului
Justiției în subordinea Ministerului Afacerilor Interne în anul 1945,
prin Decretul-Lege nr. 417 emis la 30 mai, organizarea rămânând
aceeași (ANP, 2015). Controlul executării pedepselor era exercitat
de către secția militară și civilă a Ministerului Public (Băla, 2011:
101).
În anul 1950, prin Decretul nr. 66 din 18 martie emis de
către Prezidiul Marii Adunări Naționale, Legea din 30 iulie 1929
privind organizarea penitenciarelor și a instituțiilor de prevenție, a
fost abrogată, alături de alte 1.052 de legi și decrete din perioada 27
martie 1864- 5 aprilie 1948.
Din anul 1950, au debutat marile lucrări ale economiei
socialiste, pentru care a fost folosită cu prioritate forța de muncă a
deținuților, lucrări precum canalul Dunăre-Marea Neagră, sistemele
de irigaţii din Dobrogea, complexul hidroenergetic de la Bicaz,
minele din Oltenia etc. Munca fizică grea la care erau supuși
condamnații a dus la pierderea a mii de vieți (Băla, 2011: 109).
În anul 1951, prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 729
din 19 iunie, Direcţia Unităţilor de Muncă din cadrul MAI a fost
comasată cu Direcţia Generală a Penitenciarelor, luând ființă o nouă
structură: Direcţia Generală a Penitenciarelor, Coloniilor şi
Unităţilor de Muncă (DGPCUM), ca nouă structură a Ministerului
Afacerilor Interne (Roske, 2011: 527). Această Direcție era formată
din Organe Centrale și Organe Exterioare. Organele Centrale erau:
Serviciul Secretariatului; Direcţia Cadrelor; Serviciul Arhivă-
Evidenţă; Direcţia Administrativă; Serviciul Contabilităţii
Centrale; Direcţia Pazei şi a Regimului Locurilor de Deţinere;
Serviciul de Inspecţie; Direcţia Politică; Serviciul Educării; Direcţia
Unităţilor de Muncă; Direcţia Producţiei; Serviciul Sanitar; Corpul
de Control; Serviciul Planificării. Organele exterioare erau:
Penitenciarele; Unitățile de muncă; Coloniile de muncă și

Unitățile productive (Ionescu-Gură, 2014: 17). În Hotărârea
Consiliului de Miniştri nr. 729/1951 se arată scopul pedepselor și
măsurilor privative de libertate, ca fiind acela de ”izolare a
elementelor periculoase din punct de vedere social, având ca
obiectiv reeducarea lor, pentru a deveni elemente folositoare
societăţii” (Hotărârea 729, 1951: Art 1. Apud. Ionescu-Gură, 2014:
15). Prin această Hotărâre au fost organizate coloniile corecţionale
de muncă în locurile unde era necesară munca deţinuţilor, astfel
încât forța de muncă să fie folosită productiv și raţional. Tot astfel,
au fost organizate şi unităţile de muncă. De altfel, Direcţia Generală
a Penitenciarelor, Coloniilor şi Unităţilor de Muncă, în scopul
folosirii în muncă a deţinuţilor şi internaţilor, ”avea dreptul să
încheie şi să desfacă contracte cu întreprinderile de stat şi
cooperatiste; să înfiinţeze şi să desfiinţeze întreprinderi proprii; să
efectueze regrupări de deţinuţi, potrivit profesiei şi pregătirii
speciale a acestora” (Ionescu-Gură, 2014: 16-17).
În perioada formării Ministerului Securităţii Statului,
septembrie 1952- septembrie 1953, Direcţia Generală a
Penitenciarelor, Coloniilor şi Unităţilor de Muncă a fost împărțită în
două secțiuni aparținând de Ministerul Afacerilor Interne: Serviciul
Penitenciare şi Direcţia Lagăre şi Colonii de Muncă. În anul 1953,
când s-au unificat Ministerul Securităţii Statului și Ministerul
Afacerilor Interne, Serviciul Penitenciare a fost transformat în
Direcţia Închisori şi Penitenciare, care a funcționat separat de
Direcţia Lagăre şi Colonii de Muncă. La 1 septembrie 1954,
Direcţia Lagăre şi Colonii de Muncă, Direcţia Închisori şi
Penitenciare și Serviciul colonii minori s-au unificat, luând fiinţă
Direcţia penitenciare, lagăre şi colonii (Burcea, Stan & Bumbeș,
2009: 43-44).
În anul 1952 a fost emis Regulamentul pentru aplicarea
regimului penitenciar și în 1955, Regulamentul privind primirea,
deținerea, regimul și supravegherea în lagăre și colonii. Acestea
prevedeau scopul pedepsei privative de libertate ca fiind acela de ”a
izola și păzi condamnații, de a-i pune în imposibilitatea să

săvârșească orice fel de acțiuni care ar putea aduce prejudicii
statului de democrație populară, de a reeduca pe condamnați prin
muncă, de a-i obișnui cu ordinea și a-i califica în diferite meserii,
pentru ca, după expirarea termenului de pedeapsă, ei să devină
elemente folositoare societății (Regulamentul, 1955: Art. 3). Mii de
deținuți erau trimiși la muncă în colonii, ce erau împărțite în mine,
canale, baraje și plantații agricole, iar apogeul a fost atins în anul
1953, când în colonii se regăseau 11.913 de persoane deținute
(Ciuceanu, 2001: 19).
Perioada 1952-1962 a fost caracterizată prin acte de
cruzime aplicate deținuților în mediul penitenciar, precum violențe,
înfometare, igienă precară, muncă grea, tehnici de spălare a
creierelor, iar în Regulamentul din 1955 era specificat chiar faptul
că decesul persoanelor private de libertate era anunțat familiilor, dar
locul înmormântării nu era specificat.
În ceea ce privește detenția politică, se remarcă o curbă
descendentă începând cu 1957-1958, când trupele sovietice
părăsesc România, iar cea mai evidentă schimbare a avut loc în
perioada 1959-1964, prin emiterea Decretelor pentru grațierea
deținuților politici. Prin Decretele nr. 176 și nr. 411 din 1961 au
fost eliberați 10.014 deținuți politici, dar aceștia erau controlați în
continuare și după eliberare (Băla, 2011: 110).
În anul 1962 au fost adoptate Regulamentul privind
aplicarea regimului în locurile de deținere și Regulamentul privind
funcționarea Direcțiunii Generale a Penitenciarelor, coloniilor și
unităților de muncă, care evidențiază în continuare scopul pedepsei
privative de libertate ca fiind acela de folosire a deținuților în
muncă, în diferite ramuri ale economiei sociale pentru educarea
deținutului, dar cu toate acestea, s-a revenit parțial la activitățile
cultural-educative promovate în anul 1938.
În anul 1968 este publicat un nou Cod Penal în Buletinul
Oficial al Republicii Socialiste România nr. 79 bis din 21 iunie. În
comparație cu Codul Penal anterior, actul legislativ din 1968

elimină pedepsele politice și pe cele de drept comun.
În perioada 1950-1970, executarea pedepsei privative de
libertate s-a realizat în concordanță cu dispozițiile Codului Penal,
Codului de Procedură Penală și a dispozițiilor din numeroasele acte
normative emise. Începând cu 1970, s-au aplicat prevederile Legii
23/1969 (Băla, 2011: 111).
La data de 1 ianuarie 1970, a intrat în vigoare Legea nr. 23
din 18 noiembrie 1969 privind executarea pedepselor. Actul
normativ detaliază regimul executării pedepselor privative de
libertate, descriind drepturile, obligațiile și răspunderea
condamnaților, măsurile disciplinare și recompensele, liberarea
condiționată în lumina principiilor cuprinse în articolul 59 și
următoarele cuprinse în Codul Penal și totodată se reglementează
executarea pedepsei cu moartea, a amenzilor penale, a pedepselor
complementare și a măsurii arestării preventive. Această lege
prevedea faptul că ”deținerea femeilor se făcea separat de bărbați,
iar a minorilor separat de cea a majorilor sau în locuri de deținere
speciale” (Legea privind executarea pedepselor, 1969: art. 3). Se
specifica și separarea condamnaților definitiv de arestații preventiv
și a repartizării condamnaților în funcțe de natura infracțiunii,
durata pedepsei, starea de recidivă și receptivitatea la activitățile
reeducative.
Ca tipuri de regimuri peniteniciare se deosebeau: regimul
închis (sever), regimul semiliber și regimul special (pentru anumite
categorii de deținuți precum minorii, vârstnicii, femeile, persoanele
private de libertate pentru prima dată, recidiviștii, condamnații la
pedeapsa privativă de libertate de scurtă durată și de lungă durată
etc.) (Oancea, 1996: 111 Apud. Băla, 2011: 112).
O reglementare nouă a Legii o constituia ”prestarea muncii
în afara locului de detenție fără pază sau folosirea pentru
supravegherea altor deținuți a condamnaților”. Pentru a beneficia de
aceste regimuri de muncă deținuții trebuia să dea dovezi temeinice
de îndreptare și să fi executat minim 1/3 din pedeapsa de până la 5
ani sau minim 2/3 din pedeapsa de până la 10 ani (Băla, 2011: 111
Apud. Sâmbrian, 1993, 131).
În direcția reeducării persoanelor deținute, se prevedea
faptul că aceasta se făcea prin muncă (remunerată cu excepția
muncilor gospodărești), prin calificare, recalificare, prin ”activități
cultural-educative, precum și prin stimularea și recompensarea
celor care sunt stăruitori în muncă și dau dovezi temeinice de
îndreptare” (Legea privind executarea pedepselor, 1969: art. 5).
Minorii își puteau ”continua învățământul general obligatoriu și li
se asigura posibilitatea de a dobândi o pregatire profesională
potrivit cu gradul de școlarizare și aptitudinile lor” sau puteau urma
cursuri de pregătire profesională (Legea privind executarea
pedepselor, 1969: art. 6). Cu excepția persoanelor bolnave și a
femeilor gravide în perioada stabilită de lege, toți deținuții erau
folosiți la muncă, în diverse activități, fie în domenii unde
economia locală solicita forță de muncă, fie în gospodăriile
agrozootehnice proprii, sau în întreprinderile și atelierele bugetare
ale penitenciarelor. Cu toate acestea, opțiunile deținuților nu erau
luate în seamă și erau pedepsiți disciplinar cei ce refuzau să
muncească. Totodată, persoanele ce munceau beneficiau de dreptul
la hrană mai bună, de pachete și vizite de la familii cu o frecvență
mai mare, câștigau zile ce erau considerate executate din pedeapsă
și se puteau libera mai repede (Băla, 2011: 121). Cursurile de
calificare-recalificare profesională se realizau anual la nivelul
Serviciului cultural-educativ și erau cuprinși până la 2.000-7.000 de
deținuți majori și toți minorii internați. Calificările se realizau în
domeniile în care era necesară munca deținuților (industria mobilei,
metalurgie, confecții, cizmărie, fierărie, zidarie etc.), iar minorii
erau calificați în atelierele școlii speciale de reeducare (Băla, 2011:
122).
O atenție deosebită a fost acordată de Legea 23/1969
asistenței oferite în perioada postdetenție, fiind descrise
mecanismele prin care foștilor deținuți le erau sporite șansele la
reintegrare, astfel, în momentul eliberării, persoanelor le era
asigurată încadrarea în muncă de către organele Ministerului

Muncii și de către direcțiile județene pentru probleme de muncă și
ocrotiri sociale (Durnescu, 2009: 46).
Recunoșterea prin Legea 23/1969 a unei serii de drepturi
pe care le aveau condamnații pe perioada executării pedepsei
privative de libertate, posibilitatea dată acestora de a utiliza în
scopuri personale o parte din sumele pe care le realizau muncind în
executarea pedepsei, asistența medicală asigurată gratuit,
organizarea unui sistem de ajutoare lunare pentru incapacitatea de
muncă dobândită în timpul executării pedepsei, prevederea ce
obliga autoritățile să acționeze în sensul încadrării în muncă a
condamnaților după punerea în libertate, dar și atenția deosebită
acordată minorilor condamnați, pentru care se prevedeau condiții
speciale de deținere, de muncă și de pregătire profesională și
cultural-educativă, au reflectat umanismul acestei legi, caracterizată
prin grija față de om și asigurarea reeducării și resocializării
deținutului (Popa, 1970: 60).
În perioada aplicării normelor Legii 23/1969, regimul de
executare al pedepsei privative de libertate s-a caracterizat prin
corelarea unor elemente ale deținerii în comun cu cele ale
sistemului progresiv, cu trecerea prin etape care sporeau gradul de
libertate a condamnatului. Totodată, organizarea penitenciară
stabilită de acest act normativ excludea izolarea celulară și regimul
tăcerii (Băla, 2011: 111-113).
Legea privind executarea pedepselor din 1969 a fost
modificată în timp de Decretul Lege nr. 6/1990 ce a abrogat
prevederile referitoare la executarea pedepsei cu moartea, de
Hotărârea nr. 20/1992, Hotărârea nr. 587/1993, Hotărârea nr.
183/1995, Hotărârea nr. 543/1996, Hotărârea nr. 471/1997,
Ordonanța de Urgență nr. 56/2003 și a fost abrogată prin Legea nr.
275/2006, privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal.
Pe baza Legii nr. 23/1969 și a Regulamentului de aplicare
aprobat prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2282 din 15
decembrie 1969, cu modificările ulterioare, s-a organizat sistemul

penitenciar în perioada 1970-2004, până la emiterea Hotărârii nr.
1849 din 28 octombrie 2004. Instituția coordonatoare era Direcția
Generală a Penitenciarelor, aceasta rămânând subordonată
Ministerului de Interne. Direcția Generală a Penitenciarelor avea în
componența sa Direcția Economică, Direcția Pază și Regim,
Serviciile de asigurare tehnico-materială, Servicul de personal și
învățâmânt, Servicul pentru minori, Serviciul sanitar, Servicul
control financiar de gestiune și Secretariatul. În perioada 1967-1977
se regăseau 45 de penitenciare județene și 25 de secții independente
de deținere și muncă, în cadrul cărora funcționau unități medicale la
Târgu-Ocna pentru bolnavii de tuberculoză și la Sighet o secție de
bolnavi psihic. Pe lângă acestea mai existau și patru spitale-
penitenciare la Aiud, Dej, Poarta Albă și Văcărești. La unele
penitenciare s-au înființat fabrici, pentru lucrul deținuților deosebit
de periculoși ce nu puteau fi trimiși la muncă în afara
penitenciarului și pentru calificarea persoanelor private de libertate
în diverse meserii. Se regăsesc de asemenea cinci centre de
reeducare a minorilor, unul pentru fete (Centrul Roșu din București)
și patru pentru băieți (Alexandria, Găești, Păltiniș și Târgu-Ocna),
în cadrul cărora erau organizate școli profesionale speciale, dar se
realiza și școlarizarea celor neștiutori de carte care trebuiau să își
completeze studiile elementare și gimnaziale. În anul 1973 s-a
realizat în București și un Centru de primire, testare și repartizare
minori, ce avea scopul stabilirii unui program de reeducare pentru
fiecare minor (Băla, 2011: 123-125).
Numărul de deținuți a fluctuat foarte mult în perioada
1969-1989, deoarece, la intervale neregulate, atunci când populația
penitenciară creștea foarte mult, depășind totalul locurilor de
cazare, ajungând chiar și la 60.000 de persoane, se emiteau decrete
de grațiere și amnistie, prin care era pus în libertate un număr foarte
mare de deținuți. Ioan Chiș, analizând datele statistice ale Direcției
Naționale a Penitenciarelor în perioada 1969-1988, prezintă
numărul populației carcerale, raportat anual.
Anul Numărul Anul Numărul

deținuților deținuților
1969 28.000 1979 28.000
1970 38.000 1980 28.000
1971 45.000 1981 33.000
1972 52.000 1982 42.000
1973 38.000 1983 48.000
1974 38.000 1984 53.000
1975 39.000 1985 52.000
1976 48.000 1986 58.000
1977 18.000 1987 60.000
1978 18.000 1988 18.000
Sursa: Chiș, I. (1997). Reforma penitenciară în România.
Timișoara: Ando Tours.
Astfel cum menționam anterior, decretele de grațiere și

amnistie, ce au fost emise în perioada 1969-1988, au intervenit
foarte mult în modificarea numărului populației carcerale, astfel,
emițându-se:
 trei decrete în anul 1969, fiind eliberați 4.000 de deținuți,
 opt decrete în anul 1970, fiind puși în libertate 12.000 de
deținuți;
 cinci decrete în 1972, fiind eliberate 9.000 de persoane;
 patru decrete în 1974, fiind puse în libertate 11.000 de
persoane;
 două decrete în 1976, fiind eliberați 16.500 de deținuți;
 trei decrete în 1977, când au fost eliberate 22.061 persoane
private de libertate;
 un decret în 1988 când au fost puși în libertate 41.184 de
deținuți (Băla, 2011: 127).
Trebuie specificat faptul că, Decretul nr. 115 din 7 mai
1977 prin care s-a eliberat 70% din populația carcerală și s-au redus
pedepsele pentru restul deținuților, a avut un efect dezastruos

asupra sistemului penitenciar românesc, deoarece, ca urmare a
scăderii drastice a numărului de deținuți, s-a luat decizia desființării
a 27 de penitenciare, a 25 de secții de deținere, a celor șase Centre
de reeducare pentru minori și a Școlii de subofițeri de penitenciare
de la Hârșova, această decizie punându-se în aplicare prin emiterea
Decretului nr. 225/1977 (Băla, 2011: 128). După aplicarea
Decretului 225/1977 rămăseseră în funcțiune doar 16 penitenciare,
având o limită maximă de 15.000 de locuri de cazare, făcându-se
totodată disponibilizări masive în rândul angajaților ce lucraseră în
locurile de detenție închise. Cu toate acestea, deși se dăduseră
ordine stricte miliției să nu mai aresteze infractorii decât în limita
locurilor de cazare din penitenciare, acest lucru nu a putut fi
controlat și astfel, numărul deținuților a crescut foarte mult. De
aceea, la 15 martie 1978 s-au reînființat Școlile Speciale de Muncă
și Reeducare Găești și Târgu-Ocna, iar în 1980, s-au repus în
funcțiune penitenciarele: Baia Mare, Bârcea-Mare, Colibași, Iași și
Slobozia. În 1983, s-au reînființat și penitenciarele: Arad, Brăila,
Chilia Veche, Drobeta Turnu-Severin, Focșani, Miercurea Ciuc,
Oradea, Tulcea, Vaslui și Școala Specială de Muncă și Reeducare
Tichilești, dar și secția de deținere independentă Târgu-Jiu. Tot în
anii ‘80 este reînființat și penitenicarul Chilia Veche, ce fusese
desființat în 1975 (Băla, 2011: 129-131). În evoluția sistemului
penitenciar anterior Revoluției din 1989, mai trebuie menționate
alte două evenimente importante și anume, urmările Decretului nr.
11 din 26 ianuarie 1988 prin care au fost eliberați 41.182 de deținuți
și au fost desființate zece secții de deținere, dar și desființarea și
demolarea Penitenciarului Văcărești- București, la ordinul lui
Nicolae Ceaușescu, cu toate că acest penitenciar, era la acea dată
cea mai modernă unitate a sistemului românesc privativ de libertate,
cu o capacitate de 2.500 de persoane (Băla, 2011: 132). La finalul
anului 1989 funcționau 32 de penitenciare.
Regimul pedepselor a fost reglementat în perioada
comunistă până la 31 decembrie 1968, de Codul Penal de la 1936,
iar de la 1 ianuarie 1969, regimul punitiv a intrat sub incidența

noului Cod Penal al României, din 21 iunie 1968.
Codul prevedea sancțiuni precum pedepsele, măsurile de
siguranță, regimul impus pentru delincvenții minori și înlocuirea
răspunderii penale cu alte măsuri de influențare obștească sau
răspundere administrativă (Chiș, 2013: 149).
Codul Penal din 1968 a fost republicat de două ori, prima
dată în 1973 în Buletinul Oficial nr. 55 din 23 aprilie și a doua oară
în 1997 în Monitorul Oficial nr. 65 din 16 aprilie. Sumele prevăzute
pentru amenzi au variat în timp, în funcție de evoluția economică și
a sistemului monetar românesc
Pedepsele din acest cod se împart în ”principale”,
”complementare” și ”accesorii”.
Tabelul 1. Pedepsele regăsite în Codul Penal al României din

anul 1968, republicat în 1973 și 1997
Codul penal din 1968 Codul penal din Codul penal din 1968
Art. 53, 54, 55 1968 republicat republicat în 1997
în 1973 Art. 53
Art. 53
1. Pedepsele Se mențin 1. Pedepsele
principale : pedepsele din principale :
- închisoarea de la 15 prima varianta a -închisoarea pe viață
zile la 25 de ani; codului cu - închisoarea de la 15
- amenda de la 500 la următoarele zile la 30 de ani;
5.000 lei; modificări: - amenda de la
2.Pedepsele - amenda este de 100.000 la
complementare : la 500-20.000 lei 50.000.000 lei;
- interzicerea unor 2.Pedepsele
drepturi de la unu la complementare :
10 ani; * Art. 54 și 55 - interzicerea unor
- degradarea militară; sunt abrogate drepturi de la unu la
- confiscarea averii, 10 ani;
parțială sau totală. - degradarea militară.
3.Pedeapsa accesorie 3.Pedeapsa accesorie

este interzicerea unor este interzicerea unor
drepturi anume drepturi anume
prevăzute de lege prevăzute de lege
(Art. 53) (Art. 53)
4.Pedeapsa cu
moartea (Art. 54, 55)
Pedepsele penale se puteau înlocui cu “răspunderea care

atrăgea aplicarea unei forme de influențare obștească” (Codul
Penal: 1968, Art. 91) de către organul de influențare obștească din
”organizațiile de stat, organizațiile obștești sau orice organizații
care desfășurau o activitate utilă din punct de vedere social și care
funcționau potrivit legii” (Codul Penal: 1968, Art. 145) sau, se
puteau înlocui cu sancțiuni cu caracter administrativ, de către
instanța de judecată, dar numai în anumite condiții, ce au variat
constant în cele trei forme republicate ale Codului Penal din 1968.
Sancțiunile cu caracter administrativ erau: mustrarea; mustrarea cu
avertisment sau amenda de la 100 la 1.000 lei.
Fapta penală comisă de minori atrăgea aplicarea pedepsei
sau unei măsuri educative: mustrarea; libertatea supravegheată;
internarea într-un centru de reeducare; internarea într-un institut
medical-educativ (Codul Penal: 1968, Art. 99-101).
Măsurile asiguratorii prevăzute de Codul Penal se aplicau
persoanelor care au comis infracțiuni și aveau ca scop ”înlăturarea
unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute
de legea penală”. Aceste măsuri erau: ”obligarea la tratament
medical; internarea medicală; interzicerea de a ocupa o funcţie
sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupaţie;
interzicerea de a se afla în anumite localităţi; expulzarea
străinilor; confiscarea specială”(Codul Penal, 1968: Art. 111-112).
În Codul Penal din 1968, se regăsește pedeapsa cu moartea,
prevăzută ”ca masură excepțională pentru infracțiunile cele mai
grave” și se aplica ”în cazurile și condițiile prevăzute de lege”, cu
excepția persoanelor sub 18 ani, a femeilor gravide sau a femeilor

care aveau copil cu vârsta de maxim 3 ani la momentul săvârșirii
faptei sau pronunțării sentinței (Codul Penal: 1968, Art. 54).
În Codul Penal republicat în anul 1973, nu mai era stipulată
pedeapsa cu moartea, fiind abrogate articolele 54 și 55, cu toate
acestea pedeapsa capitală fiind prevăzută pentru unele infracțiuni
comise ”contra statului” (Codul Penal din 1968 republicat în 1973,
Art. 156, 156, 162).
Liberarea condiționată este reglementată de Codul Penal
din 1968, astfel aceasta aplicându-se după ce deținutul ”a executat
cel puțin jumătate din durata pedepsei în cazul închisorii care nu
depașește 10 ani, sau cel puțin două treimi în cazul închisorii mai
mari de 10 ani și condamnatul este staruitor în muncă, disciplinat și
dă dovezi temeinice de îndreptare”, ținându-se totodată seama de
antecedentele penale (Codul Penal, 1968: art. 59). Articolele
următoare reglementau aplicarea liberării condiționate în cazuri
speciale, dar și efectele acesteia.
Instituția suspendării condiționate a executării pedepsei o
regăsim în Codul Penal din 1968, aceasta acordându-se în cazul în
care ”pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 2 ani sau
amenda, iar pentru infracțiunile contra avutului obstesc pedeapsa
aplicată este de cel mult un an”, ”infractorul nu a mai fost
condamnat anterior la pedeapsa închisorii”, sau condamnarea
anterioară nu se consideră recidivă și ”se apreciază că scopul
pedepsei poate fi atins chiar fară executarea acesteia” (Codul Penal,
1968: Art. 81).
În Codul republicat în 1973 regăsim și instituția suspendării
executării pedepsei sub supraveghere, aplicată în cazul în care
instanța apreciază că scopul pedepsei poate fi atins fără privarea de
libertate, prin prestarea unei munci (pe şantiere, în unităţi agricole
sau forestiere, ori în alte organizaţii socialiste), astfel dispunându-se
”obligarea la muncă corecţională a condamnatului, pe durata
pedepsei aplicate, dacă ”pedeapsa dispusă este închisoarea de cel
mult 2 ani” și dacă ”infractorul nu a mai fost condamnat anterior la
pedeapsa închisorii” (Codul Penal din 1968 republicat în 1973, Art.

861,863).
3.5.2.3. Sistemul românesc de detenție începând cu 1990
3.5.2.3.1. Transformările regimului penitenciar în

perioada 1990-2015
După căderea regimului comunist, în decembrie 1989,

sistemul de detenție a suferit numeroase modificări. Astfel, un prim
pas făcut, după aplicarea Decretelor de grațiere nr. 3 și 23 din
ianuarie 1990, prin intermediul cărora au fost eliberați 22.500 de
condamnați (Stănișor, 2005: 12), a fost emiterea Legii 21/1990, prin
care Direcția generală a penitenciarelor din subordinea Ministerului
de Interne a trecut, cu întreg activul si pasivul, în subordinea
Ministerului Justitiei (Legea 21, 1990: Art. 1). Astfel, tot personalul
militar din Direcția Generală a Penitenciarelor (ofițeri, maiștri
militari și subofițeri) și-a păstrat această calitate, iar personalul
civil al acestei direcții a fost considerat transferat în interesul
serviciului (Legea 21, 1990: Art. 2).
În anul 1990, a fost elaborat un ”Program de urgență
privind modernizarea sistemului penitenciar”, acest program fiind
aprobat de Guvernul României în vara anului 1991. Programul a
fost conceput pentru o durată de 9 ani, fiind împărțit în 3 etape:
Prima etapă (1991-1992) prin care se urmărea modernizarea
unităților vechi și suplimentarea unităților penitenciare; a II-a etapă
(1992-1995) ce viza construirea a 13 penitenciare județene, a două
școli de reeducare și a unui spital penitenciar, precum și realizarea
unor lucrări de modernizare, reconstrucție și reparație; a III-a etapă
(1995-2000) ce urmărea realizarea unui Centru național de pregătire
și perfecționare a cadrelor din penitenciare și suplimentarea
numărului de angajați în sistem. Pe de altă parte, un obiectiv
important al Programului, odată cu îmbunătățirea infrastructurii, a
fost asigurarea inviolabilității drepturilor deținuților și creșterea
rolului penitenciarului în resocializarea deținuților (Stănișor, 2005:

14). Cu toate eforturile depuse, procesul de reformă realizându-se
prin mijloace proprii, printr-o serie de programe vizând toate
domeniile de activitare (Stănișor, 2005: 69), din păcate, obiectivele
Programului de urgență nu au putut fi îndeplinite decât în mică
măsură până la finalul anului 2000 (Stănișor, 2005: 15).
Un mare pas în reforma penitenciară românească a fost
realizat în anul 1996, când s-a finalizat etapa de înnoire a
personalului, acesta fiind în proporție de 80% schimbat, primind
chiar aprecieri pozitive din partea unor experți în probleme
penitenciare din cadrul Consiliului Europei (Stănișor, 2005: 49).
Începând cu 2001, ANP s-a aflat în subordinea directă a
ministrului justiției, beneficiind de o îndrumare de specialitate
deosebită.
În 28 iunie 2004 a fost adoptată Legea nr. 293 privind
Statutul funcţionarilor publici din Administraţia Naţională a
Penitenciarelor, prin care a fost reglementată structura personalului
din sistemul administraţiei penitenciare, aceasta demilitarizându-se
și fiind constituită din ”funcţionari publici civili cu statut special şi
din personal încadrat pe baza contractului individual de muncă”
(Legea 293, 2004: Art. 3, Alin. 1). Totodată Legea 293/2004
prevede faptul că organizarea, funcţionarea şi atribuţiile
Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor se stabilesc prin hotărâre
a Guvernului (Legea 293, 2004: Art. 1, Alin. 1 și Alin. 3).
Organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei
Naţionale a Penitenciarelor sunt reglementate de Hotărârea nr. 1849
emisă la 28 octombrie 2004. Hotărârea stabilește faptul că
Administraţia Naţională a Penitenciarelor este o instituţie publică
de interes naţional, cu personalitate juridică, în subordinea
Ministerului Justiţiei, cu sediul în municipiul Bucureşti, ce se
organizează prin preluarea atribuţiilor, patrimoniului, personalului
şi a bugetului aprobat al Direcţiei Generale a Penitenciarelor, iar
finanţarea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi a unităţilor
subordonate se asigură din venituri proprii şi din subvenţii acordate
de la bugetul de stat, potrivit legii (Hotărârea nr. 1849, 2004: Art. 1,

Alin. 1 și Alin. 2). În articolul 2 al Hotărârii nr. 1849/2004 se
prevede faptul că activitatea Administraţiei Naţionale a
Penitenciarelor se desfăşoară în conformitate cu ”prevederile
Constituţiei României, Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului,
cu recomandările Consiliului Europei cu privire la tratamentul
deţinuţilor, cu dispoziţiile Legii nr. 293/2004 privind Statutul
funcţionarilor publici din Administraţia Naţională a Penitenciarelor,
Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, legislaţiei
execuţional-penale şi ale hotărârilor Guvernului date în aplicarea
acestei legislaţii” (Hotărârea 1849, 2004: Art. 2, Alin. 1).
În Anexa Hotărârii nr. 1849 sunt detaliate unităţile din
subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, astfel:
Nr. Unitatea Nr. Unitatea Nr. Unitatea

crt. crt. crt.
1 Penitenciarul cu 17 Penitenciarul cu 33 Penitenciar de
regim de maximă regim de maximă Minori şi Tineri
siguranţă AIUD siguranţă GALAŢI TICHILEŞTI
2 Penitenciarul cu 18 Penitenciarul cu 34 Penitenciarul cu
regim de maximă regim de maximă regim de maximă
siguranţă ARAD siguranţă GHERLA siguranţă TULCEA
3 Penitenciarul cu 19 35
Penitenciarul cu Penitenciarul cu
regim de maximă
regim de maximă regim închis
siguranţă
siguranţă GIURGIU VASLUI
BACĂU
4 Penitenciarul cu 20 36 Penitenciarul-Spital
Penitenciarul cu
regim de maximă BUCUREŞTI
regim de maximă
siguranţă BAIA
siguranţă IAŞI
MARE
5 Penitenciarul cu 21 Penitenciarul cu 37 Penitenciarul-Spital
regim de maximă regim de maximă BUCUREŞTI-
siguranţă siguranţă RAHOVA
BÎRCEA MARE MĂRGINENI

regim închis regim închis DEJ
BISTRIŢA MIERCUREA-
CIUC
regim de maximă regim de maximă TÎRGU-OCNA
siguranţă siguranţă ORADEA
BOTOŞANI
8 Penitenciarul cu 24 40 Penitenciarul-Spital
Penitenciarul cu
regim de maximă COLIBAŞI
regim semideschis
siguranţă
PELENDAVA
BRĂILA
regim de maximă regim închis POARTA ALBĂ
siguranţă PLOIEŞTI
BUCUREŞTI
10 Penitenciarul cu 26 Penitenciarul cu 42 Centrul de
regim de maximă regim de maximă Reeducare BUZIAŞ
siguranţă siguranţă POARTA
BUCUREŞTI- ALBĂ
RAHOVA
regim de maximă regim închis SATU Reeducare GĂEŞTI
siguranţă MARE
CODLEA
regim de maximă regim de maximă Reeducare TÎRGU-
siguranţă siguranţă OCNA
COLIBAŞI SLOBOZIA
13 Penitenciarul cu 29 Penitenciarul cu 45 Centrul de Formare
regim de maximă regim închis şi Specializare a
siguranţă TÂRGŞOR Ofiţerilor din
CRAIOVA Administraţia
Naţională a
Penitenciarelor
14 Penitenciarul de 30 Penitenciarul cu 46 Şcoala de Formare

Minori şi Tineri regim închis şi Perfecţionare a
CRAIOVA TÎRGU MUREŞ Pregătirii Agenţilor
din Administraţia
Naţională a
Penitenciarelor
TÎRGU-OCNA
15 Penitenciarul cu 31 Penitenciarul cu 47 Baza de
regim de maximă regim de maximă Aprovizionare,
siguranţă siguranţă TÎRGU Gospodărire şi
DROBETA- JIU Reparaţie
TURNU
SEVERIN
16 Penitenciarul cu 32 Penitenciarul cu 48 Subunitatea de Pază
regim de maximă regim de maximă şi Escortare
siguranţă siguranţă Deţinuţi Transferaţi
FOCŞANI TIMIŞOARA
Sursa: Anexa ”Unităţile din subordinea Administraţiei
Naţionale a Penitenciarelor”, din Hotărârea nr. 1849 din 28
octombrie 2004 privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile
Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor
O analiză detaliată a perioadei 1990-2005, cu toate

modificările punctuale ale sistemului penitenciar, o regăsim în
cartea ”Penitenciarele din România la timpul prezent” a domnului
Emilian Stănișor, iar pentru perioada 2005-2015, rapoartele de
activitate anuale ale Administrației Naționale a Penitenciarelor pot
constitui o bună sursă de informație. Din 1990 până în 2015 s-au
depus eforturi deosebite pentru îmbunătățirea sistemului
penitenciar, realizându-se progrese semnificative în toate domeniile
de activitate, de la îmbunătățirea condițiilor de detenție, la sistemul
de reintegrare socială, custodia populației penitenciare,
informatizarea sistemului penitenciar, crearea de noi locuri de
cazare etc. Cu toate acestea, deficitul financiar, a împiedicat
dezvoltarea sistemului la nivelul propus, afectându-se investițiile în
infrastructură, neputându-se acoperi numărul angajaților necesari.

De aici au rezultat și marile probleme ale sistemului precum
supraaglomerarea sau condițiile de deținere care nu sunt în
conformitate cu standardele naționale și europene.
Din anul 1990 pănă în prezent, numărul populației
carcerale a variat foarte mult, aceste valori regăsindu-le în graficul
de mai jos.
An Populație An Populație
carcerală carcerală
1990 26.010 2003 42.815
1991 39.609 2004 39.031
1992 44.011 2005 36.700
1993 44.521 2006 34.038
1994 43.990 2007 29.390
1995 45.309 2008 26.212
1996 42.445 2009 26.716
1997 45.121 2010 28.244
1998 52.149 2011 30.694
1999 49.790 2012 31.817
2000 48.267 2013 33.434
2001 49.840 2014 30.151
2002 48.075
Sursa: ANP (2010). Bilanț anual 2009, 4; ANP (2011).
Document de politică publică privind îmbunătățirea condițiilor de
detenție; ANP (2015). Raport anual 2014, 4.
În ceea ce privește numărul penitenciarelor, acestea au

crescut în perioada 1989-2015, de la 32 la 44, realizându-se
următoarele modificări:
 în 1992 au fost înfiinţate două unităţi penitenciare:
Penitenciarul de Minori și Tineri Craiova și Penitenciarul
de Minori și Tineri Tichileşti;

Penitenciarul Ploieşti și Penitenciarul Spital Dej;
 în 1997 s-au înfiinţat două penitenciare: Penitenciarul
Rahova, Penitenciarul Spital Târgu Ocna
Penitenciarul Spital Colibaşi, Penitenciarul Spital Poarta
Albă;
 în 2000 au fost înfiinţate patru unităţi penitenciare: Centrul
de reeducare Buziaş, Penitenciarul Giurgiu, Penitenciarul
Arad, Penitenciarul Pelendava,
 în 2001 a fost înfiinţată o unitate penitenciară: Centrul de
reeducare Târgu Ocna
 în 2003 a fost înfiinţată o unitate penitenciară: Penitenciarul
Spital Rahova (ANP, 2011: 5)
 în 2012, prin HG 1155/2012, Centrul de Reeducare Găești,
a fost reorganizat în penitenciar cu regim deschis, având o
capacitate de 300 de locuri.
În prezent, în sistemul penitenciar din România se regăsesc
44 de unități, repartizate astfel:
- 33 de peniteniare (Penitenciarul Aiud; Penitenciarul
Arad; Penitenciarul Baia Mare; Penitenciarul Bârcea Mare;
Penitenciarul Bistriţa; Penitenciarul Botoşani; Penitenciarul Brăila;
Penitenciarul Bucureşti-Jilava; Penitenciarul Bucureşti-Rahova;
Penitenciarul Codlea; Penitenciarul Colibaşi; Penitenciarul Craiova;
Penitenciarul de Femei Târgşor; Penitenciarul Drobeta-Turnu
Severin; Penitenciarul Focşani; Penitenciarul Găeşti; Penitenciarul
Galaţi; Penitenciarul Gherla; Penitenciarul Giurgiu; Penitenciarul
Iaşi; Penitenciarul Mărgineni; Penitenciarul Miercurea Ciuc;
Penitenciarul Oradea; Penitenciarul Pelendava; Penitenciarul
Ploieşti; Penitenciarul Poarta Albă; Penitenciarul Satu Mare;
Penitenciarul Slobozia; Penitenciarul Târgu Jiu; Penitenciarul
Târgu Mureş; Penitenciarul Timişoara; Penitenciarul Tulcea;
Penitenciarul Vaslui). Dintre aceste penitenciare, 16 sunt cu regim
semideschis şi deschis; 16 cu regim închis şi de maximă siguranţă
și un penitenciar este pentru femei, iar în alte penitenciare există 6

secții pentru femei;
- 6 penitenciare spital (Penitenciarul-Spital Bucureşti-
Jilava; Penitenciarul-Spital Bucureşti-Rahova; Penitenciarul-Spital
Colibaşi; Penitenciarul-Spital Dej; Penitenciarul-Spital Poarta Albă;
Penitenciarul-Spital Târgu Ocna);
- 3 centre de detenţie (Penitenciarul de Minori și Tineri
Bacău; Penitenciarul de Minori şi Tineri Craiova; Penitenciarul de
Minori şi Tineri Tichileşti);
- 2 centre educative (Centrul de reeducare Buziași; Centrul
de reeducare Târgu Ocna).
Într-un număr de 23 de unități există secții de arest
preventiv (Administrația Națională a Penitenciarelor, 2015: 3).
Pe de altă parte, în subordinea Administrației Naționale a
Penitenciarelor se găsesc și Școala Națională de Pregătire a
Agenților de Penitenciar, Baza de Aprovizionare, Gospodărie și
Reparații și Subunitatea de Pază și Escortare Deținuți.
3.5.2.3.2. Sistemul pedepselor în perioada 1990-2015
Sistemul pedepselor a fost reglementat pănă la 1 septembrie

2009, de Codul penal din 1968, cu modificările ulterioare. Codul de
la 1968, republicat în 1997, față de variantele precedente, nu a adus
decât schimbări superficiale în privința tipurilor de pedepse și
aplicării acestora, pe care le vom prezenta în cele ce urmează. Ca și
în versiunea codului republicată în 1973, nici în Codul Penal
republicat în 1997 nu mai apare pedeapsa cu moartea. De altfel, în
România, prin Decretul-Lege nr. 6 din data de 7 ianuarie 1990,
pedeapsa capitală care era ”prevăzută pentru unele infracțiuni din
Codul penal și legile speciale a fost abolită și s-a înlocuit cu
pedeapsa detențiunii pe viață” (Decretul–Lege nr. 6, 1990: art. 1).
Astfel, în varianta codului penal republicată în 1997 este introdusă
”detențiunea pe viață”, iar pedeapsa maximă a închisorii este
modificată de la 25 la 30 de ani.
Codul Penal republicat în 1997, modifică parțial condițiile

eliberării condiționate, astfel termenele impuse în forma inițială a
codului aplicându-se de această dată pentru infracțiunile din culpă,
iar pentru restul faptelor trebuind executate ”cel puţin două treimi
din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani sau
cel puţin trei pătrimi în cazul închisorii mai mari de 10 ani” (Codul
penal din 1968 republicat în 1997, art. 59). Se aduc unele
modificări și condițiilor impuse pentru aplicarea suspendării
condiționate, în sensul că pedeapsa aplicată trebuia să fie
închisoarea de cel mult 3 ani sau amenda, iar ”infractorul nu a mai
fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni”
(Codul Penal din 1968 republicat în 1997, Art. 81). Suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere își modifică parțial condițiile
în varianta din 1997 a codului, astfel că, aceasta se dispune dacă
”pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 4 ani” și dacă
”infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii
mai mare de un an” cu excepția cazurilor ce nu atrag recidiva
(Codul penal din 1968, republicat în 1997, Art. 861).
Regăsim în Codul penal republicat în 1997 și instituția
executării pedepsei la locul de muncă, prin care instanța putea
dispune munca ”în unitatea în care condamnatul îşi desfăşoară
activitatea sau în altă unitate, în toate cazurile cu acordul scris al
unităţii ”, în condițiile în care ”pedeapsa aplicată este închisoarea
de cel mult 5 ani” și dacă ”acuzatul nu a mai fost condamnat
anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an” exceptând
cazurile care atrag recidiva (Codul penal din 1968 republicat în
1997, Art. 867).
La data de 29 iunie 2004 a fost publicat în Monitorul
Oficial cu numărul 575 un nou Cod penal, iar acesta a intrat în
vigoare la 1 septembrie 2009. Codul din 2004 diferenția pedepsele
aplicate persoanelor fizice, de pedepsele aplicate persoanelor
juridice.
Pedepsele aplicate persoanelor fizice erau de trei tipuri:
principale, complementare şi accesorii. Pedepsele principale se
clasificau în: pedepse principale pentru crime şi pedepse principale

pentru delicte.
”1.Pedepsele principale pentru crime sunt:
-detenţiunea pe viaţă;
-detenţiunea severă între 15 şi 30 de ani;
2.Pedepsele principale pentru delicte sunt:
-închisoarea strictă între un an şi 15 ani;
-închisoarea între 15 zile şi un an;
-amenda sub forma zilelor-amendă, între 5 şi 360 de zile,
fiecare zi fiind socotită între 100.000 lei şi 1.000.000 lei;
-munca în folosul comunităţii, între 100 şi 500 de ore;
3.Pedepsele complementare pentru crime şi delicte sunt:
-interzicerea exerciţiului unor drepturi de la un an la 10
ani;
-degradarea militară;
4.Pedeapsa accesorie pentru crime şi delicte constă în
interzicerea exerciţiului tuturor drepturilor prevăzute ca pedeapsă
complementară”(Codul Penal, 2004: Art.58).
Pentru minorii care răspund penal, Codul Penal din 2004,
intrat în vigoare în 2009 prevedea aproximativ aceleași măsuri ca și
fostul Cod, cu excepția libertății sub supraveghere severă, care a
fost introdusă suplimentar (Codul Penal, 2004: Art. 114,115).
În privința măsurilor asiguratorii prevăzute de Codul Penal
din 2004, acestea coincid cu cele existente în legislația anterioară,
fiind adaugată în plus o nouă măsură și anume interdicţia de a
reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată (Codul Penal,
2004: Art. 129).
În regulile generale privind executarea pedepsei privative
de libertate se specifică faptul că ”executarea pedepselor principale
privative de libertate se bazează pe sistemul progresiv”,
condamnaţii având posibilitatea să treacă dintr-un regim de
executare în altul, iar pedepsele privative de libertate se execută
într-unul dintre următoarele regimuri: de maximă siguranţă; închis;
semideschis; deschis. Toate aceste regimuri de execuție ale
pedepselor ”se bazau pe posibilitatea condamnaţilor de a presta o

muncă utilă (remunerată, cu excepția treburilor gospodărești), dacă
erau apte de muncă, pe educarea condamnaţilor, pe respectarea de
către aceştia a disciplinei muncii şi a ordinii interioare a locurilor de
deţinere, precum şi pe stimularea şi recompensarea celor stăruitori
în muncă, disciplinaţi şi care dădeau dovezi temeinice de
îndreptare”, toate acțiunile folosite trebuind să aibă ca efect
reintegrarea în societate a celor condamnaţi şi totodată să conducă
la prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni (Codul Penal, 2004: Art.
60).
Pedeapsa muncii în folosul comunității, putea fi dispusă
numai cu consimțământul inculpatului, ”dacă legea prevedea pentru
un delict pedeapsa închisorii sau a închisorii stricte de cel mult 3
ani” și astfel ”instanţa putea dispune în locul pedepsei privative de
libertate executarea unei munci neremunerate în folosul
comunităţii, pe o durată de cel puţin 100 de ore și maxim 300 de
ore, în cazul în care legea prevedea pedeapsa închisorii sau maxim
500 de ore, în cazul în care legea prevedea pedeapsa închisorii
stricte de cel mult 3 ani”(Codul Penal, 2004: Art. 70).
Codul penal din 2004 reglementa instituția liberării
condiţionate a condamnatului la pedeapsa închisorii, a închisorii
stricte şi a detenţiunii severe, stabilind faptul că aceasta se aplica
după executarea a minim ”două treimi din pedeapsa închisorii ori a
închisorii stricte sau trei pătrimi din pedeapsa detenţiunii severe”,
iar pentru minori după executarea unei treimi din pedeapsă, aceasta
aprobându-se pentru persoanele stăruitoare în muncă, disciplinate,
care dădeau dovezi temeinice de îndreptare (Codul Penal, 2004:
Art. 71). Pentru condamnații la pedeapsa detențiunii pe viață,
liberarea condiționată se aplica ”în mod excepţional, după
executarea efectivă a 20 de ani de detenţiune” sau 15 ani pentru
persoanele cu vârsta peste 60 de ani (Codul Penal, 2004: Art. 72).
Instituția suspendării condiţionate a executării pedepsei
aplicate persoanei fizice, prevăzută de Codul Penal din 2004, se
putea dispune de instanţă dacă ”pedeapsa aplicată pentru delict este
închisoare sau închisoarea strictă de cel mult 5 ani sau zile-

amendă”, ”făptuitorul nu a mai fost condamnat anterior la o
pedeapsă privativă de libertate în afară de cazul când condamnarea
intră în unul din cazurile” prevăzute pentru condamnările care nu
atrag starea de recidivă” și ”se apreciază că scopul pedepsei poate fi
atins chiar fără executarea acesteia” (Codul Penal, 2004: Art. 95).
De asemenea întâlnim și instituția suspendării executării
pedepsei sub supraveghere aplicate persoanei fizice, care se
dispunea dacă ”pedeapsa aplicată pentru delict era închisoarea sau
închisoarea strictă de cel mult 7 ani”, ”făptuitorul nu a mai fost
condamnat anterior la pedeapsa detenţiunii sau a închisorii stricte
ori a fost condamnat la pedeapsa închisorii sau a închisorii stricte
de cel mult 2 ani, în afară de cazul când condamnarea ”nu
constituie caz de recidivă” și ”se aprecia, ţinând seama de persoana
condamnatului şi de comportamentul său după comiterea faptei, că
pronunţarea condamnării constituia un avertisment pentru acesta şi,
chiar fără executarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvârşi
infracţiuni” (Codul Penal, 2004: Art. 101). Instanțele din România
puteau aplica și suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
cu obligaţia condamnatului de a efectua o muncă în folosul
comunităţii, pentru o perioadă de cel mult 300 de ore (Codul Penal,
2004: Art. 107).
Două noi instituții introduse în Codul penal din 2004 sunt:
renunţarea la pedeapsă şi amânarea aplicării pedepsei pentru
persoana fizică. În cazul renunțării la pedeapsă, ”instanţa poate să
nu aplice nicio pedeapsă inculpatului care nu a avut antecedente
penale, a acoperit prejudiciul cauzat şi a dat dovezi temeinice că se
poate îndrepta chiar fără aplicarea unei pedepse” (Codul Penal,
2004: Art. 108). Amânarea aplicării pedepsei se poate aplica doar în
cazul infracţiunilor ”pentru care legea prevede pedeapsa închisorii
sau a închisorii stricte de cel mult 5 ani” și în condițiile îndeplinite
în cazul renunțării la pedeapsă, descrise anterior. Efectul amânării
pedepsei, în cazul în care inculpatul a avut o conduită
corespunzătoare este acela al neaplicării pedepsei (Codul Penal,

2004: Art. 109).
Legea 275/2006 privind executarea pedepselor şi a
măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal,
publicată în Monitorul Oficial cu numărul 627 din data de 20
iulie 2006 și abrogată prin Legea 254/2013, a reglementat condițiile
de executare a pedepselor în România, în perioada octombrie 2006
până în februarie 2014.
Actul normativ din 2006 a fost cel care și-a propus
ridicarea sistemului penitenciar românesc la nivelul standardelor
europene prevăzute de Recomandarea Comitetului de Miniștri ai
statelor Membre, referitoare la Regulile Penitenciare Europene Rec.
(2006/2) prin aceasta introducându-se de altfel instituțiile
”judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de
libertate şi judecătorului delegat la compartimentul de executări
penale” și cea a ”personalizării regimului de executare a pedepselor
privative de libertate”.
Legea impunea principiile executării pedepselor (cel al
respectării demnității umane, interzicerea supunerii la tortură,
tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente și
interzicerea discriminării în executarea pedepselor), reglementa
condițiile de detenție, drepturile și obligațiile deținuților, condițiile
muncii prestate, activitățile desfășurate în penitenciar,
recompensele, abaterile și sancțiunile disciplinare, stabilea
condițiile de executare a pedepsei amenzii, măsurilor de
supraveghere şi a obligaţiilor dispuse de instanţă, precum și
executarea pedepselor privative de libertate. Totodată, legea face
diferențierea între penitenciarele cu regim normal, numite
penitenciare și penitenciare speciale (penitenciare pentru minori şi
tineri; penitenciare pentru femei și penitenciare-spital) și
evidențiază separarea secțiilor de arest preventiv. De asemenea se
face distincția între regimurile de executare a pedepselor privative
de libertate și anume: regim de maximă siguranţă; regim închis;
semideschis și deschis (Legea 275 privind executarea pedepselor şi
a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal,

2006: Art. 1-74).
Codul Penal din 17 iulie 2009, intrat în vigoare la 1
februarie 2014, face diferențierea între pedeapsa principală,
pedeapsa accesorie și pedepsa complementară.
1. Pedepsele principale sunt:
- detenţiunea pe viaţă;
- închisoarea (de la 15 zile la 30 de ani);
- amenda (”Cuantumul amenzii se stabileşte prin
sistemul zilelor-amendă. Suma corespunzătoare unei zile-amendă,
cuprinsă între 10 lei şi 500 lei, se înmulţeşte cu numărul zilelor-
amendă, care este cuprins între 30 de zile şi 400 de zile”. În cazul în
care amenda nu este achitată cu rea-credință, acesta se înlocuiește
cu pedeapsa închisorii, iar dacă amenda nu poate fi achitată din
cauze neimputabile condamnatului, amenda se înlocuiește cu
obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii)
(Codul Penal, 2009: Art. 53, 60, 61, 63, 64).
2. Pedeapsa accesorie (”constă în interzicerea exercitării
unor drepturi, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare şi până la executarea sau considerarea ca executată a
pedepsei privative de libertate”) (Codul Penal, 2009: Art. 54).
3. Pedepsele complementare sunt:
-interzicerea exercitării unor drepturi (”dreptul de a fi ales
în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a
ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul
străinului de a se afla pe teritoriul României; dreptul de a alege;
drepturile părinteşti; dreptul de a fi tutore sau curator; dreptul de a
ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura
activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii; dreptul
de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme; dreptul de a
conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă; dreptul
de a părăsi teritoriul României; dreptul de a ocupa o funcţie de
conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public; dreptul
de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă;dreptul de a se
afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale

ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă; dreptul de a
comunica cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia, cu
persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane,
stabilite de instanţă, ori de a se apropia de acestea;dreptul de a se
apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde
victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de
instanţa de judecată”) (Codul Penal, 2009: Art. 66);
-degradarea militară;
-publicarea hotărârii de condamnare (Codul Penal, 2009:
Art. 55).
Pentru minorii care răspund penal, actuala legislație penală
prevede două tipuri de măsuri: Măsurile educative neprivative de
libertate (”stagiul de formare civică; supravegherea; consemnarea
la sfârşit de săptămână; asistarea zilnică) și Măsurile educative
privative de libertate (”internarea într-un centru educativ;
internarea într-un centru de detenţie”) (Codul Penal, 2009: Art.
115).
Măsurile de siguranță dispuse de instanță sunt ”obligarea la
tratament medical; internarea medicală; interzicerea ocupării unei
funcţii sau a exercitării unei profesii; confiscarea specială;
confiscarea extinsă” (Codul penal, 2009: Art. 108).
În actualul Cod Penal regăsim, la fel ca și în codul anterior
instituția renunțării la pedeapsă, dar modificată, astfel că aceasta se
aplică atunci când ”infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate
redusă, având în vedere natura şi întinderea urmărilor produse,
mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost comisă,
motivul şi scopul urmărit” și ”în raport de persoana infractorului, de
conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse
de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor
infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa
apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza
consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia”. În cazul
renunțării la pedeapsă, învinuitul ”nu este supus niciunei decăderi,
interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea

săvârşită” instanța aplicând doar un avertisment persoanei (Codul
Penal, 2009: Art. 80-82).
Totodată regăsim și instituția anulării pedepsei, modificată
în raport cu reglementarea anterioară, astfel că ea se aplică dacă
”pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, este
amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani”; dacă ”pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este mai mică de 7
ani și dacă infractorul nu s-a sustras de la urmărire penală ori
judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a
identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a
participanţilor”; dacă ”infractorul nu a mai fost condamnat anterior
la pedeapsa închisorii, cu excepţia cazurilor când nu se consideră
recidivă sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit
termenul de reabilitare”; când ”infractorul şi-a manifestat acordul
de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii” și se ia de
asemenea în considerare ”conduita avută de o persoană anterior
săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de aceasta pentru
înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de
posibilităţile sale de îndreptare”. În condițiile îndeplinirii condițiilor
impuse de instanță în cei doi ani de supraveghere, făptuitorului ”nu
i se mai aplică pedeapsa şi nu este supus niciunei decăderi,
interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea
săvârşită” (Codul Penal, 2009: Art. 83, 90).
În actualul Cod Penal, pentru aplicarea instituției
suspendării executării pedepsei sub supraveghere trebuie
îndeplinite următoarele condiții: ”pedeapsa aplicată, inclusiv în caz
de concurs de infracţiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani”;
”infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii
mai mare de un an, cu excepţia cazurilor” care nu atrag recidiva
”sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de
reabilitare”;”infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă
neremunerată în folosul comunităţii” și ”în raport de persoana
infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de
eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea

consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de
îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea pedepsei este suficientă
şi, chiar fără executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite
alte infracţiuni, însă este necesară supravegherea conduitei sale
pentru o perioadă determinată”. Când pedeapsa închisorii este
însoţită de pedeapsa amenzii, aceasta se execută (Codul Penal,
2009: Art. 91).
Regăsim în prezent instituția liberării condiționate în cazul
pedepsei pe viață dacă ”cel condamnat a executat efectiv 20 de ani
de detenţiune”;”a avut o bună conduită pe toată durata executării
pedepsei”;”a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin
hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a
avut nicio posibilitate să le îndeplinească” și ”instanţa are
convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate
reintegra în societate” (Codul Penal, 2009: Art. 100). Pentru
condamnații la pedeapsa închisorii, liberarea condiționată este
dispusă atunci când ”cel condamnat a executat cel puţin două treimi
din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani, sau
cel puţin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de
ani, în cazul închisorii mai mari de 10 ani”; condamnatul ”se află în
executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis”;”a îndeplinit
integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare,
afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le
îndeplinească” și ”instanţa are convingerea că persoana condamnată
s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate. Pentru ”cazul
condamnatului care a împlinit vârsta de 60 de ani, se poate dispune
liberarea condiţionată, după executarea efectivă a jumătate din
durata pedepsei, în cazul închisorii ce nu depăşeşte 10 ani, sau a cel
puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii mai mari
de 10 ani” (Codul Penal, 2009: Art. 100).
Începând cu luna februarie 2014, condițiile de executare a
pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de
libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal,
sunt reglementate prin Legea 253 din 19 iulie 2013, publicată în

Monitorul Oficial nr. 513 din 14 august 2013.
Condițiile de executare ale pedepselor și a măsurilor
privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul
procesului penal, sunt reglementate începând cu februarie 2014,
prin Legea 254 din 19 iulie 2013, publicată în Monitorul Oficial nr.
514 din data de 14 august 2013. Legea conține unele modificări față
de legea precedentă (Legea nr. 275/2006), realizate în scopul
adaptării la noile reglementări penale.
Actuala lege divizează locurile de executare ale pedepselor
privative de libertate în ”penitenciare” și ”penitenciare speciale”
(pentru tineri, pentru femei și penitenciare-spital), indicând totodată
organizarea ”secțiilor speciale de executare a măsurilor educative
privative de libertate” și a ”secțiilor de arestare preventivă” din
cadrul penitenciarelor (Legea 254, 2013: Art. 11-14). Mai mult,
legea prevede posibilitatea stabilirii, prin ordin al ministrului, a
unor penitenciare cu rol de coordonare a penitenciarelor dintr-o
zonă geografică. În prezent, există opt unități cu rol de coordonare,
câte una pentru fiecare regiune de dezvoltare, astfel: Iași pentru
Nord-Est, Poarta Albă pentru Sud-Est, Mărgineni pentru Sud
Muntenia, Craiova pentru Sud-Vest Oltenia, Timișoara pentru Vest,
Gherla pentru Nord-Vest, Aiud pentru Centru și București Rahova
pentru București Ilfov (ANP, 2015).
Stabilirea, individualizarea şi schimbarea regimului de
executare a pedepselor privative de libertate sunt realizate de către
o comisie ce este constituită la nivelul fiecărui penitenciar. Această
comisie își desfășoară activitatea o dată pe săptămână și este
formată din ”directorul penitenciarului, care este şi preşedintele
comisiei, şeful serviciului sau biroului pentru aplicarea regimurilor
şi şeful serviciului sau biroului educaţie ori şeful serviciului sau
biroului asistenţă psihosocială” (Legea 254, 2013: Art.32, Alin. 1).
Regimul de executare a pedepsei privative de libertate se stabileşte
de către comisie la prima întrunire a acesteia, după terminarea
perioadei de carantină şi observare sau după aplicarea regimului
provizoriu, luându-se în calcul ”durata pedepsei privative de

libertate; gradul de risc al persoanei condamnate; antecedentele
penale; vârsta şi starea de sănătate ale persoanei condamnate;
conduita persoanei condamnate, pozitivă sau negativă; nevoile
identificate şi abilităţile persoanei condamnate, necesare includerii
în programe educaţionale, de asistenţă psihologică şi asistenţă
socială; disponibilitatea persoanei condamnate de a presta muncă şi
de a participa la activităţi educative, culturale, terapeutice, de
consiliere psihologică şi asistenţă socială, moral-religioase, instruire
şcolară şi formare profesională” (Legea 254, 2013: Art.39, Alin. 1-
Alin. 2). Împotriva modului de stabilire a regimului de executare,
”persoana condamnată poate formula plângere la judecătorul de
supraveghere a privării de libertate, în termen de 3 zile de la data la
care i s-a comunicat decizia de stabilire a regimului de executare a
pedepselor privative de libertate” (Legea 254, 2013: Art.39, Alin.
3). Judecătorul de supraveghere a privării de libertate soluţionează
plângerea în termen de 10 zile de la data primirii acesteia, iar
încheierea, care este executorie, se comunică persoanei condamnate
și penitenciarului în 3 zile de la data pronunțării (Legea 254, 2013:
Art.39, Alin. 6-7). Împotriva încheierii formulate se poate depune
”contestaţie la judecătoria în a cărei circumscripţie se află
penitenciarul, în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii”
(Legea 254, 2013: Art.39, Alin. 10).
Schimbarea regimului de executare a pedepselor privative
de libertate se dispune de comisia penitenciarului, care trebuie să
analizeze conduita persoanei condamnate şi eforturile pentru
reintegrare socială, întocmind un raport care se aduce la cunoştinţa
persoanei condamnate, sub semnătură ”după executarea a 6 ani şi 6
luni, în cazul pedepselor cu detenţiunea pe viaţă, şi a unei cincimi
din durata pedepsei cu închisoarea, precum şi în situaţiile ce au dus
la neaplicarea regimului de maximă siguranță” ( Legea 254, 2013:
Art.40, Alin. 2). Comisia ”va dispune schimbarea regimului de
maximă siguranţă în regim închis în cazul persoanelor condamnate
care au împlinit vârsta de 65 de ani” (Legea 254, 2013: Art. 40,
Alin. 3), iar pentru restul de cazuri poate dispune menținerea sau
schimbarea în regimul imediat inferior ca grad de severitate sau
într-unul mai sever, pentru aceste din urmă cazuri, evaluarea fiind
periodică, dar temenul neputând să fie mai mare de un an.
Hotărârea de schimbare a regimului de executare a pedepselor
privative de libertate se comunică persoanei condamnate, împotriva
acestei hotărâri comisia putând ”formula plângere la judecătorul de
supraveghere a privării de libertate, în termen de 3 zile de la data la
care i s-a comunicat hotărârea” (Legea 254, 2013: Art. 40, Alin.
11). Judecătorul de supraveghere a privării de libertate soluţionează
plângerea în termen de 10 zile de la data primirii acesteia şi
pronunţă soluția, prin încheiere motivată, iar încheierea, având titlu
executoriu, se transmite în maxim 3 zile penitenciarului și
petentului (Legea 254, 2013: Art. 40, Alin. 13-15). ”Împotriva
încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate,
persoana condamnată şi administraţia penitenciarului pot formula
contestaţie la judecătoria în a cărei circumscripţie se află
penitenciarul, în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii”
(Legea 254, 2013: Art. 40, Alin. 18).
În ceea ce privește regimurile de executare a pedepselor
privative de libertate, legislația națională stabilește următoarele
tipuri de regimuri:
- Regimul de maximă siguranţă;
- Regimul închis;
- Regimul semideschis;
- Regimul deschis.
Regimul de maximă siguranţă
Regimul de maximă siguranţă se poate aplica iniţial
”persoanelor condamnate la pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi
persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 13 ani,
precum şi celor care prezintă risc pentru siguranţa penitenciarului”
(Legea 254, 2013: Art. 34, Alin.1). În cazuri excepționale, ”natura
şi modul de săvârşire a infracţiunii, precum şi persoana
condamnatului pot determina includerea persoanei condamnate în
regimul închis” (Legea 254, 2013: Art. 34, Alin. 3). Deținuții care
execută pedeapsa în regim de maximă siguranţă sunt supuși ”unor
măsuri stricte de pază, supraveghere şi escortare, sunt cazate, de
regulă, individual, prestează muncă şi desfăşoară activităţi
educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi
asistenţă socială, moral-religioase, instruire şcolară şi formare
profesională, în grupuri mici, în spaţii anume stabilite în interiorul
penitenciarului, sub supraveghere continuă” (Legea 254, 2013: Art.
34, Alin. 4).
Regimul de maximă siguranţă nu se aplică pentru
următoarele categorii de deținuți:
”a) care au împlinit vârsta de 65 de ani;
b) femeilor însărcinate sau care au în îngrijire un copil în vârstă de
până la un an;
c) persoanelor încadrate în gradul I de invaliditate, precum şi celor
cu afecţiuni locomotorii grave” (Legea 254, 2013: Art. 35, Alin. 1).
Toate aceste categorii de persoane sunt încarcerate în sistemul
regimului închis, excepție făcând cazurile în care ”persoanele
condamnate prezintă risc pentru siguranţa penitenciarului” (Legea
254, 2013: Art. 35, Alin. 4).
Regimul închis
Regimul închis este aplicat iniţial ”persoanelor condamnate
la pedeapsa închisorii mai mare de 3 ani, dar care nu depăşeşte 13
ani” (Legea 254, 2013: Art. 36, Alin. 1). Prin excepție, ”natura şi
modul de săvârşire a infracţiunii, persoana condamnatului, precum
şi comportarea acesteia până la stabilirea regimului de executare
pot determina includerea persoanei condamnate” în regimul de
executare semideschis sau de maximă siguranță (Legea 254, 2013:
Art. 36, Alin. 2). Deținuții care execută pedeapsa privativă de
libertate în regim închis ”sunt cazați, de regulă, în comun, prestează
muncă şi desfăşoară activităţi educative, culturale, terapeutice, de
consiliere psihologică şi asistenţă socială, moral-religioase, instruire
şcolară şi formare profesională, în grupuri, în interiorul
penitenciarului, sub pază şi supraveghere” (Legea 254, 2013: Art.
36, Alin. 3). Aceste persoane ”pot presta munca şi pot desfăşura
activităţi educative şi culturale în afara penitenciarului, sub pază şi
supraveghere continuă, cu aprobarea directorului penitenciarului”
(Legea 254, 2013: Art. 36, Alin. 4).
Regimul semideschis
Regimul semideschis este aplicat iniţial persoanelor ce au
fost ”condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care
nu depăşeşte 3 ani” (Legea 254, 2013: Art. 37, Alin. 1). În cazuri
excepționale, ”natura şi modul de săvârşire a infracţiunii, persoana
condamnatului, precum şi comportarea acesteia până la stabilirea
regimului de executare pot determina includerea persoanei
condamnate” în regimul deschis sau regimul închis (Legea 254,
2013: Art. 37, Alin. 2). Deținuții ce sunt încadrați în regimul
semideschis ”sunt cazați în comun, se pot deplasa neînsoţiți în zone
prestabilite din interiorul penitenciarului, prestează muncă şi
desfăşoară activităţi educative, culturale, terapeutice, de consiliere
psihologică şi asistenţă socială, moral-religioase, instruire şcolară şi
formare profesională, sub supraveghere, în grupuri, în spaţii din
interiorul penitenciarului care rămân deschise în timpul zilei, în
condițiile stabilite” (Legea 254, 2013: Art. 37, Alin. 3). Aceste
persoane ”pot presta muncă şi desfăşura activităţi educative,
culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială,
moral-religioase, instruire şcolară şi formare profesională, în afara
penitenciarului, sub supraveghere inclusiv electronică” (Legea 254,
2013: Art. 37, Alin. 4).
Regimul deschis
Regimul deschis este aplicat iniţial acelor persoane
”condamnate la pedeapsa închisorii de cel mult un an” (Legea 254,
2013: Art. 38, Alin. 1). Prin excepție ”natura şi modul de săvârşire
a infracţiunii, persoana condamnatului, precum şi comportarea
acesteia până la stabilirea regimului de executare pot determina
includerea persoanei condamnate în regimul de executare
semideschis” (Legea 254, 2013: Art. 38, Alin. 2). În cadrul acestui
tip de executare a pedepsei, deținuții sunt cazați ”în comun, se pot
deplasa neînsoţiți în zone prestabilite din interiorul penitenciarului,

pot presta munca şi pot desfăşura activităţi educative, culturale,
terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială, moral-
religioase, instruire şcolară şi formare profesională, în afara
penitenciarului, fără supraveghere, în condiţiile stabilite” (Legea
254, 2013: Art. 38, Alin. 3).
Legea 254/2013 prevede individualizarea regimului de
executare a pedepselor privative de libertate, de către comisia
penitenciarului ”în funcţie de durata condamnării, conduita,
personalitatea, gradul de risc, vârsta, starea de sănătate, nevoile
identificate şi posibilităţile de reintegrare socială a persoanei
condamnate” (Legea 254, 2013: Art. 41, Alin. 1), iar deținutul este
inclus, în funcție de factorii specificați anterior în ”activităţi
educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi
asistenţă socială, moral-religioase, instruire şcolară şi formare
profesională” (Legea 254, 2013: Art. 41, Alin. 1), iar tinerii până în
21 de ani, ”sunt incluşi, pe durata executării pedepsei, în programe
speciale educaţionale, de asistenţă psihologică şi asistenţă socială,
în funcţie de vârsta şi de personalitatea fiecăruia” (Legea 254,
2013: Art. 42, Alin. 1), la mutarea într-un penitenciar de adulți fiind
reevaluate nevoile de educaţie şi asistenţă psihosocială ale
persoanei condamnate.
RESPECTAREA DREPTURILOR Capitolul
PERSOANELOR DEȚINUTE ÎN IV
SISTEMUL PENITENCIAR
ROMÂNESC
4.1. Noțiuni introductive
Deținuților trebuie să li se respecte drepturile precum

oricărei alte persoane, luându-se în considerare, desigur, limitele
impuse de regimul detenției și de dispozițiile hotărârilor
judecătorești.
Atunci când dezbatem subiectul ”drepturilor omului” ne
referim la drepturile inerente oricărei ființe umane și impuse prin
documentele emise de instituțiile internaționale, pornind de la
Declarația Universală a Drepturilor Omului emisă de Organizația
Națiunilor Unite în 1948 și de la Convenția Europeană pentru
Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale emisă de
Consiliul Europei în 1950 și ajungând la actele normative ale
fiecărui stat. Aceste drepturi aparțin oricărei persoane și ele sunt
indivizibile, interconectate și interdependente.
În sensul respectării drepturilor persoanelor deținute,
considerate ca aparținând categoriilor grupurilor vulnerabile, la
nivel internațional, european și național au fost impuse o serie de
standarde, care oferă certitudinea tratării acestora în mod corect și
just.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, la nivel
internațional au avut loc importante reforme în domeniul sistemului
de detenție.
Astfel, odată cu aprobarea Regulilor Standard Minime

pentru Tratamentul Deținuților, emise de Organizația Națiunilor
Unite în 1955 și a Regulilor Standard Minime pentru Tratamentul
Deținuților, aprobate de Consiliul Europei în 1973, politicile penale
și cele privind sistemul penitenciar în statele membre, au fost
influențate de standardele conținute de aceste reglementări.
La nivel european, dinamica schimbărilor sociale și nivelul
tot mai crescut de dezvoltare a problematicii drepturilor omului, a
determinat elaborarea unui număr considerabil de norme, în
principal recomandări, dintre care, cea care a determinat cele mai
importante schimbări în domeniul penitenciar este Recomandarea
Rec(2006)2, referitoare la Regulile Penitenciare Europene (Ilie,
2014: 114).
4.2. Documente legislative relevante în domeniul

drepturilor persoanelor private de libertate
În anul 1955, la Geneva, au fost adoptate în cadrul Primului

Congres al Națiunilor Unite pentru Prevenirea Criminalității și
Tratamentul Infractorilor, ”Regulile Standard Minime ale
Națiunilor Unite pentru Tratamentul Deținuților” (Standard
Minimum Rules for the Treatment of Prisoners). Acest document a
fost aprobat de Consiliul Economic și Social prin Rezoluția 663
C(XXIV) din 1957 și Rezoluția 2076(LXII) din 1977 și
promovează principiile și bunele practici în domeniul
managementului instituțiilor de detenție și al tratamentului
deținuților. Principiul de bază al acestor reguli este cel al
nediscriminării, astfel fiind precizat faptul că nu se va face ”nicio
discriminare pe motiv de rasă, culoare, gen, limbă, religie, opinii
politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială,
proprietate, naștere sau orice alt statut”(Standard Minimum Rules
for the Treatment of Prisoners, 1955: Art. 1).
În cadrul primei părți a acestui document, se regăsesc

Regulile de aplicare generală și sunt descrise condițiile de care
instituțiile penitenciare trebuie să țină cont:
 Deținerea registrului conținând informații despre
persoanele încarcerate;
 Condițiile separării deținuților în funcție de gen, vârstă
(minori/adulți), dosar penal, motivul detenței, precum și
necesităţile tratamentului;
 Întreținere (este recomandată ocuparea unei celule de
către o singură persoană; curățenia în locul de
încarcerare; iluminarea adecvată a celulelor etc.);
 Igiena personală (menţinerea aspectului compatibil cu
respectul de sine);
 Îmbrăcămintea şi lenjeria de pat (trebuie să fie curate şi
păstrate în condiţii decente);
 Hrana (trebuie respectate orele, hrana trebuie să aibă
valoare nutritivă adecvată pentru sănătate și apa trebuie
să fie potabilă);
 Exerciţiile fizice şi sportul (minim o oră de exerciţii
fizice şi sport în aer liber);
 Serviciile medicale (obligativitatea existenței a minim
un punct de deservire medicală; persoanele bolnave,
care au nevoie de un tratament special, trebuie să fie
transferate în instituţii specializate etc);
 Disciplina şi pedeapsa (interzicerea pedepselor
degradante şi inumane etc.);
 Instrumentele de constrângere (interzicea folosirii unor
instrumente precum cămășile de forță, lanțurile sau
cătuşele);
 Informaţii pentru deţinuţi şi acceptarea plângerilor din
partea lor;
 Contactul cu lumea din exterior (programul de vizite al
familiei, prietenilor etc.);
 Cărţile (obligativitatea existenței unei biblioteci);

 Religia (invitarea sau angajarea unui preot);
 Păstrarea proprietăţii deţinutului (banii, lucrurile de preţ
şi alte obiecte aparţinând deţinutului trebuie să fie
păstrate, sub inventar, într-un loc sigur și restituite în
momentul eliberării);
 Notificările privind decesul, boala, transferul (dreptul
familiei de a fi informată în legătură cu cazurile de
deces, boală sau transfer al persoanei deținute și dreptul
deținutului de a fi informat în cazul bolii sau decesului
unei rude apropiate și chiar de a vizita aceste persoane
în codiții speciale);
 Transferul deţinuţilor (apărarea persoanei transferate de
insulte, publicitate și folosirea unor mijloace de
transport care să fie dotate corespunzător, astfel încât să
nu creeze greutăți fizice);
 Personalul instituţional (personal selectat astfel încât să
îndeplinească condițiile corespunzătoare muncii pe care
trebuie s-o presteze etc);
 Inspecţia (necesitatea unor inspecții regulate ale
instituțiilor penale, realizate de inspectori calificați în
acest domeniu) (Standard Minimum Rules for the
Treatment of Prisoners, 1955: Art. 1-9).
Un alt document care a influențat domeniul detenției la
nivel mondial este Convenția împotriva Torturii sau altor
Tratamente sau Pedepse Crude, Inumane sau Degradante
(Convention against Torture and Other Cruel, Inhuman or
Degrading Treatment or Punishment) adoptată prin Rezoluția
Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite nr. 39/46 din
1984 și intrată în vigoare la data de 26 iunie 1987. Conform
articolului 1 din Convenție, prin tortură de înțelege ”orice fel de act
ce poate provoca unei persoane, cu intentie, o durere sau o suferință
puternică, psihică sau fizică, în special cu scopul de a obține de la
respectiva persoană sau de la o terță persoană, informații sau
declarații, de a o pedepsi pentru un fapt pe care aceasta sau o terță

persoană l-a înfăptuit sau este banuită că l-ar fi comis, de a o
intimida sau de a face presiuni asupra persoanei sau terței persoane,
sau pentru orice alt motiv care are la bază o formă de discriminare,
indiferent care ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de
suferințe sunt cauzate de un agent al autorității publice sau de orice
persoană ce acționează cu titlu oficial sau la instigarea sau cu
consimțământul expres sau tacit al unor astfel de persoane. Acest
termen nu se referă la durerea sau suferințele ce rezultă exclusiv din
sancțiuni legale, inerente acestor sancțiuni sau ocazionate de ele”
(Convention against Torture and Other Cruel, Inhuman or
Degrading Treatment or Punishment, 1984: Art. 1). Prin această
Convenție se instituie totodată un Comitet împotriva Torturii ale
cărui funcții sunt definite în același document (Convention against
Torture and Other Cruel, Inhuman or Degrading Treatment or
Punishment, 1984: art. 17).
La nivel european, luând în considerare situația de fapt
existentă în regiune, Consiliul Europei a adoptat în anul 1973, prin
Rezoluția (73)5, Regulile Standard Minime pentru Tratamentul
Deținuților, care reprezintă o reiterare a regulilor adoptate de
Organizația Națiunilor Unite în 1955.
După anul 1973, au fost emise mai multe Recomandări
pentru statele membre ale Comunității Europene, precum:
Recomandarea R(75)25 privind munca în penitenciare,
Recomandarea R(76)10 privind unele măsuri alternative la
pedeapsa închisorii; Recomandările R (79)14 și R (82)16 privind
liberarea din penitenciare.
În anul 1987, Comitetul de Ministri, odată cu lărgirea
numărului de state membre, a adoptat prin Recomandarea nr.
R(87)3, Regulile Europene pentru Penitenciare, care au reformulat
parțial Regulile Standard Minime pentru Tratamentul Deținuților,
aprobate prin Rezoluția (73)5, luând în considerare importanța
stabilirii unor principii și scopuri comune în cadrul politicilor
penale ale statelor europene (Recomandarea Comitetului de

Miniștri R (87)3, 1987: Art. 1).
După anul 1987, Comitetul de Miniștri al Consiliului
Europei, a adoptat un număr semnificativ de Recomandări în
domeniul sistemului de detenție, astfel:
 Recomandările R(88)13 și R(92)18 privind aplicarea
Convenţiei referitoare la transferul persoanelor
condamnate;
 RecomandărileR(89)12 și R(2003)20 privind educația
în penitenciare;
 Recomandarea nr. R(92)16 privind regulile europene
vizând sancțiunile și măsurile comunitare;
 Recomandarea nr. R(93)6 privind închisoarea și
aspectele criminologice ale controlului bolilor
transmisibile, inclusiv SIDA şi alte aspecte privind
sănătatea populaţiei penitenciare;
 Recomandarea nr. R(97)12 privind personalul implicat
în implementarea sancțiunilor și a măsurilor;
 Recomandarea nr. R(98)7 privind aspecte etice şi
organizatorice ale asistenţei medicale în penitenciare;
 Recomandarea nr. R(99)22 privind supraaglomerarea
din penitenciare și inflația populației penitenciare;
 Recomandarea Rec(2000)22 privind implementarea
regulilor europene vizând sancțiunile și măsurile
comunitare;
 Recomandarea Rec(2003)22 privind eliberarea
condiționată;
 Recomandarea Rec(2003)23 privind managementul de
către personalul penitenciar a condamnărilor pe viaţă şi
a celor de lungă durată;
 Recomandarea Rec(2006)2 privind Regulile din
Penitenciarele Europene (Council of Europe, 2006:
102-103).
Trebuie menționat faptul că, începând cu anul 1990,

Comitetul pentru Prevenirea Torturii și Tratamentelor sau
Pedepselor Inumane sau Degradante, a realizat de mai multe ori
vizite în statele membre, publicând rapoarte în ceea ce privește
condițiile de detenție și emițând totodată recomandări.
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
admis și judecat tot mai multe dosare având cauze ce vizează
încălcarea drepturilor persoanelor deținute.
La nivelul României, regimul de detenție este reglementat
de o multitudine de acte normative, începând cu Constituția, Codul
Penal, Codul de Procedură Penală, Legea nr. 254/2013 privind
executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare
în cursul procesului penal și continuând cu aproximativ o sută de
alte legi, hotărâri ale Guvernului, ordonanțe ale Guvernului, ordine
ministeriale, decizii ale directorului general al Administrației
Naționale a Penitenciarelor, nomenclatoare și instrucțiuni.
În aceste documente legislative, regăsim reglementate o
serie de drepturi, ce sunt impuse de normele internaționale. Unele
dintre drepturile fundamentale ale persoanelor condamnate le
întâlnim în capitolul V al Legii 254 din 2013 privind executarea
pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele
judiciare în cursul procesului penal, astfel:
1. Libertatea conştiinţei, a opiniilor şi libertatea credinţelor
religioase (Pot participa la servicii sau întruniri religioase
organizate în penitenciare, pot primi vizite ale
reprezentanţilor cultului respectiv şi pot procura şi deţine
publicaţii cu caracter religios, precum şi obiecte de cult)
(art. 58);
2. Dreptul la informaţie (Accesul la informaţiile de interes
public/ Accesul la publicaţii, emisiuni radiofonice şi
televizate sau prin orice alte mijloace autorizate/
Permisiunea comunicării cu mass-media, cu respectarea
măsurilor de siguranță) (art. 59);
3. Dreptul la consultarea documentelor cu caracter personal

(Persoana condamnată, apărătorul acesteia sau oricare altă
persoană, cu acordul scris al persoanei condamnate, are
acces la dosarul individual și poate obține, contra cost,
fotocopii ale documentelor din dosarul individual) (art. 60);
4. Accesul la dispoziţiile legale şi documentele privind
executarea pedepselor (Dispozițiile Codului penal şi ale
Codului de procedură penală, ale Legii 254/2013,
Regulamentului de ordine interioară a penitenciarului etc.
sunt puse la dispoziţie persoanelor condamnate, în perioada
de carantină şi observare după primirea în penitenciar) (art.
61);
5. Dreptul la asistenţă juridică (pot consulta avocaţii aleşi de
aceștia sau din oficiu) (art. 62);
6. Dreptul de petiţionare şi dreptul la corespondenţă (Se referă
la corespondența personală și la petiții, reprezentând orice
cerere sau sesizare adresată autorităţilor publice,
instituţiilor publice, organelor judiciare, instanţelor
naţionale şi internaţionale. Punerea la dispoziţia persoanei
condamnate a materialelor necesare, precum şi instalarea de
cutii poştale în interiorul penitenciarului) (art. 63-64);
7. Dreptul la convorbiri telefonice (de la telefoanele publice
instalate în penitenciare) (art.65);
8. Dreptul la comunicări on-line (Pentru anumite categorii de
persoane condamnate, se poate facilita comunicarea on-line
cu membrii de familie sau alte persoane) (art. 66);
9. Dreptul la plimbare zilnică (plimbarea zilnică în aer liber
timp de minimum o oră) (art. 67);
10. Dreptul de a primi vizite şi dreptul de a fi informat cu
privire la situaţiile familiale deosebite (art. 68);
11. Dreptul la vizită intimă (cu soțul/soția sau cu
partenerul/partenera- stabilită prin declarație notarială) (art.
69);
12. Dreptul de a primi, cumpăra şi a deţine bunuri (art. 70);
13. Dreptul la asistenţă medicală, tratament şi îngrijiri (art. 71-

73);
14. Dreptul la asistenţă diplomatică (pentru persoanele care au
altă cetăţenie decât cea română) (art. 74);
15. Dreptul la încheierea căsătoriei (art. 75);
16. Dreptul de a vota (dacă nu a fost interzis prin hotărârea de
condamnare) (art. 76);
17. Dreptul la odihnă şi repaus săptămânal (minim 7 ore de
somn zilnic și repaus săptămânal, potrivit legislaţiei
muncii) (art. 77);
18. Dreptul la muncă (art. 78);
19. Dreptul la învăţământ (cursuri de instruire şcolară sau
universitare) (art. 79);
20. Dreptul la hrană, ţinută, cazarmament şi condiţii minime de
cazare (art. 80). (Legea 254, 2013: Art. 58-80).
Legea nr. 254 din 2013 prevede de asemenea, în articolele
4 și 5 faptul că ”se interzice supunerea oricărei persoane aflate în
executarea unei pedepse sau a unei alte măsuri privative de libertate
la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele
tratamente”, iar ”pedepsele şi măsurile privative de libertate se
execută în condiţii care să asigure respectarea demnităţii umane”
(Legea 154, 2013: Art.3-4). Mai mult, legislația națională consacră
și principiul nediscriminării, menționând faptul că ”în timpul
executării pedepselor şi a măsurilor privative de libertate este
interzisă orice formă de discriminare pe temei de rasă, naţionalitate,
etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenenţă
politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică
necontagioasă, infecţie HIV/SIDA sau pentru alte temeiuri de
acelaşi fel” (Legea 154, 2013: Art.5).
Se pare că, toate aceste acte normative enunțate, subliniind
faptul că sunt doar o parte din normele ce reglementează acest
sistem, nu au reușit să aibă rezultatele scontate. În rapoartele emise
de instituțiile internaționale se evidențiază o mare problemă și
anume supraaglomerarea din penitenciare, de aici rezultând o serie
de alte repercursiuni precum igiena precară, limitarea resurselor de

hrană, spațiul restrâns pentru vizite, probleme în sistemul de
educație și muncă organizat în penitenciare. Astfel cum se remarca
în cadrul celei de-a XII-a Conferințe a Administrațiilor Penitenciare
Europene, supraaglomerarea nu este o consecință a creșterii
nivelului de criminalitate, ci mai degrabă este o repercursiune a
modificărilor introduse în sistemele penale, multe state mărind
numărul de infracțiuni cuprinse în legislația penală sau mărind
perioadele de detenție.
O rezolvare a acestei probleme va fi posibilă doar în cazul
unei reforme în sistemul penal, prin adoptarea unei legi penale mai
blânde (Kalinin, 2002). Chiar și Adunarea Parlamentară a
Consiliului Europei promovează sistemele alternative la pedeapsa
cu închisoarea, considerând această practică ca fiind o soluție
pentru problema supraaglomerării din penitenciare și pentru
consecințele acesteia, care sunt inacceptabile pentru faptul că nu
protejează deținuții de tratamente inumane și degradante (Council
of Europe, Parliamentary Assembly, 2013: 1).
4.3. Situaţia ”de facto” din România
Raportul emis în 2014 de Asociația pentru Apărarea

Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki, care prezintă
starea detenției pentu anul 2013 în țara noastră, indica fragile
îmbunătățiri ale condițiilor existente în penitenciare, dar cu toate
acestea, principala problemă a sistemului privativ de libertate din
România rămâne supraaglomerarea și totodată situația precară a
asistenței medicale (APADOR-CH, 2014: 10).
Calculul suprafeţei aferente unei persoane aflate în detenție,
ar trebui să se realizeze, conform recomandărilor Comitetului
European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau
Pedepselor Inumane sau Degradante, luându-se în considerare un
standard de 4m2 pentru cazarea în comun și de 9m 2 pentru cazarea
individuală.
Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a

măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal şi
Ordinul 433/2010 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii
privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate din
România, prevăd pentru persoanele deținute, încadrate în regimul
închis sau de maximă siguranță, cel puțin o suprafață de 4m 2, iar
pentru persoanele încadrate la regimul semideschis sau deschis,
pentru minori, tineri și pentru arestații preventiv, un volum de 6m 3
aer (Ordinul 433/2010, art. 1, alin. 3).
Conform Raportului ANP din 2014, ce cuprinde datele
valabile pentru 31.12.2013, rezultă că, aplicând aceşti indicatori
naționali la infrastructura existentă, se înregistrează un deficit de
4.055 de locuri de cazare, în scădere față de anii anteriori (6.248
locuri pentru 2011) (Administrația Națională a Penitenciarelor,
2012: 7; Administrația Națională a Penitenciarelor, 2014: 7).
Dacă s-ar lua în considerare standardele impuse de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului și de Comitetul European pentru
Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau
Degradante, de minim 4m2, atunci deficitul ar fi de 14.383 de locuri
de cazare (Administrația Națională a Penitenciarelor, 2013: 7).
Conform Raportului ”SPACE I–Council of Europe Annual
Penal Statistics: Prison populations. Survey 2012” elaborat pentru
Comisia Europeană, emis la 28.04.2014 și conținând date valabile
la nivelul anului 2012, în România erau 26.821 locuri de cazare în
sistemele de detenție, calculate la o suprafață de 4m 2 pentru fiecare
persoană, înregistrându-se o supraaglomerare de 118,9 persoane
pentru 100 de locuri (Aebi & Delgrande, 2014:49-56 ).
Comitetul European pentru Prevenirea Torturii şi
Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT) a
emis până în prezent 9 rapoarte referitoare la sistemul de detenție
din România, în urma vizitelor efectuate în țara noastră în anii:
1995/ 1999/ 2001/ 2002/ 2003/ 2004/ 2006/ 2009 şi 2010. Din
nefericire pentru statul român, rapoartele emise de CPT nu au fost
favorabile, concluzionându-se faptul că, în majoritatea cazurilor
condițiile din spațiile de deținere pot fi prezentate ca fiind

degradante și inumane. Se atrage totodată atenția asupra igienei
precare, a lipsurilor din sistemul medical și a spațiului de cazare din
penitenciare care ajunge în unele penitenciare la o suprafață
cuprinsă între 0.6m2 și 1.5m2.
În direcția condițiilor de cazare, în articolul 1, alineatele 1
și 2 ale Ordinului 433/2010, se specifică faptul că ”spațiile destinate
cazării persoanelor private de libertate trebuie să respecte
demnitatea umană și să întrunească standardele minime sanitare și
de igienă, ținându-se cont de condițiile climatice și, în special, de
suprafața de locuit, volumul de aer, iluminare, sursele de încălzire
și ventilație. Totodată, camerele de cazare și celelalte încăperi
destinate persoanelor private de libertate trebuie sa dispună de
iluminat natural, de instalațiile necesare asigurării iluminatului
artificial și să fie dotate cu utilități igienico-sanitare și instalații de
încalzire” (Ordinul 433, 2010: art. 1, alin. 1 și alin. 2.). Alte
specificații ce reglementează condițiile de cazare fac referire la
mobilerul camerei, grupurile și instalațiile sanitare, instalația de
iluminat, semnalul TV și radiofonic, căldura etc.
Ultimul raport al CPT, cel din anul 2010, a reținut situații
negative multiple, vizând condițiile de cazare, violența între
deținuți, relele tratamente aplicate minorilor, vizitele pentru minori,
actul medical, hrana etc. De aceea s-a elaborat un instrument de
evaluare, cu ajutorul căruia să se poate monitoriza evoluția
sistemului de detenție (Administrația Națională a Penitenciarelor,
2010: 24).
În urma vizitei efectuate de comisarul Consiliului Europei
pentru Drepturile Omului în anul 2002 în România, acesta a
evidențiat existența unei situații alarmante în cadrul penitenciarelor
din țara noastră, constatând o rată medie de ocupare de 137%,
situația fiind tragică în unele penitenciare, unde această rată se
apropia de 200%. În anii următori vizitei efectuate, s-a monitorizat
evoluția României, în sensul identificării progreselor realizate și al
aplicării recomandărilor efectuate. În raportul corespunzător
perioadei 2002-2005, comisarul Consiliului Europei pentru

Drepturile Omului, a conchis că situația din țara noastră a rămas
dificilă, în pofida faptului că au fost depuse diligențe pentru a se
remedia situația. S-au descris condițiile din anumite penitenciare ca
fiind jalnice din toate punctele de vedere: supraaglomerație,
infrastructura învechită, servicii medicale inadecvate.
În domeniul respectării drepturilor omului conform
Convenției Europene a Drepturilor Omului, analiza se poate realiza
din perspectiva hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului.
Chiar în rapoartele de activitate ale Administrației Naționale a
Penitenciarelor din perioada 2010-2014, putem regăsi o evidență a
hotărârilor CEDO prin care România este condamnată din cauza
condițiilor de detenție improprii. Majoritatea cauzelor se întemeiază
pe încălcarea articolului 3 din Convenție: ”interzicerea torturii”:
”nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor
inumane ori degradante” (Convenția Europeană a Drepturilor
Omului, 1950: Art. 3), ”încălcându-se nivelul inevitabil de suferință
aferent deținereii” și ”pragul de gravitate impus” de articolul 3
(Chiriță, 2012: 169-173). Totodată hotărârile se întemeiază și pe
încălcarea altor drepturi precum ”dreptul la viață” (art. 1) (Cauza
Predică împotriva României- cererea nr. 42344/07), ”dreptul la
libertate și la siguranță” (art. 5) (Cauza Samoilă și Cioancă
împotriva României- Cererea nr. 33065/03), ”dreptul la respectarea
vieții private și de familie” (art. 8) (Cauza Brândușe împotriva
României- cererea nr. 6586/03), ”dreptul la un remediu efectiv”
(art. 13) (Cauza Predică împotriva României- cererea nr. 42344/07).
Analizând hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului,
putem desprinde imagini care ilustrează complex condițiile regăsite
în sistemului de detenție din România.
În cauza Brândușe împotriva României (cererea nr.
6586/03), statul român a fost acuzat pentru încălcarea articolului 3
din Convenție (poluarea olfactivă, spațiu redus de detenție
-aproximativ 1,5-2m2) și a articolului 8 (aer poluat și miros
pestilențial ce a creat riscul de îmbolnăvire) în penitenciarul Arad.
În cauza Porumb contra României (cererea nr. 19832/04),

România a fost acuzată pentru încălcarea articolului 3 din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului (suprapopularea
carcerală, spațiu de detenție redus (aproximativ 2m 2 ), umiditate
ridicată, lipsa luminii naturale, lipsa apei potabile, grup sanitar
insalubru, fumatul pasiv) în pentenciarele Gherla și Galați.
În cauza Dobri contra României (cererea nr. 25153/04), țara
noastră a fost acuzată de încălcarea articolul 3 al Convenției (lipsa
unui tratament medical adecvat și potențiala contactare a bacilului
Koch) în penitenciarul Ploiești.
În cauza Ali împotriva României (cererea nr. 20307/02),
România a fost condamnată pentru încălcarea articolului 3 din
Convenție (supraaglomerarea, privarea de posibilitatea de a
menține o igienă corporală adecvată în închisoare: apă caldă
disponibilă o dată pe săptămână timp de o oră) în penitenciarul
Rahova; dar a fost totodată condamnată pentru încălcarea
articolului 6 al Convenției (dreptul la un proces echitabil),
instanțele naționale neanchetând suficient acuzațiile de înscenare
susținute de reclamant.
În cauza Iamandi împotriva României (cererea nr.
25867/03), țara noastră este acuzată de încălcarea articolului 3 din
Convenție (spațiu redus de detențe, existența grupurilor sanitare în
alte celule, fără a exista delimitare între acesta și spațiul destinat
folosinței curente) în penitenciarul Rahova.
În cauza Mariana Marinescu împotriva României (cererea
nr. 36110/03), statul român a fost acuzat pentru încălcarea
articolului 3 al Convenției (spațiu de detenție insuficient, regăsind
36 de persoane într-o celulă de 50mp, 18 persoane într-o celulă de
14 mp și 19 persoane într-o celulă de 20 mp; totodată periții erau
mucegăiți; era un număr mic de dușuri disponibile, iar căldura și
apa caldă a lipsit pe timpul iernii) în penitenciarul Târgușor.
În cauza Florea împotriva României (cererea nr. 37186/03),
statul român a fost acuzat pentru încălcarea articolului 3 din
Convenție (reclamantul beneficiind în detenție de suprafețe
cuprinse între 1,57mp și 2,36 mp; reținerea în celulă pentru o

perioadă de 23 de ore pe zi; celula reprezenta spațiu de deținere și
sală de masă; condiții de igienă deplorabile) în penitenciarul
Botoșani.
Sunt reprezentative în domeniul încălcării drepturilor
asociate cu condițiile minime necesare spațiului de detenție și alte
spețe, precum: cauza Grozavu împotriva României (cererea nr.
24419/04); cazul Todireasa împotriva României (cererea nr.
35357/04); cazul Iacov Stânciu împotriva României (cererea nr.
35972/05); cauza Necula împotriva României (cererea nr.
33003/11); cazul Mihăilă împotriva României (cererea nr.
66630/10) etc. În motivarea deciziilor, instanța a descris laborios
toate aspectele specifice fiecărei spețe, analizând situația de fapt și
de drept, fondându-și argumentația pe informațiile rapoartelor
emise de instituțiile naționale și internaționale, și astfel creionând o
imagine detaliată si complexă a sistemului de detenție din
România, caracterizată prin elemente precum: suprapopularea,
igiena precară, asistența medicală deficitară, hrana
necorespunzătoare etc.
În anul 2010 se regăseau 32 de sentințe ale CEDO în care
România a fost condamnată pentru precaritatea condițiilor de
detenție, astfel că, statul român trebuia să plătească 230.470 Euro și
10.000 Franci elvețieni, care reprezintă prejudicul moral al
reclamanților și cheltuielile de judecată (Administrația Națională a
Penitenciarelor, 2010: 24). În anul 2011, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a pronunțat 19 hotărâri privitoare la condițiile
detenției din țara noastră, iar statul român a fost obligat să achite
despăgubiri în valoare de 278.615 Euro (Administrația Națională a
Penitenciarelor, 2011: 8). În 2012,CEDO a pronunțat 10 hotărâri
prin care condamna statul român pentru încălcarea drepturilor
deținuților, fiind obligat la plata sumei de 119.950 Euro
(Administrația Națională a Penitenciarelor, 2012: 8). În decursul
anului 2013, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat
țara noastră pentru starea detenției prin intermediul a 32 de hotărâri
judecătorești, și prin impunerea obligației de a achita despăgubiri în

valoare de 221.819 Euro (Administrația Națională a
Penitenciarelor, 2014: 8).
4.4. Concluzii și recomandări
Cu toate că se depun eforturi considerabile în sensul

redresării minusurilor existente în acest domeniu, se pare că și în
prezent imaginea schițată de instituțiile expuse anterior este una
defavorabilă. În sensul redresării acestei situații, trebuiesc efectuate
îmbunătățiri în sistem, în primul rând în infrastructură, însemnând
extinderea spațiilor locative, ameliorarea condițiilor din actualele
locuri de încarcerare din punct de vedere al igienei, mobilierului,
tâmplăriei și apoi în cadrul serviciilor oferite, punând cu precădere
accent pe îmbunătățirea calității serviciilor medicale.
Îmbunătățirea tuturor acestor aspecte deficitare evidențiate
anterior în sistemul penitenciar românesc este un imperativ, dar,
principala problemă o constituie partea financiară. Și din păcate,
România trece printr-o situație financiară foarte grea, astfel că
investițiile în locurile de detenție sunt de departe o prioritate a
statului nostru. În aceste condiții ce este de făcut? Din punctul meu
de vedere, singura soluție în acest moment o reprezintă
economisirea banilor alocați Administrației Naționale a
Penitenciarelor prin scăderea numărului de persoane private de
libertate și realocarea acestor fonduri în investițiile din domeniul
infrastructurii. Și aici apare un alt obstacol: Cum putem scădea
numărul persoanelor aflate în detenție? În acest sens, consider că
rezolvarea problemei o reprezintă ralierea României la actuala
tendință de aplicare a pedepselor, caracterizată prin pedepse
intermediare -între probațiune și privarea de libertate, prin
probațiunea ce are o latură de supraveghere intensă, arest la
domiciliu și semidetenție (Pradel, 1995: 567-570). O altă soluție ar
fi introducerea unei legi penale mai blânde, care să permită totodată
într-un număr mai mare de cazuri aplicarea pedepselor intermediare

menționate anterior.
Cu toate că noul Cod Penal al României, intrat în vigoare la
1 febuarie 2014, prevede acest tip de pedepse, din păcate ele nu se
pot pune întotdeauna în aplicare, din cauza lipsei tehnicii și din
cauza legilor penale foarte aspre, bazate în continuare, pe ”privarea
de libertate” ca fiind principala formă de pedeapsă. Pe de altă parte,
pentru infracțiunile de corupție, există instrucțiuni scrise ale
instanței supreme din România, Înalta Curte de Casație și Justiție
(Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009), de care judecătorii trebuie
să țină cont în momentul individualizării pedepsei și pronunțării
sentinței în spețele ce implică fapte de corupție. Aceste instrucțiuni
reprezintă în majoritatea cazurilor un impediment în aplicarea legii
penale cele mai favorabile, ignorând adesea circumstanțele
atenuante și limitând de cele mai multe ori scopul pedepsei la cel de
prevenție generală și specială. De asemenea, un astfel de ghid,
reprezintă fără doar și poate, un impediment major pentru punerea
în aplicare a metodelor de probațiune intensă, arest la domiciliu sau
semidetenție.
Rezumând elementele prezentate mai sus, pot afirma că,
pentru atenuarea situației deficitare regăsite în prezent în sistemul
de detenție din România, se pot adopta următoarele soluții:
 Eliminarea Ghidului Înaltei Curți de Casație și Justiție de
individualizare judiciară a pedepselor aplicate pentru
infractiunile de corupție, document care constituie un
impediment în aplicarea legii penale mai favorabile;
 Adoptarea unei legi penale mai blânde;
 Adoptarea unor condiții de individualizare a pedepsei care
să permită pentru un număr mai mare de fapte aplicarea
probațiunii intense, arestului la domiciliu și semidetenției (Ilie,
2015, 20-28).
SISTEMUL DE REINTEGRARE Capitolul
SOCIALĂ A PERSOANELOR PRIVATE V
DE LIBERTATE ÎN ROMÂNIA
5.1. Reintegrarea socială a deținuților.

Delimitări conceptuale
În sistemul penitenciar, deținuții suferă o

remodelare identitară, o mutilare a personalității, ”o
repersonalizare” (Goffman, 2004: 56-94) menită să îi
adapteze noului mediu, trebuind să își creeze o identitate
care să-i ajute să supraviețuiască sistemului privativ de
libertate. Pollak consideră faptul că asistăm la o
”desocializare” a deţinuților în momentul întreruperii
legăturii cu exteriorul și apoi la o ”resocializare”, aceasta
vizând atât eul individului, dar şi relaţiile persoanei private
de liberate cu alți deținuți regăsiți în sistem (Pollak, 1990:
260). Proximitatea față de diversele persoane aflate în
penitenciar, care provin din diferite medii sociale, ce au
fost condamnate pentru cele mai diverse infracțiuni și care
au comportamente considerate antisociale de multe ori, are
consecințe nefaste asupra personalității unui nou venit în
sistem. O persoană aflată în detenție, se regăsește în situația
de a îmbrăca personalități multiple, fiind prinsă între
identitatea și valorile sale premergătoare detenției și noua
identitate din penitenciar, care trebuie să se plieze atât
nevoilor de interacțiune cu alți deținuți, dar și necesității
comunicării cu personalul penitenciarului (Micle, 2004: 5).
Cu toate că este evidentă o modificare a

personalității deținuților, sistemul penitenciar are pretenția
ca pedeapsa privativă de libertate să îndeplinească, pe lângă
scopul retributiv și cel ”de a preveni săvârşirea de noi
infracţiuni” (Legea 254, 2013: Art. 3, Alin. 1) și pe acela de
a reintegra în societate deținuții.
În sociologie prin reintegrare socială a deținuților
se înţelege ”un proces de reorientare şi integrare în viaţa
socială a indivizilor care au promovat comportamente
marginale sau deviante, fiind un mijloc de control social
aplicat în instituţiile specializate, finalitatea fiind
recuperarea şi integrarea în societate a delincvenţilor, prin
asimilarea de către aceştia a unor norme, valori şi atitudini
acceptate (Rusu, 2010: 30). În psihologie reintegrarea
socială a persoanelor private de libertate este reprezentată
de ”restabilirea calităţilor sociale, ale personalităţii, care
sunt necesare pentru o viaţă normală în societate” (Rusu,
2010: 30).
Organizația Națiunilor Unite apreciază că
”(re)integrarea socială” se referă la ”procesul de integrare
din punct de vedere social și psihologic al unei persoane în
mediul social”. În domeniul justiției penale, termenul se
referă la ”diferite forme de intervenție și programe care au
drept scop prevenirea comiterii de infracțiuni sau reducerea
riscului de recidivă, pentru cei care au comis deja o faptă
penală” (United Nations Office on Drugs and Crime, 2012:
5). Programele de (re)integrare socială se referă la
intervenția specială asupra persoanelor private de libertate,
în timpul detenției, incluzând educația, reabilitarea și
programe efectuate înaintea eliberării, dar și programele
post-detenție, vizând eliberarea condiționată și alte tipuri de
programe de întrajutorare, toate acestea încercând să îi
ajute pentru a reduce riscul recidivei (United Nations
Office on Drugs and Crime, 2012: 5).
Bryan A. Garner, definește reintegrarea persoanelor

private de libertate ca fiind ”amelioarea caracterului
infractorului astfel încât, el sau ea, să poată activa în
societate fără a mai comite acte infracționale în viitor”
(Garner, 1999: 184). Alleman (2002) și Ross (2008)
identifică în reabilitare orice elemente sau acțiuni care sunt
create pentru a schimba modalitatea în care deținuții
răspund la mediul lor, dar care modifică totodată stilul lor
de viață și motivațiile. În cele din urmă, scopul reintegrării
sociale este acela de a oferi foștilor deținuți competențele și
abilitățile necesare, astfel încât aceștia să nu mai recidiveze
(Levan, 2004: 290).
Ciobanu și Groza apreciază reintegrarea socială a
deținuților ca fiind ”un proces educativ, reeducativ şi de
tratament aplicat persoanelor condamnate penal, prin care
se urmăreşte readaptarea infractorilor la sistemul de norme
şi valori general acceptate de societate, în scopul prevenirii
recidivei și reintegrării sociale” (Ciobanu & Groza, 2002:
54).
Literatura din domeniul justiției penale și datele
statistice ce prezintă rata recidivei, ne indică faptul că
foarte mulți deținuți, după ce sunt eliberați recidivează și se
întorc în sistemul privativ de libertate, aspect ce implică
costuri foarte mari pentru bugetul statului. În anul 2012,
Raportul Biroului Națiunilor Unite privind Drogurile și
Criminalitatea, specifică faptul că nu există o statistică
globală în domeniul recidivei, dar cu toate acestea, aprecia
o rată a recidivei alarmantă, de 70% (United Nations Office
on Drugs and Crime, 2012:7). Întrebarea rămâne: Ce
trebuie modificat în politicile penale pentru a îmbunătăți
procesul de reintegrare socială al deținuților și foștilor
deținuți și a micșora rata recidivei?
Problema intervine în momentul când este necesară

întocmirea unui plan pentru reintegrarea propriu-zisă a
deținuților.
Astfel cum sesizau Christy A. Visher și Jeremy
Travis, procesul de reintegrare socială și tranziție de la
detenție la comunitate, este influențat de o serie de factori:
circumstanțele și caracteristicile individuale; familia;
comunitatea și politicile statului (Visher & Travis, 2003:
92). Detaliind, autorii sesizau de asemenea faptul că
procesul de reintegrare socială post-detenție pe termen
lung, este direct legat de o serie de circumstanțe apărute pe
tot parcursul vieții deținutului, precum:
”1. circumstanțe premergătoare detenției
(caracteristicile familiei, profil demografic, abilități într-un
anumit domeniu, angajarea pe piața forței de muncă,
implicarea în activități infracționale, consumul de substanțe
etc.);
2. experiența din timpul detenției (participarea la
programele de reintegrare, durata perioadei detenției,
legăturile create cu persoanele din penitenciar, contactul cu
persoanele apropiate rămase în libertate);
3. experiența ce urmează imediat eliberării din
detenție (sprijinul familiei, asistența primită din partea
instituțiilor abilitate, nivelul de satisfacție al nevoilor
primare: hrană, locuință etc);
4. experiența integrării de după detenție
(angajabilitatea, influența familiei și a persoanelor ce au
comis activități infracționale, supervizarea efectuată de
instituțiile legale)” (Visher & Travis, 2003: 94).
Procesul de reintegrare al persoanelor care au fost
eliberate din sistemul peniteciar este asigurat de instituțiile
de probațiune sau de alte instituții guvernamentale sau non-
guvernamentale, care diferă, de la un stat la altul. Ceea ce
ne interesează cu precădere, în cadrul acestui studiu, sunt
elementele caracteristice procesului de reintegrare al

persoanelor aflate în stare de detenție.
Programele educative și psiho-sociale desfășurate
în penitenciare sunt multiple și vizează perspectivele
psihologice, sociale și educaționale, menite să îi ajute pe
deținuți în procesul de resocializare.
Adaptarea socială la viața din exteriorul
penitenciarului este un proces anevoios, care necesită
eforturi permanente. Este nevoie în detenție de o evaluare și
pregătire inițială, de o pregătire de bază și totodată de o
pregătire premergătoare liberării (Ardeleanu, Racu,
Pistrinciuc & Zaharia, 2009: 37). Succesul adaptării
depinde de trei categorii de factori: personalitatea
deţinutului liberat; condiţiile mediului social; condiţiile din
penitenciar în care se găsește deţinutul. În ghidul
”Reintegrarea socială a persoanelor liberate din locurile de
detenţie” regăsim o divizare a etapei de integrare în 3
perioade, în funcție de nivelul de integrare a persoanelor
private de libertate: ”nivelul integrării sociale; nivelul
integrării psihosociale; nivelul integrării subculturale”
(Prițcan et. al., 2007: 25-26).
În perioada de executare a pedepsei, în procesul de
reintegrare socială și reabilitare comportamentală, este
implicat personalul de tratament din penitenciare, format
din ”medici, psihiatri, psihologi, preoți, asistenți sociali,
educatori, profesori și instructori” (Durnescu, 2009: 24). Cu
toate acestea, cel mai semnificativ rol în reintegrarea
deținuților îl are asistentul social, care realizează
conexiunea cu serviciile de probațiune și alte servicii ce
asigură succesul inserției deținutului în societate,
comparativ cu rolurile pe care le au specialiști precum
psihologul și educatorul, care se focusează pe intervenții
psiho-sociale și dezvoltarea capacității persoanelor private
de libertate în perioada detenției (Durnescu, 2009: 19-20).
Ioan Durnescu în cartea Asistența socială în

penitenciar, analizează rolul și atribuțiile asistentului social
în penitenciar în etapa de carantină, de executare a pedepsei
și în faza premergătoare liberării. Astfel, în prima etapă,
asistentul social realizează o evaluare socio-familială și de
identificare a eventualelor probleme, acordă sprijin în
adaptarea penitenciară prin informare și consiliere. În etapa
de executare organizează programe de dezvoltare a
abilităților sociale, asigură legătura deținutului cu familia și
alte instituții și reprezintă persoana privată de libertate în
raporturile cu autoritățile, iar în etapa premergătoare
liberării asigură legătura deținutului cu serviciul de
probațiune sau alte instituții ce îi pot facilita reintegrarea
socială și totodată desfășoară programe intensive de
pregătire pentru liberare (Durnescu, 2009: 20).
În prezent, în domeniul reintegrării sociale a
deținuților, la nivel internațional și european au fost emise
o multitudine de acte legislative, care abordează subiectul
atât direct cât și tangențial, precum Declarația Universală a
Drepturilor Omului din 1948 (ONU), Convenția împotriva
Torturii și a altor Pedepse Inumane sau Degradante din
1984 (ONU), Ansamblul Regulilor Minime de Tratament al
Deținuților din 1955 și 1977 (ONU), Regulile Minime ale
Națiunilor Unite pentru elaborarea unor măsuri neprivative
de libertate din 1990, Convenția Europeană pentru
Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților
Fundamentale emisă de Consiliul Europei în 1950,
Recomandările Consiliului Europei R(87)3 și Rec(2006)2
asupra Regulilor Penitenciare Europene, Recomandările
Comitetului de Miniștri R(89)12 și R(2003)20 cu privire la
educația în penitenciare, Recomandarea R(97)12 privind
personalul care implementează măsurile și sancțiunile
penale, Recomandarea Comitetului de Miniștri
CM/Rec(2010)1 privind Regulile Consiliului European în

domeniul Probațiunii etc.
Regulile de bază ale tratamentului penitenciar,
conform Regulilor Europene pentru penitenciare sunt:
respectarea demnității umane; imparțialitatea în acordarea
tratamentului; susținerea stării de sănătate și respectului de
sine, dezvoltarea simțului responsabilității, a atitudinilor și
abilităților necesare reintegrării sociale; existența
inspecțiilor în instituțiile și serviciile penale; protecția
drepturilor individuale ale condamnaților cu referire la
legalitatea executării pedepsei închisorii (Zidaru, 2001: 83).
5.2. Evoluție și tendințe în sistemul de

reintegrare socială a deținuților din România
În România, primele elemente ce vizau reintegrarea

socială a deținuților au fost introduse prin Legea din 1874,
cu privire la regimul închisorilor. Scopurile pedepsei,
enunțate de lege erau acelea: de a servi ca exemplu şi de a
îndrepta (Sucilă-Pahoni, 2012: 99). Legea a pus accentul pe
reabilitarea persoanelor private de libertate prin învățătură
și serviciu religios dar și prin muncă (în atelierele statului,
lucrul în particular al arestaților şi munca în saline) (Dianu,
1900: 102-103). Prin lege se înființează ”comisiile de
priveghere” sau ”societăți de patronare liberă”, ce aveau
drept obiectiv ”desfășurarea unor activități moral-educative
în penitenciar”, dar și preluarea fostului deținut după
finalizarea pedepsei privative de libertate și ”asistarea lui în
vederea obținerii unui adăpost și a unui loc de muncă”
(Durnescu, 2009: 44). O persoană era considerată
reabilitată, numai după executarea pedepsei, după
integrarea în societate şi declararea acestuia ca fiind demnă
de a-şi exercita drepturile pe care le pierduse (Zamfirescu,
1903: 430-432).
Legea din 1929 privind organizarea penitenciarelor

și a instituțiilor de prevenție, a transformat scopul pedepsei,
din cel de izolare pentru infracțiunea comisă, în acela de
îndreptare a comportamentului deținuților, dorindu-se a se
da societății, ”oameni întregi, sănătoși trupește, iubitori de
bine și adevăr” (Gorescu, 1930: 37-40). Educația era
realizată prin activități ce vizau elementele de morală, prin
cursuri și asistență religioasă, activități de dezvoltare
intelectuală, prin formare profesională, specializarea pe
baza aptitudinilor, cursuri, accesul la biblioteci, la radio și
muzică, prin participarea la conferințe, dar totodată se
efectuau și activități de educație fizică, prin accesul la săli
de sport și muncă (Goga, 2015: 231). Prin această lege
”instrucția școlară era obligatorie pentru minori și adulții
condamnați la peste șase luni de închisoare, ce nu urmaseră
cursurile școlii primare” și totodată se înființează în cadrul
Administrației Naționale a Penitenciarelor și Institutelor de
Prevenție, o ”Direcțiune a îndrumărilor” având un Serviciu
de educație și instrucție (Durnescu, 2009: 44).
Regulamentul asupra regimului de executare al
pedepselor apărut în 21 aprilie 1938, detalia măsurile de
educație printr-un capitol distinct, acestea fiind: scrisul,
cititul, șezătorile, munca etc. (Durnescu, 2009:44).
Regimul comunist a reprezentat o perioadă
întunecată în domeniul detenției în România. Astfel,
Regulamentul pentru aplicarea regimului penitenciar din
1952 și Regulamentul privind primirea, deținerea, regimul
și supravegherea în lagăre și colonii din 1955, excludeau
reeducarea, sau cel mult o tratau superficial, scopul acesteia
fiind ”întărirea regimului și disciplinei între condamnați,
ridicarea productivității muncii și educarea lor spre a
deveni elemente folositoare societății” (Regulamentul,
1955: Art. 96), iar scopul pedepsei privative de libertate era
acela de ”a izola și păzi pe condamnați, de a-i pune în
imposibilitatea să săvârșească orice fel de acțiuni care ar

putea aduce prejudicii statului de domocrație populară, de a
reeduca pe condamnați prin muncă, de a-i obișnui cu
ordinea și a-i califica în diferite meserii (Regulamentul,
1955: Art. 3). Mii de deținuți erau trimiși la muncă în
colonii, ce erau împărțite în mine, canale, baraje și plantații
agricole (Ciuceanu, 2001).
În anul 1962 a fost adoptat Regulamentul privind
aplicarea regimului în locurile de deținere, ce detalia
elementele educative ce erau introduse în cadrul regimului
penitenciar, precum activități cultural-educative, folosirea
muncii, recompensarea, cursuri de calificare etc.
În anul 1969, a fost emisă Legea nr. 23 privind
executarea pedepselor, în care un accent deosebit era
acordat drepturilor și obligațiilor deținuților, reeducării
condamnaților și condițiilor de detenție, aceasta fiind
redactată sub inflența Regulilor Standard Minime de
Tratament al Deținuților, adoptate de ONU în 1955. Legea
23/1969 a acordat o atenție sporită asistenței postdetenție,
astfel că, în momentul eliberării foștilor deținuți le era
asigurată încadrarea în muncă de către direcțiile județene
pentru probleme ce muncă și ocrotiri sociale și de către
organele Ministerului Muncii (Durnescu, 2009: 46).
Codul penal din 1968, definea pedeapsa ca fiind ”o
măsură de constrângere și un mijloc reeducare al
condamnatului, prin executarea pedepsei urmărindu-se
formarea unei atitudini corecte față de muncă, față de
ordinea de drept și față de regulile de conviețuire socială”
(Codul Penal, 1968: Art. 52). În contexul aplicării Codului
Penal din 1968, începând cu 1 ianuarie 1969, este emisă o
nouă Lege privind executarea pedepselor, numărul
23/1969, care prevedea reeducarea deținuților prin muncă
remunerată, prin calificare, recalificare, prin ”activități
cultural-educative, precum și prin stimularea și
recompensarea celor care sunt stăruitori în muncă și dau

dovezi temeinice de îndreptare”. Minorii erau supuși ”unei
acțiuni de educare deosebite, pentru a putea deveni cetățeni
utili societății”, ei putând ”continua învățământul general
obligatoriu și asigurându-se posibilitatea de a dobândi o
pregătire profesională” (Legea 23, 1969: Art. 5-6).
Codul Penal din 2004 specifica scopul pedepsei ca
fiind ”reeducarea condamnatului și prevenirea săvârșirii de
noi infracțiuni” (Codul penal, 2004: Art. 57, Alin 1). Odată
cu intrarea în vigoare a Codul Penal din 2004, în anul 2009,
a intrat în vigoare și o nouă Lege privind executarea
pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în
cursul procesului penal, Legea nr. 294/2004. Acest act
normativ stabilea faptul că ”personalizarea regimului de
executare a pedepselor privative de libertate se stabilea de
comisia pentru personalizarea regimului de executare a
pedepselor privative de libertate”, iar pentru ”fiecare
persoană condamnată se întocmea un plan de evaluare şi
intervenţie socioeducativă de către compartimentul cu
atribuţii în acest domeniu din cadrul penitenciarului”
(Legea 294, 2004: Art. 39, Alin. 1 și Alin.4 ) și deținutul
era inclus în programe care urmăreau:
”a) desfăşurarea de activităţi socioeducative, acordarea de asistenţă
şi consiliere psihologică, acordarea de consiliere şi asistenţă în
vederea ocupării unui loc de muncă sau al desfăşurării unei
activităţi profesionale după punerea în libertate;
b) instruirea şcolară;
c) formarea profesională”(Legea 294, 2004: Art. 39, Alin. 2).
În august 2012, a fost finalizată, cu implicarea unui
număr considerabil de instituții, o propunere de Strategie
Națională de Reintegrare Socială a persoanelor private de
libertate, la inițiativa lansată în anul 2010 de Administrația
Națională a Penitenciarelor. În luna decembrie a anului
2012 a fost finalizată și etapa dezbaterii publice asupra
proiectului de Hotărâre a Guvernului privind aprobarea

Strategiei, iar în 2013 a fost finalizată etapa de estimare a
impactului financiar al măsurilor propuse (Anexa Hotărârii
389, 2015: 8-9).
Actuala lege privind executarea pedepselor şi a
măsurilor privative de libertate dispuse de organele
judiciare în cursul procesului penal, Legea nr. 254 din
2013, prevede reintegrarea deținuților în societate, ca fiind
unul dintre scopurile pedepselor şi a măsurilor privative de
libertate (Legea 254, 2013: Art. 3, Alin. 2). Prezenta lege, a
intrat în vigoare în februarie 2014, odată cu noul Cod
Penal, publicat în anul 2009.
Legea 254/2013, stabilește condiții asemănătoare
cu cele din legea anterioară, pentru procesul de reintegrare
socială a deținuților, existând totuși mici diferențe. Astfel,
regăsim în fiecare penitenciar, Comisia pentru stabilirea,
individualizarea şi schimbarea regimului de executare a
pedepselor privative de libertate, cu rolul de a individualiza
pentru fiecare deținut regimul de executare a pedepselor,
”în funcţie de durata condamnării, antecedente, conduita,
personalitatea, gradul de risc, vârsta, starea de sănătate,
nevoile identificate şi posibilităţile de reintegrare socială a
persoanei condamnate” (Legea 254, 2013: Art. 39, Alin. 2).
Apoi, pentru fiecare deținut este elaborat un Plan
individualizat de evaluare şi intervenţie educativă şi
terapeutică, de către specialiştii serviciului de educaţie şi
asistenţă psihosocială, în acest plan prezentându-se
”activităţile şi programele recomandate, în funcţie de
riscurile şi nevoile identificate” (Legea 254, 2013: Art. 41,
Alin. 4).
Fiecare persoană privată de liberate este inclusă în
”activităţi educative, culturale, terapeutice, de consiliere
psihologică şi asistenţă socială, moral-religioase, instruire
şcolară şi formare profesională” (Legea 254, 2013: Art. 41,
Alin. 2), activități realizate de ”personalul serviciilor de

educaţie şi asistenţă psihosocială din cadrul penitenciarelor,
cu participarea, după caz, a consilierilor de probaţiune, a
voluntarilor, a asociaţiilor şi fundaţiilor, precum şi a altor
reprezentanţi ai societăţii civile” (Legea 254, 2013: Art. 41,
Alin. 3).
Definiția oferită de actele normative naționale, prin
Legea nr. 254 din 19 iulie 2013, în ceea ce privește
”reintegrarea” deținuților este una relativ simplistă:
”formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept,
faţă de regulile de convieţuire socială şi faţă de muncă”
(Legea 254, 2013: Art. 3, Alin. 2).
În legislația românească, procesul de reintegrare
socială este definit ca o succesiune de etape în asistenţa
persoanelor private de libertate, având ca scop reintegrarea
socială a acestor persoane și cuprinzând:
”1. Etapa instituţională. Această etapă debutează de
la încarcerare şi se finalizează cu aproximativ 90 de zile
înainte de liberare;
2. Etapa de pregătire pentru liberare. Aceasta
debutează cu 90 de zile înainte de liberare şi durează până
în ziua liberării sau, după caz, a eliberării la termen;
3. Etapa post-detenţie. Această etapă începe de la
data liberării condiţionate sau a eliberării la termen” și este
realizată de ”instituţiile cu atribuţii în domeniu pe o
perioadă de până la 2 ani după liberare sau până la data
împlinirii duratei pedepsei” (Anexa Hotărârii 389, 2015: 1).
Trebuie menționat, în contextul dezbaterii tematicii
reintegrării sociale, faptul că, un instrument important în
procesul de reintegrare post-detenție îl constituie sistemele
de probațiune. În România instituția probațiunii este de
dată relativ recentă, aceasta fiind introdusă în țara noastră
cu caracter experimental în perioada 1996-2000, atunci
când au fost înființate 11 centre experimentale de
probațiune (Durnescu, 2008: 18-19). Începând cu anul

2000, s-a dezvoltat infrastructura probațiunii în România,
începând cu momentul emiterii Ordonanței Guvernului nr.
92/2000 privind organizarea și funcționarea serviciilor de
reintegrare socială (actualele servicii de probațiune) și a
Hotărârii Gurvenului nr. 1239/2000 de punere în aplicare a
OG 92/2000. Această instituție a fost consacrată prin Legea
nr. 123/2006 privind statutul personalului din serviciile de
probațiune și Legea nr. 327/2006 privind salarizarea și alte
drepturi ale personalului din serviciul de probațiune.
Actualmente serviciile de probațiune sunt reglementate
conform Legii nr. 252 din 19 iulie 2013, privind
organizarea şi funcţionarea sistemului de probaţiune.
În prezent, în domeniul reintegrării sociale a
persoanelor private de libertate, legislația este deficitară și
regăsim de multe ori acte legislative care abordează
tangențial și lacunar această temă, precum: Constituția
României, Codul Penal, Codul de Procedură Penală, Legea
nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor
privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul
procesului penal; Legea nr. 253/2013 privind executarea
pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri
neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în
cursul procesului penal, Legea asistenţei sociale nr.
292/2011; Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului; Legea nr. 116/2002
privind prevenirea şi combaterea marginalizării sociale, cu
modificările şi completările ulterioare; Legea nr. 252 /2013
privind organizarea şi funcţionarea sistemului de
probaţiune; Ordinul ministrului justiţiei nr. 2199/C/2011
privind Regulamentul de organizare şi desfăşurare a
activităţilor educative, culturale, terapeutice, de consiliere
psihologică şi asistenţă socială, instruire şcolară şi formare
profesională etc.
În anul 2015, Guvernul României a aprobat prin

Hotărârea nr. 389 din 27 mai 2015, Strategia naţională de
reintegrare socială a persoanelor private de libertate pentru
perioada 2015-2019, desemnându-se responsabile cu
implementarea strategiei ”Administraţia Naţională
a Penitenciarelor, instituţiile şi autorităţile publice centrale
şi locale cu atribuţii în domeniul facilitării reintegrării
sociale a persoanelor private de libertate” (Hotărârea 389,
2015: Art. 2) și înfiintându-se Comisia
interministerială pentru coordonarea strategiei (Hotărârea
389, 2015: Art. 3). Scopul strategiei este acela de a
”reconfigura colaborarea interinstituţională și vizează
asigurarea unui continuum de servicii sociale, intervenţii de
asistenţă şi consiliere individualizate, sistematice, adaptate
nevoilor persoanelor private de libertate sau persoanelor
care au executat pedepse privative de libertate” și are
misiunea de a ”organiza şi desfăşura, în comun, de către
instituţiile şi autorităţile publice centrale şi locale, precum
şi de către asociaţii şi organizaţii neguvernamentale, de
activităţi educaţionale, de asistenţă psihologică şi asistenţă
socială, care contribuie la responsabilizarea şi reintegrarea
în societate a persoanelor private de libertate şi a
persoanelor care au executat pedepse privative de libertate,
ţinându-se seama de necesitatea protecţiei cetăţenilor”
(Anexa Hotărârii nr. 389, 2015).
Instrumentele de reintegrare socială folosite pentru
deținuți ar trebui individualizate, în funcție de estimarea
riscului de recidivă pentru fiecare persoană, în condițiile în
care ”cercetările din criminologie au demonstrat că
abordarea centrată pe reabilitarea infractorilor nu este
eficientă” (Durnescu, 2000: 125). Instrumentele de
predicţie a riscului de recidivă au fost clasificate în trei
generații de James Bonta (Bonta, 1996), folosind criterii
precum: ”gradul de obiectivitate; structurarea acestora;
indicatorii cuprinşi în analiză; relevanţa în activitatea de

reabilitare” (Durnescu, 2000: 126). Conform lui Ioan
Durnescu, sistemul penal român se regăsește în prima
generaţie de instrumente de estimare a riscului de recidivă,
reprezentată de analize subiective şi nestructurate, deoarece
în sistemul nostru ”nu se vorbeşte explicit despre riscul de
recidivă, sunt utilizaţi indicatori nerelevanţi sau într-o
manieră neordonată (comportamentul la instanţă sau în
penitenciar, numărul de fraţi, ocupaţia părinţilor etc.)”
(Durnescu, 2000: 127). De altfel, analizând datele emise de
Administrația Națională a Penitenciarelor și regăsite în
Anexa Hotărârii nr. 389/2015, se poate observa la nivelul
țării noastre o estimare alarmantă a ratei recidivei: între 60
și 80% din totalul populației carcerale din România revine
în penitenciar. Pe de altă parte, este adevărat faptul că, de
multe ori, indiferent de eforturile depuse de personalul
implicat în programele de reintegrare, efectele acestora sunt
diminuate din cauza convingerilor persoanelor deținute și a
țelurilor pe care aceștia și le setează (Pricină & Ilie, 2014:
62).
Strategia de reintegrare socială identifică limitativ
personalul ce are atribuții în reintegrarea socială în sistemul român
de detenție și anume: persoanele ce lucrează în domeniul educației,
asistenței psihologice și asistenței sociale. Totodată este identificată
ca si problemă majoră numărul insuficient de persoane angajate în
penitenciarele românești în acest sector și anume 639 de specialiști
din totalul de 12.208 angajați, iar o altă problemă importantă este
insuficiența resurselor financiare și materiale, fondurile alocate în
sectorul reintegrării sociale (60.000 lei în 2011; 40.088 lei în 2012
și 34.754 lei în 2013) fiind mic comparativ cu cel solicitat (175.000
lei în 2011; 139.361lei în 2012 și 153.936 în 2013) (Anexa
Hotărârii 389, 2015: 19).
În prezent, în România, funcția de reintegrare socială a
deținuților este asigurată printr-o serie de activități de asistență
moral-religoasă (Exemple: activități cu caracter educativ orientate

pe respectarea valorilor moral-religioase, dezvoltarea simțului etic
și civic, Cuvântul care zideste -modulul I si modulul II-, Laudați-l
pe Domnul, cor, pelerinaj, concurs, cenaclu, cateheza prin icoane
etc.), prin activități de educație a deținuților (Exemple: activitatea
de instruire școlară, formarea profesională, programe și activități
educative precum: programul de alfabetizare, de adaptare la viața
instituționalizată, educația civică, educația prin sport, programul
Hobby, concursuri tematice etc.) și prin activități de asistență
psihologică și socială (Exemple: program de autocunoaştere şi
dezvoltare personală, program de ergoterapie, formarea deținuților
de sprijin pentru deținuții aflați în impas existențial, dezvoltarea
abilităţilor decizionale în situații de risc infracțional, dezvoltarea
abilităţilor sociale și parentale, dezvoltarea relaţiilor cu mediul de
suport etc.) (Administrația Națională a Penitenciarelor, 2015: 15).
Pentru rezolvarea problemelor identificate în sistemul
reintegrării sociale, Strategia naţională de reintegrare socială a
persoanelor private de libertate pentru perioada 2015-2019, și-a
asumat următoarele obiective strategice:
 Dezvoltarea capacităţii instituţionale şi interinstituţionale în
domeniul reintegrării sociale a persoanelor private de
libertate şi a persoanelor care au executat pedepse/măsuri
privative de libertate (urmărindu-se: dezvoltarea
competenţelor personalului; dezvoltarea infrastructurii
instituţionale şi a cooperării interinstituţionale; modificarea
cadrului normativ pentru îmbunătăţirea continuum-ului de
servicii în domeniul reintegrării sociale);
 Dezvoltarea programelor educative, de asistenţă
psihologică şi asistenţă socială din perioada detenţiei şi
informarea opiniei publice;
 Facilitarea asistenţei post-detenţie la nivel sistemic
(urmărindu-se: dezvoltarea şi consolidarea de parteneriate;
elaborarea şi aprobarea cadrului normativ privind
înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea centrelor de
incluziune socială și a întreprinderilor sociale destinate

creării de noi locuri de muncă pentru grupurile vulnerabile)
(Anexa Hotărârii 389, 2015: 23-24).
5.3. Concluzii
Analizând sistemul de reintegrare socială al
persoanelor private de libertate, putem concluziona că
acesta are un rol esențial în atingerea scopului politicilor
penale internaționale și naționale, acela de a reduce rata
recidivei. Cu toate acestea, constatând rata crecută a
recidivei, observăm faptul că, deși s-au făcut progrese
foarte mari în ultimul deceniu în abordarea programelor de
reintegrare socială, sistemul rămâne unul imperfect.
În România, accentul s-a pus cu întârziere pe
dezvoltarea acestor programe și în prezent se constată un
deficit foarte mare al personalului implicat în acest tip de
servicii. Cu toate acestea, un pas important a fost realizat
în anul 2015, prin lansarea Strategiei naţionale de
reintegrare socială a persoanelor private de libertate pentru
perioada 2015-2019, care își propune implicarea
interinstituţională în domeniu, vizându-se asigurarea unui
continuum de servicii sociale, intervenţii de asistenţă şi
consiliere.
BIBLIOGRAFIE
A. Cărți/ Tratate/ Dicționare

Academia Română, Institutul de Lingvistică ”Iorgu Iordan”
(1998). Dicționarul Explicativ al Limbii Române. București:
Editura Univers Enciclopedic.
Academia Română. Protase, D., Suceveanu, A. (coord.)
(2001). Istoria românilor. Daco-romani, romanici, alogeni. Vol. II.
București: Editura Enciclopedică.
Academia Română. Pascu, S., Theodorescu, R. (coord.)
(2001). Istoria românilor. Genezele românești. Vol. III. București:
Editura Enciclopedică.
Academia Română. Cândea, V. (coord.) (2003). Istoria
românilor. O epocă de înnoiri în spirit european (1601-1711/1716).
Vol. V. București: Editura Enciclopedică.
Academia Română. Cernovodeanu, P., Edroiu, N. (coord.)
(2002). Istoria românilor. Românii între Europa Clasică și Europa
Luminilor (1711-1821). Vol. VI. București: Editura Enciclopedică.
Academia Română. Berindei, D. (coord.) (2003). Istoria
românilor. Constituirea României moderne (1821-1878). Vol. VII,
Tom I. București: Editura Enciclopedică.
Academia Română. Platon, G. (coord.) (2003). Istoria
românilor. De la Independență la Marea Unire (1878-1918). Vol.
VII, Tom II. București: Editura Enciclopedică.
Academia Română. Scurtu, I. (coord.) (2003). Istoria
românilor. România întregită (1918-1940). Vol. VIII. București:
Editura Enciclopedică.
Antolisei, F. (1994). Manuale di diritto penale. Parte
generale. Milano: Giuffere.
Ardeleanu, D., Racu, A, Pistrinciuc, V, Zaharia, V. (2009).

Pregătirea pentru liberare a deţinuţilor, Chişinău: Institutul pentru
Reforme Penale.
Bădescu, M. (2002). Sancțiunea juridică în teoria, filosofia
dreptului și în dreptul românesc. București: Lumina Lex.
Băla, I. (2011). Evoluția sistemului de executare a
pedepselor privative de libertate în dreptul românesc. Bucureși:
Universul Juridic.
Bibescu, G. (1894). Domnia lu Bibescu, Vol. II (traducere
de Bonifaciu Florescu). București: Editură necunoscută.
Beccaria, C. (2007). Despre infracțiuni și pedepse / Dei
delitti e delle pene (tradus din italiană de Dana Grasso cu o prefață
de Giulio Giorello). București: Humanitas.
Boga, L.T. (1930). A doua ocupație rusească a Țărilor
Române. Chișinău: Tipografia Eparhială ”Cartea românească”.
Boonin, D. (2008). The problem of punishment. New York:
Cambridge University Press.
Burcea, M. Stan, M., Bumbeş, M. (2009). Dicţionarul
ofiţerilor şi angajaţilor civili ai Direcţiei Generale a
Penitenciarelor. Aparatul central (1948-1989). Iaşi: Polirom.
Calhoun, G. M. (1999). The growth of criminal law in
Ancient Greece. New Jersey: Law Book Exchange LTD Union.
Camariano, N. (1955). Legiuirea Caragea, Ediție critică,
Studii X. București: Editura Științifică și Enciclopedică.
Chiș, I. (1997). Reforma penitenciară în România.
Timișoara: Ando Tours.
Chiș, I. (2012). Istoria dreptului și statului românesc.
București: Universul Juridic.
Chiș, I. (2013). Drept execuțional penal. București:
Universul Juridic.
Chiriță, R. (2012) Arestarea și detenția în jurisprudența
CEDO. București: Editura Hamangiu.
Ciuceanu, R. (2001). Regimul penitenicar din România

1940-1962. București: Institutul Național pentru Studiul
Totalitarismului.
Clasenii, D. (1685). Commentarius in Constitutiones
Criminales Caroli V. Imperatoris. Francofurti-Lipsiae: Halae
Magdeburgicae. Accesat la 17.08.2015: http://reader.digitale-
sammlungen.de/de/fs1/object/display/bsb10008065_00005.html.
Calhoun, G. M. (1999). The growth of criminal law in
Ancient Greece. New Jersey: Law Book Exchange LTD Union.
Colvin, M. (1997). Penitentiaries, Reformatories and
Chain Gangs. Social theory and the history of punishment in
nineteenth-century America. New York: St. Martin’s Press.
Constantiniu, F. (1997). O istorie sinceră a poporului
roman. București: Universul Juridic.
Coraș, L. (2009). Sancțiuni penale alternative la pedeapsa
închisorii. București: Editura C. H. Beck.
Corlett, A. (2009). Responsabiliy and Punishment (Third
edition). Dordrecht: Springer.
Dargie, R. (2007). Ancient Greece, Crime and Punishment.
Minneapolis: Compass Point Books.
Diaconu, Gh. (2001). Pedeapsa în dreptul penal. București:
Lumina Lex.
Dianu, Gr. I. (1900). Istoria închisorilor din România.
Studiu comparativ: legi și obiceiuri, București: Tipografia Curții
Regale F. BÖBL FII.
Dongoroz, V. (1939). Drept penal. București: Institutul de
Arte Grafice.
Dumitrescu, C.T. (2004). Album Memorial-Asociatia
Foștilor Detinuți Politici din România. București: Ziua.
Durnescu, I. (2009). Asistența socială în penitenciar. Iași:
Polirom.
Economu, E. (1930). Istoricul penitenicarelor de femei din
România și diverse contribuțiuni de știință penitenciară bazate pe
experiență practică. București: Tipografia și legătoria

penitenciarului Văcărești.
Fellmeth, A. X, Horwitz, M. (2011). Guide to latin in
international law. Oxford: Oxford University Press. Accesat la
10.12.2014:http://www.oxfordreference.com/view/10.1093/acref/97
80195369380.001.0001/acref-9780195369380-e-1161?
rskey=v0kSmq&result=1143
Feuer, L. (1959). Marx and Engels: Basic Writing. New
York: Anchor Books.
Feinberg, J. (1989). Reason and Responsability. Belmont:
Wardworth Publishing Company.
Filitti, I.C. (1934). Principatele române de la 1828 la 1834.
Ocupaţia rusească şi Regulamentul Organic. București: Institutul
de Arte Grafice Bucovina.
Fotino, G. (1925). Contribution à l’étude des origines de
l’ancien Droit coutumier roumain: un chapitre de l'Histoire de la
Propriété au Moyen Age. Paris: E. Duchemin.
Foucault, M. (2005). A supraveghea și a pedepsi. Nașterea
închisorii (A doua ediție). Tradus din franceză de Bogdan Ghiu.
Pitești: Paralela 45.
Garner, A.B. (1999). A handbook of basic law terms, St.
Paul Minnesota: West Group.
Gidro, R. (1996). Drept roman. Partea I. Cluj: Editura Casa
Cărții de Știință.
Gill, F. (2003). The moral benefit of punishment: self-
determination as a goal of correctional counseling. Oxford:
Lexington Books.
Giurescu, C. C. (1946). Istoria românilor din cele mai
vechi timpuri până la moartea regelui Carol I. București:
Cugetarea-Georgescu Delafras.
Giurescu, C.C, Giurescu, D.C. (1975). Istoria românilor
din cele mai vechi timpuri până la întemeierea statelor românești.
București: Editura Științifică și Enciclopedică.
Goffman, E. (2004). Aziluri. Eseuri despre situația socială

a pacienților psihiatrici și a altor categorii de persoane
instituționalizate, (Mîndrilă A., Trad.), București: Polirom.
Gorescu, O. (1930). “Văcăreștii” Mânăstire. “Văcăreștii”
Penitenciar. Precedat de un scurt istoric asupra regimului
penitenciar în România, București: Editura necunoscută.
Grecu, A., Panaitescu, P. P. (1994 ). Începuturile dreptului
scris în limba română. Studii VII. București: Editura Lumina Lex.
Hall, J. (2005). The general principles of criminal law.
Second edition. New Jersey: Lawbook Exchange.
Hallevy, G. (2013). The Right to Be Punished. Modern
Doctrinal Sentencing. Berlin: Springer.
Hart, H.L.A. (1968). Punishment and Responsibility.
Oxford: Clarendon Press.
Hart, H.L.A. (2008). Punishment and Responsibility.
Essays in the Philosophy of Law, Second edition (with an
Introduction by John Gardner). Oxford: Oxford University Press.
Ioniță, Gh. L., Sandu, L. E., Sandu, F. (2001).
Criminologie. București: Editura Sylvi.
Iorga, N. (1984). România dunăreană și barbarii în secolul
VI în Studii asupra evului mediu românesc. București: Editura S.
Papacostea.
Kalinin, Y. (2002). The Russian Penal System: Past,
Present and Future. Londra: ICPS.
Kogălniceanu, M. (1872). Cronicele României sau
Letopiseţele Moldovei şi Valahiei, tom. II, Bucureşti: Editura
necunoscută.
Mantu, C. M. (1998). Cultura Cucuteni. Evoluție,
cronologie, legături. Piatra Neamț: Bibliotheca Memoriae
Antiquitatis V.
Micle, M. I. (2004). Deținuții și relațiile cu mediul

carceral. Interviul-studii de caz. București: Ministerul Justiției.
Institutul Național de Criminologie.
Mihăilescu, M. E. (2013). Sancțiuni contravenționale.
Aspecte de drept material în dreptul românesc și comparat.
București: Editura Hamangiu.
Norrie, A. W. (1991). Law, Ideology and Punishment.
Dordrecht: Kluwer Academic Publishers.
Otovescu, D. (2009). Sociologie generală. Ediția a V-a.
Craiova: Beladi.
Papadopol, V. (1965). Introducere la Cesare Beccaria –
Despre infracțiuni și pedepse. București: Editura Științifică.
Pașca, V. (1998). Măsurile de siguranță. Sancțiuni penale.
București: Lumina.
Platon (1964). De legibus. Cart X, T, VII. (Cousin V.,Trad.)
Paris: Hidesheim (retiparit)
Pollak, M. (1990). L'expérience concentrationnaire. Essai
sur le maintien de l'identité sociale. Paris: Métailié.
Pop, T. (1928). Curs de criminologie. Cluj: Institutul de
Arte Grafice Ardealul.
Pradel, J. (1995). Droit penal compare. Paris: Dalloz.
Priţcan, V., Gribincea, T., Moraru-Cilimar, R., Cojocaru,
A.,Fiscuci, C., Popa, V., Dumbrăveanu, V., Lungu, V., Popovici M.
(2007). Reintegrarea socială a persoanelor liberate din locurile de
detenţie. Chişinău: Institutul pentru Reforme Penale.
Robinson, O. F. (1995). The criminal law of ancient Rome.
Baltimore: John Hopkins University Press.
Ross, A. (1975). On guilty, responsibility and punishment.
California: University of California Press.
Ross, J. I. (2008). Special problems in correction. Upper
Saddle River: Pearson Education.
Roske, O. (2011). România 1945-1989. Enciclopedia
regimului comunist. Represiunea. (A-E). Bucureşti: Institutul
Naţional pentru Studiul Totalitarismului.
Rotaru, C. (2006). Fundamentul pedepsei. Teorii moderne.

București: Editura C. H. Beck.
Rousselete, M; Aubouin, J. M. (1976). Histoire de la
justice. Vendôme: Presses Universitaires de France.
Seneca (A.n.). De ira. Cartea I, Capitolul XIX. Accesat la
12.12.2014: http://www.thelatinlibrary.com/sen/sen.ira1.shtml .
Servan, J. M. (1767). Discours sur l’administration de la
justice criminelle pronounce par Mr. S**. Geneve (Grenoble): E.n.
Sima, C. (1999). Măsurile de siguranță în dreptul penal
contemporan. București: Editura All Beck.
Stănișor, E. (2005). Penitenciarele din România la timpul
prezent. București: Oscar Print.
Tanoviceanu, I. (1924). Tratat de procedură penală. Vol.
III. București: Editura Universul Judiciar.
Thonissen, J.J. (1869). Etudes sur l'histoire du droit
criminel des peuples anciens: Inde brahmanique, Egypte, Judée.
(Vol. I). Bruxelles: Bruylant-Christophe et Cie.
Titus Livius (A.n.). Histoire romaine, I. Traducere in
franceză de De Clercq. D. Accesat la 6.04.2015:
http://bcs.fltr.ucl.ac.be/LIV/Intro.html
Ungureanu, G. (1931). Pedepsele în Moldova la sfârșitul
secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, Iași: E.n.
Vălimărescu, A. (1999). Tratat de enciclopedia dreptului.
București: Editura Lumina Lex.
Voltaire (1777). Le prix de la justice et de l’humanite.
Londra. E.n.
Xenopol, A. D. (1929). Istoria românilor din Dacia
Traiană. Vol. IV. București: Cetatea Românească.
Zaffaroni, E. R. (1989). En busca de las penas perdidas.
Buenos Aires: Ed. Ediar.
Zalloni, M.F.(1824). L’Essai sur les fanariotes. Marseille:
L’imprimerie D’Antoine Ricard. Accesat la 7.05.2015:
http://gallica.bnf.fr/ark:/12148/bpt6k107978b .
Zidaru, P. (2001). Drept penitenciar, București: Universul

Juridic.
B. Studii și Articole
Alleman, T. (2002). Correctional philosophies. Varying
ideologies of punishment. In Gido, R., Alleman, T. (Eds.).Turnstile
justice: Issues in American Correction, Upper Saddle River:
Prentice Hall.
Anghelescu, C.C. (1927). Pedeapsa cu moartea la români în
secolul. Revista de drept penal și știință penitenciară, (7-8), 23-71.
Baldi, P. (1569). Tractatus de carceribus. In Calenius, G.,
Johann, Q. (Ed.) Selecti Tractatus. Köln : Quentel,431-433.
Benn, S.F. (1958). An Approach to the Problems of
Punishment. Philosophy. (33): 325-341.
Beristáin, A. (1978). El catolicismo ante la pena de la
muerte. In La pena de muerte: 6 respuestas. Madrid: Boletin
official del Estado.
Bruno, Ș. (2006). Istoria și reforma închisorilor românești.
Revista Română de Sociologie.(5-6). 485-512.
Bonner, R. J. (1912). Administration of justice in the Age
of Hesiod. Clasical Philology. Vol. 7, No.1: 17-23. Accesat la
3.09.2014:http://www.jstor.org/stable/261509?
seq=1#page_scan_tab_contents .
Bonta, J. (1996). Risk-Needs assessment and treatment. In
Harland, T. (ed.) Choosing correctional option what work, London:
Sage.
Brezeanu, O. (2007). Criza din sistemul penitenciar.
Revista de criminologie, de criminalistică și de penologie. (1/2007):
270-287. Accesat la 27.03.2015:
www.criminologie.ro/SRCC/CDs/2007/2007-01/Criza%20din
%20sist.penitenciar.doc .
Cavaroc, T.I. (1912). O privire retrospectivă asupra
închisorilor (urmare). Istoria închisorilor. Revista penitenciară și de
drept penal. (2): 91-95.
Ciobanu, I., Groza, I. (2002), Caracteristica criminologică a

conceptului de resocializare a infractorului. Revista Naţională de
Drept, (5), 45-49.
Condurachi, I.D. (1934),Trăsăturile caracteristice ale
vechiului drept penal românesc. Revista de drept penal și știință
penitenciară, (4-5), 397-418.
Croitoru, A.A. (2009). Modernizarea justiţiei în Țările
Române prin Regulamentele Organice (1831-1832). Analele
Universității Ovidius- Seria Istorie. (6): 89-106.
Demetriu, I. N. (1932). Organizarea administrativă a
penitenciarelor. Revista de drept penal și știință penitenciară, (nr.
festiv), 19-26.
Dobrila, M. C. (2012). Evoluția istorică a reglementării
infracțiunii de înșelăciune. Analele Științice ale Universității ”Al.
I. Cuza” Iași- Tomul LVIII, Științe Juridice (2): 47-72.
Dunea M. (2011). Analiza receptării în doctrina juridico-
penală a principalelor teorii referitoare la fundamentul dreptului de
a pedepsi, în relația cu esența noțiunii de impunitate. Analele
științifice ale Universității Al. I. Cuza, Iași, 2011 (1), 64-93.
Durnescu, I. (2000). Estimarea riscului de recidivă. Revista
Română de Sociologie,(1-2), 125-133.
Durnescu, I. (2008). O istorie a probațiunii în România. In
Schiaucu, V., Canton, R. (Eds.). Manual de probațiune, București:
EuroStandard.
Filitti, I.C., Suchianu,D.I. (1926), Contribuțiuni la istoria
dreptului penal român, Revista penală, (9-10), 442-468.
Filitti, I.C. (1927). Despre vechiul drept penal român.
Revista de drept penal și știință penitenicară, (9-10), 4-23.
Filitti, I.C. (1934). Vechiul drept român. Partea I. Revista
de drept penal și știință penitenciară, (1-3), 73-116.
Filitti, I.C. (1934). Vechiul drept român. Partea aII-a.
Revista de drept penal și știință penitenciară, (7-10), 363-389.
Filitti, I.C., Vrăbiescu, G. (1938). Legislația penală. În

Gusti, D. (coord.) Enciclopedia României. Vol. I- Statul. București:
Asociația Științifică pentru Enciclopedia României.
Flew, A. (1954). The Justification of Punishment.
Philosophy, (29), 291-307.
Garland, D. (1991). Sociological perspectives on
punishment. Crime and justice, (14), 115-165.
Gheorghiță, V.I. (2013). Religious behavior of Romanians.
Revista Universitară de Sociologie, (1), 23-27.
Goga, C. I. (2015). Recent Approaches to Criminal Policies
in Romania: Critical Overviews and Local Inputs. Revista de
Științe Politice. Revue des Sciences Politiques, (46), 229-237.
Goga, C.I. (2015). Historical evolution of punishment
systems. Analele Universității din Craiova. Istorie, (27), 183-194.
Hamblet, W. C. (1995). The paradox of punishment.
Studies in Law, Politics and Society. In Sarat, A. (ed.). Crime and
punishment: perspectives from the humanities (Special volume),
(37): 87-108.
Hampton, L. (1995). The Moral Education Theory of
Punishment. In Simmons, J.A., Cohen, M., Cohen, J., Bietz, C.R.
(eds). Punishment. Princeton: Princeton University Press, 112-142.
Ilie, C. (2014). The image of romanian penitentiaries from
the perspective of international institutions. In Boldea, I. (ed.).
Globalization and Intercultural Dialogue. Multidisciplinary
Perspectives. Târgu Mureș: Arhipelag XXI, 114-122.
Ilie, C. (2015). Exegetical and doctrinal perspectives on
punisment. Humanities and Social Sciences Review, (1/4), 297-303.
Ilie, C. (2015). ”De jure” and ”de facto” situation in the
detention system. Case study: Romania. Journal of Arts &
Humanities, (2/4), 20-28.
Ionescu-Gură, N. (2014). Internările administrative din
timpul regimului Gheorghe Gheorghiu-Dej. I. Internarea în unitățile
de muncă (1950-1952). Caietele CNSAS, (2), 7-52.
Levan, K. (2004). Adult Offender recidivism. Reduction

programs. In Mackey D.A. Levan K. (Eds.) Crime prevention.
Burlington: Jones & Bartlett Learning, 289- 295.
Morris. H. (1981). A paternalistic theory of punishment.
American Philosophical Quarterly, 18, nr. 4, 263-271.
Mureșan, R. (2006). Perspective filosofice asupra pedepsei.
Teoriile retribuționiste: Kant și Hegel. Revista Transilvania (11),
115-122.
Niță, A. (2011) Cultural phenomena and processes in
contemporary society-determinants of cultural policies. Revista de
Științe Politice, (32), 61-69 .
Păunescu, G. (1871). Penitenciarele. Revista Dreptul din 16
decembrie 1871, 2-3.
Popa, A. (1970). Legea privind executarea pedepselor.
Revista română de drept. (1/XXVI),52-60.
Pricină, G, Ilie, G. (2014). The capacity of young offenders
to design their life strategies. Journal of Community Positive
Practices, (XIV/2), 61-70.
Rusu, O. (2010). Resocializarea penitenciară și
postpenitenciară a persoanelor supuse pedepsei cu închisoarea
(teză de doctorat). Chișinău: Academia ”Ștefan cel Mare”.
Sava, A.V. (1933). Din istoria dreptului românesc.
Departamentul criminalicesc și norme de procedură penală la
începutul secolului XIX. Revista de drept penal și știință
penitenciară, (7-8), 473-498.
Sâmbrian, T. (1993). Istoricul instituției închisorii în
România. Revista de știință penitenciară, (1-2), 126-127.
Solomonescu, G. (1934). Tratamentul penitenciar al
minorului infractor în secolul al 19-lea. Revista de drept penal și
știință penitenciară, (6-7), 421-448.
Sorescu, M.E. (2015). Romanian Social Work Education -
History, Standards and Perspectives. Revista de Asistență Socială,
(1), 23-34.
Spânu, A. (2010). Asezământul Mislea de la Mănăstire la

închisoare. Un dublu sens al termenului ”fortificat”. În Lefter, L.V,
Ichim A. , Iftimi, S. (Coord.) Monumentul. Tradiție și viitor, Ed.
XII, Vol. III, Iași, 221-237.
Star, D. (1921). Privire asupra închisorilor. Revista
penitenciară. (7), 195-201.
Stătescu, St. (1895). Despre penitenciare. Partea I. Starea
actuală a penitenciarelor noastre, Dreptul,(23), 194-196.
Stătescu, St. (1895). Despre penitenciare. Partea I. Starea
actuală a penitenciarelor noastre, Dreptul,(24), 202-211.
Stătescu, St. (1895). Partea a II-a.Organizația modernă a
penitenciarelor, Dreptul,(26), 217-220.
Sucilă-Pahoni, C. (2012).O privire critică asupra legii
penitenciarelor de la 1 februarie 1874. Revista Crisia, (9), 99-109.
Șerban, I. (2011). The Greek and Latin cultures reflected in
modern Romanian culture. Revista de Stiinte politice, (29), 42-45.
Tanoviceanu, I. (1912). Istoria închisorilor. Revista
penitenciară și de drept penal. (2): 45-73.
Teodorescu, I. (1926). Penitenciarele noastre. Revista
penală. (4-5). 113-120.
Truică, P. (2013). Evoluţia sferei infracţiunilor la ordinea şi
disciplina militară. Romanian Asociația Română de Drept
Umanitar. Filiala Prahova. Accesat la 18.01.2015:
http://www.arduph.ro/domenii/jurisdictie-penala-
internationala/evolutia-sferei-infractiunilor-la-ordinea-si-disciplina-
militara/ .
Udangiu, E. (2014). Creativity and the pressures of
contemporary world. Network Intelligence Studies, (2), 305-308.
Urechilă, V.A. (1890). Memoria despre istoria românilor de
la 1774-1786. Analele Academiei Române, Secția istorică 1889-
1890, Seria II, Tomul XIII.
Visher, C.A., Travis, J. (2003). Transitions from prison to
community: Understanding individual pathways. Annual Review of
Sociology, (29), 89–113.
Vrăbiescu, (1928). Privire asupra dispozițiunilor

penitenciare din vechiul Regat și provinciile alipite, precum și
asupra noilor tendințe în această materie. Revista de drept penal și
știință penitenciară, (7-8), 32-42.
Zamfirescu, N. (1903). Discurs ţinut la deschiderea anului
judecătoresc 1903-1904. Dreptul, (53/XXXVII), 430-432.
C. Documente oficiale
Administrația Națională a Penitenciarelor (2010). Bilanț
2009.Accesat la 15.04.2014:
https://89.32.46.17/documents/10180/18750/BilantANP200
9/9535662a-5aa6-43d5-b65d-ecf435bc6396 .
Administrația Națională a Penitenciarelor (2011). Bilanț
2010.Accesat la 15.04.2014:
http://anp.gov.ro/documents/10180/18750/BilantANP2010.
pdf/20689442-acfe-4a58-8bd6-01204898fed6 .
Administrația Națională a Penitenciarelor (2011).Document
de politică publică privind îmbunătățirea condițiilor de
detenție.Accesat la 10.04.2014:
http://www.cpt.coe.int/documents/rom/2011-32-inf-fra-annexe2.pdf
Administrația Națională a Penitenciarelor (2012). Raport
de activitate 2011. Accesat la 11.04.2014:
https://89.32.46.17/documents/10180/18750/Bilant+activitate+ANP
-+2011/0fadab43-480f-4634-96b9-74cb89b63a9f .
Administrația Națională a Penitenciarelor (2013).Raport de
activitate 2012. Accesat la 11.04.2014:
http://anp.gov.ro/documents/10180/18750/Bilant+ANP+2012/6818
a833-3b2e-4af4-8e08-e98f5f354520 .
de activitate ANP 2013. Accesat la 10.04.2014:
http://anp.gov.ro/documents/10180/2256331/Bilant+ANP+2013+R
om.pdf/16418a7b-9258-4f2d-9320-1baea7a7f61f.
anual 2014. Accesat la 20.08.2015:
http://anp.gov.ro/documents/10180/4605968/Raport+de+activitate+
al+ANP+pe+anul+2014.pdf/318e6305-8299-44c8-b016-
a64f6465a670
Administrația Națională a Penitenciarelor (2015). Broșura
de prezentare. Accesat la 25.03.2015:
http://anp.gov.ro/web/anp/materiale-de-prezentare-a-sistemului-
penitenciar#.
Aebi, M.F., Delgrande, N. (2014). SPACE I – Council of
Europe Annual Penal Statistics: Prison populations. Survey 2012.
Strasbourg: Council of Europe.
Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România
– Comitetul Helsinki (2014). Raport 2013, privind Activitatea
Asociației pentru Apărarea Drepturilor Omului în România –
Comitetul Helsinki.Accesat la 20.04.2014:
http://www.apador.org/wp-content/uploads/2014/04/Raport-
APADOR-CH-2013.pdf .
Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste
din România (2006). București: f.e. accesat la 10.08.2015:
http://www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADC
R.pdf .
Council of Europe (2006). European Prison Rules.
Strasbourg: Council of Europe Publishing House.
Council of Europe, Parliamentary Assembly (2013).
Promoting alternatives to imprisonment. Accesat la 01.05.2014:
http://www.assembly.coe.int/Communication/ajdoc02_2013.pdf .
United Nations Office on Drugs and Crime (2012).
Introductory Handbook on the Prevention of Recidivism and the
Social Reintegration of Offenders. United Nations Office: Viena.
D. Legislație
Anexa Hotărârii nr. 389/2015 privind aprobarea Strategiei

naţionale de reintegrare socială a persoanelor private de libertate,
2015-2019, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I,
Nr. 532bis/16.VII.2015.
Codul Justiției Militare intrat în vigoare la 24 mai 1881.
Codul Justiției Militare al României din 20 martie 1937,
Publicat in Monitorul Oficial al Romaniei nr. 66. Accesat la
20.12.2014: http://idrept.ro/DocumentView.aspx?
DocumentId=00040043 .
Codul penal al Principatelor Unite publicat la 30 octombrie
1864 în Monitorulu Oficiale. Accesat la 19.11.2014:
http://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=00040047 .
Codul Penal din 17 martie 1936, publicat în Monitorul
Oficial nr. 65 din 18 martie 1936. Accesta la 15.01.2015:
Codul Penal din 21 iunie 1968, publicat în Buletinul Oficial
al Republicii Socialiste România nr. 79 bis. Accesat la 23.02. 2015:
Codul Penal din 1968 republicat în 1973, publicat în
Buletinul Oficial nr. 55-56 din 23 aprilie 1973. Accesat la
25.01.2015:http://idrept.ro/DocumentView.aspx?
DocumentId=00040049 .
Codul Penal din 1968 republicat în 1997, publicat în
Monitorul Oficial cu numărul 65 din data de 10 aprilie 1997, în
temeiul art. III din Legea nr. 140/1996. Accesta la 25.01. 2015:
Codul penal din 28 iunie 2004, publicat în Monitorul
Oficial nr. 575 din 29 iunie 2004). Accesat la 26.01.2015:
Codul penal din 17 iulie 2009, publicat în Monitorul Oficial
nr. 510 din 24 iulie 2009). Accesat la 19.02.2015:
Constituția Regatului României (1938), Publicată in

Monitorul Oficial al Romaniei nr. 48 din 27 februarie 1938. Accesat
la 12.03.2015:
http://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=00040054.
Convenția împotriva Torturii sau altor Tratamente sau
Pedepse Crude, Inumane sau Degradante, adoptată prin Rezoluția
39/46 din decembrie 1984. Accesat la 02.05.2014:
http://www.ohchr.org/Documents/ProfessionalInterest/cat.pdf .
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, elaborată de
Consiliul Europei, semnată pe 4 noiembrie 1950 la Roma și intrată
în vigoare pe 3 septembrie 1953. Accesat la 03.05.2014:
http://www.echr.coe.int/Documents/Convention_ENG.pdf.
Declarația Universală a Drepturilor Omului, Accesat la
27.04.2014:
http://www.anr.gov.ro/docs/legislatie/internationala/Declaratia_Uni
versala_a_Drepturilor_Omului.pdf.
Decretul nr. 144 din 1844, publicat în Buletinul Oficial nr.
549/1844.
Decretul nr. 269 din 1845, publicat în Buletinul Oficial nr.
73/1845.
Decretul–Lege nr. 6 din 1990 pentru abolirea pedepsei cu
moartea, pentru modificarea si abrogarea unor prevederi din Codul
penal si alte acte normativ. Accesat la 20.03.2015:
Hotărârea nr. 1849 din 28 octombrie 2004 privind
organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a
Penitenciarelor, publicat în Monitorul Oficial cu numărul 1062 din
data de 16 noiembrie 2004.
Hotărârea nr. 389 din 27 mai 2015 privind aprobarea
Strategiei naţionale de reintegrare socială a persoanelor private de
libertate, 2015-2019, publicată în Monitorul Oficial al României,
Nr. 532/16.VII.2015.
Legea din 1874 privind regimul închisorilor, sancționată
prin Decretul Domnesc nr. 169 din 26 ianuarie 1874.
Legea nr. 23 din 18 noiembrie 1969 privind executarea

pedepselor. Accesat la 14.03. 2015:
Legea din 1929 pentru organizarea penitenciarelor și
instituțiilor de prevenție.
Legea nr. 21 din 15 octombrie 1990 pentru trecerea
Direcției generale a penitenciarelor din cadrul Ministerului de
Interne în subordinea Ministerului Justiției
Legea nr. 293 din 2004 privind Statutul funcţionarilor
publici din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, publicată în
Monitorul Oficial cu numărul 581 din data de 30 iunie 2004.
Legea nr. 294 din 28 iunie 2004 privind executarea
pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul
procesului penal.
Legea nr. 275 din 2006 privind executarea pedepselor şi a
măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
Accesat la 02.07.2015:
Legea nr. 254 din 19 iulie 2013 privind executarea
pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele
judiciare în cursul procesului penal. Accesat la 10.07. 2015:
Ordinul nr.433 din 2010 pentru aprobarea Normelor
minime obligatorii privind conditiile de cazare a persoanelor private
de libertate. Accesat la 09.05.2014:
http://www.dreptonline.ro/legislatie/ordin_433_2010_norme_mini
me_obligatorii_conditii_cazare_persoane_private_libertate.php .
Recomandarea din 1987 a Comitetului de Miniștri către
Statele Membre asupra Regulilor Europene pentru Penitenciare
(Recomandarea Nr. R (87) 3 ). Accesat la 04.05.2014:
https://wcd.coe.int/com.instranet.InstraServlet?
command=com.instranet.CmdBlobGet&InstranetImage=2622640&
SecMode=1&DocId=692778&Usage=2
Regulamentul privind primirea, deținerea, regimul și

supravegherea în lagăre și colonii, 1955.
Regulile Standard Minimale ale Națiunilor Unite pentru
Tratamentul Deținuților, adoptate în 1955. Accesat la 05.05.2014:
http://www.unodc.org/pdf/criminal_justice/UN_Standard_Minimu
m_Rules_for_the_Treatment_of_Prisoners.pdf .
Regulile Standard Minimale ale Consiliului Europenei
pentru Tratamentul Deținuților, adoptate în 1973 prin Rezoluția
(73) 5. Accesat la 06.05.2014:
https://wcd.coe.int/com.instranet.InstraServlet?
command=com.instranet.CmdBlobGet&InstranetImage=588982&S
ecMode=1&DocId=645672&Usage=2 .
E. Jurisprudență
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Iacov
Stânciu împotriva României (Cererea nr. 35972/05), Accesat la
09.05.2014:http://www.judecat.ro/jurisprudenta_cedo/1000041_Ca
uza_IACOV_STANCIU_impotriva_ROMANIEI_nr_35972_05_H
otarare_din_10_iulie_2012
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Necula
împotriva României (Cererea nr. 33003/11), Accesat la 09.05.2014:
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/Pages/search.aspx#{%22itemid
%22:[%22001-140930%22]} .
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Mihăilă
împotriva României (Cererea nr. 66630/10), Accesat la 09.05.2014:
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/Pages/search.aspx#{%22itemid
%22:[%22001-140749%22]} .
F. Documente de arhivă
Adrese trimise conducerii Schitului Ostrov (Vornicia
Temnițelor, Nr. Inv. 370, Dosar 1/1861-1862). Arhivele Naționale
ale României, București.
Corespondență referitoare la modul de slobozire al
arestaților din închisori, despăgubirea unor arestați, categorii de
arestați (Vornicia Temnițelor, Nr. Inv. 370, Dosar 64/1834).

Arhivele Naționale ale României, București.
Corespondență între secția I, biroul I din Departamentul din
Lăuntru cu Vornicia Temnițelor referitoare la funcționarii Vorniciei
cu specificarea veniturilor și perioada de când se află în slujbă
(Vornicia Temnițelor, Nr. Inv. 370, Dosar 582/1835). Arhivele
Naționale ale României, București.
Corespondență la raportul lui Fr. Balbaum (Valbaum),
librarul Curții, prin care cere o listă cu toți funcționarii Vorniciei
Temnițelor afalți în slujbă, pentru a fi trecuți în almanahul anului
1838 (Vornicia Temnițelor, Nr. Inv. 370, Dosar 462/1837).
Arhivele Naționale ale României, București.
Decretul nr. 2547 din 25 septembrie al Regelui Carol I de
numire a domnului Theodor Didilescu în funcția de director al
Penitenciarului Tulcea (Vornicia Temnițelor, Nr. Inv. 370, Dosar
1/1886, Vol. II). Arhivele Naționale ale României, București.
Prefața. Vornicia Temnițelor, Nr. Inv. 370. Arhivele
Sigilii vechi ale penitenciarelor (Vornicia Temnițelor, Nr.
Inv. 370, Dosar 139/1831). Arhivele Naționale ale României,
București.
Stoicescu, C.C. (11 martie 1942). Memoriul ministrului
justiției Stoicescu C. Constantin către mareșalul Ion Antonescu
Stoicescu, C.C. (21 aprilie 1942). Memoriul ministrului
Stoicescu, C.C. (11 mai 1942). Memoriul ministrului
G. Pagini web
Administrația Națională a Penitenciarelor (2015).
Penitenciarul Vaslui. Repere istorice. Accesat la 15 iulie 2015:
http://anp.gov.ro/web/penitenciarul-vaslui/despre-noi .
Administrația Națională a Penitenciarelor (2015). Hartă
penitenciare- profilare regimuri. Accesat la 20 ianuarie 2015:
http://anp.gov.ro/
Comitetul European pentru Prevenirea Torturii şi
Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante, Vizite
oficiale. Accesat la 02.05.2014:http://www.cpt.coe.int/en/visits.htm
Înalta Curte de Casație și Justiție (2009). Recomandările
privind individualizarea pedepselor aplicate pentru infracțiunile de
corupție. Accesat la 23.03.2014:http://www.inm-
lex.ro/fisiere/d_176/Recomandari%20privind%20individualizarea
%20cauzelor%20de%20coruptie%20-%20ICCJ.pdf .
Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei
(2009). Harta Gulagului Românesc. Accesat la 10.08.2015:
http://www.memorialsighet.ro/index.php?
option=com_content&view=article&id=364&Itemid=153&lang=ro
Ministerul Justiției. Autoritatea Națională pentru Cetățenie
(2012). România- Prezentare generală. Accesat la 12.11. 2014:
http://cetatenie.just.ro/index.php/ro/romania.
Rusan, R. (2009). Geografia și cronologia gulagului
românesc. Accesat la 7.07.2015:
option=com_content&view=article&id=344%3Ageografia-si-
cronologia-gulagului-romanesc&catid=47%3Abreviar-pentru-
procesul-comunismului&Itemid=154&lang=ro .
Wolters Kluwer Romania (2015). iDrept.ro. Accesat la
7.07.2015: http://idrept.ro/.
A
N
E
X
E
Anexa numărul 1
”Pravila Mică” (denimită și ”Pravila de la Govora”) din 1640
din timpul domniei lui Matei Basarab
Anexa numărul 2
”Cartea românească de învățătură a pravilelor împărătești”
din 1646 din timpul lui Vasile Lupu (Pravila lui Vasile Lupu)
Anexa numărul 3
”Pravila Mare” (denumită și ”Îndreptarea legii”) din 1652 din
timpul lui Matei Basarab
A
nexa numărul 4
”Pravilniceasca Condică” din 1780 din timpul lui Ioan

Alexandru Ipsilanti Voievod
Anexa numărul 5
”Legiuirea Caragea” din 1818 („Legiuire a Prea Înălțatului și
Prea Pravoslavnicului Domn, și Oblăduitoriu a toată Ungrovlahia Io
Ioan Gheorghie Caragea V(oe)v(od)„)
Anexa numărul 6
Condica Criminală (cunoscută și sub numele de Codul Șuțu-
Stuza) din 1826 aparută sub domnia lui Ioan Sandu Sturza
Anexa numărul 7
Sigilii vechi ale penitenciarelor (Vornicia Temnițelor, Nr.
Inv. 370, Dosar 139/1831). Arhivele Naționale ale României,
București
Anexa
numărul 8
Corespondență referitoare la modul de slobozire al arestaților din
închisori, despăgubirea unor arestați, categorii de arestați (Vornicia
Temnițelor, Nr. Inv. 370, Dosar 64/1834). Arhivele Naționale ale
României, București.
Anexa numărul 9
Corespondență între secția I, biroul I din Departamentul din Lăuntru cu
Vornicia Temnițelor referitoare la funcționarii Vorniciei cu
specificarea veniturilor și perioada de când se află în slujbă (Vornicia
Temnițelor, Nr. Inv. 370, Dosar 582/1835). Arhivele Naționale ale
României, București.
Anexa numărul 10
Corespondență la raportul lui Fr. Balbaum (Valbaum), librarul Curții,
prin care cere o listă cu toți funcționarii Vorniciei Temnițelor afalți în
slujbă, pentru a fi trecuți în almanahul anului 1838 (Vornicia
Temnițelor, Nr. Inv. 370, Dosar 462/1837). Arhivele Naționale
Anexa numărul 11
Corespondența Directorului General al Temnițelor din Țara
Românească către Schitul Ostrov(14 decembrie 1861; 11-12 ianuarie
1862) (Vornicia Temnițelor, Nr. Inv. 370, Dosar 1/1861-1862).
Arhivele Naționale ale României, București
Anex
a numărul 12
Decretul nr. 2547 din 25 septembrie al Regelui Carol I de
numire a domnului Theodor Didilescu în funcția de director al
Penitenciarului Tulcea (Vornicia Temnițelor, Nr. Inv. 370, Dosar

1/1886, Vol. II). Arhivele Naționale ale României, București.
Anexa numărul 13
Promovarea produselor fabricate în penitenciarul Văcărești,
19321
Anexa numărul 14
1
Preluate din Revista de drept penal și știință penitenciară, 1932, nr. 5-6.
Pedeapsa în concepția modernă (Aurel Dragoș)
Revista de drept penal și știință penitenciară, nr. 7-8, 1932
Anexa numărul 15
Regele Carol al II-lea, semnând decretul de promulgare al

codurilor penale, alături de ministrul justiției Valeriu Pop și
directorul afacerilor judiciare, Alex. Iliescu (1936) 2
Anexa numărul 16
2
Preluată din Revista de drept penal și știință penitenciară, 1936, nr. 1-3.
Harta Gulagului Românesc (1944-1989)3
3
Preluată de pe Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei
(2009). Harta Gulagului Românesc (alcătuită în iunie 1998 pentru
Addenda „Cărţii negre a comunismului”). Accesat la 10 august
2015:
option=com_content&view=article&id=364&Itemid=153&lang=ro .
Anexa numărul 17
Harta penitenciarelor românești în 2015 (profilare regimuri) 4
4
Administrația Națională a Penitenciarelor (2015). Hartă
penitenciare- profilare regimuri. Accesat la 20 ianuarie 2015:
http://anp.gov.ro/

Cristina Ilie - O Analiza Socio-Istorica A Sist de Detentie Din Romania B5-22.10 - ProUniversitaria - Cu Modif

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cristina Ilie - O Analiza Socio-Istorica A Sist de Detentie Din Romania B5-22.10 - ProUniversitaria - Cu Modif

Titlu original:

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

C R I S T I N A I LI E

Copyright © 2015, Editura Pro Universitaria

Toate drepturile asupra prezentei ediții aparțin

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

„Această lucrare a fost finanţată din

judiciar penal din Evul Mediu.............................. 65

„Această lucrare a fost finanţată din

Prezenta lucrare analizează sistemul de detenție din

Detenția, ca formă de prevenție până la aplicarea pedepsei

analizează fundamentul pedepsei tinând cont de faptul că de-a

sistemului punitiv românesc în fiecare perioadă istorică, urmând

socială a persoanelor private de libertate pentru perioada 2015-

”Gradul de civilizație al unei

Feodor Dostoievski (1862)

1.1. Noțiuni introductive

Am considerat esențială, pentru debutul lucrării, o

Așa cum observa și Herbert L. A. Hart în cartea ”Pedeapsă

1.2. Definirea pedepsei

Din punctul de vedere al filosofiei dreptului putem

3. Fapta trebuie să fie comisă de infractor sau de

5. Aplicarea pedepsei de către instituția/persoana

considera că pedeapsa este văzută ca fiind elementul provocator de

cercetare ale pedepsei nu sunt unitare, neformând un corp comun,

economic, care joacă un rol politic și ideologic în

Pentru unii autori, nașterea acestui drept a avut loc odată

1.3 Teorii ale pedepsei

Angelo J. Corlett, în cartea ”Responsabilitate și Pedeapsă”

este aplicarea metodelor de reabilitare, nu aplicarea unor sentințe

Teoria pedepsei bazate pe educația morală este regăsită în

pentru faptele rele care sunt un lucru trecut, deoarece nu se poate

Teoria retribuționistă este cea care justifică fundamentul

ordin moral, cât şi intereselor societății, adică elementelor de ordin

2.1. Considerații generale

De-a lungul istoriei, s-a considerat că omul nu are

Pentru a observa diferența față de perioadele clasice ale

Tabelul 1. Etapele Clasice ale Istoriei Omenirii vs. Etapele

Această etapă se poate

Gabriel Hallevy, realizează în cartea ”Dreptul de a fi

În istoria omenirii, Antichitatea, se poate poziționa temporal

capitală, otrăvirea, sclavia, privarea de anumite drepturi civile,

Una dintre cele mai importante legi ale Imperiului Roman a

regăsea de altfel și la alte civilizații antice, precum Egiptul sau India

2.4. Evul Mediu

Epoca medievală, numită și Evul Mediu, din punct de

În anul 1532, Carol Quintul emitea o ordonanță care

Începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea,

construcții mai luminoase și aerate, trebuia schimbată legislația

2.5. Epoca modernă

Ceea ce din punct de vedere istoric este considerată a fi

asocieri ale executării pedepsei private de libertate cu suferința

abandonul deținutului în momentul părăsirii sistemului penitenciar

2.6. Epoca contemporană

Epoca contemporană, o putem plasa în context istoric, ca

penitenciar, iar în majoritatea statelor europene și pe continentul

Etapa dezvoltării alternativelor la privarea de libertate (A

Luând în considerare etapizarea istorică a sistemelor de

2. Antichitatea (anul 3000 î.Hr.- sec. VI d.Hr./ Codul

Ca urmare a cercetării din primele două capitole, a

După o prezentare a generală a evoluției în timp a

Prin coroborarea dovezilor regăsite pe teritoriul de astăzi al

Justiției. Autoritatea Națională pentru Cetățenie: 2012). În perioada

Antichitatea se poate demarca pentru teritoriul românesc ca