Curs nr.

12

Forma şi dimensiunile Pământului

Acestea constituie elemente de bază ale operaţiunilor geodezice, topografice şi cartografice.
În antichitate forma Pământului era considerată a fi sferică (Pitagora, 600 î.Hr., Aristotel, 350
î.Hr.), făcându-se abstracţie de denivelările acesteia. În Evul Mediu a dominat ideea formei plane a
suprafeţei terestre, contrazisă de expediţia lui Magellan care a făcut înconjurul globului (1519-1522). La
sfârşitul secolului al XVII-lea, Isac Newton precizează prin metode teoretice turtirea Pământului la cei doi
poli, acesta având aşadar forma unui elipsoid de rotaţie, formă confirmată de măsurătorile efectuate de
Academia Franceză în secolul următor, de măsurătorile geodezice din secolul al XIX-lea şi de cele
satelitare ale secolului nostru.
Pe orice secţiune din lungul unui meridian sau paralele, se poate constata gradul mare de
neregularitate a suprafeţei terestre (topografice). Formele negative ale acesteia (70,7%) sunt acoperite de
apele Oceanului Planetar formând o suprafaţă permanent perpendiculară pe direcţia gravitaţiei terestre -
VV’ (dată de firul cu plumb). Această suprafaţă, care imaginar se poate continua şi sub ariile continentale,
a fost denumită de geodezul Johan Benedict Listing – 1808-1882 (1873) geoid, utilizată ca suprafaţă de
referinţă a măsurătorilor terestre, dar numai pentru determinări altimetrice.

Suprafaţa topografică a Pământului, geoidul şi elipsoidul.

Definit de Gauss (Karl Friedrich Gauss, 1777-1855, matematician,

fizician, astronom), geoidul este o suprafaţă echipotenţială din punct de
vedere al acceleraţiei gravitaţionale, perpendiculară în orice punct al ei la
direcţia dată de firul cu plumb.
Conform definiţiei, datorită distribuţiei şi densităţii eterogene a
masei Pământului, denivelărilor scoarţei terestre şi curenţilor oceanici,
rezultă pentru geoid o configuraţie complexă, neregulată, motiv pentru care
ea nu poate fi formulată analitic, devenind astfel mai puţin utilă
reprezentărilor riguroase

Deviaţiile pozitive şi negative ale suprafeţei geoidului faţă de cea a elipsoidului

1
 Pe oceane suprafaţa geoidului se află sub cea a elipsoidului iar în cazul continentelor, situaţia se
inversează (în principal din cauza diferenţelor de densitate dintre apa oceanelor şi rocile scoarţei terestre,
cu efect în schimbări ale direcţiei gravitaţiei). Pe verticală, diferenţa absolută dintre cele două suprafeţe
este de cca. 50 m (în medie), cu valori maxime de 180 m, iar unghiul dintre ele înregistrează valori maxime
de 9”.
La raportarea punctelor de pe suprafaţa terestră, datele planimetrice se proiectează pe suprafaţa
elipsoidului de referinţă în cazul geodeziei şi pe un plan orizontal tangent la glob în cazul topografiei, iar
datele altimetrice (de nivelment) se proiectează întotdeauna pe suprafaţa geoidului, considerată a avea cota
0.
Pentru determinările planimetrice se foloseşte ca suprafaţă de referinţă elipsoidul de rotaţie
(elipsoid de referinţă). Acesta este o figură geometrică ideală obţinută prin rotirea unei elipse în jurul unei
axe.
Elipsa este locul geometric al punctelor a căror distanţe însumate faţă de două puncte este
constantă.
Fiind un corp regulat, modelabil prin ecuaţii matematice, elipsoidul, spre deosebire de geoid,
permite rezolvarea unor probleme ale geodeziei, folosind calcule matematice riguroase insa deosebit de
greoaie.
Principalii parametri ai unui elipsoid de rotaţie sunt:
a = semiaxa mare (raza ecuatorului);
b = semiaxa mică (raza polară);
T = turtirea T = (a-b)/a
e = excentricitatea e = c/a

După calculele efectuate de diferiţi autori, se cunosc mai mulţi elipsoizi de referinţă: (Jean Baptiste
Joseph) Delambre (1800), (Friedrich Wilhelm) Bessel (1841), (J. B.) Listing (1872), (Alexander Ross)
Clarke (1880), (John Fillimore) Hayford (1909), (Feodosi Nicolaevici) Krasovski (1940). Dintre aceştia,
ţara noastră a folosit elipsoidul Bessel şi Clarke până în 1933, elipsoidul Hayford în perioada 1933-1951
(adoptat ca elipsoid internaţional de referinţă la Congresul Uniunii Internaţionale de Geodezie şi Geofizică
ţinut la Madrid în 1924) şi elipsoidul Krasovski (din 1951 până în prezent). Din anul 1984 se utilizează pe
scară largă elipsoidul WGS 84 (Sistem geodezic mondial).

Elipsoizi Anul Semiaxa mare (a) Semiaxa mică Turtirea Lungimea unui
(m) (b)(m) α = (a-b)/a sfert de meridian
Delambre 1800 6.375.653 6.356.564 1:334,0 10.000.000
Bessel 1841 6.377.397 6.356.079 1:299,2 10.000.856
Clarke 1880 6.378.394 6.356.515 1:293,5 10.004.868
Hayford 1909 6.378.388 6.356.912 1:297,0 10.002.228
Krasovski 1940 6.378.245 6.356.863 1:298,3 10.002.133
 Reţele geodezice
Pentru efectuarea ridicărilor, în vederea întocmirii hărţilor şi planurilor topografice la orice scară, trebuie să
se determine în prealabil şi să se materializeze în teren un anumit număr de puncte geodezice.
Punctul geodezic
constituie elementul principal în
măsurătorile terestre, aparţine unei
reţele geodezice, are coordonatele
determinate prin metode geodezice
şi într-o anumită proiecţie
cartografică, adoptată pentru
teritoriul considerat. Acestea sunt
amplasate şi marcate durabil pe
suprafaţa fizică a Pământului.

Reţeaua geodezică insumeaza totalitatea reţelelor de triangulaţie şi de nivelment executate pe teritoriul unei
ţări, în scopul asigurării unui schelet (osaturi) unic şi riguros, pe baza căruia se realizează ridicările topografice.
După rolul lor, la nivel naţional, se disting trei mari categorii de reţele:
1. reţeaua geodezică propriu-zisă, de diferite ordine, cu funcţii multiple, denumită frecvent reţea geodezică.
Punctele, folosite frecvent în lucrările topografice, au poziţia spaţială definită prin coordonatele x, z şi z,
date în sisteme de referinţă proprii.
2. Reţeaua geodezică de nivelment, structurată şi ea pe mai multe ordine, asigură baza ridicărilor
altimetrice, respectiv stabilirea altitudinilor.
3. Reţeaua gravimetrică, pe care se sprijină metodele dinamice de determinare a formei şi dimensiunilor
Pământului.
Ca poziţionare şi distribuţie spaţială, punctele celor trei reţele nu coincid, fiind diferite. Făcând abstracţie de
reţeaua gravimetrică, cu totul aparte, cea geodezică propriu-zisă şi cea de nivelment sunt independente, numai prima
având coordonatele spaţiale determinate cu o precizie relativ omogenă. La reţeaua de nivelment doar cotele au valori
foarte precise, poziţia în plan fiind stabilită cu aproximaţie.
Funcţiile reţelelor geodezice, indiferent de natura lor, sunt multiple, ele servind efectiv unor scopuri practice,
ca suport, ca sprijin al tuturor ridicărilor topofotogrammetrice, indiferent de suprafaţă sau de exigenţe. Pentru a
păstra unitatea acestor lucrări, încadrarea în reţeaua geodezică este obligatorie, punctele ei constituind atât baza de
plecare cât şi cea de închidere, de control a lucrărilor efectuate. În egală măsură însă, reţelele geodezice sunt folosite
în scopuri ştiinţifice, legate de determinare a parametrilor globului terestru, în studiul mişcărilor plăcilor terestre,
realizarea legăturilor cu reţelele vecine ş.a.

Reţeaua de triangulaţie geodezică este constituită dintr-o înlănţuire neîntreruptă de triunghiuri, având ca
vârfuri punctele geodezice. În acelaşi timp, triangulaţia geodezică reprezintă metoda prin care se determină, pe
elipsoid sau în planul proiecţiei, coordonatele punctelor geodezice, folosind, ca elemente de bază, unghiurile
măsurate între direcţiile formate de aceste puncte, pe elipsoidul terestru. Pe lângă măsurarea unghiurilor sunt
necesare măsurători directe şi ale unor laturi ale triunghiurilor, numite baze geodezice.
 Reţeaua geodezică din România, există în două variante proiectate pentru acelaşi scop:
- Prima, reţeaua de triangulaţie geodezică, denumită şi de stat, devenită clasică, este constituită din patru
ordine superioare I, II, III şi IV, după distanţa dintre puncte şi precizia de măsurare a coordonatelor lor.
În scopul îndesirii reţelelor de triangulaţie de ordin superior, pentru executarea materialelor cartografice
la scări mari de proporţie (1:10.000, 1:5.000), în scopul asigurării unei densităţi suficiente în teren, se
foloseşte triangulaţia geodezică (sau topografică) de ordinul V, care se află într-o continuă completare.
- Reţeaua geodezică naţională GPS, în curs de realizare, bazată pe determinări în sistemul de poziţionare
globală, încadrată în cea europeană, care a devenit treptat operaţională.
Condiţiile generale necesare în realizarea unei astfel de reţele sunt:
- Asigurarea legăturii cu reţeaua europeană şi dezvoltarea succesivă, pe principiul trecerii de la ordin
superior la ordin inferior, rezultând un ansamblu de puncte în care cele noi să se încadreze echilibrat
între cele vechi;
- Determinarea riguroasă a poziţiei acestor puncte componente în cadrul unui sistem sau a unor sisteme de
referinţă
- Asigurarea densităţilor caracteristice fiecărei categorii de reţea, definită prin numărul de puncte raportat
la suprafaţă, sau de distanţa dintre ele, astfel încât să permită continuarea lucrărilor;
- Asigurarea omogenităţii reţelei, ce presupune repartizarea uniformă a punctelor pe întreaga suprafaţă şi
determinarea lor în aceleaşi condiţii, spre a servi ca sprijin pentru lucrările ulterioare;
- Accesibilitatea şi durabilitatea punctelor prin alegerea unor amplasamente convenabile, ferite şi
marcarea trainică a lor.
Realizarea practică a reţelelor geodezice naţionale, clasice sau moderne, presupune executarea unor lucrări
complexe, colaborare internaţională de către persoane şi instituţii autorizate, coordonate şi recepţionate de către
ANCPI.

Iniţial triangulaţia a fost folosită în scopul determinării formei şi dimensiunilor Pământului. Aceasta
presupune legarea punctelor componente în triunghiuri care, la rândul lor se reunesc în lanţuri, poligoane cu punct
central, patrulatere cu diagonale sau combinaţii ale acestora. (poligon cu punct central, patrulater, lanţ de triunghiuri,
lanţ de poligoane, lanţ de patrulatere, lanţuri complexe).

Forme ale canevasului geodezic.

Poziţionarea reţelei de ansamblu presupune măsurarea tuturor unghiurilor reţelei şi a lungimilor a câtorva
laturi, numite baze de triangulaţie. În funcţie de aceste elemente geometrice şi în raport cu poziţia cunoscută a unor
puncte se determină coordonatele tuturor punctelor reţelei.
Metoda a fost folosită iniţial pentru determinarea lungimii arcului de meridian din coordonate, întrucât
măsurarea directă nu era posibilă. Ulterior a fost folosită pentru determinarea razei pământului. A fost fundamentată
de olandezul Snellius (1617). Primele triangulaţii geodezice, folosite ca reţele de sprijin pentru încadrarea ridicărilor
topografice apar începând din sec al XVIII-lea: Anglia 1784, gen. F. Roy, Franţa, 1792 (Delambre), Germania, 1821
(Gauss, Bessel), Rusia, 1821 (Struve)

În ţara noastră, concepţia de realizare a triangulaţiei astronomo-geodezice a variat de la o etapă la alta.

Până în 1956 a predominat ideea constituirii triangulaţiei de ordinul I sub forma unor lanţuri simple sau
duble de triunghiuri, dispuse în lungul meridianelor şi paralelelor.

Între anii 1951-1975, în sistemul de proiecţie Gauss-Kruger, a fost utilizat elipsoidul Krasowski iar pentru
cote, nivelul fundamental Marea Baltică.
După 1975 s-a trecut la sistemul de proiecţie stereografic 70 şi referinţa pentru cote, Marea Neagră.
La nivelul triangulaţiei, după 1956 a fost realizată o reţea compactă de figuri geometrice care acoperă
întregul teritoriu (figura nr. 11).

Reţeaua de triangulaţie astronomo-geodezică de ordinul I a ţării noastre.

 Variabilitatea spaţială a reliefului României a impus anumite particularităţi ale densităţii punctelor
geodezice: în regiunile de câmpie lungimea laturilor variază între 17 şi 25 km, în regiunile deluroase şi subcarpatice
între 20-35 km iar în regiunile montane şi în Depresiunea colinară a Transilvaniei între 25-61,5 km. În total au fost
proiectate 374 de puncte de ordinul I care formează 657 triunghiuri şi 6 patrulatere cu vizibilitatea reciprocă a
ambelor diagonale. A fost proiectată într+o concepţie unitară, a fost determinată prin măsurarea tuturor unghiurilor,
a anumitor laturi prin unde, a unor elemente astronomice şi mărimi gravimetrice, fiind calculată şi compensată în
bloc, prin metode riguroase.

Triangulaţiile geodezice de ordinul II-IV, dezvoltate succesiv din triangulaţia de bază, introduc noi puncte
sau grupuri de puncte (fig. nr. 12). Punctele au fost determinate prin metoda intersecţiei, deci măsurându-se numai
unghiuri.

Îndesirea reţelei de ordinul I prin puncte geodezice de ordine inferioare (II şi III).

Se realizează astfel o reţea de ansamblu, compactă, cu o densitate de 1 punct la fiecare 20 km2, respectiv 5
puncte geodezice pe fiecare foaie topografică la scara 1:25.000.
Triangulaţia topografică de ordinul V, de îndesire a celorlalte reţele, are rolul de a uşura pe cât posibil determinarea
poziţiilor a cât mai multor detalii topografice, aşadar de a fi situate omogen în teritoriu (ţinând însă seama şi de relief).
Densitatea medie a triangulaţiei de ordinul V trebuie să fie de 1 punct la 2-5 km2. În extravilan şi 1 punct la 1 km pătrat în
intravilan. Punctele trebuie să aibă poziţii dominante (movile, vârfuri de deal, creste, culmi), pentru a se asigura o vizibilitate
bună atât pentru propria lor determinare cât şi pentru ridicările topografice ulterioare. Aici sunt incluse punctele inaccesibile.
Poziţia punctelor s-a calculat prin intersecţii combinate, înainte şi înapoi, compensate prin metode riguroase.

Reţele geodezice de nivelment

Ridicările de orice natură, geodezice, topografice sau fotogrammetrice presupun determinări
tridimensionale, respectiv calculul, în final al coordonatelor x,y,z pentru toate punctele, indiferent de poziţia lor în
cadrul lucrărilor. În acest mod, planurile şi hărţile redau poziţia planimetrică şi altimetrică a detaliilor. Fac excepţie
doar planurile cadastrale, ca reprezentări tematice bidimensionale, care nu conţin elemente reliefului suprafeţei
terestre.
 Reţeaua geodezică de nivelment, denumită reţeaua nivelmentului de stat, este alcătuită dintr-o seria de
puncte ale căror cote au fost determinate riguros, relativ uniform răspândite pe teritoriul naţional, care constituie
baza determinărilor altimetrice. Principalele trăsături ale acestei reţele sunt:

- Independenţa faţă de triangulaţia geodezică de stat şi reţeaua GPS, întrucât punctele lor nu coincid, fiind
proiectate şi realizate într-un datum geodezic separat (modelul formei Pământului care stabileşte relaţia
dintre elipsoid şi geoid);
- Poziţionarea punctelor este diferită, altitudinile fiind determinate cu cea mai mare exactitate, iar cea
plană cu precizii relative;
- Cotele reţelei sunt date în sistemul de altitudini Marea Neagră 1975, cu punctul zero fundamental în
Capela Militară Constanţa, ce reprezintă nivelul multianual al mării;
- Traseele dezvoltate de la acest reper, se găsesc în lungul căilor de comunicaţie, în special al căilor ferate;
acestea sunt reunite în reţele de diferite ordine, materializate prin repere de nivelment bine încastrate în
suporturi solide;
- Determinările efective se fac prin nivelment geometric-geodezic de mijloc, cu portee de egală distanţă;
rezultatele se compensează prin metode riguroase; închiderea poligoanelor şi diferenţele de nivel
Există mai multe ordine ale reţelei de nivelment geometric, care în principiu se grupează în:
A. Reţele de ordinul I şi II, de înaltă precizie, ce constituie baza altimetrică, ce asigură un sistem unic şi
riguros pe întregul teritoriu naţional pentru determinări nivelitice, inclusiv pentru scopuri ştiinţifice ce
urmăresc deplasările verticale ale scoarţei terestre, urmărirea nivelului mediu al mărilor şi oceanelor
deschise, legătura cu ţările vecine; lungimea poligoanelor variază între 1200-1500 km pentru ordinul I şi
500-600 km pentru ordinul II; se execută 8, respectiv 4 măsurători dus întors, cu lungimi ale porteelor de
30-50 m, respectiv 50-65 m;
B. Reţelele de ordine III şi IV, numite şi de precizie, le îndesesc pe cele de ordine I şi II cu noi puncte, până
la o densitate care să poată servi ridicărilor curente necesare pentru orice gen de proiecte; lungimile
traverselor şi poligoanelor variază între 100 şi 200 km, executându-se câte 4 respectiv 2 măsurători,
lungimea porteelor variind între 75 şi 125 km.