Familia creștină

1
 Familia este o instituţie divină întemeiată de Dumnezeu încă de la creaţia
omului.Având în vedere instituirea ei de către Dumnezeu, familia are un caracter sacru,
subliniat defaptul că ea are drept prototip însăşi familia divină, Sfânta Treime, care are drept
temelie iubirea desăvârşită, comuniunea, unitatea şi egalitatea persoanelor acesteia. Se
evidenţiază prin aceasta, faptul că, familia este cea mai de seamă instituţie aşezată în slujba
vieţii, toate celelalte instituţii care au rol în susţinerea şi promovarea vieţii omului fiindu-i
subordonate,atât sub aspectul originii lor, cât mai ales în cea ce priveşte rolul şi menirea lor.
Nu vrem să minimalizăm cumva, contribuţia celorlalte instituţii în ceea ce priveşte susţinerea
şi promovarea familiei, ci vrem să subliniem faptul că din punct de vedere al importanţei, al
rolului şi al specificului, familia este evident superioară, întrucât ea este locul unde se
creează şi se formează cu precădere persoana umană.
Transformarea unui individ în persoană este „cea dintâi operă a familiei” 1. Altfel spus,
familia este un adevărat leagăn al vieţii, este locul unde se plămădeşte, se naşte şi se
dezvoltă viaţa omului. La originea vieţii se află „ familia ca şi nucleu al societăţii, iar la temelia
familiei stă căsătoria”2.
Trebuie să arătăm că din punctul de vedere al învăţăturiicreştine, familia, numită
sociologic „celula” societăţii, presupune două aspecte, unul biologicşi unul moral. Sub aspect
biologic, familia trebuie considerată ca „prima celulă” a societăţii,întrucât un neam în care
căsătoria şi familia suportă grave atingeri sub aspectul semnificaţieişi al rolului lor pentru om
în general, mai devreme sau mai târziu acel neam este supusdispariţiei. Cât priveşte aspectul
moral, „familia e considerată în mod justificat o „celulă” asocietăţii, întrucât în familie se pun
bazele educaţiei, în familie începe „dăltuirea” sufletului creştin, familia este cea mai abilitată
componentă a unei societăţi pentru a practica această „artă” supremă, care este educaţia ” 3.
Omul, creat de Dumnezeu după chipul Său (Facere 1, 27), prin chiar natura creaţiei
sale, este destinat vieţii de comuniune, după cum ne spune Sfânta Scriptură „nu este bine să
fie omul singur să-i facem lui ajutor potrivit pentru el”(Facere 2, 18). Având în vedere faptul
că omul este creat după chipul lui Dumnezeu, iar Peroanele Sfintei Treimi formează, prin
iubire, o unitate desăvârşită, în consecinţă şi omul „chip al lui Dumnezeu” este o unitate
completă întrucât „unitatea sa de om nu se realizează în dualitatea personală neuniformă, ci
complementară de bărbat şi femeie”4.
Unitatea familiei este demonstrată aşadar, prin faptul că are drept prototip pe
Dumnezeu, Cel Unul în fiinţă, pe de o parte, iar pe de altă parte, prin însăşi modalitate creării
lui, a omului, despre care ne spune iarăşi SfântaScriptură: „ Şi a zis Adam: Iată acesta-i os din
oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul
său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi
amândoi un trup” (Facere 2, 23-24). Bărbatul şi femeia exprimă aşadar, două modalităţi de

1
Nicolae Mărginean, Psihologia persoanei, Sibiu, 1944, p. 262;
2
Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Pr. Prof. Emilian Cornițescu, Arheologia Biblică, Ed. Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (IBMBOR), Sibiu, 2002, p. 114;
3
Pr. Lect. Dr. Nicolar Achimescu, Familia creștină între tradiție și modernitate. Considerații teologico-
sociologice, în volumul Familia creștină azi, Ed. Trinitas, Iași, 1995, p. 120;
4
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1978,p. 180;

2
existenţă a omului. Omul a fost creat „ca dualitate pentru a exista în relaţie, luat individual el
nu se simte complet, îl caută pe celălalt pentru împlinire şi creaţie”5.
Dacă omul este creat „după chipul lui Dumnezeu”, având în vedere faptul că la
temelia Sfintei Treimi stă iubirea, el însuşi, omul, fiind rod al iubirii lui Dumnezeu, apare ca
necesar faptul că omul să experimenteze această iubire în viaţa sa de familie, în care se
reflectă chipul comunitar al lui Dumnezeu Treime. Dumnezeu l-a creat pe om, chemându-l la
existenţă prin iubire, El l-a chemat în acelaşi timp la iubire, căci Dumnezeu este iubire(1 Ioan
4, 8) şi El este în El Însuşi, taina iubirii şi a comuniunii personale a iubirii. Aceasta este pentru
om un dar şi în acelaşi timp responsabilitate, de a trăi în dragostea lui Dumnezeu şi a o aşeza
la temelia familiei şi a vieţii lui. Creând pe om în aceasta dualitate personală şi
complementară, bărbat şi femeie, Dumnezeu a înscris în el vocaţia şi în acelaşi timp
capacitatea şi responsabilitatea corespunzătoare pentru iubire şi comuniune. Iubirea şi
comuniunea sunt aşadar vocaţia fundamentală şi înnăscută oricărei fiinţe umane. Dumnezeu
rânduieşte familia aşezând la temelia ei dragostea, tocmai pentru ca omul să fie ferit de
egoism şi pentru a-l face capabil de dăruire către semenul său, pe care să-l ajute şi de care la
nevoie, să fie ajutat. A rânduit Dumnezeu familia pentru ca să-l asocieze peom la opera de
continuă creare a vieţii, operă pe care o binecuvintează în rai: „ Creşteţi şi vă înmulţiţi şi
umpleţi pământul şi-l supuneţi ” (Facere 1, 28).
Prima familie a fost întemeiată aşadar, în Rai, având ca preot şi martor pe Însuşi
Dumnezeu. În starea paradisiacă, familia a cunoscut indiscutabil, cea mai frumoasă perioadă
din existenţa ei. Ceea ce caracteriză cea dintâi familie era colaborarea, respectul şi
înţelegerea însă odată cu căderea în păcat, starea familiei şi echilibrul sufletesc al omului se
zdruncină, având repercusiuni şi asupra vieţii familiale. Dacă până la căderea în păcat, soţii
trăiau într-odeplină armonie, după aceea situaţia cunoaşte semnificative schimbări. Cea
dintâi schimbarene este arătată chiar de Dumnezeu Creatorul, atunci când spune: „ Atrasă
vei fi de bărbatul tău şi el te va stăpâni ” (Facere 3, 16). Aceste cuvinte ne arată că ordinea pe
care Dumnezeu o aşezase la temelia familiei, cunoaşte modificări, femeia fiind pusă deja
într-o stare de oarecare dependenţă faţă de bărbat, situaţie de care el va abuza. În
consecinţă, bărbatul nu mai vede în femeie ajutorul dat de Dumnezeu, ci o sclavă care de
multe ori era dispreţuită, iar copiii, care prin definiţie sunt consideraţi drept dar al lui
Dumnezeu, care amplifică chipul comunitar al lui Dumnezeu în familie, formând împreună cu
tatăl şi mama, o adevărată treime umană, erau uneori consideraţi simple obiecte. În cazul
unor greşeli grave tatăl putea să-şi pedepsească copiii cu moartea, dar acest drept de viaţă şi
de moarte asupra copiilor putea fi exercitată numai sub controlul bătrânilor cetăţii
(Deuteronom 21, 19-23). Chiar dacă astfel de exagerări nu sunt străine nici chiar Vechiului
Testament, trebuie să arătăm faptul că totuşi evreii considerau familia, căsătoria drept
simbol al unirii dintre Dumnezeu şi poporul său(Iezechiel 16, 8). Această stare de fapt
dăinuie până la venirea Mântuitorului Hristos în lume, Care„ întăreşte din nou legătura
căsătoriei dintre bărbat şi femeie şi o înalţă din ordinea naturii în ordinea harului ”6.

5
 Pr. Constantin Galeriu, Taina nunţii, în Studii Teologice, XII (1960) nr. 7-8, p. 489;
6
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 183

3
 Mântuitorul restaurează caracterul religios al căsătoriei, prin harul Duhului Sfânt,
purifică, înnobilează iubirea conjugală. El îşi începe lucrarea Sa mântuitoare în lume cinstind
căsătoria cu prezenţa Sa la nunta din Cana Galileii. (Ioan 2, 2-11) „săvârşind acolo cea dintâi
minune prin puterea Sa mai presus de fire, şi dând perechii care se căsătorea să bea din vinul
iubirii entuziaste turnate de el prin Harul Său, El vrând să arate prin aceasta că începe
înălţarea vieţii omeneşti în ordinea harului de la întărirea şi înălţarea căsătoriei ”7.
Prin aceasta Mântuitorul Hristos subliniază rolul deosebit de important pe care îl are
familia în viaţa şi devenirea omului. De altfel, trebuie să arătăm că Însuşi Mântuitorul Hristos
îşi petrece cea mai mare parte din viţa Sa în familie, manifestând faţă de părinţii săi după
trup, dragoste şi ascultare. Într-o altă ordine de idei, foarte adesea atunci când
propovăduieşte învăţătura cea nouă, Mântuitorul se foloseşte de imaginea familiei
întrebuinţând aspecte legate de viaţa de familie. Astfel, Sfânta Scriptură ne înfăţişează
parabole rostite de Mântuitorul Hristos în carese vorbeşte despre familie: Parabola celor doi
fii trimişi de tatăl lor să lucreze în vie (Matei 21, 28-31).
Hristos întăreşte din nou prin căsătorie legătura dintre bărbat şi femeie, compromisă
de-a lungul veacurilor, şi o înalţă din ordinea naturii în ordinea harului. Harul este puterea
sau energia dumnezeiască împărtăşită credincioşilor ca ajutor pentru desăvîrşire.
Familia se constituie prin căsătorie, adică prin legătura de bună voie şi pentru toată
viaţa dintre un bărbat şi o femeie. În spiritul învăţăturii creştine caracteristicile existenţiale
ale căsătoriei sunt: unitatea, trăinicia, sfinţenia şi egalitatea dintre soţi. Scopul căsătoriei
creştine este perpetuarea neamului omenesc, ajutorul reciproc, evitarea desfrînării şi mai
ales comuniunea întru iubire a celor doi, care-şi transmit reciproc darurile specifice fiecăruia.
Sfîntul Apostol Pavel le porunceşte soţilor: “Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după
cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea”. Ambilor părinţi le spune:
“Părinţilor, nu întărîtaţi la mînie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi iertarea
Domnului”. Iar copiilor le cere: “Copii, ascultaţi pe părinţii voştri în Domnul că aceasta este
cu dreptate” (Epistola către Efeseni 5, 25; 6, 4; 6, 1).
Familia creştină îi formează pe membrii ei prin căldura dragostei pe al cărei altar se
aduce ca jertfă, prin excelenţă, dăruirea de sine. Nicăieri nu găsim atîtea resurse de răbdare,
de iubire şi de jertfire ca la părinţi.
Biserica Ortodoxă a acordat şi acordă o importanţă majoră căsătoriei şi familiei
creştine, deoarece de acestea depind nu doar bunăstarea unei perechi, ci şi cea a comunităţii
umane în general. Familia se întemeiază nu numai pe necesitatea interioară de a trăi în
comunitate, ci şi pe comuniunea care există între Dumnezeu şi omenirea pe care o iubeşte.
De aceea Biserica dă prioritate familiei faţă de toate formele de comunitate umană.
În căsătoria creştină, prin unirea inseparabilă a două persoane de sex opus, se
restituie scopul originar al comuniunii dintre bărbat şi femeie, precum şi sensul adevărat al
sexualităţii. Aceasta nu este o simplă satisfacere egoistă a instinctelor naturale. Căsătoria
creştină purifică acest aspect pătimaş (vicios) al sexualităţii, restaurînd funcţia trupului şi,

7
Ibidem, p. 182

4
prin el, a firii umane, în starea în care a fost creat. Sexualitatea, prin care bărbatul şi femeia
se dăruiesc unul altuia prin actele proprii şi exclusive ale soţilor, nu este ceva biologic, ci
implică persoana umană în ceea ce are ea mai intim. Ea nu se realizează într-un mod autentic
uman decît dacă este parte integrantă a iubirii, în care bărbatul şi femeia se angajează în
întregime într-o reciprocitate pentru toată viaţa.
Pentru a fi o unire desăvîrşită, căsătoria comportă o dragoste desăvîrşită. De aceea ea
trebuie să fie indisolubilă: “ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19, 6).
Mîntuitorul Iisus Hristos afirmă unitatea celor doi căsătoriţi, bazîndu-se pe faptul că
Dumnezeu a făcut pe om ca bărbat şi femeie şi deci cel ce se uneşte cu o femeie se
completează total cu ea, astfel încît alcătuiesc o unitate. Bărbatul a devenit omul întreg prin
femeie şi invers.
Comuniunea între Dumnezeu şi oameni îşi găseşte împlinirea definitivă în Iisus
Hristos, darul suprem al iubirii lui Dumnezeu către noi. Dumnezeu, însumînd natura noastră
umană, deci întrupîndu-se, ne descoperă adevărul originar al căsătoriei, iar prin participarea
la nunta din Cana Galileii, Iisus Hristos binecuvîntează căsătoria, luînd-o sub protecţia Sa.
Eliberînd omul din egoismul său, El întăreşte legătura căsătoriei dintre bărbat şi femeie,
făcîndu-l pe om capabil să se realizeze deplin după voia lui Dumnezeu.
Între Familia creştină şi Biserică există o legătură indisolubilă, de susţinere reciprocă.
Harul lui Hristos îi face pe bărbat şi pe femeie capabili să se iubească aşa, cum Hristos ne-a
iubit pe noi. Prin credinţă şi prin har dragostea conjugală este transfigurată şi devine dăruire
conjugală. Soţii se dăruiesc ei înşişi pe crucea familiei şi sunt chemaţi la convieţuire curată,
sinceră şi pentru toată viaţa.
Iubirea este în mod esenţial dar, şi iubirea conjugală, implicînd soţii în cunoaşterea
reciprocă, făcîndu-i să fie “un singur trup” (Facere 2, 24), îi face apţi de dăruirea cea mai
mare posibilă, prin care ei devin colaboratori ai lui Dumnezeu pentru a da viaţă unei alte
persoane umane. Astfel, în timp ce se dăruiesc unul altuia, soţii dau dincolo de ei înşişi o
fiinţă reală, copilul, reflectare vie a dragostei lor, semn permanent al unităţii lor conjugale şi
sinteză vie şi nedespărţită de fiinţa lor de tată şi de mamă.
Devenind părinţi, soţii primesc de la Dumnezeu darul unei noi responsabilităţi.
Dragostea lor părintească este chemată să devină pentru copiii lor semnul vizibil al iubirii lui
Dumnezeu.
În sînul familiei se naşte un ansamblu de relaţii interpersonale: paternitate,
maternitate, filiaţie, fraternitate, prin care fiecare persoană este introdusă în “familia
umană” şi în “familia lui Dumnezeu”, care este Biserica. Căsătoria şi familia creştină zidesc
Biserica. În familie persoana umană este nu numai născută şi introdusă progresiv, prin
educaţie, în comunitatea umană, ci datorită renaşterii prin Botez la viaţa în Hristos şi educării
în credinţă, ea este inclusă în acelaşi timp în familia lui Dumnezeu, care este Biserica.
Astfel, Biserica zideşte familia şi familia zideşte Biserica. Biserica găseşte în familia
născută prin Taină leagănul său, locul şi mediul în care se pregătesc noi generaţii de membri

5
ai Bisericii, iar familia, susţinută şi întărită de harul lui Dumnezeu, îşi găseşte împlinirea în
Biserică şi amîndouă în împărăţia lui Dumnezeu.
Familia şi Biserica au un rol important în menţinerea credinţei. Valurile vieţii sunt
multe, unii se lasă purtaţi de acestea, alţii le înfruntă. Biserica a reprezentat de-a lungul
timpului “o stîncă a ordinii” în această lume schimbătoare şi trecătoare. Familia are o
însemnătate din ce în ce mai mare, hotărîtoare în societatea modernă.
Într-un mediu lipsit de credinţă, de Dumnezeu, poţi observa lucruri care te uimesc, ba
chiar te înspăimîntă. în faţa acestei realităţi Biserica nu poate veni cu o altă soluţie decît cea
lăsată de Mîntuitorul, pentru că “Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi” (Evrei 13,8).
Iar soluţia este familia creştină monogamă, dintre un singur bărbat şi o singură femeie, care
nu-i nici individualism şi nici colectivism, ci comuniune întru iubire.
Pentru a transmite generaţiilor viitoare valorile creştine autentice este nevoie să ne
preocupăm de cadrul moral, în care trăieşte omul. Acest cadru este familia. Mai precis,
familia creştină, întemeiată în duhul Evangheliei lui Hristos. Aici se formează personalitatea.
Firească este o familie, în care soţii se iubesc, nasc copii şi-i cresc; se ajută şi trăiesc în
comuniune sfîntă. Firească este o familie, care-şi trage seva spirituală din Sfintele Taine,
inclusiv din Taina Nunţii.
Viaţa creştină presupune ca membrii familiei să facă cel puţin patru lucruri: să se
roage împreună acasă, să stea la masă împreună, să participe duminica împreună la Sfînta
Liturghie şi să iasă tot împreună la o destindere agreabilă.
Dacă majoritatea activităţilor familiei se desfăşoară în afara casei, în compania
străinilor, cel puţin aceste patru lucruri importante ar trebui să-i unească într-o comuniune
sfîntă. Ele sunt o soluţie pentru criza, în care se află familia la etapa actuală.
Familia creştină este un templu sfînt, în care se depozitează plinătatea virtuţilor
creştine. Ea este celula din care s-a născut şi pe care se bazează societatea omenească, dar şi
comunitatea bisericească, lărgind hotarele împărăţiei lui Dumnezeu.

Îndatoriri ale membrilor care constituie familia morală ortodoxă

Educaţia copiilor în cadrul familiei se realizează prin jertfă, este marea cruce a
familiei. „Educaţia copiilor în familie necesită multă dragoste, dăruire de sine şi jertfă, fiind o
lucrare mai însemnată decât naşterea trupească a acestora” 8. Orice acţiune educativă
trebuie să ţină cont de puterile fizice şi spirituale ale copiilor şi de capacitatea acestora de a
asimila informaţia de factură religioasă. În acest sens se poate face o paralelă cu educaţia
făcută de Dumnezeu cu oamenii până la primele scrieri biblice: „scripturile nu ni s-au dat de
la început, pentru ca omul să fie învăţat mai întâi din lucrurile naturii şi nu din cele ale
literelor”9. Educaţia trebuie să înceapă de la o vârstă fragedă, pentru ca lucrurile care devin

8
Pastorala Sf. Sinod Al B.O.R. Cu Prilejul Anului Omagial al Sf. Botez şi al Sf. Cununii în Patriarhia Română
9
Sfântul Ioan Gură de Aur, La Efeseni, Omilia 21, PG. 62, p. 161;

6
obişnuinţă la aceea vârstă să devină lege la adolescenţă 10. În scrierile Sfântului Ioan Gură de
Aur se observă că, pe lângă o serie de factorii externi, există şi factori interni, sădiţi de
Dumnezeu în sufletele noastre. Cel mai important factor intern este conştiinţa, „una dintre
cărţile ce ne conduc la cunoaşterea adevărului; ea îşi ridică glasul din adâncul sufletului şi ne
spune ce trebuie să facem”11. Iar ca factori externi avem: familia, şcoala, Biserica şi
societatea12 . Cea mai veche şi, totodată, cea mai puternică instituţie umană este familia,
cunună a creaţiei şi expresie a iubirii şi comuniunii proniatoare a lui Dumnezeu. Ea a fost
numită adesea „mica biserică”, sau „biserica de acasă”, pentru caracterul ei comunitar şi
atmosfera de sfinţenie pe care trebuie s-o cultive. În familie, copilul învaţă ce înseamnă
dragostea părintească, învaţă să vorbească, învaţă să se roage, învaţă credinţa în Dumnezeu
şi tot aici în cadrul familiei deprinde adevărurile religioase 13. Sfântul Ioan Gură de Aur ne
spune că a fi părinte nu este de ajuns numai să dai naştere, ci trebuie să dai şi educaţie 14.
Dumnezeu pune în sufletul părinţilor dragoste pentru copiii lor, pentru ca să devină şi ei
educatorii lor spre virtute. „Dumnezeu face ca mama nu numai să zămislească, ci şi să dea
chip frumos copiilor prin educaţie” 15. Pentru ca un copil să fie educat în adevăratul sens al
cuvântului este necesar ca legătura dintre soţi în cadrul familiei să fie una specială, după
modelul celei dintre Hristos şi Biserică: „Aşadar, cum Biserica se supune lui Hristos, adică
bărbaţi şi femei, la fel şi voi femei, supuneţi-vă bărbaţilor ca şi lui Dumnezeu. Bărbaţi, iubiţi
pe femeile voastre aşa cum şi Hristos a iubit Biserica!” 16. Deci, iată, în cadrul unei familii
trebuie să existe o legătură puternică de dragoste şi de jertfă între bărbat şi femeie. Această
legătură puternică, această armonie trebuie să se păstreze cu orice preţ şi să creeze un
climat favorabil pentru că numai aceasta face ca familia să devină un izvor de bucurii şi de
susţinere a întregii familii. Înfăptuirea educaţiei creştine nu se poate realiza fără un climat
pedagogic şi psihologic potrivit la care fiecare trebuie să contribuie la menţinerea dragostei
şi a păcii. Soţii trebuie să se iubească, să se ajute reciproc, căci iubirea dintre aceştia este
ceea ce face conducerea netiranică şi ascultarea plăcută 17. Sfântul Ioan Gură de Aur
promovează şi vorbeşte despre unitatea familiei ca despre unitatea dintre trup şi suflet,
vorbind că în cadrul unei astfel de unităţi este de neînţeles conflictul între soţii. De altfel,
familia este comparată de Sfântul Părinte cu o corabie: „Cearta femeii cu a bărbatului
seamănă cu disputa dintre comandant şi cârmaci; în clipa în care corabia este în pericol să se
scufunde neînţelegerea părinţilor influenţează negativ toţi membrii familiei” 18. „Când
comandanţii fac răzmeriţă participă şi călătorii şi este firesc în consecinţă să se scufunde
corabia împreună cu echipajul. Astfel şi aici, când bărbatul şi femeia se află în neînţelegere,

10
Teofan Mada, Familia creştină la Sfântul Ioan Gură de Aur, Sibiu, Editura Agnos, 2008, p. 106;
11
Mihail Bulacu, Nobleţea educaţiei copiilor după Sfântul Ioan Hrisostom, Bucureşti, 1940, p. 13;
12
Monica Opriş, Religie, morală, educaţie. Perspective teologice şi pedagogice, Bucureşti, Editura Basilica, 2011,
p. 78-85;
13
Constantinia Iorda, Educaţia preşcolarilor după principiile Sfântului Ioan Gură de Aur, Bucureşti, Editura
Sophia, 2009, p. 56;
14
Sfântul Ioan Gură de Aur, PG 54, p. 636;
15
Ioan Gh. Coman, Frumuseţile iubirii de oameni în spiritualitatea patristică, Timişoara, Editura Mitropoliei
Banatului, 1988, p. 66;
16
Sfântul Ioan Gură de Aur, PG. 62, p. 136;
17
Marin Stamate, Educaţia creştină în opera Sfântului Ioan Gură de Aur, Galaţi, Editura Episcopiei Dunării de
Jos, 2003, p. 49;
18
Constantinia Iorda, Educaţia preşcolarilor după principiile Sfântului Ioan Gură de Aur..., p. 59;

7
este firesc să participe la relele urmări şi ceilalţi membrii ai familiei”, ne spune sfântul 19.
Pentru antichitatea creştină, în special, mediul familial este prezentat drept factorul de
maximă importanţă pentru dezvoltarea sufletească şi morală a copiilor. Aceasta deoarece
copilul îl imită pe părinte, copilul imită atmosfera văzută în familia lui. Prin urmare, poate să
încerce să urmeze şi „virtutea părinţilor”. Dar totuşi nu trebuie să se înţeleagă că acest
caracter religios al părinţilor se transmite automat la copii. Copiii pot imita liber
comportamentul părinţilor, pot să se folosească de virtutea lor. „Părinţii, prin viaţa lor
armonioasă şi liniştită, creează mediul natural de neînlocuit pentru înfăptuirea fericită a
educaţiei religioase a copilului şi dezvoltarea conştiinţei lui religioase” 20. Această educaţie a
părinţilor este asemănată de Sfântul Ioan Gură de Aur cu migala pictorilor şi a sculptorilor:
„Daţi-vă osteneala ca să construiţi lui Dumnezeu minunate statui; îndepărtaţi ce este de
prisos şi adăugaţi ce lipseşte. În fiecare zi uitaţi-vă cu grijă la ei; observaţi şi darul pe care-l au
de la natură, spre a-l dezvolta, dar şi cusurul de la natură, spre a-l îndepărta” 21. „Aşadar
fiecare dintre voi, taţi şi mame, astfel să vă îngrijiţi de aceste minunate statui, precum îi
vedem pe pictorii şi sculptorii care îşi desăvârşesc icoanele şi statuile cu multă precizie. Căci
pictorii, punându-şi în faţă tabloul în fiecare zi, aplică pe el culoarea care trebuie. Şi cioplitorii
în piatră, la fel, şi ei o lucrează pe aceasta, îndepărtând ce e de prisos şi adăugând ce
trebuie”22. Copilul nu trebuie format numai la vârsta preşcolară, ci pe parcursul întregii vieţi.
Astfel Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă părintele să-şi supravegheze copilul, această
supraveghere fiind o obligaţie morală a părinţilor33, neîndeplinirea acesteia fiind o
consecinţă de neiertat, pentru că cei care sunt educaţi trebuie să fie educaţi în perspectiva
devenirii atleţi ai lui Hristos23.
Sfântul Ioan Gură de Aur atrage atenţia părinţilor care nu-şi îndeplinesc datoria de
educator în familie, asemănându-i cu nişte criminali: „părinţii care nu se ocupă cu educaţia
copiilor sunt mai criminali decât omorâtorii propriilor lor copii. Este mai mică nelegiuirea să
împlânţi sabia în grumazul tânărului, decât să-i corupi şi să-i pierzi sufletul. Învierea viitoare
va repara moartea corporală, dar pentru moartea sufletului nu va fi nici un leac” 24. Sfântul
Ioan Gură de Aur prezintă şi modelul de atitudine a părinţilor faţă de copii lor atunci când
aceştia fac lucruri greşite. În primul rând el ne recomandă înăbuşirea furiei, apoi îngăduinţa
şi în cele din urmă iertarea, scopul final fiind educarea acestora pentru etapele ulterioare ale
vieţii în care suferinţa se cere asumată 25.

19
Sfântul Ioan Gură de Aur, PG. 61, p. 153;
20
Constantinia Iorda, Educaţia preşcolarilor după principiile Sfântului Ioan Gură de Aur..., p. 60
21
Dumitru Fecioru, Ideile pedagogice ale Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. „Biserica Ortodoxă Romană”, LV
(1937), nr. 7-10, p. 461;
22
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre slava deşartă, Bucureşti, Editura IBMBOR, 2001, p. 98;
23
Constantinia Iorda, Educaţia preşcolarilor după principiile Sfântului Ioan Gură de Aur..., p. 61
24
Dumitru Fecioru, Ideile pedagogice ale Sfântului Ioan Gură de Aur..., p. 455
25
Dorin Opriş, Monica Opriş, Teenagers'models of understanding suffering, în „European Journal of Science and
Theology”, 8/2012 (2), p. 173-175

8
 Educaţia poate fi definită drept suma de idei, modele şi acţiuni prin care omul este
îndrumat să îşi descopere calităţile şi sensul vieţii, iar apoi să trăiască în comuniune cu aceste
valori primordiale26. Educaţia creştină a copiilor revine ambilor părinţi, dar Sfântul Ioan Gură
de Aur îi atribuie principala responsabilitate tatălui. Tatăl trebuie să armonizeze voinţa
copiilor prin sfaturi, îndemnuri, prin cuvinte aceasta fiind stabilită de către Însuşi Dumnezeu.
Pentru a argumenta rolul tatălui în susţinerea în familie a modelului religios-moral
evanghelic, Sfântul Ioan Gură de Aur apelează la tradiţia iudaică potrivit căreia tatăl era
administratorul familiei. Comentând Epistola I către Corinteni, ne spune că nimeni nu poate
să conducă o comunitate eclesiastică decât acela care-şi dovedeşte capacitatea de
administrare a casei lui. Deci iată că responsabilitatea tatălui pentru mântuire este
echivalentă cu responsabilitatea unui preot care trebuie să-şi conducă turma către Hristos27.
Din punct de vedere pedagogic, prezenţa tatălui şi intervenţia în viaţa de familie este
de neînlocuit, pentru că numai astfel tatăl poate să cunoască exact slăbiciunile membrilor
familiei şi în acest sens, în acest fel poate să le corecteze28.
Pentru a oferi o educaţie corectă, tatăl trebuie să dea dovadă de două lucruri: de
dragoste pentru copii lui, dar şi de tactul pedagogic pe care Dumnezeu i l-a sădit în suflet:
„Dumnezeu ţi-a dat copiii, spune Sfântul Ioan, ca ei să înveţe virtutea de la tine. Căci de
aceea a vrut ca să unească astfel neamul oamenilor, făcând cele două lucruri foarte mari:
unul, aşezându-i învăţători pe taţi, al doilea, sădind în ei multă dragoste” 29. Autenticitatea
dragostei tatălui faţă de copii se dovedeşte, ne spune Sfântul Ioan, şi prin încurajarea pe care
acesta o face copiilor în realizarea lucrurilor de folos, dar şi în susţinerea copiilor în
încercările acestora de a realiza lucruri mai grele. Dacă Sfântul părinte laudă taţii care îşi fac
datoria în familie, pe cei care nu se îngrijesc de educaţia copiilor îi critică socotindu-i
nedemni de numele de tată pentru că educaţia copiilor constituie o necesitate în viaţa
Bisericii şi în viaţa societăţii . Buna creştere a copiilor, în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur,
reprezintă principala îndeletnicire a mamei. Aceasta pentru că mama are privilegiul de a fi
mai mult timp decât tatăl în sânul familiei. Inima unei mame este înzestrată de Dumnezeu să
fie mai aproape de sufletul copilului însă lucrarea aceasta de bună creştere a copiilor se
realizează numai atunci când mama foloseşte dragostea adevărată pentru copii ei. Sfântul
vorbeşte şi subliniază răsplata oferită de Dumnezeu pentru efortul depus de mamă, astfel el
ne spune: „căci nu eşti zguduită atât de mult de dureri şi de chinuri cât câştigi dacă vrei, din
creşterea copiilor, primind pretext de reuşite. Căci copiii pe care i-ai născut, dacă se bucură
de îngrijirea cuvenită şi sunt duşi spre virtute de grija ta, devin motiv şi pretext de multă
mântuire pentru tine şi pentru reuşite proprii, şi alături de ei vei primi multă preţuire a
îngrijirii... dacă îi duci pe aceştia, dacă rogi, dacă înveţi, dacă sfătuieşti, multă răsplată a
acestei griji îţi va fi pusă deoparte de Dumnezeu”30.

26
Panayotis Nellas, Ortodoxia - divino-umanism în acţiune, trad. de pr. Ioan Ică Sr., Ed. Deisis, Sibiu, 2013, p.
271;
27
Constantinia Iorda, Educaţia preşcolarilor după principiile Sfântului Ioan Gură de Aur..., p. 62;
28
Sfântul Ioan Gură de Aur, PG 51, p. 100
29
Idem, PG 62, 459
30
Sfântul Ioan Gură de Aur, PG 54, p. 637;

9
 Această grijă deosebită a mamei pentru copii se explică prin faptul că bărbatul este
de multe ori ocupat cu călătoriile, cu grijile societăţii, însă mamele fiind acasă se pot îngriji
de buna creştere a copiilor. Însă ca o mamă să-şi poată realiza acest lucru şi să-şi crească
copii conform învăţăturii creştine trebuie să fie ea însăşi lumina, trebuie să fie ea însăşi un
model, un exemplu pentru copii: „Când o mamă este dotată cu înţelepciune şi viaţă curată,
când e profund virtuoasă şi devotată soţului prin legătura dragostei, ea reuşeşte să facă din
el un auxiliar de nădejde în educaţia copiilor” 31. Sfântul Ioan evidenţiază rolul mamei în
educaţia fetelor. Aceasta trebuie să înceapă de când copiii sunt încă mici, pentru că numai
ele se pot apropia mai uşor de sufletul fetelor şi le pot îndrepta, le pot învăţa care sunt
adevăratele valori morale. Îndepărtarea de lux constituie elementul principal la Sfântul Ioan
Gură de Aur când vorbeşte despre educaţia fetelor: „Însă important este aici că acest mod
de educaţie va trebui să aibă punctul de plecare în prima vârsta a copilăriei” 32. Mama trebuie
să-şi educe fiica să fie gospodină, însă înainte de toate să fie evlavioasă, neiubitoare de averi
şi cuviincioasă.

Rolul moral în sânul familiei

Este necesar să redescoperim demnitatea, sensurile şi menirea familiei din zilele
noastre, privite în lumina Sfintei Evanghelii, pentru a umple un gol spiritual şi pentru
însuşirea moralei ortodoxe în viaţa de zi cu zi. Familia este cel dintâi aşezământ divin,
întemeiat de Dumnezeu pentru om în rai, cu sfatul Preasfintei Treimi: ,,Nu este bine să fie
omul singur; să-i facem ajutor asemenea lui” (Fac. 2, 18). Familia este celula şi baza
societăţii, prima ,,bise-rică” întemeiată de Dumnezeu din iubire pentru om, după modelul
Bisericii cereşti. Cea dintâi familie a fost întemeiată în rai, nu pe pământ, având ca Arhiereu
şi martor pe Însuşi Dumnezeu, pentru a sublinia ce mare rol are familia, ce demnitate i-a dat
Creatorul şi ce misiune deosebită i-a încredinţat.
După morala creştină, familia este prima şi cea mai mică celulă a organismului social.
Originea ei stă în natura socială a omului şi în voinţa divină exprimată pozitiv la crearea
omului (Fac. 1, 27-28). Familia se întemeiază prin căsătorie, adică prin legătura de bună voie
şi pentru toată viaţa a unui bărbat şi a unei femei. Însuşirile fiinţiale ale căsătoriei sunt:
unitatea, trăinicia, sfinţenia şi egalitatea dintre soţi. Scopul căsătoriei este: înmulţirea
neamului omenesc, ajutorul reciproc, înfrânarea trupească şi îndeosebi ,,stabilirea unei stări
desăvârşite între soţi, ca să se împlinească reciproc, transmiţând unul altuia calităţile şi
darurile care sunt proprii fiecăruia, înnobilându-se reciproc şi lucrând la îndeplinirea menirii
morale a fiecăruia” (Hristu Andrutsos). Scopul căsătoriei este îndeosebi ultimul, fiindcă sunt
căsătorii şi fără copii şi nu din vina soţilor şi fiindcă ajutorul reciproc poate fi dat şi fără
legătura căsătoriei.
În decursul timpului – în urma păcatului strămoşesc – decăzând căsătoria din
curăţenia ei originară, a decăzut şi familia. Mântuitorul, reabilitând căsătoria şi înnobilând-o
moral prin ridicarea la valoarea unei Sfinte Taine, a reabilitat şi familia. Hristos întăreşte din

31
Marin Stamate, Educaţia creştină în opera Sfântului Ioan Gură de Aur..., p. 53;
32
Constantinia Iorda, Educaţia preşcolarilor după principiile Sfântului Ioan Gură de Aur..., p. 69;

10
nou legătura căsătoriei dintre bărbat şi femeie şi o înalţă, din ordinea naturii, în ordinea
harului, învăluindu-o, prin participarea Sa la nunta din Cana Galileei, în ambianţa harică ce
iradia din Persoana Sa. Săvârşind acolo prima minune, prin puterea Sa dumnezeiască, şi dând
perechii ce se căsătorea să bea din vinul iubirii, El ne arată că începe înălţarea vieţii omeneşti
în ordinea harului şi în iconomia mântuirii, de la întărirea şi înălţarea căsătoriei. Astfel, Taina
unirii indisolubile între un bărbat şi o femeie, ca unire care se spiritualizează într-o tot mai
adâncă comuniune, este Taină în Hristos. ,,Taina aceasta mare este; iar eu zic, în Hristos şi în
Biserică”, spune Sfântul Apostol Pavel (Efes. 5, 32).
Familia, făcând parte din stat, are să se încadreze în organizaţia lui, contribuind la
realizarea scopului său. Cât priveşte organizarea interioară a familiei, soţii stau în raport de
egalitate, cu autoritate comună faţă de copii. După învăţăturile Bisericii, conducerea în
familie revine bărbatului: ,,Femeile să li se supună bărbaţilor lor ca Domnului. Pentru că
bărbatul este cap femeii, aşa cum şi Hristos este cap Bisericii” (Efes. 5, 22-23). Dar femeia nu
este sclavă, ci tovarăşa bărbatului, împărţind cu el autoritatea părinteascã 33.

Rolul social în sânul familiei

Familia este cel dintâi cadru social de care fiecare om are nevoie pentru a vieţui în el.
Ea este, mai ales, mediul cel mai prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei
umane. Dintre toate vieţuitoarele, omul se naşte cel mai plăpând şi cel mai neputincios în a-
şi satisface nevoile vitale existenţei: total dezarmat, singurul lui mijloc de conservare fiind
lacrimile. De aceea, el are neapărată nevoie de ajutorul neîncetat al părinţilor săi, care, în
această lucrare, nu pot fi întrecuţi de nimeni.
Familia este prima alcătuire de viaţă obştească şi sâmburele din care cresc toate
celelalte forme de viaţă socială. Scopul şi funcţia ei principală este de a asigura înmulţirea,
perpetuarea şi creşterea omenirii. De aceea, ea este organizată cu deosebire în vederea
copilului. Procrearea, întreţinerea, îngrijirea, creşterea şi aşezarea copilului constituie
preocuparea centrală a familiei. Familia procură membri pentru societăţile superioare,
pregătindu-i cea dintâi pentru viaţa socială. Ea este o adevărată cheie de boltă pentru
siguranţa şi echilibrul vieţii sociale, prin faptul că asigură în chip firesc naşterea, creşterea şi
pregătirea membrilor societăţii.
Familia este prima societate naturală şi adevărată celulă socială. În organizarea sa proprie,
ea oferă garanţii de moralitate; este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa
socială, deprinzându-l să-şi îndeplinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul
ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii
interioare, al seninătăţii constructive. Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune,
seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată.
Căminul nu este numai confort domestic, ci şi un ,,loc de reculegere, de linişte, de regăsire
lămuritoare cu tine însuţi”. Nicăieri nu te simţi mai bine ca la ,,mama acasă”, ca în familia ta.
Familia este un paznic ce veghează neîncetat şi un zăgaz puternic care ocroteşte moralitatea
părinţilor prin bucuriile curate şi senine, precum şi prin sentimentele de iubire şi răspundere
33
Teofan Mada, Familia creştină la Sfântul Ioan Gură de Aur..., p. 113

11
pe care le prilejuieşte. Copiii sunt pentru părinţii lor un imbold puternic spre muncă şi
economie, spre cât mai multe virtuţi, precum şi o puternică pavăză contra ispitelor din afară.
Prezenţa copiilor exercită o cenzură morală din cele mai eficiente asupra conduitei părinţilor.
Din dorinţa şi grija de a-i face cât mai buni şi mai fericiţi, părinţii îşi dau toată silinţa să le
ofere pilde personale cât mai bune şi să propăşească mereu în toate domeniile.
Într-adevăr copiii exercită asupra părinţilor lor o puternică influenţă binefăcătoare,
fiind şi ei, la rândul lor, într-un fel oarecare şi fără să ştie, educatori ai părinţilor lor. Astfel,
chiar înainte de a se naşte, mintea şi inima părinţilor se pregătesc pentru primirea lor în
condiţii optime, verificându-se şi transfigurându-se. Una dintre cele mai importante misiuni,
pe care copiii o îndeplinesc printre noi, cei maturi, este de a ne prilejui şi ajuta să ne păstrăm
şi să ne recăpătăm tinereţea. Copiii sunt vestitorii şi purtătorii primăverii; ei răspândesc
pretutindeni un aer proaspăt de noutate şi frăgezime. Înnoirea şi întinerirea efectuată de
copil asupra organismului mamei sale, care cuprinde şi sufletul ei, se extinde asupra întregii
familii, stimulând în toţi cei din jurul lor forţe latente nebănuite, izvoare de energie fizică şi
spirituală până atunci necunoscute.
Copilul este o călăuză miraculoasă care ne poartă din nou în lume, obligându-ne s-o
cunoaştem din ce în ce mai bine. Datorită copiilor noştri, stimulaţi de ei şi de dragostea
pentru ei, devenim mai luminaţi, mai puternici şi mai buni. Prin ei ne reluăm de la început
întreaga noastră viaţă şi activitate, acel anevoios şi splendid efort de umanizare. Între noi şi
copiii noştri are loc un permanent schimb de valori, o dăruire reciprocă. Dacă îi învăţăm
alfabetul, ei ne învaţă în schimb un alfabet mult mai scump şi mai nobil al emoţiilor, al
primelor sentimente, al uriaşei fantezii, al purităţii şi al candoarei, puterea de a descoperi
lumea cu priviri proaspete.
Dragostea neţărmurită faţă de copiii noştri ne arată ceea ce ar trebui să fie dragostea
pe care o merită orice semen al nostru. Prin copii ne legăm de lume şi de viaţă în chipul cel
mai indisolubil şi mai generos, căpătăm o sensibilitate comună faţă de problemele societăţii.
Participarea activă la toate biruinţele şi înfrângerile, la toate bucuriile şi necazurile copiilor
noştri ne umple viaţa şi ne îmbogăţeşte fiinţa, dându-ne prilejul de a gusta farmecul
prieteniei şi al sincerităţii adevărate. Mai presus de toate, copiii ne sunt dascălii noştri cei
mai buni, care ne deprind să iubim pe oameni în modul cel mai deplin şi dezinteresat. De
aceea, iubirea părinţilor pentru copiii lor este dată ca model de iubire adevărată.
Familia este cea mai necesară şcoală de omenie. Statisticile judiciare arată că majoritatea
delincvenţilor şi a celor din instituţiile de corecţie au fost lipsiţi de o reală asistenţă din
partea familiei. Familia procură frâna cea mai eficientă şi mai suportabilă împotriva izbucnirii
patimilor. Ea este, de asemenea, o primă şi temeinică şcoală a altruismului. Prin familie se
poate obţine cea mai deplină şi mai statornică corectare a egoismului individual.
Continuarea între generaţii începe de la raporturile dintre părinţi şi copii, care se
extind şi asupra celorlalţi membri ai societăţii şi care beneficiază de însuşirile deosebite
obţinute în cadrul familiei. Prin comunitatea de sânge, de educaţie, de amintiri, de viaţă şi
prin faptul că au aceiaşi părinţi, copiii îşi dezvoltă sentimentul dragostei frăţeşti, care este
izvorul celei mai dificile dintre virtuţi şi anume: recunoaşterea fără invidie a valorii şi
meritelor altora.

12
 Frăgezimea copiilor şi afecţiunea părintească cu care sunt înconjuraţi de părinţii lor
fac ca primele îndrumări de viaţă pe care le primesc în familie să rămână pentru totdeauna
adânc întipărite în sufletul lor. Familia formează pe membrii ei prin căldura dragostei, al cărei
sanctuar este, prin excelenţă, dragoste, care este climatul cel mai prielnic pentru dezvoltarea
omului. Într-adevăr, nicăieri nu găsim resursele de răbdare, iubire, abnegaţie, atât de
necesare educării copiilor, ca la părinţii lor.
Prin iubire şi prin înţelegerea firii copilului, care este cea mai înlesnită în familie,
părinţii le pot asigura copiilor lor o educaţie în condiţii optime. Unul din marile merite ale
familiei în educarea copiilor este că le pune înainte exemple care traduc în acte vii şi
concrete formula abstractă a datoriei. Familia este o şcoală a iubirii aproapelui, a cărei primă
realizare este străduinţa de a dori, voi şi înfăptui binele copiilor proprii, potrivit cuvintelor
Mântuitorului: ,,Este oare între voi un astfel de om, care atunci când fiul său i-ar cere pâine,
el să-i dea piatră ?” (Mt. 7, 9). Cultivată în familie, iubirea aproapelui se va putea mai uşor
extinde şi în afara familiei.
Căminul este mediul cel mai prielnic pentru reculegere şi pentru o colaborare deplină
între cele două sexe. În cuprinsul lui, sensibilitatea feminină şi însuşirile energice ale
bărbatului au posibilitatea de a se întâlni şi de a colabora, întregindu-se reciproc. Soţii au în
familie condiţiile cele mai bune de a se educa reciproc printr-o colaborare continuă. De
asemenea, fraţii şi surorile vor dobândi o experienţă foarte utilă în convieţuirea lor din
familie pentru viaţa de mai târziu, când vor trebui să ştie cum să se comporte faţă de celălalt
sex. Copiii cimentează legăturile dintre soţi. Copiii fiind obiectul comun al dragostei lor,
părinţii chiar când şi-au răcit sentimentele unul faţă de celălalt, se întâlnesc măcar în iubirea
şi grija lor comună pentru copii. Astfel, copiii contribuie foarte mult la temeinicia şi trăinicia
căsătoriei. Statisticile arată că divorţurile sunt mult mai numeroase între soţii care nu au
copii.
În general, familia contribuie foarte mult la educarea omului pentru viaţa socială din
afara familiei. Adâncimea şi sinceritatea sentimentelor ce leagă pe membrii familiei
influenţează pozitiv relaţiile cu ceilalţi semeni, care nu sunt în fond decât alţi părinţi, alţi
fraţi, alte surori, alţi unchi ai noştri. Dovadă pentru aceasta avem modurile de adresare
obişnuite la poporul nostru ca: ,,mamă”, „tată”, „unchiule”, „mătuşă”, care se fac şi faţă de
străinii de familie. Morala creştină cere să ne comportăm faţă de semenii noştri ca şi faţă de
membrii familiei noastre: faţă de cei de vârsta părinţilor ca faţă de propriii noştri părinţi, iar
faţă de cei de vârsta surorilor şi fraţilor noştri ca faţă de propriile noastre surori şi ca faţă de
propriii noştri fraţi.

Datoriile părinților față de copii

Dragostea dintre părinţi şi copii se arată prin creşterea şi educaţia lor. Prin educaţie
părinţii arată grija ce o poartă comorii sfinte dată de Dumnezeu: copiii. Sfântul Apostol Pavel
sfătuieşte pe părinţi să-şi crească copiii ,,în învăţătură şi în certarea Domnului” (Efes. 6, 4).
Învăţătura, educaţia copiilor creştini a constat întotdeauna din învăţarea ştiinţelor vremii, a
dogmelor şi a moralei creştine, a regulilor de bună purtare în viaţă şi a bunei-cuviinţe.

13
Sfântul Ioan Gură de Aur scrie că de la o vârstă fragedă există o înclinare a omului spre viciu
sau spre virtute. De aceea, copiii trebuie îndreptaţi de timpuriu spre bine şi virtute, pentru a
nu se deprinde cu răul. Părinţii nu trebuie să se gândească cum să-şi lase copiii bogaţi, ci
virtuoşi.
Tot ce fac părinţii pentru copiii lor, pentru educaţia lor, fac din dragoste. Din ea
izvorăsc şi celelalte virtuţi pe care părinţii sunt datori să le sădească şi să le cultive în inima
copiilor: temerea de Dumnezeu (Ps. 33, 11; Efes. 6, 4), ascultarea (I Tim. 3, 4), purtarea
cuviincioasă (Pilde 22, 6), credinţa puternică (Is. 38, 19) şi mai ales poruncile, căile şi legile
Domnului (Fac. 18, 19; Deut. 4, 9-10; Ps. 77, 3-10). Părinţii sunt chemaţi să vegheze creşterea
morală şi religioasă a copiilor. Educaţia morală trebuie să o facă părinţii, învăţând pe copii
deprinderile şi faptele bune, pentru a-i ajuta să scape de anarhia instinctelor şi tendinţelor
spontane, pentru a îndepărta egoismul natural şi a-i ajuta să devină mai buni.
În lumina Sfintei Scripturi, părinţii mai sunt datori să-şi binecuvânteze copiii (Fac. 48,
15-16; Evr. 11, 20-21), să-i mângâie (1 Tes. 2, 11), să-i supravegheze (Sirah 16, 1-5), să le
asigure cele de trebuinţă (Mt. 7, 9-12; II Cor. 12, 14; I Tim. 5, 8), să-i convingă să nu se
căsătorească cu eretici (Fac. 24, 1-4; 28, 1-2), să se roage pentru ei, iar când sunt răi să-i
mustre sau chiar să-i pedepsească (Pilde 3, 12; 13, 24; 19, 8; Sirah 30, 1-2; 8, 12), încredinţaţi
fiind că binecuvântările lor îi însoţesc în viaţă, ca şi blestemele şi păcatele lor (Ieş. 20, 5; 34,
7; Num. 14, 18; Deut. 5, 9; Ps. 111, 1-2).
Familia creştină este şcoala virtuţilor. Cea mai bună creştere pe care o pot da părinţii
copiilor este cea morală şi religioasă. Fiecare copil este o fiinţă metafizică (Nichifor Crainic),
un mic filozof religios care se roagă cu drag lui Dumnezeu, îi place Biserica, pune întrebări
despre lume şi viaţă, vrea să cunoască toate, căutând raţiunea ascunsă a lucrurilor. Toţi
copiii au o firească pornire spre Dumnezeu, spre religie. Educaţia religioasă cuprinde practica
vieţii în rugăciune, iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Cu îndrumări sănătoase, creşterea
în ,,cei şapte ani de acasă” lasă în inima şi în mintea copiilor urme şi amintiri neşterse. O
bună educaţie acasă dezvoltă sentimente religioase pe care şi cea mai atee şcoală nu le mai
poate nimici.
Familia creştină este inclusă în misiunea Bisericii; este o prelungire a Bisericii în lume
şi o aducere a lumii în Biserică. Toţi părinţii sunt datori să-şi îmbisericească copiii, să-i
împrietenească cu Duhul lui Dumnezeu şi să-i crească sub aripile Bisericii, aşa cum a fost
îmbisericită şi crescută Maica Domnului34. Grija educaţiei copiilor nu aparţine numai familiei,
ci şi şcolii, societăţii şi Bisericii. Toate instituţiile poartă obligaţiile şi răspunderile creşterii,
îngrijirii şi ajutorării lor, cu toate mijloacele materiale şi morale de care dispun. Educaţia cea
mai sănătoasă şi temeinică se dă copiilor când toate aşezămintele, care răspund pentru
creşterea şi educarea lor, îşi armonizează interesele şi principiile lor cu scopul pe care îl au în
vedere: formarea caracterului religios-moral. Cu oameni de caracter moral şi de convingeri
religioase nu se va destrăma nici o societate şi nu se va închide nici o biserică.
Copilul este un crin, iar în neprihănirea lui vede îngerii lui Dumnezeu. ,,Daţi-mi ochiul
unui copil pe toată viaţa şi nu voi vedea decât lumina fericită a raiului dumnezeiesc”, spune

34
Constantinia Iorda, Educaţia preşcolarilor după principiile Sfântului Ioan Gură de Aur..., p. 69.

14
Nichifor Crainic. Iubirea şi rugăciunea revelează copiilor pe Părintele lumii şi al oamenilor;
iubirea şi rugăciunea îi fac să-L îndrăgească şi să-i primească în suflet, pe toată viaţa, icoana
Lui sfântă, ocrotitoare, mântuitoare. Copiii trebuie deprinşi de mici cu rugăciunea şi cu
datinile religioase. Exemplul părinţilor are un rol decisiv în formarea deprinderilor religioase,
traducând în acte vii şi concrete formula abstractă a datoriei. Astfel, părinţii trebuie să-şi facă
rugăciunile împreună cu copiii, aceştia trebuie duşi la biserică, învăţaţi să facă semnul Sfintei
Cruci, să îngenuncheze, să spună rugăciunile şi să cânte cântări religioase, să ducă daruri la
Sfântul Altar, să aprindă lumânări la biserică, să se împărtăşească.
O învăţătură, o mustrare, o poruncă din partea celor care cârmuiesc viaţa casnică
sunt mijloace educative bune, folositoare. Dar ceea ce zideşte este viaţa tăcută a părinţilor,
exemplul lor de fiecare zi. Faptele lor în faţa copiilor sunt o predică mută, dar cu urmări
hotărâtoare, fie în bine, fie în rău. Învăţătura vorbeşte urechilor. Pilda vorbeşte ochilor şi
inimii. Poţi pune la îndoială sinceritatea unei vorbe, dar nu poţi să nu dai crezare la ceea ce
vezi că face aproapele tău, tatăl tău, mama ta. Nici o lecţie biblică, nici o învăţătură nu va fi în
stare să înlocuiască pildele de evlavie ale părinţilor, care vor face ca duhul credinţei şi al
omeniei să străbată până în măduva oaselor, până în sângele copilaşilor.

Datoriile copiilor faţă de părinţi

În lumina Sfintei Scripturi, copiii datorează recunoştinţă părinţilor, iar aceasta se arată
prin întreţinere şi ajutor când au nevoie, prin cuvinte cuviincioase, prin respect. Sfântul Chiril
al Ierusalimului scrie: ,,Prima virtute a creştinilor este de a cinsti pe părinţi, a răsplăti
ostenelile celor ce le-au dat viaţă şi a le procura din toată puterea cele trebuincioase tihnei
lor. Chiar dacă i-am răsplătit cu mai mult, nu vom putea însă niciodată să-i naştem”.
Copiii sunt datori să aibă ascultare faţă de legea Domnului (Deut. 30, 1-3; Pilde 28,7)
şi tot aşa faţă de părinţi, după cum spune atât de limpede porunca a cincea: ,,Cinsteşte pe
tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ” (Ieş. 20, 12).
,,Cinsteşte” – zice imperativ Sfânta Scriptură. Cinstirea părinţilor se naşte din faptul că ei ne-
au dat viaţă, ne ocrotesc şi ne educă. Părinţii sunt colaboratorii lui Dumnezeu în formarea
noastră. Cu acelaşi cuvânt de ,,Părinte” numim pe Dumnezeu şi pe cei ce ne-au dat viaţă.
Străvechea lege dată de Dumnezeu oamenilor: ,,Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”
trebuie să fie tuturor călăuză în viaţă, soarele care ne luminează gândurile şi sentimentele
noastre. Cine respectă porunca a cincea va fi răsplătit. Respectarea acestei porunci aduce, pe
lângă roade spirituale, roadele temporale ale păcii şi prosperităţii. Dimpotrivă,
nerespectarea acestei porunci are drept consecinţă mari daune pentru comunităţi şi pentru
persoanele umane.
A cinsti pe părinţi înseamnă:
- A-i iubi, a le datora şi face tot binele cu putinţă. Iubirea faţă de părinţi este şi o poruncă a
firii, de aceea o găsim la toate popoarele. ,,Dragostea faţă de părinţi este o datorie atât de
clară, pe cât de clar este că zăpada este albă”, spune Aristotel;

15
- A asculta de ei: ,,Ascultaţi de părinţii voştri întru Domnul că aceasta este cu dreptate” (Efes.
6, 1); ,,Fiule, păzeşte legile tatălui tău şi nu lepăda învăţăturile maicii tale” (Pilde 6, 20);
- Să nu-i supărăm cu ceva şi să ne purtăm faţă de ei cu toată cuviinţa, vorbind despre ei şi cu
ei cu mult respect. ,,Ochiul celui ce batjocoreşte pe tatăl său şi nu ia în seamă ascultarea
maicii sale, să-l scoată corbii şi să-l mănânce puii vulturilor” (Pilde 30, 17);
- Să-i ajutăm la nevoie, mângâindu-i în necazuri şi înseninându-le seara vieţii lor. ,,Frate,
sprijină pe tatăl tău la bătrâneţe şi nu-l mâhni în viaţa lui” (Sirah 3, 2); Pildă pentru noi este
Însuşi Mântuitorul, Care de pe cruce o încredinţează pe Sfânta Sa Mamă ucenicului preaiubit,
Ioan, ca să aibă grijă de ea (In. 19, 26-27). Prin această dispoziţie testamentară a
Mântuitorului, s-a inaugurat în creştinism cultul mamei;
- Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru ajutorarea lor când sunt în viaţă, iar după moarte,
pentru odihna sufletelor lor, împlinindu-le voinţa cea din urmă, păstrându-le vie amintirea şi
îngrijindu-le mormintele.
Aşa ne învaţă morala creştină şi Biserica noastră că trebuie să ne comportăm faţă de părinţii
noştri, care ne-au dat ceea ce au avut mai bun, pentru ca noi să fim fericiţi, să ne realizăm în
viaţă, să ne întemeiem şi noi o familie. Trebuie să fim alături de ei, să-i facem să se considere
utili, după puterile lor, pentru a nu-i lăsa în deznădejde şi singurătate.
Dar ,,Cine are părinţi/ Pe pământ, nu în gând/ Mai aude şi acum/ Ochii lumii
plângând…” spune cu durere poetul Adrian Păunescu, pentru că există copii care au uitat
chipul sfânt al mamei care i-a vegheat, vorba ei duioasă care i-a îndrumat în viaţă, au uitat
povaţa tatălui şi mâinile lui bătătorite de muncă. Sunt mulţi cei care şi-au părăsit părinţii
bătrâni, bolnavi. I-au lăsat la mila lui Dumnezeu şi a oamenilor. Aceşti copii denaturaţi uită că
Dumnezeu nu va îngădui această lipsă de respect şi de iubire, pedepsindu-i ca şi ei să guste
din durerea amară a singurătăţii, la bătrâneţe.
Cei care sunt indiferenţi faţă de părinţii lor şi le întristează bătrâneţea, vor fi un
exemplu negativ pentru copiii lor. Aceşti oameni nu pot răspunde poruncii iubirii faţă de
aproapele, dacă ei nu pot fi capabili să răspundă iubirii părinţilor. Dacă dorim să fim plăcuţi
lui Dumnezeu şi să avem parte de fericire în vremea vieţii noastre, să cinstim pe tata şi pe
mama. Să facem aceasta cu dragă inimă pentru că demnitatea părintească este o rază din
puterea şi autoritatea lui Dumnezeu, Părintele luminilor.
În concluzie, Dumnezeu, în nemărginita Sa iubire, a creat lumina, soarele, luna şi
stelele, apa şi uscatul, plantele, peştii şi animalele. Totul era numai energie, numai viaţă.
Lipsea totuşi cineva. Lipsea ,,raţiunea”, fiinţa conştientă, care să soarbă în suflet toate aceste
frumuseţi, care să le înţeleagă şi care mai apoi să se ridice pe aripile rugăciunii la Acela care a
făcut toate acestea. Ideea perfectă de „om” a apărut în momentul când Dumnezeu a creat
primul bărbat şi prima femeie, amândouă fiinţe perfecte în sine, dar cu particularităţi
specifice fiecărui sex. Cele două sexe sunt menite să fie nedespărţite şi tocmai de aceea a
aşezat Creatorul pe prima femeie lângă primul bărbat şi a format prima familie la începutul
lumii. Aşa cum păcatul a pătruns păcatul în lume şi prin păcat moartea, planul lui Dumnezeu,
sfânt şi tainic, a făcut din educaţie, începând cu chiar prima poruncă – creşteţi şi vă înmulţiţi
– calea desăvârşită pe care a lăsat-o oamenilor spre a duce mai departe opera Sa creatoare.

16
Dacă păcatul originar a putut avea repercusiuni atât de dramatice pentru om şi pentru
întreaga lume, calea de ieşire din sfera morţii spirituale, după Răscumpărare, este calea
educaţiei, începând cu cea din familie, fundament şi reper pentru devenirea oricărei
persoane.

17
 Bibliografie
1. Pr. Dragoş Bota, Cum se cuvine creştinilor a vieţui. Suceava, Edit. Arhiepiscopiei Sucevei şi
Rădăuţilor, 2005;
2. Pr. Evgheni Şestun, Familia Ortodoxă (sfaturi, cuvinte de învăţătură, rugăciuni), trad. Lucia
Ciornea, Bucureşti, Edit. Cartea Ortodoxă;
3. Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvîntări despre viaţa de familie, trad. Pr. Marcel Hanches,
Timişoara, Edit. Învierea, 2005;
4. Viaţa de familie (pedagogia încrederii, relaţiile dintre fraţi, psihologia supărării, despre
libertate şi ascultare, despre educaţie), trad. Adrian Tănase-Vlas, Bucureşti, Edit. Cartea
Ortodoxă, 2009;
5. Bulacu, Pr. Mihail, Nobleţea educaţiei copiilor după Sfântul Ioan Hrisostom, Bucureşti,
1940.
2. Chryssavgis, Pr. Ioannis, Iubire, căsătorie şi sexualitate, în vol. „Bioetica şi taina persoanei”,
Bucureşti, Editura Bizantină, 2006.
3. Coman, Pr. Prof. Ioan Gh., Frumuseţile iubirii de oameni în spiritualitatea patristică,
Timişoara, Editura Mitropoliei Banatului, 1988.
4. Creţu, Pr.lect.univ.dr. Vasile, Probleme actuale ale pastoraţiei tinerilor în Biserica Ortodoxă
Română, în Virgil Mândâcanu, Ioan Scheau, Dorin Opriş (ed.), „Educaţia umanistă în
perspectiva triadei: pedagogie-filosofieteologie”, Chişinău, Editura Pontos, 2011,
5. Creţu, Pr.lect.univ.dr. Vasile, Educaţia religioasă a copiilor în opera Sfântului Ioan Gură de
Aur, în O. Moşin, I. Scheau, D. Opriş, D. (ed.), „Educaţia din perspectiva valorilor. Tom VII:
Summa Theologiae”, Bucureşti, Editura Eikon, 2015, p. 204.
6. Fecioru, Pr. Dumitru, Ideile pedagogice ale Sfântului Ioan Gură de Aur, în rev. „Biserica
Ortodoxă Romană”, LV (1937), nr. 7-10.
7. Fecioru, Pr. Dumitru, Introducere, în „Pedagogul”, P.S.B., nr. 4, Bucureşti, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1982.
8. Gordon, Pr. Prof. Dr. Vasile, Catehetica Ortodoxă, Curs pentru anul al III - lea - Teologie
Pastorală, Bucureşti, 2003.
9. Habra, Georges, Iubire şi senzualitate, Bucureşti, Editura Anastasia, 1994.
10. Iorda, Constantinia, Educaţia preşcolarilor după principiile Sfântului Ioan Gură de Aur,
Bucureşti, Editura Sophia, 2009.

18
19