Impresionismul în pictură

Miscarea artistica debuteaza catre 1865 ,insa se afirma cu adevarat odata cu prima sa
expozitie din 1874,ea se incheie in1886 data ultimei expozitii .Impresionistii sunt uniti de
aceeasi conceptie si vointa picturala :studiul luminii si culorii ,al impresiilor vizuale pe
care le da lumina .

Termenul de inpresionism a fost folosit pentru prima oara in 1874 de un jurnalist care
ridiculizeaza peisajul lui Monet,Impresie-Rasarit de soare .

Reunind un grup de personalitati artistice printre care Monet ,Pissarro ,Sisley

,impresionismul va atrage si alti artisti care vor evolua ulterior catre demersuri diferite.

Impresionistii isi propun sa sugereze formele obiectelor scaldate in lumina si admosfera

care le inconjoara.Acest lucru reclama un serios studiu al lumii ,impresionistii stiind si
afirmand ca obiectele isi schimba culoarea in functie de lumina in care sunt percepute,de
reflectarea culorii altor obiecte ca si efectele produse de alaturarea (juxtapunerea) mai
multor obiete colorate .De exemplu culorile complementare puse una langa alta in
suprafete suficiente se intensifica una pe cealalta.Amestecate in cantitati egale ele dau
un gri neutru.Umbrele nu sunt gri sau negre asa cum foarte numerosi pictori de pana
acum crezusera,ci colorate .De asemenea juxtapunerea culorilor pe panza gandite in asa
fel incat ele sa formeze un amestec doar privite de la distanta ofera nuante mult mai
puternice decat cele care ar rezulata din amestecul fizic al culorilor .In felul acesta
impresionistii ajung sa obtina efecte stralucitoare cu ajutorul tuselor mici, juxtapuse sau
suprapuse –o caracteristica a picturrii lor—care surprind vibratia si efectele luminii.

Claude Monet (1840-1926) a adus foarte depate aceasta experienta , in special in seria
de lucrari care reprezinta Catedrala din Rouen in diferite momente ale zilei .

Auguste Renoir (1841-1919) foloseste limbajul impresionist pentru a reprezentra figuri

umane surprinse in cadrul diverselor evenimente contemporane lui ;Dans la Moulin de la
Galette este un exemplu al farmecului si veseliei cu care Renoir invaluie personajele sale
.

Edgar Degas (1834-1917) expune impreuna cu impresionistii ,nefiind insa un adept al

picturii de exterior (in plen-air,in aer liber ).Foarte modern prin atentia pe care o acorda
organizarii compozitionale ,incadrarii personajelor in spatiul pictural ,ca si prin punctele
sale de vedere foarte indraznete ,Degas contribuie la distrugerea sistemului
perspectival ,influnentand felul de incadrare a fotografiilor de la inceputul secolului XX

Precursori ai impresionismului au fost pictorii spanioli Diego Velasquez şi Francisco

Goya , pictura engleză cu William Turner şi John Constable, precum şi francezii Courbet,
Ingres şi reprezentanţii Şcolii de la Barbizon.
Edouard Manet - Olympia (1863) - Musée d'Orsay, Paris

În 1863, Édouard Manet pictează tabloul intitulat Olympia, care a provocat un scandal
enorm, reprezentând-o pe zeiţa Venus în chip de curtezană. Nu se vorbeşte încă de
impresionism, dar se pot deja întrevedea caracteristicile principale ale acestei mişcări,
care îl vor duce în aer liber să picteze faimoasele sale peisaje. Respinse de juriul
Salonului Oficial, Manet îşi va expune picturile, printre care celebra Le Déjeuner sur
l'herbe, împreună cu Pissarro, Jongkind, Fantin-Latour şi alţii în "Salonul refuzaţilor" (Le
Salon des Refusés), spre stupefacţia publicului conservator şi entuziasmul tinerilor
pictori, care se vedeau confruntaţi cu problemele ce-i frământau.

Salonul din [1866] acceptă lucrările unora din pictorii aparţinând noii orientări, ca Edgar
Degas, Frédéric Bazille, Berthe Morisot, Claude Monet, Camille Pissarro, respinge însă
pe Cézanne, Renoir şi din nou pe Manet, ceea ce provoacă reacţia scriitorului Émile Zola
într-o diatribă violentă la adresa oficialităţilor, publicată în gazeta L'Évènement.

Auguste Renoir - Sur la terasse (1881) - Art Institute of Chicago

Războiul franco-german din 1870 îi risipeşte, Cézanne se retrage în provincie, Pissarro,

Monet şi Sisley se duc la Londra, ceea ce va marca o etapă importantă în dezvoltarea
impresionismului, descoperind acolo pictura lui William Turner, care va exercita o
puternică influenţă asupra picturii lor ulterioare.

În anul 1874, din nou reuniţi sub numele Société anonyme des peintres, des sculpteurs et
des graveurs ("Societatea anonimă a pictorilor, sculptorilor şi graficienilor"), compusă
din Pissarro, Monet, Sisley, Degas, Renoir, Cézanne şi Berthe Morisot, organizează o
expoziţie colectivă în saloanele fotografului Felix Nadar. Monet adusese, printre altele, o
pictură reprezentând un peisaj marin din Le Havre. Întrebat asupra titlului tabloului
pentru alcătuirea catalogului, răspunse: "Mettez, Impression: Soleil levant" ("Puneţi,
Impresie: Răsărit de soare").

În ziua următoare, în revista Charivari apare articolul cronicarului de artă Louis Leroy,
intitulat Exposition des Impressionnistes ("Expoziţia Impresioniştilor"). Un cuvânt
destinat să facă carieră. Totuşi dificultăţile făcute de reprezentanţii oficiali ai artei nu au
încetat. Când însă în 1903 , Camille Pissarro, patriarhul impresionismului, încetează din
viaţă, toată lumea era conştientă că această mişcare a reprezentat revoluţia artistică cea
mai importantă a secolului al XIX-lea şi că pictorii ce i-au aparţinut se numără printre cei
mai mari creatori din istoria artelor plastice.

Camille Pissarro - Le verger - (1872) -National Gallery of Art, Washington

Impresionismul a fost punctul de plecare pentru Georges Seurat şi Paul Signac, maeştri ai
neoimpresionismului, pentru Paul Gauguin, Henri de Toulouse-Lautrec, Vincent van
Gogh şi pentru mulţi alţi "postimpresionişti" din Franţa şi alte ţări.

În Germania, reprezentanţi ai impresionismului au fost Lovis Corinth şi Max

Liebermann, în Italia, Giorgio Boldoni, Simone Lega şi alţii, grupaţi sub denumirea
Macchiaioli ("Măzgălitorii" !), în Danemarca, Peter Krojer, în Suedia

Paul Cézanne (*19 ianuarie 1839, Aix-en-Provence - †23 octombrie 1906, Aix-en-
Provence) a fost un pictor francez, considerat în prezent cel mai mare înnoitor al picturii
la sfârşitul secolului al XIX-lea. Reducerea perspectivei la valorile termice ale culorilor şi
directa sa referire la formele geometrice au făcut ca pictura lui Cézanne să reprezinte
puntea de trecere de la impresionism spre cubism, prima perioadă a acestei ultime
orientări fiind numită de către unii teoreticieni ai artei, "faza cézanniană". Opera lui
Cézanne, sinteză ideală a reprezentării naturaliste, marchează cu pregnanţă evoluţia artei
moderne, al cărei limbaj o revoluţionează în direcţia unor experienţe neaşteptate.

Paul Cézanne se naşte la 19 ianuarie 1839 în Aix-en-Provence, oraş în apropierea

Marsiliei, la 20 de kilometri de Marea Mediterană. Tatăl său, Louis-Auguste Cézanne,
este un om înstărit, în 1848 înfiinţează prima bancă din oraş. Paul, viitorul pictor, începe
gimnaziul în 1852, la Bourbon. Este un elev eminent, în frunte la studiul limbilor clasice.
La vârste de 13 ani, se împrieteneşte cu trei colegi de şcoală, unul este Émile Zola, de
care va fi legat până târziu, ceilalţi doi, Jean-Baptiste Baille şi Louis Marguery. Toţi patru
erau legaţi de dragostea pentru literatură, îi entuziasmează Victor Hugo, descoperă
împreună poeziile lui Alfred de Musset şi îi interesează muzica. În orchestra oraşului
Cézanne cânta la corn, iar Zola la clarinet. În 1857, Cézanne se înscrie la Şcoala de
Desen din Aix-en-Provence. În muzeul oraşului cunoaşte câteva tablouri şi sculpturi
clasice şi opere din colecţia pictorului Granet, care donase oraşului şi pânzele prietenului
său, Ingres. În 1858, Zola pleacă definitiv la Paris. Despărţirea este grea pentru cei doi
prieteni, ei caută să înlocuiască discuţiile de până acum cu schimburi frecvente de
scrisori.

Studiile la care îl obligă tatăl său nu-l preocupă pe Cézanne. În ciuda acestui fapt, în
decembrie 1858, se înscrie la facultatea de Drept din Aix, dar în acelaşi timp îl roagă pe
Zola să se intereseze de examenul de admitere la Academia de Arte Frumoase din Paris.
În septembrie 1861 pleacă la Paris, unde este obligat să trăiască din 125 franci lunar,
sumă pusă la dispoziţie de tatăl său. În Paris descoperă marile muzee, unde poate copia
operele marilor artişti. Se duce în fiecare dimineaţă la Academia "Charles Suisse", pentru
a participa la ore de desen. La Academie face cunoştinţă cu Camille Pissarro, cu care se
împrieteneşte foarte repede. Dă examen de admitere fără succes la Academia de Arte
Frumoase şi îşi petrece timpul în continuare în atelierul Suisse, unde pictează după
model. În urma sfaturilor lui Pissarro, începe să picteze şi în aer liber.

Golful Marsiliei văzut de la Estaque, 1886

Jucătorii de cărţi, 1893

Natură moartă cu mere şi portocale, 1899

Muntele Sainte-Victoire, 1900

Les grandes baigneuses, 1906

În 1864, Cézanne face o călătorie la Estaque, în apropiere de Marsilia; acesta va deveni

unul din locurile preferate pentru pictură (tabloul: "Golful Marsiliei văzut de la Estaque",
1886). Tablourile prezentate la Salonul Oficial îi sunt însă sistematic respinse. Între 1872
şi 1874 se întâlneşte des cu Camille Pissarro în orăşelul Auvers-sur-Oise, situat la nord-
vest de Paris, şi pictează împreună motive din natură. Cézanne participă în 1874 la prima
expoziţie a impresioniştilor , unde prezintă trei tablouri, printre care şi "O Olympia
modernă", replică a unei cunoscute picturi aparţinând lui Édouard Manet. Operele sale
sunt considerate ridicole de către critică. Expune, în 1877, 16 tablouri la treia expoziţie a
impresioniştilor. În tot cursul anului 1882 lucrează la Estaque, unde vine şi pictorul
Auguste Renoir. În 1886, Cézanne se ceartă cu Zola. Zola îi trimisese romanul "Oeuvre",
pe care tocmai îl terminase. Profund jignit, Cézanne se recunoaşte pe sine însuşi în eroul
principal, un pictor ratat în pragul sinuciderii.

Cézanne lucrează de-a lungul întregii sale vieţi la anumite teme şi le esenţializează. O
astfel de temă este seria jucătorilor de cărţi. Un astfel de tablou se găseşte în "Muzeul
Orsay" din Paris. Se poate remarca paleta deosebit de rafinată a culorilor, deoarece din
tonurile calde, dar amestecate brutal, radiază o înaltă formă a suavităţii. O altă temă
preferată sunt naturile moarte cu fructe, care revin ca un leitmotiv în creaţia lui Cézanne.
În tabloul "Natură moartă cu mere şi portocale" (1899) reliefurile realizate amintesc
sculpturalitatea câtorva pânze care reprezintă muntele "Sainte-Victoire". Tablourile
pictate cu acest subiect reprezintă cele mai mari capodopere ale lui Cézanne.

În 1895, negustorul de tablouri Ambroise Vollard organizează prima expoziţie personală

a lui Cézanne. În 1900 expune la Expoziţia Universală de la Paris. Acum Cézanne începe
să fie cunoscut. Părăseşte arareori Aix-en-Provence, unde îşi cumpărase un atelier în
afara oraşului. Lucrează tot timpul şi cu toate forţele. În 1904 expune la Salonul Oficial
de toamnă, iar în 1905 la Salonul de toamnă şi la Salonul Independenţilor.

O temă clasică în istoria picturii - femeia care se scaldă - revine frecvent în lucrările lui
Cézanne. Cu tabloul "Les grandes baigneuses", realizat în ultimii ani ai vieţii, trece la
compoziţii monumentale, în care corpurile formează o parte arhitectonică a întregului.
Există trei tablouri asemănătoare între ele, cea mai mare intensitate s-a concretizat în
tabloul care se găseşte în Muzeul de Artă din Philadelphia (USA). Culorile simple şi
armonice sunt amplasate aproape ca la o acuarelă. Siluetele celor paisprezece femei
grupate în jurul copacilor imenşi, care se întind către cer, amintind bolţile unei catedrale,
formează un tablou cu o armonie strălucitoare.

La 15 octombrie 1906, Cézanne pictează în aer liber. Stă prea mult în ploaie şi, când
ajunge acasă, îi este deja foarte rău. Contractează o pneumonie gravă, starea sa devine
critică şi la 23 octombrie 1906, Cézanne moare în vârstă de 66 de ani. Cézanne a dorit "să
moară pictând". Dorinţa i s-a împlinit, ultima sa scrisoare fiind adresată negustorului de
culori...
Pictura lui Cézanne a avut un uriaş impact asupra artei secolului al XX-lea, incluzând şi
arta abstractă. Chiar din timpul vieţii sale, contemporanii încearcă să-i fructifice
experienţa. Mult îi datorează Van Gogh şi Gauguin. Acesta din urmă îi cumpără de altfel
numeroase lucrări. simboliştii, prin Maurice Denis, văd şi ei în Cézanne pe unul din
maeştrii lor. Matisse spune următoarele: "Cézanne este maestrul nostru, al tuturor".
Picasso, ştie cât îi datorează înaintaşului său, al cărui moştenitor credincios este fără
îndoială. După moartea lui Cézanne, el pictează în scurt timp, în 1907, tabloul
"Domnişoarele din Avignon", care este în acelaşi timp un omagiu faţă de pictura "Les
grandes baigneuses" a predecesorului său.

Oscar-Claude Monet (n. 14 noiembrie 1840, Paris — d. 5 decembrie 1926, Giverny) a

fost un pictor impresionist din Franţa.

Monet s-a născut la Paris, Franţa. Familia sa s-a mutat la Le Havre în Normandia când el
avea şase ani. Tatăl său ar fi dorit ca Monet să intre în afacerea familiei, băcănia, dar
Oscar Monet voia să picteze. Eugène Boudin, un artist care a lucrat în mare parte la
picturi plein air - schiţe rapide făcute în aer liber - pe plajele Normandiei, l-a învăţat
câteva tehnici ale picturii în 1856.

Monet a trebuit să meargă în armată în Algeria. Mătuşa sa Lecadre a fost de acord să-l
scape de armată, dacă va fi urmat un curs de artă la universitate. El a părăsit armata, dar
stilurile de pictură tradiţională predate la universitate nu i-au fost pe plac.

În 1862 el a studiat arta cu Charles Gleyre la Paris, unde l-a întâlnit pe Pierre-Auguste
Renoir împreună cu care a fondat mişcarea impresionistă. Ei au pictat împreună şi au
rămas prieteni toată viaţa.

Monet putea să folosească şi studioul pentru a-şi picta modelele la un preţ redus. El a
pictat-o pe Camille Doncieux şi mai târziu s-au căsătorit. Monet a pictat Femeia în
Grădină la sfârşitul anilor 1860. După naşterea primului lor copil, s-au mutat la o casă în
Argenteuil, în apropierea Râului Sena. Au locuit acolo timp de şase ani, până când
Camille a murit; el a pictat-o moartă pe pat. Monet s-a mutat apoi la o casă din Giverny,
Eure, în regiunea Haute-Normandie, unde a plantat o grădină mare.
Claude Monet - Impression, soleil levant (1872) - Musée Marmottan, Paris

În 1872 (sau 1873) Monet a pictat Impression, soleil levant (franceză: Impresie, răsărit
de soare - acum în Musée Marmottan, Paris), un peisaj din Le Havre, care a fost expus la
prima expoziţie impresionistă din 1874. Se spune că Louis Leroy, un critic ostil, a folosit
numele de "Impresioniste" din titlul acestei picturi, comentând că picturile lui Monet erau
mai degrabă "impresii" decât lucrări de artă terminate. La a treia expoziţie, din 1876,
pictorii pe care noi îi grupăm cu termenul de impresionişti, foloseau deja termenul acesta
pentru a se descrie.

El s-a căsătorit cu Alice Hoschede în 1892, cu care avea o aventură în timpul căsătoriei
cu Camille.

În anii 1880 şi 1890 Monet a pictat o serie de lucrări reprezentând Catedrala Rouen, din
diverse unghiuri şi la perioade diferite ale zilei. Douăzeci de vederi ale catedralei au fost
expuse la galeria Durand-Ruel în 1895. El a pictat de asemenea şi câteva mori de făină.

"Nuferi, armonie verde", pictată în 1899

Lui Monet îi plăcea foarte mult să picteze natură controlată - grădina sa, elesteul, nuferii
săi sau podul său. În grădină avea o livadă cu salcii şi o mlaştină. Monet a pictat între
altele şi malurile Senei. În 1914, Monet a început o nouă serie de picturi ale nuferilor săi
la sugestia prietenului său, politicianul Georges Clemenceau.

Este înmormântat la Cimitirul Bisericii Giverny, Giverny, Eure, în regiunea Haute-

Normandie, Franţa.

Vânzarea recentă a unei picturi a lui Monet a depăşit 18 milioane de euro.

Camille Pissarro (*10 iulie 1830, Charlotte-Amalie - 13 noiembrie 1903, Paris) a fost un
pictor francez care a jucat un rol decisiv în unificarea mişcării impresioniste şi în
schimbările ce au avut loc în arta celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, rol
recunoscut ca atare cu mult mai târziu decât cel al altor pictori contemporani cu el. Prin
contribuţia pe care a avut-o la formarea artistică a lui Paul Cézanne, Vincent Van Gogh,
Paul Gauguin, Georges Seurat şi alţii a influenţat, deşi mai puţin remarcat, apariţia
picturii moderne din secolul al XX-lea.

Cuprins
[ascunde]
 1 Viaţa şi Opera
o 1.1 Primul contact cu Parisul
o 1.2 Contactul cu Impresionismul
o 1.3 Trecerea spre Neoimpresionism:Pointillismul

 2 Legături externe

[modifică] Viaţa şi Opera

Camille Pissarro s-a născut la 10 iulie 1830 la Charlotte-Amalie, un port pe insula Saint-
Thomas (pe atunci Antilele Daneze). Este cel de-al treilea fiu al lui Abraham Gabriel
Pissarro şi Rachel Manzano-Pomie. Părinţii săi, de origine evreiască, provenind din
Bordeaux, se stabiliseră pe insulă în anul 1824, tatăl fiind proprietarul unei prospere
brutării. La vârsta de 12 ani, Pissarro este trimis la o şcoală din Franţa. Timp de cinci ani
va locui în Passy, în apropierea Parisului. Timpul liber şi-l petrece adesea în Muzeul
Louvru, de atunci devine vizibilă înclinaţia lui spre desen. Întors pe insula natală, se
întâlneşte cu Fritz Melbye, peisagist danez, în compania căruia Pissarro pictează primele
sale tablouri. După câteva luni de colaborare, animat de ideile anarhiste, idei de care va fi
atras tot restul vieţii sale, Pissaro fuge împreună cu prietenul său la Caracas, în
Venezuela. Revine acasă şi reuşeşte, cu greutate, să-şi convingă tatăl că nu are aptitudini
pentru comerţ. În 1855, pleacă la Paris pentru a studia pictura.

[modifică] Primul contact cu Parisul

Camille Pissarro: Peisaj la Pontoise, 1867 - Metropolitan Museum of Art, New York
Sosirea în oraşul de pe Sena coincide cu "Expoziţia Mondială", unde descoperă pictura
generaţiei mai vârstnice: Corot, Millet, Daubigny, Delacroix. Este entuziasmat în special
de operele lui Gustave Courbet, expuse simultan cu expoziţia "Pavilionul Realismului".
Va avea nevoie totuşi de zece ani pentru a înţelege şi aprofunda arta lor. Frecventează
câteva şcoli, se duce prin ateliere, dar nicăieri nu rămâne pentru mult timp. Încă de la
început are o simpatie pentru pictura peisajelor, de aceea, este interesat mai ales de cercul
de la Barbizon (Millet, Daubigny) şi de creaţiile lui Corot, în care vede pe maestrul său şi
căruia îi va arăta picturile sale şi va urma fiecare observaţie a acestuia.

[modifică] Contactul cu Impresionismul

Camille Pissarro: Primăvara la Louveciennes, 1870 - National Gallery, Londra

Urmează o perioadă de cotitură pentru Pissarro. La "Academia Elveţiană" întâlneşte pe

viitorii impresionişti, în primul rând pe Monet, apoi pe Renoir, Sisley şi Cézanne. În anul
1859, "Salonul Oficial" îi primeşte primel lucrări. Locuieşte pentru început în La Varenne
Saint-Hilaire, la sud-vest de Paris, după aceea la Pontoise. Pictează în aer liber ("plein
air"), pictura sa ia amploare, dar, din păcate, nu se prea vinde. Căutând o ieşire din
dificultăţile financiare, este nevoit să picteze ornamente decorative pentru evantaie.
Pissarro devine un adevărat impresionist începând din anul 1869. După mutarea la
Louveciennes, întăreşte legăturile de prietenie cu Monet, Renoir şi Sisley, ceea ce duce la
schimbarea stilului său în pictură. Vor creşte expresivitatea şi sensibilitatea faţă de
lumină, îl va cuprinde fascinaţia schimbărilor care au loc în diferite momente ale zilei sau
perioade ale anului.

În timpul războiului franco-prusac (1870-1871), Pissaro pleacă la Londra împreună cu

familia, după ce se căsătoreşte cu Julie Velley, cu care convieţuia deja de zece ani. În
Londra se întâlneşte cu Monet, cu care vizitează muzee şi se entuziasmează de arta
peisagiştilor englezi, în mod deosebit de Constable şi Turner. După reîntoarcerea în
Franţa, anii 1872-1874 par a fi mai buni, pentru prima oară picturile sale găsesc
cumpărători.
Camille Pissarro: Acoperişurile roşii, un colţ de ţară, efectul iernii, 1877 - Musée
d'Orsay, Paris

Prima expoziţie a impresioniştilor din 1874, organizată practic de Pissarro împreună cu

Monet, nu se bucură de succes şi suferă în urma atacurilor criticilor care îi iau în
derâdere. Pissarro caută noi direcţii de dezvoltare şi în pânzele sale încep să apară figuri
umane. Se apropie de stilul lui Degas, îşi perfecţionează desenul, începe să lucreze cu
pasteluri şi se iniţiază în arta gravurii. Lucrarea "Acoperişurile roşii, un colţ de ţară,
efectul iernii" a fost prezentată la cea de-a treia expoziţie de pictură impresionistă, în anul
1877. Este una din cele mai mature opere din creaţia lui Pissarro, spontaneitatea şi
cursivitatea stilului caracteristice pentru anii şaptezeci au scăzut uşor în intensitate, cu
toate acestea artistul realizează o concentrare deosebită a efectelor. După a patra
expoziţie a impresioniştilor din anul 1879, operele sale se vând din ce în ce mai bine. La
expoziţia din anul 1882, prezintă o panoramă a stilului său nou, în cele treizeci şi şase de
tablouri expuse. Ca şi alţi pictori din această perioadă, şi el va căuta să depăşească
formele impresionismului. Personajele - siluete umane - care până acum jucaseră un rol
mai puţin important în opera sa, devin din ce în ce mai prezente.

Camille Pissarro: Tânără fată cu băţ, 1881, - Musée d'Orsay, Paris

Cel mai adesea sunt femei, care execută diferite munci la fermă sau visează cu ochii
deschişi. În aceste condiţii, peisajul devine numai un fundal pentru prezentarea motivului
principal. "Tânăra fată cu băţ" (1881) este poate cea mai caracteristică pictură pentru
această perioadă de creaţie a lui Pissarro.

Vederea din perspectivă şi planul apropiat demonstrează stilul componistic observat la

Degas, faţa fetiţei, pe care se citesc pacea şi îngândurarea, sau aplecarea capului amintesc
de unele personaje din picturile lui Millet sau Renoir.

Între anii 1870-1880, Pissarro lucrează de mai multe ori împreună cu Cézanne - de care l-
a legat o lungă şi trainică prietenie -, învăţând unul de la altul. Această colaborare a dat
tonul unuia din cele mai importante capitole din istoria picturii secolului al XIX-lea.

[modifică] Trecerea spre Neoimpresionism:Pointillismul

Sub influenţa lui Georges Seurat, Pissaro începe să aplice o altă tehnică în pictură, şi
anume pointillismul (sau divizionismul), pictura prin puncte, în care el vede o nouă etapă
de dezvoltare logică a impresionismului. În timpul celei de-a opta şi totodată ultimei
expoziţii a impresioniştilor din anul 1886, îşi prezintă pânzele într-o sală separată, alături
de lucrările neoimpresioniştilor Seurat şi Paul Signac, subliniind faptul că se identifică
totalmente cu noul curent. Tablourile provoacă mirare şi sarcasmul publicului şi criticii.

Camille Pissarro: Vedere de la fereastra mea, Eragny-sur-Epte, 1886-1888 - Musée

d'Orsay, Paris

În tabloul Vedere de la fereastra mea... dispare aproape total capacitatea artistului de

observare intuitivă a naturii. Factura tabloului este dată de atingeri delicate şi rotunde ale
pensulei, care formează tuşe în culori diferenţiate. Vopselele vin aplicate una alături de
alta, juxtapuse, în conformitate cu legile de complementaritate şi de contrast ale culorilor.

La sfârşitul anilor optzeci, Pissarro se rupe totuşi de pointillism. I se pare că această

tehnică îl limitează prea mult şi nu este în ton cu "uşurinţa, libertatea, spontaneitatea şi
prospeţimea impresionismului".
Din anul 1889, pictorul suferă de o boală cronică a ochilor (conjunctivită), care nu-i mai
permite să lucreze în aer liber. Din acest moment va privi lumea prin fereastra atelierului.
Pentru a avea posibilitatea unei tematici variate, călătoreşte des la Rouen sau la Dieppe,
în Normandie. Pictează vederi de la ferestrele hotelurilor sau locuinţelor, atunci apare
seria de picturi reprezentând viaţa urbană de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Pissarro se bucură în sfârşit de o recunoaştere a publicului şi criticii, participă la expoziţii

în Europa şi America. Mulţumită testamentului lui Gustave Caillebotte, membru al
grupării impresioniste, care a oferit statului francez întreaga sa colecţie de picturi, multe
lucrări ale lui Pissarro sunt expuse în Muzeul Luxembourg din Paris încă din timpul vieţii
artistului.

Pissarro îşi petrece vara anului 1903 la Le Havre, realizând o serie de lucrări. Moare la
Paris, pe 13 noiembrie, de leucemie.

Pierre-Auguste Renoir (*25 februarie 1841, Limoges - †2 decembrie 1919, Cagnes-sur-

Mer), unul din cei mai celebri pictori francezi, creator - împreună cu Claude Monet,
Alfred Sisley, Paul Cézanne - al curentului impresionist. Dragostea lui pentru desen, artă
figurativă şi portrete l-a îndepărtat mai târziu de impresionism. Sub influenţa lui Ingres,
începând din anul 1883, universul său coloristic devine mai blând, pictează trupuri
feminine strălucitoare. Denumit pe drept "pictorul bucuriilor vieţii", Renoir pictează cu
pasiune până în ultima clipă a existenţii.

Pierre-Auguste Renoir s-a născut la 25 februarie 1841 în Limoges. Tatăl său a fost
croitor. Copilăria şi-a petrecut-o în Paris, într-un cartier apropiat de palatul Louvre. La 13
ani lucrează deja ca pictor de porţelanuri, mai târziu pictează evantaie şi jaluzele, reuşind
să strângă o sumă de bani pentru a putea studia pictura. Timpul liber îl petrece la Louvre,
unde copiază lucrările expuse în muzeu. După un scurt timp petrecut în şcoala pictorului
Charles Gleyre, în 1862 este admis în Académie des Beaux-Arts din Paris. La şcoala de
pictură a lui Gleyre cunoaşte şi se împrieteneşte cu Claude Monet, Fréderik Bazille şi
Alfred Sisley care studiau şi ei pictura. Ei resping arta somptuoasă acceptată în acel timp
de "Salonul Oficial", celebra expoziţie anuală pariziană, unde lucrările erau admise după
o selecţie minuţioasă.
"La Grenouillère", 1869

Renoir reuşeşte să expună în 1865, dar în anul următor este respins, împreună cu Manet şi
Cézanne. Lucrul se repetă şi în 1867. Renoir se mută, împreună cu Monet, în casa lui
Bazille din strada Visconti. Bazille dispune de mijloace financiare graţie averii tatălui
său, cei trei prieteni lucrează împreună toată ziua, iar serile şi le petrec la cafeneaua
Guerbois, loc de întâlnire a avangardei artistice.

În 1869 Renoir petrece mult timp la Bougival, împreună cu Monet. În 1867 şi 1970
expune din nou la Salon. Moartea prietenului său, Bazille, căzut pe front în 1870 în
Războiul franco-prusac îl afectează profund. După sfârşitul războiului, îl vizitează des pe
Monet, care locuia atunci la Argenteuil, în apropiere de Paris. Vin aici şi Sisley, Pissarro
şi Manet, pentru a picta împreună.

"Le Bal au Moulin de la Galette", 1876

Cei patru fondează asociaţia Société d'artists, care organizează în 1874 prima expoziţie a
impresioniştilor. Câţiva colecţionari încep să se intereseze de pictura impresionistă şi
unele pesoane influente îi comandă portrete. La sfârşitul anului 1879 pleacă în Italia,
unde descoperă pe marii maeştrii ai Renaşterii. Renoir începe săşi formeze propriul său
stil. Personajele scoase în evidenţă cu contururi ferme din fundalul deschis al pânzelor
sale amintesc de frescele italiene, iar trupurile albe ca porţelanul trimit la arta lui Ingres
(période "ingresque").
"Les grandes baigneuses", 1884

Pânza "Les grandes baigneuses", pictată în 1884 şi expusă în 1887, aparţine acestei
epoci. În 1889 se mută la Chateau des Brouillards, în Montmartre şi, în 1890, se
căsătoreşte cu cu Aline Charigot. Directorul "Academiei de Arte Frumoase" îi
achiziţionează tabloul "Jeunes filles au piano" (1892), care ajunge încă în timpul vieţii
artistului într-un muzeu. Pe măsura înaintării în vârstă, liniile lui Renoir devin mai blânde
şi artistul se îndreaptă către un stil mai armonios şi mai fin (période "nacrée").

"Jeunes filles au piano", 1892

Artistul este chinuit de o paralizie parţială şi de reumatism. Medicii îi recomandă o climă

mai blândă, motiv pentru care în 1907 îşi cumpără o proprietate la Cagnes-sur-Mer, lângă
Nisa. În 1919 este distins cu Ordinul Legiunii de Onoare. Ultimii ani ai vieţii sunt marcaţi
de moartea rudelor apropiate, de război şi de boală. Renoir continuă însă să picteze.
Lucrează şezând, cu penelul fixat de mâna dreaptă, dar regretă că nu mai poate picta
tablouri mari. "Cred că n-a trecut nici o zi în viaţa mea în care să nu fi pictat" -
mărturiseşte artistul cu puţin înainte de a muri. Se stinge din viaţă la 2 decembrie 1919.
Le Déjeuner des canotiers, 1880-81 La plage de Guernesey, 1883
Sur la terrace, 1881

POSTIMPRESIONISMUL

Grupand mai multe tendinte artistice,postimpresionismul isi propune ca reactie la

inregistrare a senzatiilor de moment ale culorii si luminii o examinare sistematica a
proprietatilor spatiului tridimensional , expresivitatii liniei si culorii,cat si a caracterului
simbolic al subiectelor reprezentate .Trei artisti avand fiecare propriul sau demers
artistic,sunt personalitatile artistice de dupa impresionism:Van Gogh ,Cezanne si
Gauguin .Toti trei au inceput prin a accepta limbajul impresionist, dezvoltandu-si apoi
fiecare propria personalitate si stilul sau inconfundabil.Ei sunt denumiti post-impresionisti
,aceasta clasificare aratand pozitia lor cronologica de dupa impresionism.

Paul Cezanne (1839-1906) se apropie de impresionism prin atitudinea sa fata de lumina

si materie .Insa el depaseste lectia impresionismului, orientand pictura sa catre sinteza
formelor,descompunerea volumelor si obtinerea senzatiei de profunzime prin
juxtapunerea petelor de culoare si folosirea culorilor reci si calde .Cezane este cel care a
inventat si utilizat perspectiva aeriana, perspectiva care nu se slujeste de linii si de
desen pentru a creea iluzia optica a spatiului ,ci de proprietatile pe care le au
culorile:transparenta,luminozitate,senzatie de cald sau rece de apropiere ori departare
,Cezanne ajungand la o virtuozitate cu totul remarcabila in privinta exploatarii
subtilitatilor cromatice.

Muntele Sainte Victoire este ilustrarea capacitatilor exceptionale ale lui Cezanne de a
stapani proprietatile culorilor si luminii pe care le subordoneaza propriei sale viziuni.El
ramane unul dintre precursorii cei mai importanti ai picturii moderne .

Vincent Van Gogh (1853-1890)porneste cautarile sale in cadrul curentului impresionist

insa el foloseste tehnica divizarii culorii pentru a-si exprima toate trairile sufletesti.Opera
sa face dovada construirii volumelor cu ajutorul contururilor dar si a contrastelor
puternice de culoare marcand astfel o percepere a lumini inconjuratoare si o exprimare
a sa cu totul originale .

Paul Gauguin (1848-1903) se desprinde de impresionism ,aducand picturii o dimensiune

noua,diferita folosind tente plate (zone de culoare nevibrate ca tonalitate)acordand
atentie motivului pictural .Stabilirea in Tahiti aduce in pictura sa vigoarea picturilor
primare.Toate aceste preocupari,precum si forta operei sale face din Gauguin unul dintre
precursorii artei moderne.
Vincent van Gogh (pronunţat în neerlandeză [vɪnˈsɛnt vɑnˈxɔx], n. 30 martie 1853,
Groot Zundert, Ţările de Jos, d. 29 iulie 1890, Auvers, Franţa) a fost un pictor olandez.

Tatăl lui era preot protestant, iar mama provenea dintr-o familie de pictori şi negustori de
artă.

La vârsta de 16 ani, mama lui i-a găsit primul loc de muncă, în Haga, la un unchi care era
negustor de artă. Părea că viaţa lui a intrat pe un făgaş normal, dar în 1874 este transferat
la Londra, unde se îndrăgosteşte de fiica gazdei şi îşi neglijează munca. A fost concediat
şi trimis acasă. În 1876 se întoarce în Anglia şi lucrează ca colector de impozite într-o
şcoală londoneză. Mizeria oraşului îl afectează atât de puternic încât refuză colectarea
impozitelor, motiv pentru care se trezeşte iar pe străzi.

Se întoarce acasă şi de decide, urmându-şi tatăl, să devină preot, dar studiile teologice i se
par prea dificile şi se dedică activităţilor caritabile. Aşa ajunge în 1878 în Belgia, în zona
minieră Borinage. Sărăcia regiunii este impresionantă chiar şi faţă de mizeria cartierelor
londoneze; îşi vinde lucrurile şi se mută într-o colibă sărăcăcioasă, aproape de "ai săi".
Patronii, uimiţi, îl concediază în 1880.

Terasa Cafenelei Noaptea (1888)

În 1881, Van Gogh îşi împarte timpul între Haga şi Anvers hotărăt să devină pictor. În
1885 pleacă la Paris. Cu ocazia primului sejur în acest oraş, înainte cu 11 ani, fusese
fascinat de prima şi unica expoziţie impresionistă, iar acum îşi dorea să fie aproape de
artiştii săi idolarizaţi. Van Gogh era îndeosebi ataşat de Gauguin, având în vedere că
ambii artişti considerau că picturile trebuie să reflecte trăirile interioare. În următorii ani,
Van Gogh are accese de furie la beţie şi se ceartă din ce în ce mai des cu Gauguin. În
urma unei certe aprige între cei doi, Van Gogh îl atacă pe Gauguin cu briciul. Gauguin
fuge speriat, iar Van Gogh îşi taie o bucată din urechea dreaptă. Cu această ocazie
realizează cât de aproape este de demenţă. În 1889 se internează voluntar în ospiciul din
Saint-Rémy. În perioadele de calm este lăsat acasă să picteze. În decurs de mai puţin un
an pictează 200 de tablouri.

În 1890 se stabileşte în Auvers, la nord-vest de Paris, un orăşel foarte popular în rândul

artiştilor. Se refugiază într-o cămăruţă deasupra unei cafenele şi se dedică exclusiv
picturii. Pictează 70 tablouri în tot atâtea zile. Însă nu a rezistat mult timp în acest ritm
fanatic. La 27 iulie 1890 iese din orăşel şi se împuşcă în piept, după care se retrage în
camera lui, unde îşi petrece noaptea fumându-şi pipa. Marţi, la ora unu noaptea, Van
Gogh în vârstă de 37 ani, moare din cauza rănii.

Paul Cézanne (*19 ianuarie 1839, Aix-en-Provence - †23 octombrie 1906, Aix-en-
Provence) a fost un pictor francez, considerat în prezent cel mai mare înnoitor al picturii
la sfârşitul secolului al XIX-lea. Reducerea perspectivei la valorile termice ale culorilor şi
directa sa referire la formele geometrice au făcut ca pictura lui Cézanne să reprezinte
puntea de trecere de la impresionism spre cubism, prima perioadă a acestei ultime
orientări fiind numită de către unii teoreticieni ai artei, "faza cézanniană". Opera lui
Cézanne, sinteză ideală a reprezentării naturaliste, marchează cu pregnanţă evoluţia artei
moderne, al cărei limbaj o revoluţionează în direcţia unor experienţe neaşteptate.

[modifică] Viaţa şi Opera

Paul Cézanne se naşte la 19 ianuarie 1839 în Aix-en-Provence, oraş în apropierea
Marsiliei, la 20 de kilometri de Marea Mediterană. Tatăl său, Louis-Auguste Cézanne,
este un om înstărit, în 1848 înfiinţează prima bancă din oraş. Paul, viitorul pictor, începe
gimnaziul în 1852, la Bourbon. Este un elev eminent, în frunte la studiul limbilor clasice.
La vârste de 13 ani, se împrieteneşte cu trei colegi de şcoală, unul este Émile Zola, de
care va fi legat până târziu, ceilalţi doi, Jean-Baptiste Baille şi Louis Marguery. Toţi patru
erau legaţi de dragostea pentru literatură, îi entuziasmează Victor Hugo, descoperă
împreună poeziile lui Alfred de Musset şi îi interesează muzica. În orchestra oraşului
Cézanne cânta la corn, iar Zola la clarinet. În 1857, Cézanne se înscrie la Şcoala de
Desen din Aix-en-Provence. În muzeul oraşului cunoaşte câteva tablouri şi sculpturi
clasice şi opere din colecţia pictorului Granet, care donase oraşului şi pânzele prietenului
său, Ingres. În 1858, Zola pleacă definitiv la Paris. Despărţirea este grea pentru cei doi
prieteni, ei caută să înlocuiască discuţiile de până acum cu schimburi frecvente de
scrisori.

Studiile la care îl obligă tatăl său nu-l preocupă pe Cézanne. În ciuda acestui fapt, în
decembrie 1858, se înscrie la facultatea de Drept din Aix, dar în acelaşi timp îl roagă pe
Zola să se intereseze de examenul de admitere la Academia de Arte Frumoase din Paris.
În septembrie 1861 pleacă la Paris, unde este obligat să trăiască din 125 franci lunar,
sumă pusă la dispoziţie de tatăl său. În Paris descoperă marile muzee, unde poate copia
operele marilor artişti. Se duce în fiecare dimineaţă la Academia "Charles Suisse", pentru
a participa la ore de desen. La Academie face cunoştinţă cu Camille Pissarro, cu care se
împrieteneşte foarte repede. Dă examen de admitere fără succes la Academia de Arte
Frumoase şi îşi petrece timpul în continuare în atelierul Suisse, unde pictează după
model. În urma sfaturilor lui Pissarro, începe să picteze şi în aer liber.
Golful Marsiliei văzut de la Estaque, 1886

Jucătorii de cărţi, 1893

Natură moartă cu mere şi portocale, 1899

Muntele Sainte-Victoire, 1900

Les grandes baigneuses, 1906

În 1864, Cézanne face o călătorie la Estaque, în apropiere de Marsilia; acesta va deveni

unul din locurile preferate pentru pictură (tabloul: "Golful Marsiliei văzut de la Estaque",
1886). Tablourile prezentate la Salonul Oficial îi sunt însă sistematic respinse. Între 1872
şi 1874 se întâlneşte des cu Camille Pissarro în orăşelul Auvers-sur-Oise, situat la nord-
vest de Paris, şi pictează împreună motive din natură. Cézanne participă în 1874 la prima
expoziţie a impresioniştilor , unde prezintă trei tablouri, printre care şi "O Olympia
modernă", replică a unei cunoscute picturi aparţinând lui Édouard Manet. Operele sale
sunt considerate ridicole de către critică. Expune, în 1877, 16 tablouri la treia expoziţie a
impresioniştilor. În tot cursul anului 1882 lucrează la Estaque, unde vine şi pictorul
Auguste Renoir. În 1886, Cézanne se ceartă cu Zola. Zola îi trimisese romanul "Oeuvre",
pe care tocmai îl terminase. Profund jignit, Cézanne se recunoaşte pe sine însuşi în eroul
principal, un pictor ratat în pragul sinuciderii.

Cézanne lucrează de-a lungul întregii sale vieţi la anumite teme şi le esenţializează. O
astfel de temă este seria jucătorilor de cărţi. Un astfel de tablou se găseşte în "Muzeul
Orsay" din Paris. Se poate remarca paleta deosebit de rafinată a culorilor, deoarece din
tonurile calde, dar amestecate brutal, radiază o înaltă formă a suavităţii. O altă temă
preferată sunt naturile moarte cu fructe, care revin ca un leitmotiv în creaţia lui Cézanne.
În tabloul "Natură moartă cu mere şi portocale" (1899) reliefurile realizate amintesc
sculpturalitatea câtorva pânze care reprezintă muntele "Sainte-Victoire". Tablourile
pictate cu acest subiect reprezintă cele mai mari capodopere ale lui Cézanne.

În 1895, negustorul de tablouri Ambroise Vollard organizează prima expoziţie personală

a lui Cézanne. În 1900 expune la Expoziţia Universală de la Paris. Acum Cézanne începe
să fie cunoscut. Părăseşte arareori Aix-en-Provence, unde îşi cumpărase un atelier în
afara oraşului. Lucrează tot timpul şi cu toate forţele. În 1904 expune la Salonul Oficial
de toamnă, iar în 1905 la Salonul de toamnă şi la Salonul Independenţilor.

O temă clasică în istoria picturii - femeia care se scaldă - revine frecvent în lucrările lui
Cézanne. Cu tabloul "Les grandes baigneuses", realizat în ultimii ani ai vieţii, trece la
compoziţii monumentale, în care corpurile formează o parte arhitectonică a întregului.
Există trei tablouri asemănătoare între ele, cea mai mare intensitate s-a concretizat în
tabloul care se găseşte în Muzeul de Artă din Philadelphia (USA). Culorile simple şi
armonice sunt amplasate aproape ca la o acuarelă. Siluetele celor paisprezece femei
grupate în jurul copacilor imenşi, care se întind către cer, amintind bolţile unei catedrale,
formează un tablou cu o armonie strălucitoare.

La 15 octombrie 1906, Cézanne pictează în aer liber. Stă prea mult în ploaie şi, când
ajunge acasă, îi este deja foarte rău. Contractează o pneumonie gravă, starea sa devine
critică şi la 23 octombrie 1906, Cézanne moare în vârstă de 66 de ani. Cézanne a dorit "să
moară pictând". Dorinţa i s-a împlinit, ultima sa scrisoare fiind adresată negustorului de
culori...

Pictura lui Cézanne a avut un uriaş impact asupra artei secolului al XX-lea, incluzând şi
arta abstractă. Chiar din timpul vieţii sale, contemporanii încearcă să-i fructifice
experienţa. Mult îi datorează Van Gogh şi Gauguin. Acesta din urmă îi cumpără de altfel
numeroase lucrări. simboliştii, prin Maurice Denis, văd şi ei în Cézanne pe unul din
maeştrii lor. Matisse spune următoarele: "Cézanne este maestrul nostru, al tuturor".
Picasso, ştie cât îi datorează înaintaşului său, al cărui moştenitor credincios este fără
îndoială. După moartea lui Cézanne, el pictează în scurt timp, în 1907, tabloul
"Domnişoarele din Avignon", care este în acelaşi timp un omagiu faţă de pictura "Les
grandes baigneuses" a predecesorului său.

Eugène Henri Paul Gauguin, (n. 7 iunie 1848, Paris - d. 8 mai 1903, Atuona/Insulele
Marchize), a fost un pictor postimpresionist francez. Aventurier şi geniu, Paul Gauguin a
ştiut să prevadă viitorul, pregătind calea picturii moderne, influenţând pe fauvişti şi pe
artiştii din gruparea Nabis. Între mizerie şi epuizare, călătorii şi disperare, a ajuns să
creeze opere extraordinare, în care redă cu intensitate viziunea sa senzuală asupra vieţii.

Viaţa şi opera
Paul Gauguin s-a născut la Paris pe 7 iunie 1848, fiu al lui Clovis Gauguin, ziarist şi
republican înveterat. Familia Gauguin, simţind că în Franţa republica este în pericol, se
mută în Peru (1849). Tatăl său moare la 30 octombrie în Patagonia, familia se întoarce în
Franţa abia peste cinci ani, în august 1854, şi se stabileşte la Orléans. În 1865 Paul
Gauguin se află ca ofiţer secund pe un vas comercial cu destinaţia Rio de Janeiro, un an
mai târziu, porneşte într-o călătorie de 13 luni în jurul lumii, ca locotenent pe vasul
"Chili". Ajutat de tutorele său, Gustave Arosa, bancher şi colecţionar îndrăgostit de
lucrările impresioniştilor, Paul Gauguin este angajat în 1871 ca funcţionar la o agenţie de
bursă. Se împrieteneşte cu pictorul Émile Schuffeneker, cu care deseori pictează şi
desenează. În 1873, se căsătoreşte cu Mette Sophie Gad, fiica unui înalt funcţionar danez.
În următorii zece ani se nasc cei cinci copii ai lor.

[modifică] Naşterea unei pasiuni

Anul 1874 aduce o schimbare decisivă în viaţa lui Gauguin. Are acum 25 de ani şi pentru
el începe lucrul în atelier şi perioada de căutări artistice. Se înscrie la "Academia
Colarossi", unde învaţă secretele picturii după model. Este anul când se organizează
prima expoziţie a impresioniştilor şi Gauguin cumpără, încântat, tablouri realizate în
acest stil.

Paul Gauguin - Viziune după predică, 1888.

În 1875, expune primul său tablou, "Peisaj la Viroflay", în care se simte influenţa lui
Camille Pissarro, al cărui elev va deveni mai târziu. Câţiva ani în şir se întâlneşte regulat
cu artiştii impresionişti în cafeneaua "Nouvelle-Athénée" din Place Pigalle şi participă cu
lucrările sale la expoziţiile acestora. În 1879 îşi petrece pentru prima oară vara în
Pontoise, la Pissarro, care îl îndeamnă să se apropie mai mult de natură. Aici îl cunoaşte,
în 1881, pe Paul Cézanne. Cei doi pictori se înţeleg perfect, între ei fiind multe asemănări
în reprezentările artistice.

Paul Gauguin - Christ galben, 1889.

Odată cu anul 1883, Gauguin se decide să-şi consacre întreaga energie picturii, părăseşte
lumea finanţelor şi îşi neglijează familia. Din acest moment evenimentele ce vor urma
vor accelera ritmul marii sale aventuri în pictură. Gauguin îşi lasă soţia şi copiii la familia
acesteia în Danemarca, vinde numeroase piese din colecţia proprie, pentru a se întreţine,
o vreme câştigă bani din lipirea de afişe. Vara anului 1886 o petrece în Bretagne, la Pont-
Aven, unde trăiesc mai cu seamă pictorii independenţi sosiţi din Anglia şi America.

Acum are, în sfârşit, ocazia să creeze departe de influenţele pariziene. Din cauza
problemelor materiale dar şi datorită setei sale nestăvilite de independenţă, primăvara
anului 1887 îl găseşte pe puntea unui vas care se îndreaptă spre Panama. Lucrează câteva
săptămâni la construcţia canalului, se îmbolnăveşte însă de malarie şi se întoarce în
Franţa, din nou la Pont-Aven. Împreună cu pictorul Émile Bernard, elaborează regulile
sintetismului, care se bazează pe planuri de culori de aceiaşi nuanţă, reliefate prin
contururi ferme. Compoziţia "Viziune după predică", cunoscută şi ca "Lupta lui Iacob cu
îngerul", marchează debutul acestui nou stil, caracterizat prin petele decorative de culoare
pură, prezenţa marcată a liniilor de culoare închisă, motive simplificate, tratarea
antinaturalistă a spaţiului şi renunţarea la perspectiva tradiţională. Prin aşezarea
surprinzătoare a motivelor, artistul leagă două planuri ale realităţii: femeile bretone şi
viziunea lor. "Pentru mine peisajul şi lupta din tablou există numai în imaginaţia
oamenilor care se roagă, ele sunt o urmare a predicei ascultate" (Paul Gauguin).

Paul Gauguin - Fată din Tahiti ("Areoi"), 1892.

Gauguin recurge adesea la motive pictate deja, pe care şi le însuşeşte şi le aşează într-o
nouă ambianţă. Tabloul "Christ galben" este inspirat în mod direct de statuia de lemn
policromă a unor meşteşugari din secolul al XVII-lea. Gauguin merge însă mai departe,
preia idei formale şi din propriile lucrări şi, asemenea unui compozitor, le prelucrează ca
şi cum ar scrie variaţii diferite pe aceeaşi temă. În partea stângă a tabloului se văd femei
din Bretagne, motiv ce constituie o nouă variantă a compoziţiei "Viziune după predică".

În anul (1888), galeria pariziană "Boussod et Valadon" îi organizează prima expoziţie

personală. Noua generaţie vede în Gauguin maestrul simbolismului.

În acelaşi an, la 21 octombrie 1888, Gauguin soseşte la Arles, la Van Gogh, pe care îl
cunoscuse cu doi ani în urmă. Van Gogh era curios să afle la ce rezultat artistic a dus
colaborarea lui Gauguin cu Émile Bernard şi i-a rugat pe cei doi să-şi facă reciproc
portretul. Rezultatul îl constituie tabloul "Mizerabilii", în care Gauguin se reprezintă în
chipul lui Jean Valjean din cunoscutul roman al lui Victor Hugo. Relaţia de prietenie
dintre Gauguin şi Van Gogh se deteriorează repede. După o ceartă, Van Gogh îşi taie o
ureche, Gauguin se întoarce la Paris.

[modifică] Plecarea în insulele Tahiti

Gauguin visează la un atelier la tropice, alegerea cade pe Tahiti, pământ al "extazului, al

liniştii şi al artei". În primăvara anului 1891 se îmbarcă pe un vas spre Oceanul Pacific şi
la 8 iunie soseşte la Papeete. Se stabileşte la Mataiea şi începe să picteze, folosind ca
modele femei indigene, cu care are şi legături amoroase.

Paul Gauguin - De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm?, 1897

După un intermezzo parizian şi câteva luni în Belgia, Gauguin se întoarce în Tahiti. La 28

iunie 1895 părăseşte din nou Franţa, unde nu se va mai întoarce niciodată. De data
aceasta se stabileşte într-o localitate pe malul mării, şi artistul se apucă de o muncă
gigantică. Anul 1897 este data de naştere a câtorva capodopere, printre care şi tabloul
"De unde venim? Ce suntem? Încontro ne îndreptăm?", care va fi expus un an mai târziu
la galeria "Vollard" din Paris, devenind evenimentul major al sezonului.
Paul Gauguin - "Când te vei mărita?", 1892.

Gauguin a fost foarte legat de această compoziţie de aproape patru metri, cu caracterul
unei picturi murale, considerată ca fiind testamentul său artistic şi spiritual. Gauguin
adună şi concentrează aici mare parte a repertoriului său, cu mai multă vigoare decât în
tablourile mai vechi. Armonia artistică şi poetică a ideilor sale nu a fost niciodată atât de
impresionantă.

Paul Gauguin - Calul alb, 1898.

În septembrie 1899 se mută în arhipelagul insulelor Marchize, la Atuona, pe insula Hiva-
Oa. Aici îşi construieşte celebra "Casă a plăcerilor", unde se mută cu noua sa vahine.
Aceasta a marcat în pictura sa o nouă perioadă de activă fecunditate creatoare. Amatorul
de artă care a comandat "Calul alb" a refuzat până la urmă tabloul finisat, întrucât calul a
devenit... verde! La care pictorul a răspuns că imbecilii lipsiţi de imaginaţie i-au reproşat
absolut gratuit lui Delacroix faptul că pe pânza tabloului intitulat "La Justice de Trajan" a
pictat calul în roz. Tabloul este expus în 1906 la Salonul de Toamnă din Paris, stârnind un
ecou puternic în cercul tinerilor expresionişti germani.

Paul Gauguin moare la 8 mai 1903 în Atuona, anul în care galeria "Vollard" organizează
o expoziţie cu 50 de picturi şi 20 de desene, şi când Salonul de Toamnă dedică o întreagă
sală lucrărilor sale