Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
REFERAT
Contabilitate
TIMIȘOARA 2020
Cuprins
1.Istoric
2.Obiectul contabilității
3.Funcțiile contabilității
4.Principalele forme de organizare contabilă
5.Organismele normalizării contabile
6.Principii contabile
7.Politici contabile
8.Standarde contabile
9.Funcționarea contabilității
o 9.1Reguli generale
o 9.2Organizarea contabilității
o 9.3Moneda și cursul de înregistrare
o 9.4Documente și registre contabile
o 9.5Sistemul conturilor
10.Contabilitatea și poziția financiară
11.Contabilitatea și performanța financiară
12.Situațiile financiare (cadrul general)
13.Bibliografie
Istoric
Arta contabilizării pe principii științifice era deja cunoscută în Italia înainte de 1495 când Luca
Pacioli (1445 - 1517), cunoscut și ca Părintele Luca dal Borgo, a publicat la Veneția tratatul său de
contabilitate.
Prima carte în limba engleză a fost publicată la Londra de John Gouge or Gough în 1543: A
Profitable Treatyce called the Instrument or Boke to learn to knowe the good order of the kepyng of
the famouse reconynge, called in Latin, Dare and Habere, and, in Englyshe, Debitor and Creditor.
Obiectul contabilității
Concepția juridică consideră că obiectul contabilității îl formează patrimoniul unui subiect de
drept, privit prin prisma relațiilor juridice, adică drepturi și obligații pecuniare ale unei persoane
fizice sau juridice, în corelație cu obiectele (bunurile, valorile) corespunzătoare.
Concepția economică definește ca obiect al contabilității circuitul capitalului privit sub
aspectul destinației lui, respectiv capital fix și capital circulant, și sub aspectul modului de dobândire,
respectiv capital propriu și capital străin (atras și împrumutat).
Conform Legii contabilității nr. 82/1991, obiectul contabilității patrimoniului îl
constituie reflectarea în expresie bănească a bunurilor mobile și imobile, inclusiv solul, bogățiile
naturale, zăcămintele și alte bunuri cu potențial economic, disponibilitățile bănești, titlurile de
valoare, drepturile și obligațiile persoanelor fizice sau juridice (subiecți de drept), precum și mișcările
și modificările intervenite în urma operațiunilor patrimoniale efectuate, cheltuielile, veniturile și
rezultatele obținute de acestea.
În lucrarea „Bazele contabilității” din 1980, profesorul D. Rusu definește obiectul contabilității
ca fiind ansamblul mișcărilor de valori, exprimabile în bani, dintr-un perimetru de mică sau mare
întindere (regie autonomă, societate comercială, instituție publică, societate bancară etc.) precum și
raporturile economico-juridice în care unitatea patrimonială este parte și care generează decontări
bănești; calculele contabilității reflectă deodată mișcarea și transformarea mijloacelor precum
și resursele în ordinea lor de formare și după destinația lor în procesul de reproducție. Aceasta este
în prezent concepția școlii ieșene de contabilitate.
Funcțiile contabilității
Principii contabile
Potrivit prevederilor Regulamentului Financiar al Uniunii Europene nr. 1605/2002 (art.203,
204) contabilitatea oricărei entități cu personalitate juridică funcționează după anumite
principii și reguli (politici) contabile care își au originea în "convenția evaluării", conform
căreia exprimarea monetară corectă este "regula de fier" a contabilității.
Principiile contabile conțin un ansamblu de reguli de conduită economică extinzând
noțiunea de evaluare de la bunuri și relații financiare la evaluarea potențialului, evaluarea
performanțelor, evaluarea perspectivelor etc., și numai în această accepțiune lărgită
prevederea din I.A.S. nr. 1 cum că "evaluarea posturilor cuprinse în Situațiile financiare
trimestriale și anuale se efectuează în conformitate cu anumite principii infailibile" dă valoare
și sens contabilității ca sistem și model economic de conducere financiară a fiecărei
persoane juridice.
În consecință, evaluarea posturilor cuprinse în situațiile financiare și care provin din
conturile contabile curente, dar și dimensionarea elementelor pe care fiecare dintre acestea
le urmăresc zi de zi și le sintetizează periodic, trebuie să fie efectuate în acord cu principiile
statuate ale contabilității, care sunt de fapt "porunci economice" (probabil de aceea sunt tot
10).
1. Principiul continuității activității. Acesta presupune că persoana juridică își
continuă în mod normal funcționarea într-un viitor previzibil, fără a intra în imposibilitatea
continuării activității sau fără reducerea semnificativă a acesteia. Dacă administratorii
entității au luat cunoștință de unele elemente de nesiguranță legate de anumite evenimente
care pot duce la incapacitatea instituției (întreprinderii) de a-și continua activitatea, aceste
elemente trebuie prezentate în notele explicative. În cazul în care situațiile financiare nu
sunt întocmite pe baza principiului continuității, această informație trebuie prezentată
împreună cu explicațiile privind modul de întocmire a raportării financiare respective și
motivele ce au stat la baza deciziei conform căreia persoana juridică nu își mai poate
continua activitatea. Continuitatea sau încetarea activității trebuiesc înțelese în sens
financiar, pentru că orice instituție „moartă” poate fi ținută în viață prin finanțări hemoragice,
dar, astăzi, nimeni nu-și mai propune așa ceva.
2. Principiul permanenței metodelor, conform căruia este obligatorie continuitatea
aplicării acelorași reguli și norme privind evaluarea, înregistrarea în contabilitate și
prezentarea elementelor patrimoniale și a rezultatelor, asigurând comparabilitatea în timp a
informațiilor contabile.
Modificările politicii contabile sunt permise doar dacă sunt cerute de lege, de un
standard contabil sau au ca rezultat informații mai relevante sau mai credibile referitoare la
operațiunile întreprinderii. Este foarte importantă menționarea în notele explicative a oricăror
modificări ale politicilor contabile, pentru ca utilizatorii să poată aprecia: dacă noua politică
contabilă a fost aleasă în mod adecvat; efectul modificării asupra rezultatelor raportate ale
perioadei și tendința reală a rezultatelor societății.
3. Principiul prudenței. Valoarea oricărui element trebuie să fie determinată pe
baza principiului prudenței. În mod special aceasta presupune a se avea în vedere
următoarele aspecte: a) se vor lua în considerare numai profiturile (veniturile,finantarile)
recunoscute până la data încheierii exercițiului financiar; b) se va ține seama de toate
obligațiile previzibile și de pierderile potențiale care au luat naștere în cursul exercițiului
financiar încheiat sau pe parcursul unui exercițiu anterior, chiar dacă asemenea obligații sau
pierderi apar între data încheierii exercițiului și data întocmirii bilanțului; c) se va ține seama
de toate ajustările de valoare datorate deprecierilor, chiar dacă rezultatul exercițiului
financiar este profit sau pierdere. Se înțelege deci că potrivit acestui principiu nu este
admisă supraevaluarea elementelor de activ și a veniturilor, respectiv subevaluarea
elementelor de pasiv și a cheltuielilor, ținând cont de deprecierile, riscurile și pierderile
posibile generate de desfășurarea activității exercițiului curent sau anterior.
4. Principiul independenței exercițiului. Se vor lua în considerare toate veniturile
și cheltuielile corespunzătoare exercițiului financiar pentru care se face raportarea, fără a se
ține seama de data încasării sumelor sau a efectuării plăților (contabilitatea de angajament).
„Independența” se asigură prin respectarea tehnicilor „delimitării în timp” a evenimentelor,
angajamentelor, veniturilor, cheltuielilor, obligațiilor și, implicit, scadențelor.
5. Principiul evaluării separate a elementelor de activ și de pasiv. În vederea
stabilirii valorii totale corespunzătoare unei poziții din bilanț se va determina separat
valoarea aferentă fiecărui element individual de activ sau de pasiv, indiferent de conținutul
său economic, de evoluția previzibilă a pieței, de consecințele pe care le are această
evaluare. Odată stabilită corect valoarea, mai departe, prelucrarea și sistematizarea
informațiilor o face contabilitatea după toate regulile sale specifice.
6. Principiul intangibilității. Bilanțul de deschidere al unui exercițiu trebuie să
corespundă cu bilanțul de închidere a exercițiului precedent, cu excepția corecțiilor impuse
de aplicarea l.A.S. 8. Atenție la acest principiu întrucât „oamenii cu experiență” au tendința
de a regla sau reporta erorile dintr-un bilanț în altul („bilanț de închidere”, „bilanț de
deschidere”) în loc să respecte procedurile contabile care cer „scormonirea” erorii pentru a
afla și efectele sale colaterale.
7. Principiul necompensării. Valorile elementelor ce reprezintă active nu pot fi
compensate cu valorile elementelor ce reprezintă pasive, respectiv veniturile cu cheltuielile,
cu excepția compensărilor între active și pasive admise de Standardele Internaționale de
Contabilitate (este vorba de așa numitele „conturi rectificative”, care aduc activele și,
respectiv pasivele, la valoarea contabilă netă).
8. Principiul prevalenței economicului asupra juridicului. Informațiile prezentate
în situațiile financiare trebuie să reflecte realitatea economică a evenimentelor și
tranzacțiilor, nu numai forma lor juridică.
9. Principiul pragului de semnificație. Orice element care are o valoare
semnificativă trebuie prezentat distinct în cadrul situațiilor financiare. Elementele cu valori
nesemnificative care au aceeași natură sau cu funcții similare trebuie însumate, nefiind
necesară prezentarea lor separată.
10. Principiul contabilității pe baza "Accrual", conform căruia tranzacțiile și
evenimentele sunt înregistrate în conturi atunci când apar și nu când sumele sunt plătite sau
încasate. Ele trebuie înregistrate în anul financiar la care se referă, principiul „accrual” fiind o
extindere a regulii „contabilității de angajament”.
Aderarea României la Uniunea Europeană necesită adaptarea sistemului finanțelor
publice la normele europene, obligație asumată în cadrul Documentului de poziție la
capitolul 11-Uniunea Economică și Monetară. Aceasta presupune raportarea datelor
statistice în domeniul finanțelor publice cu respectarea Sistemului European de Conturi și a
regulamentelor emise în aplicarea acestor norme, între care: ”înregistrarea operațiilor pe
baza principiului acrrual, respectiv la momentul creării, transformării, dispariției/anulării unei
valori economice, a unei creanțe sau a unei obligații”. Sistemul statisticii finanțelor publice
poate răspunde cerințelor internaționale numai în măsura în care și contabilitatea instituțiilor
publice trece lavsistemul contabilității de angajament și oferă surse de date suficient de
detaliate. Cadrul legal a fost creat prin ordinul ministrului finanțelor publice nr.1917/2005
pentru aprobarea „Normelor metodologice privind organizarea și conducerea contabilității
finanțelor publice”.
Remarcă fermă: În rapoartele și Situațiile financiare nu este vorba de înșiruirea acestor
principii, ci de explicitarea modului în care fenomenele și evenimentele economice se
încadrează vis-a-vis de principiile enunțate, care sunt de fapt reguli, chiar constrângeri.
Politici contabile
Politicile contabile definesc, deci, o concepție contabilă pentru fiecare întreprindere sau
instituție publică în rezolvarea ansamblului problemelor financiare. Ele încorporează
principiile, bazele, convențiile, regulile și practicile specifice adoptate de o entitate în
conducerea curentă a activităților a contabilității acestora, pentru întocmirea și prezentarea
situațiilor financiare. Prin politica contabilă trebuie să se clarifice ferm varianta de operare
constantă pentru fiecare tip de eveniment în parte, pornindu-se de la faptul că I.A.S. și
interpretările Comitetului Permanent pentru Interpretări oferă diverse metode de rezolvare a
unei anumite probleme, soluții alternative, calcule opționale etc. Așa constatăm că mai apar
și alte principii și reguli, cum ar fi:
principiile;
metodele și procedurile;
bazele de calcul;
regulile de evaluare;
practicile proprii, specifice fiecărei instituții publice.
Conform I.A.S. și Regulamentului Financiar al Uniunii Europene, „este necesară
elaborarea unui set (manual) de proceduri de către conducerea fiecărei persoane juridice
pentru toate operațiunile derulate, pornind de la întocmirea documentelor justificative până
la finalizarea situațiilor financiare trimestriale și anuale”.
„Aceste proceduri trebuie elaborate având în vedere specificul activității, de către
specialiști în domeniul economic, tehnic și comercial, cunoscători ai activității desfășurate și
ai strategiei adoptate de persoana juridică.”
La elaborarea politicilor contabile trebuie respectate conceptele de bază ale
contabilității, și îndeosebi: contabilitatea de angajamente, principiul continuității activității,
dar și celelalte principii, care guvernează funcționarea contabilității.
Politicile contabile trebuie elaborate astfel încât să se asigure furnizarea, prin situațiile
financiare, a unor informații care să fie:
(a) relevante pentru nevoile utilizatorilor în luarea deciziilor și (b) credibile în sensul că:
Reguli generale
Contabilitatea instituțiilor publice asigură informații ordonatorilor de credite cu privire
la execuția bugetelor de venituri și cheltuieli, patrimoniul aflat în administrare, precum și
pentru întocmirea contului general anual de execuție a bugetului de stat, a contului anual de
execuție a bugetului asigurărilor sociale de stat, a fondurilor speciale, precum și a conturilor
anuale de execuție a bugetelor locale. În sensul prevederilor Legii finanțelor publice nr.
500/2002, instituții publice reprezintă denumirea generică ce include Parlamentul,
Administrația Prezidențială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administrației
publice, ale autorității publice, instituțiile publice autonome, precum și instituțiile din
subordine a acestora, indiferent de modul lor de finanțare.
Potrivit prevederilor art. 2, al. 11 din Legea contabilității nr. 82/1991, introdus prin O.
G. nr. 70/13 august 2004, „Contabilitatea publică cuprinde”: a) contabilitatea veniturilor și
cheltuielilor bugetare, care trebuie să reflecte încasarea veniturilor și plata cheltuielilor
aferente exercițiului bugetar; b) contabilitatea trezoreriei statului; c) contabilitatea generală
bazată pe principiul constatării drepturilor și obligațiilor, care să reflecte evoluția situației
financiare și patrimoniale, precum și excedentul sau deficitul patrimonial; d) contabilitatea
destinată analizării costului diverselor programe aprobate, ca ținte ferme ale ansamblului
bugetar național.
Remarcă: Această ordonanță nu modifică prevederea art. 74 din Legea Finanțelor
publice nr. 500/2002, care formulează pct. (a), în felul următor: „a) contabilitatea veniturilor
și cheltuielilor bugetare care trebuie să reflecte generarea și încasarea veniturilor, apariția
plata cheltuielilor aferente exercițiului bugetar”.
Prin această schimbare de nuanță a O. G. Nr. 70/13.08.2004, „contabilitatea de
angajament” ca principiu fundamental de organizare și de politică contabilă se anulează, cu
tot cortegiul său de consecințe, revenind la ceea ce știu ai noștri mai bine: „venituri
încasate” și „cheltuieli plătite”. V-ați gândit oare ce ar însemna dacă operatorii economici ar
calcula impozitele și taxele în funcție de veniturile încasate și nu de cele angajate?
Notă: Pentru clarificare iată ce spune art. 25 – 26 din IAS 1:
„Întreprinderile/instituția trebuie să își întocmească situațiile financiare folosind contabilitatea
de angajament”; „În baza contabilității de angajamente, tranzacțiile și evenimentele sunt
recunoscute atunci când apar și nu pe măsură ce numerarul sau echivalentul acestora sunt
încasate sau plătite.”
Instituțiile publice au obligația să conducă contabilitatea în partidă dublă cu ajutorul
conturilor prevăzute în planul contabil general, aprobat prin ordin al ministrului finanțelor
publice și care este armonizat cu standardele internaționale de contabilitate, cu sistemul
european de conturi și cu Regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunității
europene. Prin intermediul acestor conturi instituțiile publice trebuie sa înregistreze
operațiunile economico-financiare în momentul generării drepturilor de creanță sau de
obligații (principiul accrual), în conformitate cu cerințele. Sistemul "accrual" înregistrează
fluxurile pe baza drepturilor constatate, respectiv la momentul creării, transformării sau
dispariției/anulării unei valori economice, a unei creanțe sau unei obligații. În felul acesta
„contabilitatea financiară” se conduce după cerințele comune relațiilor patrimoniale ale
oricărei persoane juridice, iar dezvoltare ei se asigură prin „contabilitatea internă de
gestiune”.
Acestea sunt regulile, aceasta este ordinea contabilă și, chiar dacă O. G.nr.
70/14.08.2004 și practica însăși, încurcă deocamdată lucrurile, noi sperăm că până la urmă
se va intra pe făgașul normal. Argumentul îl găsim chiar în Ordonanța amintită care, în
articolul final, menționează că noul art.2 al.1.1. („Contabilitatea publică”) al Legii nr. 82/1991,
punctele „c” și „d” (venituri „constatate” și cheltuieli „angajate”) vor intra totuși în vigoare de
la 01.01.2007. S-a tot vorbit de intrarea in Europa „în marș”, „în genunchi”, „pe burtă”, dar nu
și de cea „târâș-grăbiș”. Pentru contabilitate se pare că așa stau lucrurile, dar noi sperăm și
ne încăpățânăm spre a o învăța așa cum este ea cea mai frumoasă.
Când vorbim generic de instituție publică în calitatea ei de persoană juridică
organizatoare a contabilității și titulară la Finanțele publice drept depunătoare de bilanț
(situație financiară), trebuie să avem în vedere toate formele lor de manifestare. Așa
bunăoară trebuie să distingem: (a) autorități: președinție, parlament, guvern, ministere; (b)
organizații care prestează serviciul public, adică serviciul înfăptuit de o unitate statală și
care, ca formă organizatorică, pot fi: organe ale administrației publice; instituții publice;
regii autonome, SNCF, etc. (c) servicii de utilitate publică adică organizații nestatale; La
rândul lor, entitățile componente ale serviciului public, poartă o gamă foarte numeroasă de
denumiri, încât ai impresia că sub această căciulă intră totul: secretariate (ex.: pentru
culte); agenții guvernamentale; institute; administrații (ex.: administrație financiară);
secție (ex. de poliție); oficii (de șomaj); școli, spitale, grădinițe, cămine; regii, societăți,
etc. în subordinea administrației publice. În această diversitate, unele sunt normale ca
mărime, altele mici și chiar unicate, astfel că obiectul contabilității întâlnește și el cele mai
diverse forme de cuprindere și manifestare.
Organizarea contabilității
Orice entitate persoană juridică, nu poate funcționa decât împreună cu propria
contabilitate, ca o cerință obiectivă a gestiunii financiare, ordinea și disciplina fiind cerințe
ale legii, dar și ale propriului statut. Cu atât mai fermă este constatarea în cazul acelor
instituții care gestionează banul public, care se leagă direct de la bugetul de național
aprobat la rândul lui, de Parlamentul țării. Tocmai de aceea, Legea contabilității nr. 82/1991
(actualizată prin O. G. Nr. 70/13.08.2004), precizează expres încă de la art. 1, al. 2:
„Instituțiile publice, asociațiile și celelalte persoane juridice cu și fără scop patrimonial au
obligația să organizeze și să conducă contabilitatea proprie, respectiv contabilitatea
financiară și, după caz, contabilitatea de gestiune (în partidă dublă – art. 4)”.
Subliniind importanța lucrurilor, O. G. Nr. 70/13 august 2004 care modifică Legea
contabilității, a simțit nevoia să se repete punctual, până când toată lumea va înțelege: art.
34, al. (2): „Unitățile administrativ – teritoriale, instituțiile și serviciile publice de subordonare
locală, care au personalitate juridică și ai căror conducători au calitatea de ordonatori de
credite, organizează și conduc contabilitatea drepturilor constatate și a veniturilor încasate,
precum și a angajamentelor și a plăților efectuate, potrivit bugetului aprobat”; art. 32, al.
(2): „Instituțiile publice cu personalitate juridică, finanțate din bugetul asigurărilor sociale de
stat, ai căror conducători au calitatea de ordonator de credite, organizează și conduc
contabilitatea drepturilor constatate și a veniturilor încasate, precum și a angajamentelor și a
plăților efectuate, potrivit bugetului aprobat.”
Remarcă: Oare „drepturi constatate să însemneze „venituri angajate”, iar
„angajamente” să semnifice”cheltuieli atașate”-așa cum sunt ele definite de IAS și Ordinul
M. F. P. Nr. 1186/2005 pentru contabilitatea de angajament?
În interiorul persoanei juridice, în ansamblul mecanismului său funcțional,
organizarea și asigurarea funcționării acitivității de contabilitate este o chestiune de
management, cu multe implicații, care angajează fonduri, oameni, tehnică de calcul și
necesită o specializare destul de riguroasă.
Legea contabilității (L. nr.82 din 24 decembrie 1991)
Tocmai de aceea Legea contabilității nr. 82/1991 (actualizată 2004) prevede la art. 1,
al (1) că: „răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității revine
administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligația gestionării
unității respective.”
Persoanele juridice organizează și realizează contabilitatea, de regulă, în
compartimente distincte, conduse de către directorul economic (financiar), contabilul șef sau
altă persoană împuternicită să îndeplinească această funcție. Aceste persoane trebuie să
aibă studii economice superioare și răspund, împreună cu personalul din subordine, de
organizarea și conducerea contabilității, în condițiile legii.
În sensul prevederilor Legii finanțelor publice nr. 500/2002, compartimentul financiar-
contabil reprezintă o structură organizatorică în cadrul instituției publice, în care este
organizată execuția bugetară (serviciu, birou, compartiment). Șeful compartimentului
financiar-contabil este persoana care ocupă funcția de conducere a compartimentului
financiar-contabil și care răspunde de activitatea de încasare a veniturilor și de plată a
cheltuielilor sau, după caz, una dintre persoanele care îndeplinește aceste atribuții în cadrul
unei instituții publice care nu are în structura sa un compartiment financiar-contabil sau
persoana care îndeplinește aceste atribuții pe bază de contract, în condițiile legii.
Numirea directorului economic, a contabilului șef sau a altei persoane împuternicită
să îndeplinească această funcție, din cadrul ministerelor, celorlalte organe de specialitate
ale administrației publice centrale și alte autorități publice ai căror conducători au calitatea
de ordonatori principali de credite, se face cu avizul Ministerului Finanțelor Publice. Directorii
economici, contabilii șefi și alte persoane împuternicite să îndeplinească această funcție din
cadrul instituțiilor subordonate ministerelor și celorlalte organe de specialitate ale
administrației publice centrale se numesc cu avizul conducătorului compartimentului
financiar-contabil din cadrul ministerului sau organului central respectiv, pe baza propunerii
ordonatorului de credite ale instituției respective. Conducătorii compartimentelor financiar-
contabile din cadrul consiliilor locale, municipale, ale sectoarelor municipiului București,
orășenești și comunale, se numesc cu avizul direcțiilor generale ale finanțelor publice
județene și a municipiului București. Conducătorii compartimentelor financiar-contabile din
cadrul instituțiilor publice finanțate din bugetele consiliilor locale municipale, ale sectoarelor
municipiului București, orășenești și comunale se numesc cu avizul conducătorului
financiar-contabil al consiliului local respectiv. Contabilitatea poate fi organizată și condusă
pe bază de contracte de prestări de servicii și de alte persoane juridice autorizate sau de
persoane fizice care au calitatea de expert contabil, respectiv contabil autorizat, care
răspund potrivit legii. Instituțiile publice la care contabilitatea nu este organizată în
compartimente distincte sau care nu au personal încadrat cu contract individual de muncă,
potrivit legii, pot încheia contracte de prestări de servicii, pentru conducerea contabilității și
întocmirea situațiilor financiare trimestriale și anuale, cu societăți comerciale de expertiză
contabilă sau cu persoane fizice autorizate, conform legii. Încheierea contractelor se face cu
respectarea reglementărilor privind achizițiile publice de bunuri și servicii. Plata serviciilor
respective se face din fonduri publice cu această destinație.
În acest scop, persoanele care răspund de organizarea și conducerea contabilității
trebuie să asigure, potrivit legii, condițiile necesare pentru întocmirea documentelor
justificative privind operațiunile economice, organizarea și conducerea corectă și la zi a
contabilității, organizarea și efectuarea inventarierii elementelor de activ și de pasiv, precum
și valorificarea rezultatelor acesteia, respectarea regulilor de întocmire a situațiilor
financiare, depunerea la termen a acestora la organele în drept, păstrarea documentelor
justificative, a registrelor și situațiilor financiare, organizarea contabilității de gestiune
adaptate la specificul persoanei juridice.
Moneda și cursul de înregistrare
Contabilitatea se ține în limba română și în moneda națională. Contabilitatea
operațiunilor efectuate în valută se ține atât în moneda națională, cât și în valută, potrivit
reglementărilor elaborate în acest sens.
Reflectarea în contabilitatea instituțiilor publice a operațiunilor privind primirea și
utilizarea contribuției financiare nerambursabile a Comunității Europene se face în lei și în
EURO. Conversia dintre EURO și moneda națională se efectuează la cursul de schimb
lunar al EURO, calculat pe baza cursului de schimb valabil în penultima zi lucrătoare a lunii
precedente lunii pentru care se stabilește cursul valutar. Operațiunile privind încasările și
plățile în valută se înregistrează în contabilitate la cursul zilei precedente, comunicat de
BNR. La data întocmirii situațiilor financiare, elementele monetare exprimate în valută
(disponibilități și alte elemente asimilate, creanțe și datorii în valută) se reevaluează la
cursul comunicat de Banca Națională a României valabil pentru ultima zi a perioadei de
raportare.
Sistemul conturilor
Standardele internaționale de contabilitate cercetează și argumentează științific
evenimentele și soluțiile corespunzătoare, evident într-un câmp de rezoluții alternative, așa
că atunci când trecem la utilizarea practică a conturilor trebuie să avem în vedere că orice
cont se circumscrie într-un anume perimetru, într-un "cadru general" denumit și "Plan
contabil general", construit și el după o serie de reguli specifice care țin seama de
funcționalitatea conturilor, de conținutul lor economic, de acoperirea necesităților de
informare, de calcul și control economic etc. (Atenție, nu uitați să învățați, în prealabil, ce
este contul)!
În cadrul standardelor de contabilitate, planul contabil general reprezintă "platforma"
de lansare a întregului mecanism de reprezentare și calcul al situației patrimoniale și al
rezultatelor obținute. Fiecare cont dimensionat în cadrul planului se delimitează ca o pistă
pe care aleargă datele în vederea constituirii indicatorilor economici și financiari necesari în
gestiune și comunicare, în măsurarea poziției financiare și a performanțelor. În structura sa
cea mai generală conturile sunt sistematizate, înainte de toate, pe clase omogene cu o
adresă clar delimitată. La analiza acestei structuri așa cum este ea reglementată în
România, în consens cu normele internaționale de contabilitate, se constată următorul
tablou al conturilor (valabil pentru orice tip de persoană juridică, eventualele paricularități
regăsindu-se în interiorul claselor:
- clasa 1: Conturi de capitaluri (inclusiv rezultate)
- clasa 2: Conturi de active imobilizate
- clasa 3: Conturi de stocuri și producție în curs de execuție
- clasa 4: Conturi de terți (decontări),
- clasa 5: Conturi de trezorerie
- clasa 6: Conturi de cheltuieli
- clasa 7: Conturi de venituri
- clasa 8: Conturi speciale
- clasa 9: Conturi interne de gestiune
În ansamblul acestei structuri, semnificația codificării (simbolizării) grupelor și a
conturilor este și ea evidentă. Câteva repere sunt interesante de reținut:
- terminațiile grupelor de la 0 la 8 permit clasificarea operațiilor conform unor criterii
generale: în activul bilanțier - în funcție de destinația sau natura economică a bunurilor; în
contul de "profit și pierdere" - în funcție de natura cheltuielilor și a veniturilor pe seama
cărora se formează rezultatul exercițiului; - pentru grupele de conturi afectate activului
bilanțier terminațiile 9 (inclusiv grupa 28) indică provizioanele pentru deprecierea activelor
corespunzătoare claselor 2 - 5; - o serie de grupe de conturi sunt perfect simbolizate prin
corelațiile absolute dintre ele: gr. 66 - "cheltuieli financiare" și gr. 76 "venituri financiare", sau
gr. 67 - "cheltuieli excepționale" și gr. 77 "venituri excepționale" etc.; - în cazul conturilor și
subconturilor de bilanț sau de cheltuieli și venituri, terminațiile „9” permit să se identifice
operațiile de sens contrar celor care în mod normal sunt acoperite prin contul de nivel
imediat superior sau prin contul de același nivel, cu terminația de la 0 la 8.
Pentru sistematizarea conturilor și ierarhizarea claselor (grupelor s-a folosit "criteriul
bilanțier" conform căruia conturile sunt clasificate și ordonate în raport de structurile de activ
și pasiv, venituri și cheltuieli, delimitate și "aliniate" în bilanțul contabil, contul de profit și
pierderi, anexele la bilanț. Procedând astfel, se realizează o legătură directă între
contabilitatea curentă financiară și situațiile de sinteză financiar-contabile; între sistemul de
conturi și bilanțul contabil, necesară conducerii operative când informația "caldă" se culege
din conturi fără a mai aștepta sinteza prin bilanț. "Tabloul conturilor" este oricum mai
complex și mai vechi decât "tabloul elementelor" să zicem. Așa cum în tabloul lui Mendeleev
dacă ai anumite supoziții găsești locul în care se află elementul chimic nou descoperit sau
prezumat, tot astfel în "tabloul lui Luca Paciolo" găsești contul de care ai nevoie sau, dacă
economia reală o cere, îl poți imagina. Și poate în acest domeniu cel mai bun exemplu ni-l
oferă instituțiile publice, unde, nu de puține ori, trebuiesc căutate „niște” de plantare a unor
conturi specifice pentru diverse evenimente temporare precum finanțările comunitare,
fondurile cu destinație specială, separarea imobilizărilor supuse amortizării de cele
neamortizabile și încă altele.
Bibliografie