Managementul infrastructurii critice

Securitatea şi economia statelor din spaţiul Euro-Atlantic, precum şi bunăstarea cetăţenilor săi
depind în mod direct de anumite infrastructuri vitale şi de serviciile pe care acestea le asigură. Distrugerea
sau întreruperea funcţionării unor infrastructure care asigură servicii importante pot duce la pierderea de
vieţi omeneşti, pierderea bunurilor personale sau chiar scăderea dramatică a moralului populaţiei şi
pierderea încrederii în capacitatea de guvernare a statelor.

În acest context trebuie acordată o mai mare atenţie acestor zone de interes ce vizează în mod
direct societatea civilă, dar şi securitatea naţională, având în vedere amploarea şi urmările negative ce pot
decurge din perturbarea funcţionării acestor domenii sau sectoare de activitate care sunt denumite generic
„infrastructuri critice”.

Evoluţiile din ultimile două decenii au arătat creşterea vulnerabilităţiilor societăţii cauzate, în
special de defectarea, distrugerea şi/sau întreruperea infrastructurilor tehnologice (transporturi, energie,
informatică etc.) provocate de acte de terorism, dezastre naturale, neglijenţe, accidente, şi, nu în ultimul
rând, de erori umane sau activităţi criminale premeditate.

Sunt problemele actuale ale unui mediu geo-politic caracterizat de situaţii noi, complexe, cu
implicaţii majore, în care conceptul de securitate a încetat de mult să reprezinte un domeniu exclusivist al
strategilor militari sau al cercurilor academice de specialitate.

Elementele infrastructurii critice au devenit atât de interdependente încât disfuncţionalitatea unuia

poate avea consecinţe grave asupra altuia. Din aceste motive, consider că determinarea „nivelului critic”
al elementelor de infrastructură care corespund atât unor criterii de evaluare sectoriale cât şi
intersectoriale reprezintă un proces de evaluare variabil în timp.

În general, în literatura de specialitate care tratează infrastructura critică, termenul „critic” se

referă la „infrastructura care, dacă este perturbată sau distrusă, ar conduce la catastrofe şi pagube
majore”1.

Importanţa infrastructurii critice (IC) in asigurarea stării de securitate a devenit o problemă

transnaţională in condiţiile interdependenţelor economice, sociale şi politice tot mai accentuate, pe spaţii
geografice mari şi cu implicaţii profunde la nivel economic şi social.

Sfera de cuprindere a conceptului de infrastructură are reprezentări diferite. La nivel naţional,

aceasta este una extrem de largă, de la sisteme fizice şi pană la elemente abstracte, din zona valorilor
asumate. IC concentrează practic o gamă largă de resurse de securitate, din cele mai diverse sectoare de
activitate.

O infrastructură sau un ansamblu de infrastructure pot fi considerate critice datorită:

– condiţiei unice, dar şi complementarităţii, în cadrul infrastructurilor unui sistem sau proces;

1
Netherlands - Report on Critical Infrastructure protection; Ministry of the Interior September 2005, p.4.
– importanţei vitale pe care o au, ca support material sau virtual (de reţea), în funcţionarea sistemelor

şi în derularea proceselor economice, sociale, politice, informaţionale, militare etc.;

– rolului important pe care îl îndeplinesc în stabilitatea, fiabilitatea, siguranţa, funcţionalitatea şi,

în special, în securitatea sistemelor;

– vulnerabilităţii sporite la ameninţările directe, precum şi la cele care vizează sistemele din care fac

parte;

– sensibilităţii deosebite la variaţia condiţiilor şi, îndeosebi, la schimbări bruşte ale situaţiei.

În ultimii ani, statele Uniunii Europene au întreprins acţiuni viguroase în direcţia stabilirii uni
limbaj şi unui mod de acţiune comun în vederea protejării obiectivelor lor de valoare strategică. În
general, statele comunitare au stabilit în categoria obiectivelor critice: telecomunicaţiile, sursele de apă şi
de energie, reţelele de distribuţie, producţia şi distribuire a hranei, instituţiile de sănătate, sistemele de
transport, serviciile financiar-bancare, instituţiile de apărare şi ordine publică (armata, jandarmeria şi
poliţia).

Securitatea naţională şi internaţională sunt dependente, în foarte mare măsură, de infrastructurile

critice ale societăţii. Dar acesta sunt tot mai vulnerabile în faţa mijloacelor din ce în ce mai sofisticate de
atac asupra lor. Securitatea lor înseamnă rezistenţă la factori distructivi – cutremure, inundaţii, alte
fenomene geofizice, geoclimatice şi cosmice, degradare în timp etc. – şi la acţiunile distructive efectuate
chiar de cel care le-a creat, adică de om.

De regulă, infrastructurile nu se construiesc pe bază de ameninţări sau de vulnerabilităţi, deşi se

ţine totdeauna seama de un anumit standard de securitate intrinsecă a sistemului, ci în funcţie de cerinţele
vitale – de stabilitate, deci, de stare, şi de funcţionalitate, deci, de proces – ale sistemului, ale
metasistemului (sistemului de sisteme) sau ale procesului din care fac parte.

Dinamismul infrastructurilor critice depinde de câţiva factori foarte importanţi printre care se
situează şi următorii:

􀂾 variaţia (evoluţia, dezvoltarea, extinderea sau involuţia) sistemului sau procesului din care fac parte;

􀂾 gradul de integralitate a sistemului, de fluenţă, flexibilitate şi adaptabilitate a procesului;

􀂾 variaţia condiţiilor iniţiale ale mediului şi ale sistemului sau procesului;

􀂾 dinamica mediului şi a sistemelor de relaţie sau relaţionate sau corelaţionate;

􀂾 variaţia factorilor perturbatori.

Aceşti factori, dar şi alţii, influenţează transformările şi chiar mutaţiile care se produc în rândul
infrastructurilor critice şi, de aceea, trebuie să se ţină seama de ei.

Infrastructurile pot fi, într-o primă clasificare, fizice, cosmice şi virtuale. Aceste tipuri de
infrastructuri, deşi se află în spaţii diferite, sunt strâns legate unele de altele, devenind din ce în ce mai
mult interdependente, trans-sistemice, de metasistem sau de sistem de sisteme, şi complexe. Gradul lor de
interdependenţă creşte foarte mult odată cu evoluţia vieţii pe pământ, iar al celor care ţin de sistemele
politice, economice, financiare, sociale, informaţionale, culturale şi militare se consolidează în etapa
globalizării, devenind o caracteristică esenţială a acestora.

Această caracteristică, în mod logic, ar trebui să ducă la creşterea coeficientului de integralitate a

tuturor infrastructurilor şi la restrângerea mulţimii infrastructurilor critice doar la cele care determină
stabilitatea şi funcţionalitatea sistemelor.

Vulnerabilităţile infrastructurilor critice cresc şi se transformă odată cu creşterea interdependenţei

şi a gradului lor de integralitate. Ele sunt însă extrem de vulnerabile atât la efectele fenomenelor naturale
(cosmice, geofizice, climatice etc.), cât mai ales la acţiunile ostile şi distructive ale oamenilor. În
războaiele din toate timpurile ale oamenilor împotriva oamenilor, primele care au fost vizate (create,
construite, folosite sau distruse), în funcţie de condiţiile concrete ale confruntării, au fost infrastructurile.
Oamenii şi-au construit, în timp de pace, case, localităţi, drumuri şi fortificaţii, iar în timp de război şi le-
au distrus reciproc. 

Conform Strategiei Naționale de Apărare a României aceasta vizează, pe lângă apărarea armată a
țării „domenii precum politica externă, ordinea publică, domeniul serviciilor de informații, securitatea
energetică sau cea cibernetică, securitatea infrastructuii critice.” 2

Sarcina asigurării securităţii interne este complexă şi interdependentă. Ea implică responsabilităţi

din partea unui număr mare de instituţii şi agenţii. Aceste responsabilităţi revin preponderent:
administraţiei publice şi structurilor de ordine publică, precum şi celor care se ocupă cu prevenirea şi
gestiunea urgenţelor civile, securitatea frontierelor şi garda de coastă; structurilor de informaţii,
contrainformaţii şi securitate; organismelor de prevenire a spălării banilor şi de control al importurilor şi
exporturilor strategice; structurilor militare, în situaţii deosebite, pentru unele activităţi.

Forțele armate au misiunea de a împiedica orice încercare de distrugere a infrastructurii critice.

Una dintre cauzele ce duc la distrugerea acesteia este reprezentată de acțiunile ostile desfășurate de
organizațiile teroriste. În cazul organizației militare aceasta trebuie să se preocupe de dezvoltarea
continuă și pregătirea în vederea unui răspuns rapid în cazul unor crize determinate de aceste acțiuni. La
nivelul unui batalion, preocuparea privind protecția infrastructurii critice se poate regăsi atât în activitățile
de instrucție, ce au ca scop dezvoltarea capabilităților forțelor armate de a acționa într-un timp relativ
scurt pentru a diminua efectele în cazul unei crize, dar și prin protejarea unor obiective ce au importanță
strategică pentru asigurarea securității naționale. Este de remarcat acțiunile batalioanelor de geniu în
vederea protecției infrastructurii, iar în contextul actual al evoluției tehnologice al subunităților de
comunicații. Planificarea activităților de instrucție în cadrul unui batalion se face în funcție de obiectivele
pe care le are de îndeplinit, participarea acestora în misiunile multinaționale împotriva terorismului
implică luarea în considerare a eventualității unui atac terorist împotriva infrastructurii critice.

2
http://www.presidency.ro/static/ordine/SNAp/SNAp.pdf
 Fig.1. Implicarea infrastructurii critice în obținerea capabilitaților militare

Necunoaşterea sau gestionarea defectuoasã a vulnerabilitãţilor poate genera factori de risc,

ameninţãri ori stãri de pericol la adresa obiectivelor, valorilor, intereselor şi necesitãţilor naţionale
subsumate infrastructurilor critice.

Factorii de risc desemneazã situaţii, împrejurãri, elemente, condiţii sau conjuncturi interne şi
externe, uneori dublate şi de acţiune, ce determinã ori favorizeazã materializarea unei ameninţãri la adresa
infrastructurilor critice, în funcţie de o vulnerabilitate determinatã, generând efecte de insecuritate.

Infrastructura criticã poate fi expusã diverselor tipuri de riscuri şi ameninţãri, în funcţie de modul
de manifestare a acestora.

Spectrul general al riscurilor şi ameninţãrilor include evenimente naturale, erori tehnice,

tehnologice şi umane, acţiuni sau atacuri sãvârşite cu intenţie, precum şi alte forme de manifestare care
prin natura ori amploarea lor pot afecta infrastructurile critice.

Aceste evenimente şi incidente au diverse cauze şi pot provoca pagube semnificative sau pot
distruge elementele de infrastructurã care sunt vitale societãţii şi populaţiei în general. Datoritã nivelului
mare de dependenţã faţã de serviciile de infrastructurã, societatea a devenit foarte vulnerabilã atât din
cauza dezastrelor şi riscurilor, cât şi în contextul unor importante interdependenţe între diferite zone ale
infrastructurii în cadrul sistemelor relevante.

Pânã în prezent, în România, infrastructura criticã, în diferite sectoare, a fost afectatã, în mod
special, de fenomene meteorologice extreme. Este de aşteptat ca, şi în viitor, schimbãrile climaterice sã
adauge presiuni noi asupra infrastructurii critice chiar şi în zonele cu climã temperatã cum sunt cele din
Europa Centralã.

O altã categorie de riscuri majore rezultã din afectarea echipamentelor din considerente de naturã
tehnicã, pe fondul insuficienţei/ineficienţei operaţiunilor de întreţinere, reabilitare şi modernizare, cât şi în
ceea ce priveşte dimensiunea ciberneticã (hardware şi software), cu producerea de sincope în funcţionarea
sistemelor informatizate ale infrastructurilor critice, ca urmare a unor acte criminale, erori sau disfuncţii
tehnice/umane, dezastre naturale sau deficienţe manageriale.

În ceea ce priveşte ameninţãrile şi evaluãrile asupra mediului actual de securitate s-au evidenţiat
principalele tipuri de astfel de evenimente care se pot manifesta pe teritoriul naţional:

a) criminalitatea organizatã, în special cea transfrontalierã, a cãrei escaladare poate fi potenţatã de

creşterea rolului României în susţinerea politicilor internaţionale de contracarare a acestui fenomen;

b) hazarde naturale produse de fenomenele naturale;

c) defecţiuni tehnice, sincope în funcţionarea sistemelor/echipamentelor, în special, ca urmare a

vechimii mari în exploatare şi insuficienţei activitãţilor de mentenanţã;

d) erori/acţiuni umane, exploatarea deficitarã/intruziunea neautorizatã etc.

STUDIU DE CAZ: SECTORUL ENERGETIC

Protecţia infrastructurii reţelelor energetice (obiectiv prioritar al Directivei UE) reprezintă unul
dintre subiectele aflate din ce în ce mai frecvent pe agenda politică europeană şi, implicit, a ţării noastre.

Considerată o problematică majoră, securitatea energetică are cel puţin două aspecte relevante:
securitatea canalului de aprovizionare, cu aspecte puternic geopolitice, respectiv, securitatea
infrastructurilor critice asociate.

Interes strategic

Pentru România, care face parte din sistemul transeuropean de transport de energie şi promovează
proiecte de importanţă strategică pentru sud-estul Europei şi zona Mării Negre (gazoductul „Nabucco”,
Pan European Oil Pipeline/ PEOP sau terminalul de gaz natural lichefiat LNG de la Constanţa), interesul
pentru securizarea rutelor de transport de hidrocarburi, respectiv pentru creşterea capacităţii UE de
realizare a acesteia este foarte mare.

Detectarea atacurilor potenţiale şi prevenirea căderilor în cascadă sunt vitale pentru securizarea
sistemelor de energie, având în vedere că interconectarea acestora creează marile sisteme la nivel
european, formate din companii aflate sub diferite jurisdicţii/ legislaţii şi politici de securitate distincte.
 Evoluţiile şi contextul actual impun raportarea la impactul real/ decisiv al schimbărilor climatice
(calamităţile naturale, alunecările de teren), extinderea fenomenului terorist şi, mai nou, la diverşi factori
apăruţi în urma unor evoluţii politice ori a mutaţiilor survenite în arhitectura economică internaţională.
Consumul global de energie în creştere a condus la o competiţie pentru accesul la resurse, în condiţiile în
care numărul de furnizori este limitat, iar, în unele cazuri, a creat monopoluri sau oligarhii. Din această
cauză, securitatea energetică a devenit o problemă strategică şi politică.

Stabilirea măsurilor de securitate trebuie să vizeze atât domeniul organizaţional (strategii şi

politici de securitate interne, care să includă instruirea în cadru organizat şi securitatea personalului), cât
şi domeniul securităţii fizice şi informatice a sistemelor care formează infrastructura critică propriu-zisă.

Fiecare dintre structurile vitale asimilate infrastructurilor critice, sau asimilabile acestei categorii,
potrivit specialiştilor în domeniu, poate fi afectată de apariţia şi perpetuarea unor vulnerabilităţi şi factori
de risc specifici.

Astfel, cele din domeniul energetic, includ sistemele energetice de producere, transport,
distribuţie electricitate, precum şi obiectivele şi instalaţiile nucleare. Direcţiile constante ale politicilor de
securitate a infrastructurilor energetice au vizat, în principal, în ultimii ani, controlul riscurilor generate de
uzura fizică şi morală a majorităţii echipamentelor şi instalaţiilor din domeniu, precum şi de funcţionarea
Sistemului Energetic Naţional (SEN) în condiţii de piaţă liberă.

Concret, securitatea, protecţia şi siguranţa funcţionării/exploatării infrastructurilor critice din

Sistemul Energetic Naţional pot fi asigurate prin:

– coerenţa măsurilor la nivel de sistem luate de diferiţii proprietari sau utilizatori ai infrastructurilor
critice din domeniul energetic;

– asigurarea resurselor de finanţare pentru materializarea măsurilor impuse prin reglementări;

– evaluarea permanentă a criticităţii componentelor sistemului şi a eficienţei măsurilor implementate.

Pe de altă parte, riscuri şi vulnerabilităţi cu posibil impact la adresa exploatării în condiţii de

siguranţă a entităţilor producătoare de energie electrică, privite ca elemente ale infrastructurii critice, în
România, pot fi determinate şi de:

– managementul deficitar al proiectelor de reabilitare/ modernizare a obiectivelor energetice;

– modul defectuos de achiziţie a echipamentelor destinate distribuţiei şi furnizării energiei electrice, ce

poate conduce la instituirea unor stări accentuate de risc în funcţionarea S.E.N.

Un sistem energetic se poate găsi, din punct de vedere funcţional în una din următoarele stări:
funcţionare normală, alarmă, incident-avarie şi restabilire.

In marea majoritate a timpului sistemul energetic este capabil să funcţioneze în condiţii normale
(regim stabil). În această funcţionare atenţia este acordată funcţionării economice, precum şi unei
funcţionări care să facă faţă cu succes unor incidente de amploare reduse.
 Regimul de funcţionare de alarmă se caracterizează prin aceea că pentru eventualele incidente sau
avarii ce se detectează (ieşirea accidentală din funcţiune a unui grup energetic de putere mare, declanşarea
unei linii electrice de transport etc.) se iau măsuri de prevenire prin pornirea din rezervă de grupuri,
schimbarea configuraţiei de reţele electrice etc.

Regimul de funcţionare de avarie este caracterizat prin apariţia unui incident primar sau avarie
(declanşrea unei linii electrice de transport care conduce la momodificări importante în circulaţia de
putere şi a valorilor tensiunilor), în asemenea situaţii sistemul energetic trebuie să aibă rezervele necesare
(porniri de grupuri din rezervă - centrale hidroelectrice şi termoelectrice cu hidrocarburi – schimbări de
configuraţie a reţelei electrice a sistemului) pentru a face faţă cu succes acestor fenomene (rezerve de
stabilitate statică şi dinamică).

De regulă incidentul primar de amploare este urmat de incidente asociate (declanşări de linii
electrice şi grupuri energetice, pendulaţii de putere pe liniile electrice şi pe grupurile energetice) în urma
cărora sistemul energetic este solicitat la maximum din punct de vedere a stabilităţii statice sau dinamice.

Urmează starea de restabilire, în care, în situaţia când sistemul energetic a făcut faţă cu succes
solicitărilor, se repun în funcţiune linii şi grupuri energetice declanşate la care nu au avut loc defecţiuni,
iar când sistemul energetic a ieşit din funcţiune, se reface mai întâi legătura între părţile importante ale
sistemului energetic punându-se în paralel centralele electrice şi arterele importante, se repun apoi în
funcţiune (paralel) toate reţelele şi centralele, alimentându-se consumatorii pe măsura importanţei lor şi
după posibilităţile sistemului.

In forma cea mai generală, siguranţa unui sistem poate fi definită drept capacitatea sa, într-un
interval de timp considerat, de a funcţiona în condiţii de calitate bine precizate.

Sistemul energetic este constituit din totalitatea instalaţiilor şi echipamentelor prin care se
realizează producerea, transporul, distribuţia şi utilizarea energiei electrice şi termice produsă în
termoficare, destinată alimentării cu aceste forme de energie a tuturor sectoarelor de activitate economică
şi social culturală.

Obiectivul principal al sistemului energetic al ţării noastre (Sistemului energetic naţional) este
asigurarea alimentării consumatorilor cu energie electrică şi termică produsă în condiţii de siguranţă,
economicitate şi la parametrii stabiliţi.

Studiul fiabilităţii sistemelor energetice se bazează pe metodele statistice şi probabilistice, pe modelele

economice de optimizare a soluţiilor tehnice şi este completat cu un ansamblu de măsuri tehnice şi
organizatorice aplicate în fazele de concepţie, execuţie şi exploatare a instalaţiilor.

În funcţionarea sistemelor energetice, a instalaţiilor şi echipamentelor componente (centrale şi

reţele electrice) pot avea loc diferite defecţiuni, care se definesc şi se grupează, convenţional, în mai
multe categorii.

Defecţiunile curente sunt abateri de la starea normal sau deficienţe ale echipamentelor şi
instalaţiilor sau a părţilor lor componente, care nu necesită oprirea sau ieşirea acestora din funcţiune şi se
pot remedia în timpul funcţionării sau cu ocazia opririlor planificate.
 Deranjamentele sunt defecţiunile din reţelele electrice ce conduc la întreruperea în alimentarea cu
energie electrică a consumatorilor din reţeaua de joasă tensiune (sub 1 kV) din centralele termoelectrice
ce conduc la declanşări nevoite ori opriri forţate de echipamente sau instalaţii care nu influenţează în mod
direct producerea de energie electrică sau termică, cum sunt, de regulă, echipamentele şi instalaţiile din
gospodăriile anexă, sau, din centralele hidroelectrice ce provoacă indisponibilitatea uvrajelor sau
instalaţiilor hidrotehnice pe o anumită durată de timp şi care nu cauzează pierderi de energie electrică sau
reduceri de putere electrică (ex. blocări de stavile, înfundări de grătare etc).

Incidentele sunt defecţiunile determinate de un eveniment sau de o succesiune de evenimente care

duc la modificarea stării anterioare de exploatare a unei instalaţii sau a unui element al acesteia cu
consecinţe fie de reducere imediată sau în perspectivă a puterii produse în sistemul energetic, fie de
întrerupere în alimentarea cu energie electrică sau termică a consumatorilor.

Incidentul izolat este acela care are loc la un moment dat într-o instalaţie sau într-un element al
acesteia şi care nu duce la apariţia altor incidente şi nu afectează starea de funcţionare a altor instalaţii sau
elemente, dar numai ca urmare a acţionării curente a protecţiilor şi automatizărilor cu care acestea sunt
prevăzute.

Incidentul asociat este incidentul de exploatare care are loc într-o instalaţie sau element al
acesteia cu prilejul incidentului primar.

Avaria este un incident de o anumită complexitate sau o succesiune de incidente ce au loc la un

moment dat într-o instalaţie, zonă de sistem sau în sistemul energetic luat în ansamblu şi are drept
consecinţe deteriorări de echipamente importante sau întreruperi în alimentare cu energie electrică sau
căldură, ori cu ambele aceste forme de energie, a unor consumatori industriali deosebiţi sau zone de
consum.

Cauza care determină apariţia unui incident poate fi reliefată prin metoda de cercetare calitativă,
diagrama cauză-efect.

Echipament Personal

Greșeli în
Supraîncărcări
exploatare
Reglaje
Scurtcircuite
necorespunzătoare

Incidentul
Proiectarea greșită a Depășirea
instalațiilor solicitărilor

Fabricarea Condiții meteo

echipamentelor

Tehnologie Mediu
 Ţinând seama de aceste categorii de cause generale pot apare extinderi de avarii prin:

— declanşarea unor generatoare electrice care pendulează prin protecţiile de reţele (maximale
temporizate, putere inversă şi altele) sau prin cele tehnologice, la frecvenţă sau tensiune scăzute în
alimentarea serviciilor proprii;

— declanşarea unei linii electrice în treptele superioare ale protecţiei de distanţă care nu au blocaj la
pendulaţie, în special în cazul pendulaţiilor lente sau prin suprasarcină.

Aceste extinderi de avarii evoluează în cascadă în forme variate şi pot conduce în final la ieşirea
parţială sau integrală din funcţiune a sistemului energetic, ca urmare a supraîncărcărilor şi scăderii relativ
mari a frecvenţei şi tensiunii.

În funcţionarea sistemelor energetice pot să apară diferite perturbaţii (incidente, avarii), avându-
se în vedere complexitatea acestor instalaţii. În aceste situaţii, sistemul energetic trebuie să dispună de
posibilităţile necesare pentru a alimenta consumatorii în condiţii normale (la parametrii normali); în acest
caz se zice că sistemele energetice au stabilitate.

Se cunosc două situaţii privind stabilitatea sistemelor energetice şi anume: stabilitatea statică şi
stabilitatea dinamică.

Prin stabilitate statică a unui sistem, energetic se înţelege proprietatea acestuia ca în cazul unor
defecţiuni (perturbaţii mici, suprasarcini, ieşirea din funcţiune a unor generatoare de putere relativ mica
faţă de puterea totală a sistemului, declanşarea unor linii electrice radiale etc), faţă de funcţionarea
normală, să poată reveni la situaţia iniţială (normală) când defecţiunile au dispărut.

Stabilitatea dinamică se studiază pentru a se aprecia posibilitatea generatoarelor de a rămâne în

funcţiune în regimuri tranzitorii, adică în situaţii de avarii în care unii parametri au variaţii bruşte.

Pentru calcularea stabilității sistemului energetic vom folosi un calculator online de ierarhizare a
priorității. Acesta calculează prioritățile deciziei și analizează matricea de decizie.

Vom folosi 3 criterii pentru calculul acestora: unghiul de rotor, frecvența, voltajul.
De asemenea, vom folosi un program creat în Excel ce calculează prin metoda electrelor.
Concluzii rezultate din analiza avariilor de sistem
 Cu toate progresele făcute pe linia utilizării tehnicilor moderne pentru prevenirea avariilor de
sistem - perfecţionarea modelării matematice a analizelor de regimuri de funcţionare a sistemelor
energetice, efectuarea studiilor asupra scenariilor de evoluţie a evenimentelor, care se analizează în
diferite ţări - derularea cronologică a fenomenelor şi evenimentelor care au loc în desfăşurarea unei avarii
de sistem, este, de multe ori, dificil de reconstituit şi chiar de interpretat, prevenirea sau anticiparea
avariilor de sistem rămânând încă o problemă dificilă.

Aceste măsuri se asigură, atât prin calitatea de fabricaţie a echipamentelor şi instalaţiilor, cât şi
printr-o activitate susţinută de exploatare şi întreţinere.

Deci, pe lângă măsurile pe linie de protecţie şi automatică care deţin o importanţă deosebită,
pentru prevenirea sau limitarea extinderii de avarii, este necesar un ansamblu de măsuri pe linie de
exploatare şi întreţinere a echipamentelor şi instalaţiilor energetice.

CONCLUZIE

În concluzie, putem afirma că IC reprezintă o importantă resursă de securitate. Protecţia acesteia

este o responsabilitate naţională care implică deopotrivă autorităţile publice şi companiile private.

Formularea unui cadru european de gestionare, protective şi dezvoltare a infrastructurii critice

poate reprezenta o oportunitate pentru fiecare stat membru al UE pentru afirmarea şi promovarea
intereselor naţionale, specifice fiecărui sector de activitate în parte.

În condiţiile în care se admite faptul că securitatea este o precondiţie a prosperităţii şi a

dezvoltării durabile, infrastructura critică se identifică ca fiind un sistem prin care se poate asigura
sustenabilitatea politicilor de dezvoltare şi a strategiei de securitate.

La nivel naţional activitatea de protecţie a infrastructurii critice trebuie să fie dezvoltată având la
bază o legislaţie dedicată, care să răspundă următoarelor probleme generale: stabilirea unor criterii
generale şi sectoriale de includere a diverselor infrastructuri în categoria infrastructurilor critice; stabilirea
unui cadru organizatoric prin care să se definească activităţile şi rolurile concrete ale autorităţilor abilitate
ale statului şi ale operatorilor de infrastructură critică; stabilirea unei strategii coerente de asigurare a
continuităţii activităţilor la nivel de infrastructură critică, sectorial şi intersectorial; abordarea coerentă a
interdependenţelor atât la nivel sectorial şi intersectorial, cât şi la nivel naţional şi regional; abordarea
protecţiei infrastructurii critice din domeniul privat şi dezvoltarea parteneriatului public-privat în cadrul
activităţii de protecţie a infrastructurii critice; stabilirea unui cadru de diseminare a informaţiilor către cei
interesaţi, în vederea împărtăşirii experienţei dobândite şi crearea premizelor privind generalizarea unor
strategii de securitate coerente la nivel naţional.