Nume și prenume: Mutu Maria-Bianca

Anul: II
Specializarea : PIPP
Nr. 54

REFERAT – Educație fizică și sport

Dimensiunea pedagogica si educativa a notiunii de educatie fizica

Sportul este activitatea de întrecere constituită dintr-un ansamblu de acțiuni motrice
diferențiate pe ramuri de sport, desfășurată într-un cadru instituționalizat sau independent,
prin care se caută perfecționarea posibilităților morfo-funcționale și psihice, concretizate în
performanțe obținute în competiții, ca: record, depășire proprie sau a partenerilor. O
componentă importantă a formării personalității prin care se urmarește dezvoltarea
armonioasă și sănătoasă a individului din punct de vedere biologic, în conformitate cu
sintagma lui Juvenal „Mens sana in corpore sano” este educația fizică. Rolul educației fizice
a fost evidențiat și susținut din antichitate și până în zilele noastre, la fel și sportul ca mijloc
de consolidare a personalității umane. Sunt suficiente argumentele ce vin în sprijinul
susținerii acestei idei a unor mari gânditori și pedagogi ai timpurilor cum ar fi: Fr.
Rabelais,  M. Montaigne, J.A. Comenius-Komensky, J. Locke, J.J. Rousseau etc.
 În Antichitate și Evul Mediu educației fizice i s-a dat o mai mare sau mai mică
importanță având un loc important în idealul educațional și implicit în dezvoltarea
psihosomatică și biologică a personalității. În perioada modernă s-a pus un accent mai mare
asupra sportului profesionist și în mai mică masură educației fizice și corporale, iar în etapa
contemporană și, mai ales, în prezent educația fizică și rolul acesteia sunt din ce în ce mai
mult revigorate.
Educația fizică devine o activitate ce are un conținut nu numai acțional ci și pedagogic
și vizează transformări de natura fizică și psihică în concordanță cu idealul educațional și
dezvoltarea integral-vocaționala a personalității (I. Nicola, 1994). Ea contribuie deopotrivă la
dezvoltarea funcțională a sistemului nervos asigurând astfel condiții prielnice desfășurării cu
succes a activității intelectuale. Putem spune că devine complementara educației intelectuale
și în mare parte educației estetice implicând multiple valențe de ordin estetic și moral:
contribuie la formarea trăsăturilor pozitive de conduită și caracter, formează și perfecționează
anumite calități și trăsături de personalitate dincolo de dimensiunea și componenta cognitiv-
intelectuala.
În concepția lui M. Calin educația fizică și sportivă este acțiunea care privete toate
vârstele umane prin a raspunde unei duble trebuințe: individuală și socială, autorul extinzând
sfera atributelor și obiectivelor educației fizice și în plan social mai ales prin intermediul
componentei sportive, sportul devenind un principal fenomen social. Din perspectiva
individuală contribuie la îmbunătățirea și consolidarea stării de sănatate a organismului uman,
la dezvoltarea normală a acestuia și la prelungirea duratei vieții omului, iar din punct de
vedere social prin sport și activitate sportivă se creează structuri și mecanisme sociale care
conduc la menținerea socialului. Încă din Antichitate, jocurile sportive au preocupat și
antrenat foarte mulți indivizi, fie actori, fie spectatori, omul caracterizându-se prin această
trebuință de spectacol și de mișcare.
 Această formă de educație comportă o abordare sistemică ce permite distingerea unui
sistem al educației fizice i sportive:
-educația fizică și sportivă școlară, subdivizată pe vârste și trepte de invățământ, atât pentru
copiii și adolescenții dezvoltați normal din punct de vedere fizic, cât și pentru cei cu
infirmități motorii (de exemplu, paralizia membrelor, deformarea coloanei vertebrale,
nesiguranța echilibrului static-postural și altele care creează probleme de adaptare școlară și
socială);
-educația fizică și sportivă militară (practicată în aviație, în marină și infanterie etc.);
-educația fizică și sportivă profilactică sau curativă (pentru menținerea condiției biopsihice a
generațiilor adulte);
-educația fizică și sportivă medicală și altele.
Aceste componente pot fi prezentate sub urmatoarea configuratie sistemica:

Prin aceste subsisteme, educația fizică și sportivă atestă insemnătatea sa: în relație cu
dezvoltarea calităților corpului uman și perfecționarea acestora, în relație cu existența unei
categorii de profesii (profesorul de educație fizică și sport, antrenorul sportiv în diferite
ramuri sportive, arbitrul sportiv, medicul sportiv, cercetătorul în domeniul educației fizice și
sportive, administratorul sau managerul sportiv și altele). În formularea scopurilor sale care
definesc conținuturile acestei forme educației există mai multe tendințe:
a.    una are în vedere vitalitatea biofizica a omului în societate, concretizată prin
preocuparea asigurării unei dezvoltări armonioase a organismului copiilor, adolescenților;
b.   alta se referă la măsurarea și evaluarea capacității biometrice a copilului, tânărului
(A. Dragnea, 1984) care ar oferi valori concrete ale nivelurilor dezvoltării calităților motrice
ale organismului (forța, echilibrul, viteza, rezistența, coordonarea);
c.    există și altă tendință care vizează formularea scopurilor educației fizice sportive
cu ajutorul “modelelor” motrice (M. Epuran, 1990), gândite pe trepte de învățământ și ani de
studiu. Se emite un “model” în vederea obținerii unei performanțe motrice prestabilite și se
stabilește modalitatea în care ea poate fi atinsă. Modelul stabilește nivelul de exigență
sportivă concretizat în baremuri care să fie atinse de catre fiecare elev.
 Literatura de specialitate consemnează și alte aptitudini specifice și calități fizice de
bază, cum ar fi: forța, rezistența, viteza și îndemanarea, care sunt abilități percepute și ca
abilități motrice și părți componente de natură psihomotorie care facilitează adaptarea
acțiunilor motrice la condițiile variabile de solicitare a organismului.
Forța – desemnează gradul de solicitare și nivelul de angajare a musculaturii în
activitatea fizică. Din punct de vedere energetic această calitate se manifestă prin puterea
organismului de a învinge o rezistență interioara sau exterioară ce implica un anumit efort
voluntar.
Rezistența – este calitatea fizică de bază care conferă organismului capacitatea de a
raspunde solicitărilor ce i se adresează făcând joncțiunea între adaptare și solicitare. Din
punct de vedere energetic rezistența se evidențiază prin numarul repetărilor posibile la un
singur exercițiu sau prin timpul limită de menținere a unor poziții. Este acea calitate care
contribuie la menținerea capacității de efort în timpul unor activitati indelungate și care
asigură un randament ridicat actiunilor motrice pe tot parcursul derularii lor, stimulând
refacerea mai rapidă a organismului în urma efortului depus.
Viteza – se manifest prin rapiditatea cu care se executa o actiune motrica, singulara si
prin frecventa miscarilor dintr-o structura motrica mai complexa.
Îndemânarea (suplețea, iscusința sau coordonarea motrica) – se exprimă prin nivelul
coordonarii motricității în funcție de schimbările ce intervin în procesul desfășurării
activității. Datorită acestei calități, organismul poate reacționa prompt și eficient prin
antrenarea și coordonarea musculaturii, în condițiile unor schimbări continue ce intervin.
Toate aceste calități sunt prezente într-o pondere variabilă în orice activitate fizică,
diferențiindu-se din punct de vedere fizic și psihologic de la o varsta la alta. Din perspectiva
ontogenetică viteza și îndemânarea se încheie la băieți în jurul vârstei de 13 – 14 ani, în timp
ce forța și rezistența se dezvoltă intens între 7 – 17 ani. La fete viteza și indemânarea cunosc
o maximă dezvoltare la 12 – 13 ani, iar forța și rezistența se evidențiază la 14 – 15 ani.
Gimnastica
Are în sistemele europene de educație fizică și sportivă o veche existență și un
prestigiu meritat. De exemplu, sistemul suedez de gimnastică, datorat lui Ling Henrik (1776 -
1839) cu lucrarea „Fundamentele generale ale gimnasticii”, deosebeste:
-gimnastica militară cu exercițiile de tir, scrimă, mișcări de aplicație;
-gimnastică medicală ortopedică cu mișcari de reactivare;
-gimnastica estetica sub forma de dansuri și mișcări de ținută și grație:
-gimnastica pedagogică cu exerciții gimnastice propriu-zise, sportive și jocuri, necesare
dezvoltării normale a organismului.
I. Nicolae delimitează după structură și finalitatea ei și alte ramuri ale gimnasticii:
-gimnastica elementara;
-gimnastica de performanta;
-gimnastica ajutatoare.

Jocul sportiv
 Jocurile sportive sunt exerciții complexe iar ca principală funcție a acestora se
desprinde cea formativ-educativă. Jocul sportiv motric implica acțiunile ce vizează ca
obiective:
-indemanarea;
-abilitatea;
-coordonarea miscarilor;
-agilitatea cu mingea;
-intretinerea si corectarea capacitatilor motrice ale individului.