ALEXANDRU LAPUSNEANU

Pasoptismul este un fenomen literar care marcheaza perioada 1830-1860,

considerat prima etapa fundamentala a istoriei literaturii romanesti. Directiile
sunt formulate de Mihail Kogalniceanu in articolul “Introductie”, puplicat in
revista “Dacia literara”, in anul 1840. Acest articol-program reprezinta manifestul
romantismului romanesc, echivalentul manifestului romantismului european,
semnat la 1827, de Victor Hugo, obiectivul principal fiind acelasi: “foaia noastra va
fi un repertoriu general al literaturii romane…”. Criteriile fundamentale enuntate
de Kogalniceanu, urmaresc intemeierea spiritului critic pe principiul estetic,
unificarea limbii, stoparea imitatiilor si a traducerilor mediocre si promovarea
unei literaturi originale, avand ca surse de inspiratie: iubirea, natura si folclorul.
Costache Negruzzi este unul dintre scriitorii care urmeaza directia impusa
de Mihail Kogalniceanu, publicand in acelasi an, opera literara “Alexandru
Lapusneanu”-prima nuvela istorica din literatura romana. Sursa de inspiratie o
reprezinta cronicile lui Grigore Ureche si Miron Costin, din care autorul preia o
serie de adevaruri istorice ( a doua domnie a lui Alexandru Lapusneanu, macelul,
moartea prin otravire), iar altele sunt trasfigurate artistic (destinul boierului
Motoc), ilustrand viziunea despre lume a scriitorului.
Din punct de vedere compozitional, nuvela este alcatuita din patru capitole,
fiecare avand un moto sugestiv, ce infatiseaza o actiune complexa, desfasurata pe
un singur plan narativ – cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lapusneanu (1564-
1569), secolul al XVI-lea – avand un conflict concentrat de natura exterioara:
dorinta de razbunare a domnitorului. Capitolul I, ce are ca moto replica
protagonistului, adresata soliei de boieri care il intampina la hotarul Moldovei,
aducand la cunostiinta ca tara nu il vrea domn – “Daca voi nu ma vreti, eu va
vreau…”, consemneaza expozitiunea si intriga. Raspunsul lui Lapusneanu
evidentiaza o trasatura dominanta de caracter: hotararea si nevoia de a se
razbuna pe boierii tradatori. Episoade din desfasurarea actiunii sunt surprinse in
al doilea capitol – “Ai sa dai seama, doamna”. Reinstalat pe tron, Lapusneanu isi
pune in aplicare planul: arde cetatile, desfiinteaza armata, mareste birurile si
ucide fara judecata boierii. In acest context, amenintarea vaduvei adresata
domnitei Ruxanda (prin procedeul insertiei este prezentat modul in care
Lapusneanu ajunge pe tron in prima domnie), o determina sa-si roage sotul sa
inceteze cu omorurile. Stapanindu-si impulsivitatea “duce mana la hamger”,
acesta ii promite “un leac de frica”. O scena ilustrativa pentru conturarea
portretului celui “care a lasat o pata de sange in istoria Moldovei” este cea de la
Mitropolie (capitolul al treilea), in care protagonistul, imbracat “cu toata pompa
domneasca” asista la slujba. Demonstrand ipocrizie si disimulare, acesta recurge
la gesturi (face semnul crucii, saruta moastele) si citate biblice pentru a cere
iertare boierilor, invitandu-i la ospat. Cruzimea si sadismul lui Lapusneanu sunt
magistral zugravite in episodul macelului si apoi, in cel al construirii piramidei cu
cele 47 de capete, asezate “dupa neam si dupa ranguri”, “leacul de frica” oferit
Ruxandei. De altfel, domnitorul se dovedeste a fi un bun cunoscator al psihicului
uman, un abil conducator – de la scena macelului il salveaza pe Motoc, boierul
tradator, caruia ii fagaduise ca nu isi va “manji sabia cu sangele tau”, dar nu ezita
sa il ofere norodului adunat la curte – “Capul lui Motoc vrem!” – caci “prosti dar
multi”. Ultimul capitol infatiseaza rezumativ anii de domnie, punand accent pe
sfarsitul tragic al domnitorului. Retras la cetatea Hotin de frica tradatorilor, se
imbolnaveste de lingoare si este calugarit dupa moda timpului. Cand isi revine, ii
ameninta pe toti, inclusiv pe sotie si fiu – “De ma voi scula, pre multi am sa popesc
si eu”, ceea ce o determina pe Ruxanda sa asculte sfatul lui Spancioc si Stroici. Cu
binecuvantarea mitropolitului Teofan, “Dumnezeu sa il ierte, si sa te ierte si pre
tine”, domnita ii ofera paharul cu otrava. Lapusneanu moare in chinuri, in bratele
“tradatorilor”, care il indeamna: “Invata a muri, tu care stiai numai a omori”.
Fiind o nuvela, personajele sunt putine, dar cu caractere deja formate care
isi dezvaluie personalitatea in situatii conflictuale. Personajul principal, un
personaj romantic, construit in antiteza cu domnita Ruxanda (demonic-angelic),
personaj eponim, este Alexandru Lapusneanu, o personalitate istorica. Portretul
acestuia este alcatuit din lumini si umbre si construit atat prin intermediul
mijloacelor de caracterizare directa (de catre narrator, de catre celelalte
personaje), cat si a celor de caracterizare indirecta (actiuni, fapte, comportament,
gesturi si mimica, relatia cu celelalte personaje, vestimentatie).
Asadar, opera literara “Alexandru Lapusneanu” de Costache Negruzzi,
ilustreaza intr-o maniera originala – se remarca deopotriva elementele romantice
(sursa de inspiratie, personajul exceptional, antiteza) si clasice (compozitia
riguroasa, stilul sobru) – ideile pasoptiste enuntate in articolul “Introductie”, ce ar
fi putut sa devina o capodopera a literaturii universale, precum “Hamlet” a lui
William Shakespeare, daca ar fi avut in sprijin o limba de circulatie.