Sunteți pe pagina 1din 4

Genul Dramatic

Cuprins
• a) Abordare generală
• b) Trăsături ale genului dramatic
• c) Clasificarea speciilor dramatice
• Tragedia
• Comedia
• Drama

a) Abordare generală
Genul dramatic cuprinde totalitatea operelor scrise cu scopul de a fi ulterior interpretate pe scena unui
teatru. Astfel, operele dramatice impun o delimitare clară în timp și spațiu a acțiunii reprezentate.
Acțiunea operelor dramatice se concentrează asupra unui conflict, fiind, de regulă, bazată pe
împrejurări, pasiuni și caractere care intră în coliziune unele cu celelalte. 
Personajele textului dramatic comunică prin intermediul dialogului și al monologului, autorul
intervenind doar în indicațiile scenice (didascalii). Aceste indicații apar între paranteze sau în subsolul
paginilor și reprezintă, de fapt, indicații regizorale, referindu-se la: acțiunea personajelor, gesturile
acestora, decor, mimică etc. Personajele înlocuiesc complet autorul, a cărui intervenție indirectă se
manifestă exclusiv prin indicațiile scenice.
Așadar, genul dramatic cuprinde totalitatea operelor literare concepute fie în versuri, fie în proză,
destinate reprezentării ulterioare pe scenă, în fața unui public spectator.

b) Trăsături ale genului dramatic


• Prezintă o structură specifică
• Operele ce aparțin genului dramatic respectă o structură specifică. Așadar, ele conțin: replici,
scene și acte (care mai sunt numite și „tablouri”). Actele reprezintă diviziuni care structurează
subiectul, reprezentând o etapă a desfășurării acțiunii. Scenele sunt subdiviziuni care marchează
intrările și ieșirile din scenă ale personajelor. Replicile constituie modalitatea de comunicare
dintre personaje și au o pronunțată valoare expresivă.
• Replicile sunt precedate de numele personajului care le rostește
• Replicile corespund intervenției unui personaj care fie începe o discuție, fie îi răspunde
interlocutorului său, fie se află într-un dialog cu mai multe personaje. Replicile antitetice scot în
evidență conflictul dramatic, precum și sensurile acestuia.
• Singura intervenție a autorului se face prin didascalii (indicații scenice)
• Indicațiile scenice reprezintă instrucțiunile oferite de către dramaturgi pentru interpretarea
piesei. Acestea includ: numele personajelor, relațiile dintre acestea, indicații de rostire și
intonație ale replicilor, sugestii regizorale, precum și referitoare la decor, ambianță, mișcare
scenică. Didascaliile pot fi ample sau sumare, acestea reprezentând o formă de prezență a eului
dramatic în text.
• Funcțiile importante ale indicațiilor scenice sunt: precizarea personajului care vorbește și cel/
cele cărora se adresează, situarea dialogului într-un anumit context, descrierea unor acțiuni
nonverbale care acompaniază sau întrerup dialogurile, precum și sugerarea unor anumite stări
de spirit, sentimente, trăiri implicate în rostire sau mimică.
• Modul de expunere predominant este dialogul sau monologul.
• Dialogul este principala formă de organizare a limbajului dramatic. Dialogul cotidian, specific
situației de comunicare, este transpus în formă artistică, dobândind semnificații diferite. Astfel,
dialogul exprimă conversația dintre două sau mai multe personaje, declanșează și motivează
acțiunea, definește relațiile dintre personaje, exprimă atitudinea lor față de o situație, contribuie
la caracterizarea directă a personajelor, precum și la cea indirectă (făcută de către alte
personaje). Astfel, dialogul sugerează relațiile dintre aparența si esența personajelor sau a
situațiilor în care acestea sunt plasate. Dialogul presupune oralitatea limbajului, creând impresia
de credibilitate și oferind dinamism textului. Particularitățile limbajului rostit sunt însoțite de
elemente nonverbale (mimica, privirea semnificativă) sau paraverbale (pauza, intonația,
accentul, întreruperea, tăcerea).
• Monologul este o intervenție amplă, formulată în stil direct, fie în prezența, fie în absența altui
personaj. Dacă este adresat unui alt personaj cu intenția de a fi receptat, el se numește monolog
propriu-zis. Dacă este centrat asupra personajului și cuprinde expunerea unor opinii, trăiri,
aspirații, emoții, neliniști, se numește „soliloc” sau „solilocviu”. Monologul adresat este o
intervenție a unui personaj într-o scenă-cheie, la care participă și ale personaje.
• Existența conflictului dramatic principal, căruia i se adaugă conflicte secundare
• Conflictul este reprezentat de ciocnirea de idei, opinii, interese, între personajele unei opere
dramatice. Acesta este elementul principal care susține și motivează acțiunea, provocând
dezvoltarea subiectului și a relațiilor dintre personaje.
• Conflictul poate fi: exterior (între două sau mai multe personaje sau între personaje și societate)
sau interior (gânduri, trăiri, sentimente contradictorii ale unui personaj). În timp ce în tragedii,
conflictul se rezolvă prin moartea eroului, în comedii sau drame, încheierea conflictului are loc
prin aplanarea tensiunilor acumulate și prin intermediul compromisurilor.

c) Clasificarea speciilor dramatice


Speciile genului dramatic sunt următoarele:
• Tragedia
• Comedia
• Drama
Tragedia
Definiție:
Tragedia este o specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, care conține personaje puternice,
angajate în lupta cu destinul, cu ordinea existentă a societății ori cu propriile lor sentimente. De regulă,
acest conflict se sfârșește odată cu moartea eroului. Nu se știe cu exactitate care sunt originile tragediei,
dar în mod sigur, ea s-a dezvoltat în Grecia antică. 
Trăsături:
• formă de dramă caracterizată de seriozitate și demnitate;
• de regulă, implică un conflict între un personaj și o putere superioară, precum legea, divinitatea,
destinul sau societatea;
• conflict puternic și deznodământ grav;
• personaje excepționale, aflate în luptă cu forțe adverse puternice, în virtutea unei cauze nobile.
Exemple: „Hamlet”, „Macbeth”, „Regele Lear”, „Romeo și Julieta”

Comedia
Definiție:
Comedia este o specie a genului dramatic, concepută în versuri sau proză, care satirizează aspecte ale
societății, slăbiciuni umane sau prezintă situații hazlii. Aceasta are acțiune veselă și deznodământ
fericit. Comicul este principalul element ce deosebește comedia de alte specii literare ce aparțin genului
dramatic. Acesta reprezintă o categorie estetică fundamentală, care desemnează una dintre atitudinile
esențiale în fața vieții. Comicul poate fi: de situație, de limbaj, de nume, de moravuri și de caracter.
Trăsături:
• modalitate comică în prezentarea personajelor, întâmplărilor și a moravurilor, adesea satirizate;
• prezența unui conflict central relevant;
• deznodământ vesel;
Tipuri de comedii:
• de situații
• de moravuri
• de caracter
• de intrigă
• de salon
• vodevil
• eroică 
Exemple: Ion Luca Caragiale — „O scrisoare pierdută”, „O noapte furtunoasă”, „D-ale carnavalului”
Drama
Definiție:
Drama este o specie a genului dramatic, în versuri sau în proză, care se deosebește de alte astfel de
specii prin ilustrarea vieții reale cu ajutorul prezentării unui conflict complex și pronunțat al
personajelor. Aceste personaje sunt, de obicei, bine individualizate, alternând cu cele tipice, iar eroii au
un destin nefericit. Drama se distinge prin întâmplările și situațiile tragice care o caracterizează,
caracterul personajelor fiind analizat în profunzime. 
Trăsături:
• dispune de o mare varietate tematică: socială, istorică, mitologică, psihologică
• limbajul solemn alternează cu cel familiar, fiind deseori presărat cu elemente comice
• personajele bine individualizate alternează cu cele tipice
• protagoniștii au o soartă nefericită
• poate apela și la resurse lexicale comice
Tipuri de drame:
• drama de idei;
• drama psihologică;
• drama istorică;
• drama romantică;
• drama mitologică.
Exemple: Bogdan Petriceicu-Hașdeu — „Răzvan și Vidra”, Vasile Alecsandri — „Despot-Vodă”, Camil
Petrescu — „Suflete tari”, Lucian Blaga — „Zamolxe”, Marin Sorescu — „Iona”