„Enigma Otiliei” – George Că linescu

Relaţia dintre 2 personaje

Având în vedere că secolul al XIX-lea s-a caracterizat, îndeosebi, prin

proza scurtă, preponderent nuvelistică, începuturile „adevăratului”
roman se află în perioada interbelică.

Contrastele timpului, specifice perioadei interbelice, sunt reflectate

în literatură prin aderenţa scriitorilor la cele două curente literare
distincte – tradiţionalism şi modernism.

Modernismul este un curent literar, manifestat în perioada

interbelică, ale cărui trăsături sunt evidenţiate de criticul literar
român Eugen Lovinescu prin intermediul cenaclului şi revistei
„Sburătorul”. Orientarea tematică promovează desprinderea de
trecut şi crearea unor noi modalităţi inovatoare de exprimare.

George Călinescu se numără printre reprezentanţii modernismului

românesc în literatură, fiind conisderat totodată şi o personalitate
culturală enciclopedică. Ca teoretician al romanului, George
Călinescu respinge proustianismul şi pledează pentru maniera clasică
de abordare a materialului epic. Astfel, realismul de factură
balzaciană se îmbină în mod original cu trăsături reprezentative
moderniste, fiind evidente în scrierea sa prin tehnica narativă,
stabilirea unor caractere fixe în timp şi spaţiu, utilizarea
pluriperspectivismului, descrierea minuţioasă a arhitecturii cladăirilor
şi a vestimentaţiei.
„Enigma Otiliei”, scrisă de Călinescu şi publicată în 1938, este un
roman realist, de factură balzaciană. Tema abordată în roman este
constituită de problematica paternităţii şi a moştenirii, reliefând
totodată caracterul balzacian şi citadin al scrierii. Caracterul citadin
este un aspect al modernismului lovinescian. Pe fondul imaginii
societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea se
proiectează maturizarea tânărului Felix Sima care, înainte de a-şi
întemeia o carieră, trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie.

Titlul iniţial al romanului a fost „Părinţii Otiliei”, ilustrând motivul

paternităţii. Acesta a fost schimbat ulterior pentru a accentua o
trăsătură de caracter definitorie a eroinei. Personalitatea Otiliei este
„enigmatică”, fiind interpretată diferit de fiecare dintre personajele
romanului, ceea ce constituie o notă de modernitate a textului.

Perspectiva narativă este preponderent obiectivă. Naraţiunea este

realizată la persoana a III-a de un narator omniscient şi omniprezent.
Naratorul se ascunde în spatele unor măşti (de pildă, personajul
reflector Felix Sima, prin intermediul căruia sunt prezentate alte
personaje).

Romanul este alcătuit din 20 de capitole şi structurat în 2 planuri

narative principale. Primul plan urmăreşte lupta dusă de clanul Tulea
pentru obţinerea moştenirii lui Costache Giurgiuveanu şi inlăturarea
Otiliei Mărculescu. Al doilea plan prezintă destinul tânărului Felix
Sima, care, rămas orfan, vine la Bucureşti pentru a studia Medicina,
locuieşte în casa tutorelui său, avarul moş Costache, şi trăieşte
iubirea adolescentină pentru Otilia.
Istoria moştenirii include un dublu conflict succesoral: este vorba, pe
de o parte, de ostilitatea manifestată de Aglae împotriva orfanei
Otilia, şi pe de altă parte, de interesul lui Stănică Raţiu pentru averea
bătrânului, care duce la dezbinarea familiei Tulea. Conflictul erotic
priveşte rivalitatea dintre adolescentul Felix şi maturul Pascalopol
pentru iubirea Otiliei.

Otilia Mărculescu este personajul eponim al romanului şi reprezintă

misterul feminităţii adolescentine. Otilia însăşi recunoaşte cu
sinceritate faţă de Felix că este o fiinţă dificilă şi se
autocaracterizează astfel: „Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu
liberă! [...] Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede,
sufăr când sunt contrariată”.

Statutul social al tinerei poate fi considerat acela de studentă la

Conservator. Înzestrată cu un temperament de artistă, Otilia studiază
cu plăcere pianul, citeşte cărţi şi reviste franţuzeşti şi este indiferentă
în ceea ce priveşte averea tatălui său adoptiv, Costache
Giurgiuveanu. Din punct de vedere moral şi psihologic, ea reprezintă
tipul eternului feminin, fiind idealul de feminitate atât pentru tânărul
Felix, care visează să o ia de soţie, cât şi pentru maturul Pascalopol.

Felix Sima este unul dintre personajele principale ale operei,

îndeplinind totodată şi rolul de observator al unui mediu social viciat.

Statutul social al tânărului poate fi considerat acela de absolvent de

liceu, venit la Bucureşti, după moartea tatălui său, pentru a studia la
Medicină, fiind nevoit să locuiască în casa lui Costache Giurgiuveanu,
tutorele său legal. Din punct de vedere moral şi psihologic, el
reprezintă tipul intelectualului ambiţios, prin intermediul căruia
cititorul se familiarizează cu celelalte personaje.
Întemeierea efemeră a cuplului Felix-Otilia se fundamentează pe
asemănarea profundă dintre situaţiile familiale ale celor doi: ambii
sunt orfani şi necesită afecţiune.

Elementul care îi defineşte cel mai bine personalitatea Otiliei îl

reprezintă misterul feminităţii, pe când Felix este sensibil, naiv şi
sentimental.

1. O secvenţă semnificativă pentru ilustrarea condiţiei de orfani din

care fac parte personajele este aceea a sosirii lui Felix Sima în casa
lui Costache Giurgiuveanu. Pătruns în locuinţă, tânărul asistă la o
scenă de familie: jocul de table. Observaţia Aglaei Tulea, sora lui
moş Costache, potrivit căreia bătrânul face „azil de orfani” îi
vizează în mod direct pe Felix şi pe Otilia, Aglae percepându-i pe
tineri ca pe nişte rivali la moştenirea fratelui ei. Neavând o cameră
pregătită, Otilia îi oferă tânărului cu generozitate odaia ei, prilej
pentru Felix de descoperi în amestecul de romane franțuzești, cutii
de pudră și parfumuri o parte din personalitatea exuberantă a
Otiliei.
2. Ultima întâlnire dintre Felix şi Otilia evidenţiază misterul care
defineşte personalitatea eroinei. Tânăra percepe iubirea în felul
aventuros al artistului, cu libertate absolută, în timp ce Felix are o
altă idee despre dragoste, el fiind gata să aştepte oricât va fi
nevoie pentru a se căsători cu Otilia. Dându-şi seama de această
diferenţă, dar şi de faptul că ar putea reprezenta o piedică în calea
realizării profesionale a tânărului, Otilia îl părăseşte şi alege să
plece din ţară alături de Pascalopol. Mai târziu, Felix se întâlnește
cu Pascalopol în trenul de Constanța, iar moșierul îi dezvăluie
faptul că i-a redat libertatea Otiliei, constatând că tânăra se
plicstisea alături de el. Felix observă în fotografia pe care i-o arată
batrânul, o femeie total schimbată, în care nu o mai recunoaște pe
tânăra exuberantă de odinioară.

În opinia mea, Otilia este o imagine a eternului feminin, datorită

trăsăturilor care o scot în evidenţă: naturaleţea, eleganţa, misterul
şi profunzimea. Deşi are o personalitate în formare, fiind singurul
personaj feminin rafinat din roman, comportamentul ei rămâne
totuşi o „enigmă” pentru bărbaţii din jurul ei. Autorul transmite
astfel, prin replica personajului feminin, propria concepţie despre
condiţia femeii în contextul societăţii bucureştene de la începutul
secolului al XX-lea.

În concluzie, „Enigma Otiliei” rămâne o capodoperă a literaturii

române, fiind un roman realist, de factură balzaciană, având drept
caracteristici: tehnica narativă obiectivă, descrierea minuţioasă a
obiectelor şi personajelor, şi preferinţa pentru tipurile umane.