MANDATUL EUROPEAN DE ARESTARE

Executarea de catre autoritatile romane a unui mandat european de arestare

1. Introducere

Mandatul european de arestare apare reglementat ca urmare necesității accelerării și

totodată a simplificării procedurilor de extrădare între statele Uniunii Europene. Astfel, așa
cum s-a susținut în doctrină1, mandatul european de arestare reprezintă a veritabilă revoluție
în ceea ce privește procedura de extrădare și predare a persoanelor care se sustrag de la
urmărirea penală, judecată sau executarea unei pedepse.

Tratatul de la Amsterdam, ca precursor al Decizie cadru 2002/584/JAI a Consiliului

ce reglementează instituția mandatului european de arestare, prevede că Uniunea Europeană
trebuie să menţină şi să dezvolte un spaţiu de libertate, securitate şi de justiţie. Această
libertate presupune existenţa unui spaţiu judiciar comun, în care cetăţenii europeni să poată să
se adreseze justiţiei în unul din statele membre ca şi în propria ţară, eliminându-se
posibilitatea ca infractorii să exploateze diferenţele dintre sistemele juridice ale statelor, sens
în care se impune ca hotărârile judecătoreşti să fie recunoscute şi executate în străinătate fără
formalităţile prevăzute de convenţiile clasice privind asistenţa judiciară internaţională2.

Adoptarea Deciziei cadrul privind mandatul european de arestare, fiind un obiectiv

afirmat încă de la Consiliul European de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999, este
urgentată de atentatele de la 11 septembrie 2001 din Statele Unite ale Americii, moment în
care statele Uniunii Europene conștientizează importanța adoptării unui mecanism simplificat
de predare a persoanelor ce se sustrag justiției, mecanism ce reprezintă totodată un mijloc
eficient de luptă împotriva terorismului sau a altor forme ale criminalității transfrontaliere.
Contextul geopolitic al atentatelor din 2001 a determinat ca Consiliul European extraordinar
ce a avut loc imediat după acest eveniment a solicitat ca până la Crăciunul din acel an să se
ajungă la un acord asupra propunerii de Decizie-Cadru3.

Deși anterior adoptării acestui instrument al mandatului european de arestare exista

instituția extrădării, odată cu adâncirea integrării economice și politice, statele membre au
resimțit nevoia accelerării și simplificării procedurilor de extrădare în relația dintre ele. Până
la momentul intrării în vigoare a Deciziei- cadrul în anul 2004, nici statele Uniunii Europene
cu au avut un regim derogatoriu de la procedura extrădării. De altfel, chiar și în prezent, în
majoritatea statelor menbre ale Uniunii Europene, în relațiile cu statele terțe, puterea

1
F. R. Radu, Drept european și internațional penal, Editura C. H. Beck, București, 2013, p. 223
2
www.just.ro/.../Indrumar%20cooperare%20UE%20august%202006.doc- ÎNDRUMAR
pentru aplicarea de către judecători şi procurori a principalelor instrumente juridice comunitare privind
cooperarea judiciară în materie penală, Ediţia I, p. 5
3
F.R. Radu, Ibidem, p.222

1
executivă prin ministerul justiției are un rol decisiv în procedura de extrădare, instanțele
judecătorești pronunțând doar hotărâri cu rol de aviz.

Așadar, urmare a presiunilor cauzate de contextul geopolitic este reglementat la

nivelul Uniunii Europene acest instrument ce facilitează cooperarea împotriva
infracționalității transnaționale într-un spațiu în care implicarea politică și administrativă
specifică procedurilor de extrădare nu se mai impune.

Începând cu 1 ianuarie 2004, între statele membre ale Uniunii Europene au încetat a
mai produce efecte juridice dispozițiile instrumentelor juridice internaționale multilaterale și
bilaterale privind extrădarea, acestea fiind înlocuite de dispozițiile Deciziei-cadrul
2002/584/JAI privind mandatul european de arestare.

Preambulul Deciziei- cadrul 2002/584/JAI prin pct. 6 indică faptul că ”mandatul de

arestare european prevăzut în prezenta decizie-cadru constituie prima concretizare, în
domeniul dreptului penal, a principiului recunoaşterii reciproce pe care Consiliul European 1-
a calificat drept "piatra de temelie" a cooperării judiciare”. De asemenea, aceeși decizie
reglementeză obiectivul stabilit pentru Uniune de a deveni un spaţiu de libertate, securitate şi
justiţie, ce duce la eliminarea extrădării între statele membre şi la înlocuirea acesteia cu un
sistem de predare între autorităţile judiciare.

Prin crearea spațiului de libertare, securitate și justiție s-a urmărit introducerea unui
nou sistem simplificat de predare a persoanelor condamnate sau bănuite, cu scopul executării
sentinţelor de condamnare sau a urmăririlor, în materie penală ce permite eliminarea
complexităţii şi a riscurilor de întârziere inerente procedurilor actuale de extrădare iar nu
crearea unei noi ramuri de drept prin armonizarea dreptului penal material şi procedural la
nivelul Uniunii Europene. Decizia-cadru reflectă o filozofie4 de integrare într-un spaţiu
judiciar comun şi implică un nou model de cooperare bazat pe încredere reciprocă între
statele membre ale Uniunii Europene.

2. Noțiune

Mandatul european de arestare constituie prima măsură concretă în aplicarea

principiului recunoaşterii reciproce a hotărârilor penale, din care Consiliul european de la
Tampere din 15 şi 16 octombrie 1999 a decis să facă “piatra unghiulară” a cooperării
judiciare dintre statele membre ale Uniunii Europene. Pentru statele membre care au transpus
decizia-cadru, el înlocuieşte, în majoritatea cazurilor, procedura de extrădare.

Mandatul european de arestare este definit de art. 1 alin. (1) din Decizia – cadru a
Consiliului nr. 584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi
procedurile de predare între statele membre UE, mandatul european de arestare este o decizie
judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene,
4
http://saawww.mpublic.ro/uip/Anexe/Anexa%20I-A.pdf , Manuel european privind modalitățile de emitere a
unui mandat european de arestare, p. 8

2
în vederea arestării şi predării către un alt stat membru a unei persoane solicitate în vederea
efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri
de siguranţă privativă de libertate. Textul este transpus în legislaţia internă prin dispoziţiile
art. 77 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.

Noțiunea de măsură de siguranță privativă de libertat,e astfel cum a transpusă în Legea

302/2004, înglobează nu doar măsura de siguranță privativă de libertate prevăzută de art. 108
lit. a Cod penal, ci și orice măsură privativă sau restrictivă de libertate ce a fost dispusă
pentru completarea sau înlocuirea unei pedepse printr-o hotărâre penală. Se încadrează în
noțiunea de măsură de siguranță privativă de libertate în sensul Legii 302/2004 atât măsura
internării medicale, dar și măsurile educative privative de libertate care se pot lua față de
infractorii minori.

Din punct de vedere juridic, mandatul european de arestare este definit ca o decizie
judiciară și nu trebuie confundat cu mandatul de arestare preventivă din dreptul intern;
mandatul european de arestare este o decizie judiciară ce are la bază un mandat de arestare
preventivă sau de executare a pedepsei, mandate ce nu pot fi puse în executare întrucât
persoana în cauză se sustrage pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene. Așadar,
premisa mandatului european de arestare, ca decizie judiciară emisă de autoritățile statului de
executare o constituie mandatul de arestare preventivă sau de executare a pedepsei emis de
autoritățile statului solicitant, în condițiile dreptului intern.

Mandatul european de arestare, ca decizie judiciară, presupune de asemenea aplicarea

prevederilor Convenției europene a drepturilor omului și recunoașterea drepturilor subiective
ale persoanelor ce cad sub incidența executării unui mandat european de arestare emis de
către un stat membru al Uniunii Europene. Mandatul european de arestare precum și
procedura de executare a acestuia nu se evidențiază ca extrădare, ci ca o măsură de
sancționare în baza principiului recunoașterii reciproce5. Această calificare ca măsură
coercitivă și instrument al dreptului procesual penal face posibil accesul la garanțiile cuprinse
în Convenție, garanții ce asigură protecția suspectului/ inculpatului împotriva tratamentelor
discreționare din cursul procesului penal. Așadar persoanele ce au a fi supuse procedurii
mandatului european de arestare nu pot fi supuse torturii, tratamentelor inumane sau
degradante (art. 3 din Convenție) nici în statul solicitant și nici în statul solicitat și se impune
respectarea garanțiilor prevăzute de art. 5 și art. 6 din Convenție.

Din punct de vedere formal, mandatul european de arestare este reprezentat de un

formular regăsit în anexa Deciziei-cadru și înlocuiește cererea de extrădare și întreaga
documentație aferentă unei asemenea cereri.

3. Domeniu de aplicare

5
G. Tudor, M. Constantinescu, Mandatul european de arestare, Editura Hamangiu, 2009, p. 20

3
 Potrivit art. 31 alin. 1 din Decizia-cadru, fără a aduce atingere aplicării acestora în
relațiile dintre statele membre și statele terțe, Decizia-cadru înlocuiește, de la 1 ianuarie 2004,
dispozițiile corespunzătoare ale următoarelor convenții aplicabil în materie de extrădare, în
relațiile dintre statele membre:

a)Convenţia europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957, Protocolul adiţional al

acesteia din 15 octombrie 1975, al doilea Protocol adiţional al acesteia din 17 martie 1978 şi
Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului din 27 ianuarie 1977, în partea
referitoare la extrădare;

b)Acordul între cele douăsprezece state membre ale Comunităţilor Europene privind
simplificarea şi modernizarea modalităţilor de transmitere a cererilor de extrădare, din 26 mai
1989;

c)Convenţia privind procedura simplificată de extrădare între statele membre ale Uniunii
Europene, din 10 martie 1995;

d)Convenţia privind extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene, din 27
septembrie 1996;

e)titlul III, capitolul 4, din Convenţia de punere în aplicare din 19 iunie 1990 a Acordului
Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune.

Înlocuirea prin intermediul art. 31 alin. 1 din Decizia-cadru a convențiilor anterior

indicate nu determină lipsa dispariția ori lipsa de efecte juridice a acestor prevederi; tratatele,
lato sensu, anterior menționate rămân relevante pentru situațiile care intră sub incidența unei
declarații în temeiul art. 32 din Decizie a unui stat membru, dar și în situațiile în care regimul
mandatului european nu este aplicabil6.

Chiar și în existența acestor dispoziții speciale ale mandatului european de arestare,

statele membre pot continua să aplice acordurile sau aranjamentele bilaterale sau
multilaterale în vigoare la momentul adoptării Deciziei-cadru și de asemenea pot încheia noi
acorduri sau aranjamente bilaterale sau multilaterale după data intrării în vigoare a Deciziei-
cadru cu condiția ca acestea să permită aprofundarea sau extinderea conținutului deciziei și
să contribuie la simplificarea sau facilitarea sporită a procedurilor de predare a persoanelor ce
fac obiectul mandatului european de arestare. Așadar, aceste acorduri pot produce efecte doar
în măsura în care conțin dispoziții mai favorabile decât cele ale Deciziei-cadru: termene mai
scurte decât cele fixate de art. 17, extinderea listei de infracțiuni prevăzută de art. 2 alin. 2,

6
Art. 32: Dispoziţie tranzitorie
Cererile de extrădare primite până la 1 ianuarie 2004 vor continua să fie reglementate de instrumentele
existente în domeniul extrădării. Cererile primite după această dată vor fi guvernate de normele adoptate de
statele membre, în temeiul prezentei decizii-cadru. Cu toate acestea, orice stat membru poate face, în
momentul adoptării prezentei decizii-cadru, o declaraţie în care să indice faptul că, în calitate de stat membru
de executare, va continua să examineze, în conformitate cu sistemul de extrădare aplicabil până la 1 ianuarie
2004, cererile referitoare la fapte săvârşite înaintea unei date indicate de acesta. Această dată nu poate fi
ulterioară datei de 7 august 2002. Respectiva declaraţie va fi publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor
Europene. Aceasta poate fi retrasă în orice moment.

4
limitarea motivelor de refuz prevăzute la art. 3 și art. 4. Acordurile și aranjamentele nu pot fi
opuse statelor membre ce nu sunt părți la acestea.

Sub aspect procedural, statele membre, în termen de 3 luni de la data intrării în vigoare
a Deciziei-cadru, notifică Consiliul și Comisia acordurile și aranjamentele în vigoare ce
urmează a le aplica în continuare. De asemenea, stratele membre trebuie să notifice
Consiliului și Comisiei, în termen de 3 luni de la data semnării noile acorduri despre acestea.

Conform art. 106 din Legea 302/2004, condițiile, cerințele și procedura de emitere și de
executare a mandatului european de arestare sunt cele stabilite prin prezenta lege, cu
excepția celor prevăzute în convențiile bilaterale sau multilaterale la care România este parte,
în care se simplifică sau se facilitează procedura de predare, în conformitate cu dispozițiile
parag. 2 al art. 31 din Decizia-cadrul 2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene privind
mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre.

În cauza C-296/08, având ca obiect cerere de interpretare preliminară formulată de

Curtea de Apel Montpellier, CJUE a trebuit să răspundă în primul rând la întrebarea dacă art.
31 din Decizia-cadru trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește termenul
”înlocuiește”, folosit în alin. 1 al art. 31, absența notificării, de către un stat membru, cum
este cazul Regatului Spaniei, a intenției sale de a aplica acordurile bilaterale sau multilaterale,
conform art. 31 alin. 2 din aceeași Decizie-cadru, antrenează imposibilitatea pentru acest stat
membru, de a utiliza alte proceduri de extrădare în afară de cea a mandatului european de
arestare în relația cu un alt stat membru, precum Franța, care a formulat o declarație în
temeiul art. 32 din Decizia-cadru.

În cauza pendinte, persoana extrădabilă, cetățeanul spaniol Santesteban Goicoechea

apreciază că termenul ”înlocuiește” este lipsit de orice ambiguitate și că, în absența unei
notificări de către Spania a aplicării unui alt acord, acesta nu mai poate fi aplicat între Franța
și Spania. Guvernul francez și cel spaniol, dar și Comisia europeană, dimpotrivă, consideră că
din pct. 5, 7, și 11 din Preambulul Deciziei-cadru reiese că, în vederea suprimării
complexității și riscurilor procedurilor de extrădare atunci aplicabile, Decizia-cadru are ca
scop înlocuirea sistemului de extrădare multilateral între statele membre cu un sistem de
predare între autoritățile judiciare competente.

Posibilitatea de a menține acorduri ori de a semna noi acorduri privind predarea

persoanelor, în condiții ce permit lărgirea obiectivelor Deciziei-cadru nu vizează însă
convențiile indicate la art. 31 alin. 1 de vreme ce Decizia-cadru are ca obiectiv exact
înlocuirea sistemului extrădarii cu un sistem mai simplu și mai eficient. Astfel cum a arătat
Comisia în observațiile sale dar și Guvernul spaniol, art. 31 alin. 2 vizează alte convenții care
ar merge chiar mai departe decât Decizia-cadru în sensul simplificării condițiilor de predare,
rămânănd însă în cadrul mandatului european de arestare. Prin urmare, Convenția din 1996
privind extrădarea nu poate face parte dintre acordurile menționate la art. 31 alin. 2 din
Decizia-cadru, situație în care se impune notificarea.

În speța de față, Franța a formulat o declarație în conformitate cu art. 32 din Decizia-

cadru, precizând că, în calitate de stat de executare, va continua să aplice sistemul de

5
extrădare aplicabil până la 1 ianuarie 2004 pentru cererile de extrădare referitoare la fapte
săvârșite înainte de 1 noiembrie 1993, data intrării în vigoare a Tratatului de la Maastricht.
Aceasta fiind și situația cererii formulate de Spania privind pe Santesteban Goicoechea,
faptele de care acesta era acuzat fiind comise în 1992.

Pe cale de consecință, CJCE a statuat că art. 31 din Decizia-cadru trebuie interpretat în

sensul că acesta nu vizează decât ipoteza în care regimul mandatului european de arestare
este aplicabil, ceea ce nu cuprinde și situația cererea de extrădare vizează fapte săvârșite
anterior unei date indicate de un stat membru într-o declarație formulată în temeiul art. 32 din
Decizia-cadru.

Prin cea de-a doua întrebare preliminară, instanța franceză a solicitat CJUE să răspundă
dacă art. 32 din Decizia-cadru trebuie interpretată în sensul că împiedică aplicarea de către un
stat membru de executare a Convenției din 1996, atunci când aceasta a intrat în vigoare
pentru acel stat membru abia ulterior datei de 1 ianuarie 2004. CJUE a statuat că art. 32 din
Decizia-cadru trebuie interpretat în sensul că nu se opune aplicării de către un stat membru
de executare, a Convenției din 1996, chiar dacă aceasta a devenit aplicabilă în acel stat după 1
ianuarie 2004.

Persoana extrădabilă a solicitat de asemenea Curții să constate că ar fi contrar

principiilor generale de drept aplicabile în cadrul Uniunii Europene, și în principal contrar
principiului securității juridice, legalității și neretroactivității legii penale mai severe, să i se
aplice prevederile Convenției de extrădare între statele membre UE din 1996 pentru fapte cu
privire la care camera de instrucție a Curții de Apel Versailles decisese în 2001 că a intervenit
prescripția potrivit Legii franceze și, pe cale de consecință, a dat un aviz negativ extrădării
sale în Spania. El a arătat că dacă este adevărat că tratatele de extrădare se aplică și faptelor
comise înainte de intrarea lor în vigoare, nu poate fi acceptat ca o nouă convenție de
extrădare să repună în discuție situații cu privire la care s-a statuat printr-o hotărâre
judecătorească definitivă.

Referitor la acest ultim aspect anvizajat de către Santesteban Goicoechea Curții, Curtea
a constatat că, în măsura în care argumentația susnumitului vizează probleme ce au rezultat
din aplicarea succesivă în timp a Convenției europene de extrădare din 1957 și a Convenției
UE din 1996, acestea exced competențelor CJUE privind răspunsul la chestiunile
preliminare7.

Din punct de vedere teritorial, mandatul european de arestare este aplicabil în toate
statele membre ale Uniunii Europene, înlocuind sistemul extrădării folosit până la momentul
adoptării Decizie-cadrul 2002/584/JAI.

Decizia-cadru privind mandatul european de arestareprecum și procedurile de predare

între statele membre UE, potrivit art. 34 parag. 2 lit. b TUE, nu constituie drept aplicabil
direct ci presupune transpunerea în dreptul național. Deși Decizia-cadru prevedea termenul
limită în aplicarea dispozițiilor privind mandatul european de arestare ca fiind 1 ianuarie
2004, doar 8 dintre cele 15 state membre la acea dată au respectat termenul impus (Belgia,
7
F.R.Radu, op.cit.., p.254

6
Danemarca, Spania,Finlanda, Irlanda, Portugalia, Suedia și Anglia8). Ultimul stat ce a
transpus Decizia-cadru a fost Italia, la data de 22 aprilie 2005 9. Statele membre ce au transpus
decizia cu depășirea termenului prevăzut în acest sens au continuat să aplice instrumentele
juridice în vigoare privind extrădarea și pentru cererile primite sau trimise după 1 ianuarie
2004 până în momentul implementării în dreptul național a dispozițiilor privind mandatul
european de arestare. Așadar, mandatul european de arestare se aplică în toate statele membre
ale Uniunii Europene sub rezerva transpunerii deciziei-cadru în dreptul lor naţional.

În România, Decizia-cadru a fost transpusă prin Titlul III din Legea 302/2004. Articolul
108 alin. 1 din Lege curpinde norme tranzitorii care stabilesc că dispozițiile privind mandatul
european de arestare au a se aplica doar mandatelor primite de autoritățile române ulterior
intrării în vigoare a legii, chiar dacă se referă la fapte anterioare acestei date.

Raportat la aplicarea în timp a Legii 302/2004, a fost invocată excepția

neconstituționalității dispozițiilor art. 108 motivându-seposibila apariţie a unor diferenţieri şi
inegalităţi în aplicarea legii pentru cetăţenii români:în baza art. 108 din Legea nr. 302/2004,
cetăţenii români primesc un tratament juridic diferenţiat, în raport de o situaţie aleatorie,
respectiv momentul intrării în vigoare a unor prevederi din Legea nr. 302/2004, apreciindu-se
de asemenea că dispoziţiile legale criticate se aplică retroactiv, producând efecte şi asupra
unor fapte anterioare intrării lor în vigoare. Cu privire la aceste aspecte de
neconstituționalitate invocate, Curtea Constituțională a apreciat că art. 108 alin. (1) din Legea
nr. 302/2004 nu creează niciun privilegiu sau discriminare, instituind acelaşi regim juridic
pentru persoane aflate în situaţii identice (cu privire la care s-au emis mandate europene de
arestare şi predare după intrarea în vigoare a titlului III al Legii nr. 302/2004), în acord cu
prevederile constituţionale referitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, respectiv cu cele
potrivit cărora "Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi"10.

Tot în ceea ce privește aplicarea în timp a dispozițiilor privind mandatul european de

arestare, s-a apreciat11 că fapele pentru care au fost emise mandate europene de arestare pot fi
anterioare intervenției noilor reglementări fără a conferi normei criticate caracter retroactiv
întrucât aceasta vizează acte și raporturi de drept procesual, domeniu în care noua lege este de
imediată aplicare.

Prin Legea 222/2008 a fost modificat art. 108 alin. 1 din Legea 302/2004, punându-se
astfel capăt disputei referitoare la aplicabilitatea dispozițiilor privind mandatul european de
arestare pentru mandatele emise anterior datei aderării României la Uniunea Europeană, dar
transmise autorităților judiciare române după această dată. Modificările aduse concordă cu
practica judiciară12 unde s-a statuat că este lipsit de importanță aspectul potrivit căruia
mandatul european de arestare a fost emis de autoritățile competente din statul solicitant la o
8
În ciuda adoptării de către Regatul Unit al Marii Britanii a unei legi de transpunere, punerea în practică
efectivă a mandatului de arestare european a implicat, pentru acest stat membru, un act legislativ care extinde
în mod expres această procedură la fiecare din statele membre în măsură să emită şi să execute mandatele
europene de arestare.
9
G. Tudor, M. Constantinescu, op. cit., p 23.
10
Decizia 445/2007 a Curții Constituționale
11
G. Tudor, M. Constantinescu, op. cit., p. 24
12
I.C.C.J. Secția Penală, decizia 1517/2007

7
dată la care România nu era membră a Uniunii Europene, iar faptul că mandatul a fost
transmis spre executare după data de 1 ianuarie 2007, moment la care România a aderat la
Uniunea Europeană face aplicabile dispozițiile din Titlul III din Legea 302/2004.

Prin decizia I.C.C.J. anterior indicată, ce soluționează un recurs în interesul legii,

instanța supremă stabilește: „Sintagma ”care se emit ulterior intrării sale în vigoare„ din
conținutul acestui text de lege se referă la mandatele europene de arestare emise de
autoritățile române după data de 1 ianuarie 2007, iar nu de cele emise de autoritățile străine și
transmise României spre executare. În consecință, cererile de executare a mandatelor
europene de arestare emise de autoritățile competente ale unui stat membru solicitant și
transmise spre executare autorităților judiciare române sunt admisibile”.

Aplicarea dispozițiilor privind mandatul european de arestare este de asemena

condiționată, pe lânga condiția transpunerii Decizie-cadru în legislația națională, de dreptul
statelor membre de a declara, în temeiul art. 32 din Decizia-cadru, că înțeleg să continua a
examina în conformitate cu sistemul de extrădare aplicabil până la 1 ianuarie 2004, cererile
referitoare la fapte săvârșite înaintea unei date indicate de acesta. Această declarație urmează
a fi publicată în Jurnalul Oficial al Comunității Europene și poate fi retrasă în orice moment.

Elementul determinant în stabilirea regimului aplicabil este data introducerii cererii de

extrădare sau predare, iar nu data la care a fost comisă fapta de natură penală ce face obiectul
mandatului european de arestare. Contrar acestei opinii majoritare, Franța, Italia și Austria
și-au exercitat dreptul de a face declarații: Franța va continua să examineze, în conformitate
cu sistemul de extrădare aplicabil până la data de 1 ianuarie 2004, cererile privind faptele
săvârșite până la 1 noiembrie 1993, data intrării în vigoare a Tratatului privind Uniunea
Europeană semnat la Maastricht, Italia și Austria vor continua să examineze în conformitate
cu dispozițiile în vigoare în materia extrădării toate cererile privind faptele săvârșite până la
data intrării în vigoare a deciziei cadru.

Pe de altă parte, Cehia, Luxemburg și Slovenia, deși nu au făcut declarații la adoptarea

deciziei-cadru, au limitat aplicarea dispozițiilor privind mandatul european de arestare până la
o anumită dată (Luxemburg și Slovenia – 7 august 2002, Cehia – 1 noiembrie 2004). Spre
deosebire de Franța, Italia, Austria și Slovenia care au în vedere termenul stabilt doar în
situația în care sunt state de executare, Luxemburg și Cehia au în vedere acest termen și
atunci când sunt state emitente, riscând astfel ca cererile de extrădare trimise să fie respinse
de alte state membre, ca urmare a neconformității cu dispozițiile deciziei-cadru13.

În practica judiciară14 s-a statuat că, în situația în care, anterior datei de 1 ianuarie 2004,
un stat membru primește o cerere de extrădare pe care o respinge, iar ulterior acestei date
același stat primește o cerere de predare de la autoritățile judiciare al aceluiași stat solicitant,
referitoare la același caz, executarea unui mandat european de arestare nu poate fi respinsă în
considerarea fapului că o cerere de extrădare a fost anterior respinsă.

13
G. Tudor, M. Constantinescu, op.cit., p.27
14
Curtea de Casație belgiană, hotărârea din 13 aprilie 2004 în cauza Garcia-Moreno

8
 4. Aspecte constituționale privind mandatul european de arestare

Decizia-cadru privind mandatul european de arestare a ridicat statelor membre ale

Uniunii Europene o serie de probleme de constituționalitate în procesul de transpunere a
acesteia în dreptul intern și ulterior transpunerii, sub cel puțin trei aspecte: predarea propriilor
cetățeni, drepturile și garanțiilor procesuale și dubla incriminare.

Prodarea propriilor cetățeni

Ca o consecință directă a faptului că extrădarea reprezintă un act de suveranitate al

statului, numeroare sisteme constituționale, inclusiv dintre statele membre la Uniunii
Europene, păstrează regula neextrădării propiilor cetățeni, deși aceasta constituie unul dintre
obstacolele majore în calea unei cooperări eficiente între state în materie penală. Această
interdicție reprezintă o tradiție constituțională în țările de drept continental15.

Cooperarea între statele membre Uniunii Europene se bazează pe încredere reciprocă,

sens în care prezumția ce stătea la baza regulii neextrădării propiilor cetățeni nu mai subzistă.
Cu toate acestea, având în vedere că Decizia-cadru privind mandatul european de arestare nu
reglementează printre motivele obligatorii sau cele facultative de neexecutare a unui mandat
european de arestare cetățenia persoanei urmărite, majoritatea statelor membre au fost nevoite
ca anterior transpunerii în dreptul intern a acestei decizii să își revizuiască Constituția care
interzicea extrădarea propiilor cetățeni.

Polonia a păstrat dispozițiile din Constituție privind interdicția extrădării propriilor

cetățeni, mizând pe argumentul că procedura de predare în baza unui mandat european de
arestare ar avea o natură juridică diferită de procedura de extrădare, omițând faptul că atât
extrădarea clasică, cât și predarea în baza unui mandat european de arestare au aceleași efecte
finale cu privire la persoană. Decizia Curții Constituționale din Polonia din 27 aprilie 2005 a
statuat însă că ”art. 607 parag. 1 Cod procedură penală care permite predarea unui cetățean
polonez către un alt stat membru al UE în baza unui mandat european de arestare încalcă art.
55 alin. 1 din Constituție”16.

Și la nivelul Constituției României din 1991 în art. 19 alin. 1 a fost reglementată

interdicția absolută a extrădării propriilor cetățeni. În largul proces de integrare europeană s-a
impus revizuirea Constituției României și sub acest aspect: neextrădarea propiilor cetățeni
rămâne regula constituțională, iar după revizuirea din octombrie 2013 a fost introdus alin. 2
care stabilește condițiile în care, ca excepție de la regulă, cetățenii români pot fi extrădați din
România. Deși Constituția a fost revizuită în vederea facilitării aplicării mandatului european
de arestare în cazul în care autorităților judiciare române de executare li se solicită predarea
unor cetățeni români, această modificare 17 nu răspunde adecvat obiectivelor Uniunii
Europene, căci este permisă extrădarea cetățenilor români dacă sunt întrunite trei condiții
15
F. R. Radu, op. cit., p. 228
16
Ibidem, p. 229
17
Art. 19 alin. 1 și alin. 2 din Constituția României republicată prevăd:
(1) Cetățeanul român nu poate fi extrădat sau expluzat din România

9
cumulative: existența unei convenții care să permită extrădarea propriilor cetățeni,
îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege și existența reciprocității în ceea ce privește
extrădarea propriilor cetățeni, adică și legea statului solicitant să permită extrădarea propriilor
cetățeni.

În aceste condiții remarcăm că legiuitorul nu a observat că mandatul european de

arestare nu este instituit printr-o convenție internațională, ci printr-o Decizie-cadru a
consiliului. Sub acest aspect avea să se invoce excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 87 și art. 88 din Legea 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie
penală. Într-o cauză a Curții de Apel Cluj privind predarea cetățeanului român V.N.P., a fost
invocată excepția de neconstituționalitate a întregului Titlu III din Legea 302/2004, titlu ce
transpune în dreptul intern Decizia-cadru privind mandatul european de arestare. În motivarea
excepției de neconstituționalitate autorul excepției susținea că prevederile anterior indicate
sunt incompatibile cu dispozițiile art. 1 parag. 3 din Decizia-cadru referitoare la faptul că
legea română nu preia prevederile care garantează aplicarea regulilor Tratatului privind
Uniunea Europeană referitoare la respectarea drepturilor și principiilor juridice fundamentale
și pe care de consecință a dispozițiilor constituționale ale art. 11 18, art. 1919, art. 20 alin. 220,
art. 21 alin. 3, referitoare la drepul la un proces echitabil, raportat la art. 6 din Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Prin decizia nr. 1127/2007
Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate constatând că prin decizii
anterioare21 a respins ca neîntemeiate excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 89,
art. 90, art. 79 alin. 1 lit. c, art. 88 ind. 1 din Legea 302/2004. În motivarea deciziei, curtea
reiterează: ”autoritatea judecătorească a statului membru în care persoana a fost arestată poate
hotărî predarea acesteia, dar nu poate să se pronunțe cu privire la temeinicia măsurii
preventive sau a hotărârii judecătorești pronunțate în statul solicitant. Contestarea temeiniciei
acesteia se va face în statul în care s-a emis hotărârea respectivă, unde persoana solicitată va
beneficia de toate garanțiile procesuale existente. Așa fiind, judecătorul român hotărăște
asupra arestării persoanei solicitate în temeiul legii, numai după ce a verificat, în prealabil,
dacă au fost respectate condițiile necesare referitoare la emiterea mandatului, și nicidecum nu
se pronunță cu privire la temeinicia urmăririi sau condamnării dispuse de autoritatea străină
ori asupra oportunității arestării. În caz contrar, s-ar aduce atingere principiului referitor la
recunoașterea reciprocă a hotărârilor penale. Totodată, este de semnalat că nu poate fi pus
semnul legalității între privarea de libertate dispusă ca urmare a emiterii unui mandat
european de arestare și cea dispusă ca urmare a emiterii unui mandat de arestare preventivă
emis de judecătorul român în condițiile Codului de procedură penală. De asemenea, măsura
arestării provizorii dispusă în vederea predării către un stat membru al Uniunii Europene
constituie o măsură privativă de libertate temporară în acord cu art. 23 alin. 2 din Constituția
României, care satisface pe deplin exigențele constituționale prevăzute de art. 21, partea
având la îndemână toate garanțiile procesuale specifice unui proces echitabil, sens în care

(2) Prin derogare de la prevederile alin. 1 cetățenii români pot fi extrădați în baza convențiilor
internaționale la care România este parte, în condițiile legii și pe bază de reciprocitate.
18
Referitoare la dreptul internațional și dreptul intern
19
Referitoare la extrădare și expulzare
20
Referitoare la prioritatea reglementărlor internaționale
21
Decizia 583/2007, Decizia 419/2007, Decizia 400/2007 ale Curții Constituționale

10
poate invoca unul dintre motivele de refuz la executării, are dreptul de a fi informat cu privire
la conținutul mandatului european de arestare, are dreptul de a fi audiat și asistat de un
aparător ales sau numit din oficiu, are dreptul la un interpret dacă nu înțelege ori nu vorbește
limba română și are posibilitatea de a formula recurs împotriva hotărârii referitoare la
arestare”.

Dubla incriminare

O altă problemă a mandatului european o constituie renunțarea la regula dublei

incriminări pentru o serie de infracțiuni grave, apreciindu-se că ar fi încălcat principiul
legalității incriminării. Dubla incriminare reprezenta regula în materia extrădării, regulă ce nu
cunoștea excepție. Această condiție care stabilește că pentru a se acorda extrădarea este
necesar ca fapta săvârșită de persoana extrădabilă să fie prevăzută ca infracțiune atât în legea
statului solicitant, cât și în legea statului solicitat, concretizează principiul de bază al
dreptului penal nula poena sine lege.

Principiul recunoașterii și al încrederii reciproce ce stă la baza Deciziei-cadru privind

mandatul european de arestare, dar și necesitatea înlăturării unuia dintre obstacolele majore
din calea cooperării internaționale în materie penală este, alături de neextrădarea propriilor
cetățeni, regula dublei incriminări, în contextul în care nici măcar la nivelul UE nu există o
reglementare unică în materie penală, i-a determinat pe cei ce au elaborat Decizia-cadru să
aibă în vedere înlăturarea acestei condiții.

Numeroase Constituții ale statelor membre UE conțin dispoziții în aplicarea

principiului nula poena sine lege22. La fel este și cazul Constituției României – art. 23 alin.
12.

În ceea ce privește această critică se impune a se menționa că în ceea ce privește

conformitatea art. 2 alin. 2 din Decizia-cadru cu principiul legalității, precum și cu principiul
egalității și nediscriminării, la data de 3 mai 2007 Curtea de Justiție a Comunităților
Europene a pronunțat o decizie de referință prin care se statuează conformitatea Deciziei-
cadru privind mandatul european de arestare cu principiul nullum crimen, nula poena sine
lege.

În cauza C-303/05, o instanță belgiană a solicitat pronunțarea unei hotărâri în

interpretare preliminară cu privire la valabilitatea Deciziei-cadru 2002/584/JAI a Consiliului
privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre. Prin
acțiunea aflată pe rolul instanței belgiene se solicita anularea, în tot sau în parte, a legii de
transpunere a Deciziei-cadru, în particular a art. 3, art. 5 alin. 1 și 2 și art. 7. Advocaten voor
de Wereld a arătat ca Decizia-cadru nu este validă deoarece domeniul ei de reglementare
trebuie să facă obiectul unei convenții, devreme ce, potrivit art. 34 alin. 2 TUE, Decizii-cadru
pot fi adopate ”în scopul apropierii legislațiilor statelor membre”, ceea ce nu ar fi cazul în
situația de față. Advocaten voor de Wereld a arătat că art. 5 alin. 2 din legea belgiană care
transpune art. 2 alin. 2 din Decizia-cadru, încalcă principiile egalității și nediscriminării,
întrucât derogarea de la regula dublei incriminări nu are justificare obiectivă și rezonabilă. S-
22
F. R. Radu, op. cit., p. 237

11
a susținut de asemenea că legea belgiană de transpunere a Deciziei-cadru încalcă principiul
legalității, deoarece lista respectivă nu conține infracțiuni cu un conținut suficient de clar și
precis, ci doar categorii vagi de comportamente interzise. Astfel, autoritatea judiciară de
executare nu ar avea suficiente informații pentru a stabili dacă o anume infracțiune se
regăsește sau nu în cele 32 infracțiuni generice. Prin urmare, s-ar ajunge la o practică
neunitară a diferitelor autorități judiciare competente să execute mandatul european de
arestare. Considerând că legea belgiană este consecința directă a Deciziei-cadru, reclamantul
a invocat aceleași motive împotriva Deciziei-cadru. În motivarea sa, diferitele moduri de
interpretare a instanțelor cu privire la validitatea măsurilor comunitare și a legislației
subsecvente sunt de natură să afecteze unitatea ordinii juridice comunitare și principiul
general al siguranței juridice. Prin urmare, instanța belgiană a adresat CJCE următoarele
întrebări preliminare: ” 1. Este Decizia-cadru compatibilă cu art. 34 alin. 2 TUE? 2. Este art.
2 alin. 2 din Decizia-cadru, în ceea ce privește eliminarea verificării îndeplinirii condiției
dublei incriminări, conform cu dispozițiile art. 6 alin. 2 TUE și, cu precădere, cu principiul
legalității în procedurile penale, garantat de aceste dispoziții, și cu principiul egalității și
nediscriminării?”.

CJCE a reiterat că recunoașterea reciprocă a hotărârilor presupune și armonizarea

legislațiilor statelor membre în domeniul cooperării judiciare în materie penală, în special cu
privire la regulile privind condițiile, procedurile și efectele predării între autorități judiciare.
Acesta este și scopul acestei Decizii-cadru, care, între altele, reglementează o listă de
infracțiuni (art. 2 alin. 2) pentru care nu se mai cere verificarea îndeplinirii condiției dublei
incriminări, motive obligatorii și opționale de neexecutare (art. 3), conținutul și formularul
mandatului european de arestare (art. 8) procedura de transmitere (art. 9 și 10), garanțiile
minime care trebuie acordate persoanei arestate (art. 11-14), termenele și procedurile de
executare a mandatului (art. 17) și termenele pentru predarea persoanei (art. 23). Curtea a
statuat că Decizia-cadru este bazată pe art. 31 alin. 1 lit. a și b TUE, care prevede că acțiunea
comună privind cooperarea judiciară în materie penală urmărește facilitarea și accelerarea
cooperării judiciare în procedurile de executare a hotărârilor și de extrădare între statele
membre. De asemenea, CJCE a arătat că nu există niciun argument care să justifice că decizii
cadru pentru apropierea legislațiilor penale ale statelor membre pot fi adoptate numai în baza
art. 31 alin. 1 lit. e TUE, respectiv cu privire la regulile privind elementele constitutive ale
infracțiunilor și pedepselor aplicabile. Prin urmare, CJCE a concluzionat că decizia cadru nu
contravine dispozițiilor art. 34 alin. 2 TUE.

În ceea ce privește cea de-a doua întrebare preliminară adresată CJCE referitoare la
conformitatea cu principiul legalității incriminării și a pedepselor, CJCE a statuat că chiar și
în situația în care statele membre ar reproduce cuvânt cu cuvânt lista celor 32 de categorii de
infracțiuni pentru care nu se mai cere verificarea îndeplinirii condiției dublei incriminări,
prevăzută la art. 2 alin. 2 din Decizia-cadrul, definiția acestora este dată de legea statului
emitent. Decizia-cadru nu urmărește să armonizeze infracțiunile respective, în ceea ce
privește elementele constitutive sau pedepsele aferente. Prin urmare, în timp ce art. 2 alin. 2
din Decizia-cadru elimină verificarea dublei incriminări pentru cele 32 de categorii de
infracțiuni, rămâne ca definirea infracțiunilor respective și pedepsele aplicabile să fie

12
guvernate de legea statului membru emitent care, după cum reiese din art. 1 alin. 3 din
aceeași Decizie, trebuie să respecte drepturile fundamentale și principiile fundamentale
consacrate în art. 6 TUE, deci inclusiv principiul legalității incriminării și a pedepselor.
Aceste argumentări avute în vedere de CJCE au determinat pronunțarea unei decizii ce
stabilește că Decizia-cadrul 2002/584/JAI nu este contrară principiului legalității.

În dreptul intern, dispozițiile initiale ale Legii 302/20047 care transpuneau art. 2 din
Decizia-cadru privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele
membre, nu numai că eliminau verificarea dublei incriminări pentru cele 32 de categorii de
infracțiuni prevăzute la art. 2 alin. 2 din Decizie, ci mai mult, dispozițiile art. 85 alin. 2 din
Legea 302/2004 (varianta2004)23 ce transpuneau art. 2 alin. 4 din Decizie lăsau judecătorului
posibilitatea de a aprecia, pentru alte fapte decât cele incluse pe lista celor 32 de categorii de
infracțiuni, refuzul executări unui mandat european de arestare pe motivul neîndeplinirii
condiției dublei incriminări.

Apreciem că textul inițial, deși în deplină concordanță cu art. 2 alin. 4 din Decizia-
24
cadru , este de natură a aduce atingere principiului legalității consacrat de legislația română,
precum ți principiul siguranței juridice prin lăsarea la aprecierea judecătorului impunerea
condiției dublei incriminări. În raport de aceste aspect, prin Legea 222/2008 pentru
modificarea și completarea Legii 302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală,
art. 85 alin. 2 a fost modificat astfel: ”Pentru alte fapte decât cele prevăzute la alin. 1,
predarea este subordonată condiției ca faptele care motivează emiterea mandatului european
să constituie infracțiune potrivit legii române”.

În cele ce urmează, întelegem să tratăm în mod distinct, o serie de probleme de drept

constituțional a statelor membre ale Uniunii Europene, în raport de dispozițiile Deciziei-
cadrul privind mandatul european de arestare.

 Polonia

Astfel cum anterior indicam, relația dintre mandatul european de

arestare și modalitatea de transpunere a Deciziei-cadru pe de-o parte și restricțiile
constituționale în materie de extrădare pe de altă parte a fost analizată de instanța
constituțională poloneză.
Tribunalul constituțional polonez a analizat compatibilitatea art. 607 (1) din Codul de
procedură penală polonez ce transpune dispoziții privind mandatul european de arestare și art.
55 alin. 1 din Constituția poloneză, dispoziții constituționale ce interzic extrădarea cetățenilor

23
Art. 85 alin. 2 din Legea 302/2004 varianta inițială: ”Pentru alte fapte decât cele prevăzute la alin. 1,
predarea poate fi subordonată condiției ca faptele care motivează emiterea mandatului european să constituie
infracțiune potrivit legii române, independent de elementele constitutive sau de încadrarea juridică a
acesteia„
24
Art. 2 alin. 4 din Decizia-cadru: ”Pentru alte infracțiuni decât cele prevăzute la alin. 2, predarea poate fi
subordonată condiției ca faptele pentru care a fost emis mandatul european de arestare să constituie o
infracțiune în conformitate cu dreptul statului membru de executare, oricare ar fi elementele constitutive sau
calificarea acesteia.

13
polonezi. Curtea a interpretat prevederile constituționale ca fiind un drept al cetățenilor
polonezi de a fi judecați de către o instanță națională. Prezumția este una absolută, iar
predarea unui cetățean polonez către un alt stat în baza mandatului european de arestare
constituie o încălcare a prevederilor constituționale; cu toate acestea, Curtea constituțională
poloneză nu a lipsit de efecte dispozițiile Codului de procedură penală cu referire la mandatul
european de arestare, extinzându-le valabilitatea pentru o perioadă de 18 luni, pentru găsirea
unei soluții legislative corespunzătoare25.
Așadar, prin pronunțarea aceste decizii, Curtea Constituțională poloneză a reafirmat
obligația constituțională a Poloniei de a se conforma dreptului internațional și în secundar a
reafirmat importanța mandatului european de arestare în asigurarea securității în cadrul
Uniunii Europene. Ca efect al acestei decizii, începând cu data de 7 noiembrie, au fost aduse
amendamentele necesare în vederea aplicării dispozițiilor mandatului european de arestare în
concordanță cu dispozițiile constituționale ale Poloniei, sens în care, Polonia și-a predat
resortisanții cu condiția ca infracțiunea pentru care se solicită predarea să fi fost comisă în
afara Poloniei și să fie considerată infracțiune în legislația poloneză, în baza principiului
dublei incriminări.

 Germania

În Germania, legea de transpunere a fost supusă unui control de

constituționalitate într-o cauză despre un mandat european de arestare emis de autoritățile
spaniole pe numele unui cetățean având atât cetățenie siriană, cât și cetățenie germană.
Această persoană fusese trimisă în judecată în Spania pentru apartenență la grupul Al-
Quaeda. Persoana în cauză a atacat decizia de predare la Curtea Constituțională germană
învocând lipsa legitimității democratice a Deciziei-cadru privind mandatul european de
arestare, dar și a legislației naționale de transpunere. De asemenea, s-a invocat faptul că
lipsirea de efecte a regulii dublei incriminări implică aplicarea legii unui stat străin în ordinea
juridică națională și că dreptul persoanei solicitate la exercitarea controlului judiciar asupra
deciziei a fost încălcat.
Curtea Constituțională a statuat că Decizia-cadru nu încalcă prevederile
constituționale însă, în schimb, legea națională ce transpune dispozițiile privind mandatul
european de arestare din Decizia-cadru nu respectă aceste prevederi deoarece nu a transpus
toate garanțiile incluse în prevederile actului legislativ european în dreptul național. În acest
context, legea de transpunere a Deciziei-cadru a fost declarată neconstituțională, persoana
solicitată nefiind predată.
În soluționarea acestei excepții de neconstituționalitate, instanța germană și-a
întemeiat analiza pe principiile legitimității, teritorialității și protejării propriilor cetățeni și a
drepturilor fundamentale. S-a susținut că există o legătură specială între cetățeni și stat, ceea
ce motivează o așteptare legitimă a cetățenilor de a fi protejați de către statul a cărei cetățenie
o dețin. Curtea a examinat chestiunea extrădării propriilor cetățeni în legislația germană,
legislație ce conferea posibilitatea extrădării propriilor cetățeni către un stat membru al
Uniunii Europene sau către o curte internațională penală atâta timp cât preverile

25
N. Neagu, Cooperare judiciară înternațională în materie penală, Editura Universul Juridic, București, 2012, p.
72

14
constituționale sunt respectate. Aceasta a statuat că transpunerea Deciziei-cadru în legislația
națională germană omite a anvizaja încrederea ridicată a cetățenilor germani în ordinea
juridică națională prin neimplementarea în legislația internă a motivelor de refuz bazate pe
principiul teritorialității prevăzute în art. 4 alin. 7 din Decizia-cadru.
Cooperarea judiciară internațională presupune o recunoaștere reciprocă limitată ce nu
vizează armonizarea legislațiilor naționale ale statelor membre ale Uniunii Europene;
cooperarea judiciară în materie penală poate fi privită ca fiind un mijloc de prezervare a
identității naționale și a statului de drept26.
Totodată, Curtea a respins caracterul automat al principiului recunoașterii reciproce
introdus la nivel european, afirmând importanța vitală a menținerii garanțiilor constituționale
naționale și a drepturilor fundamentale, chiar și în domenii în care statul german și-a asumat
obligații în virtutea dreptului Uniunii Europene, fiind astfel în contrast flagrant cu decizia
CJUE27 unde se afirmă obligația cooperării loiale și a interpretării dreptului național în
conformitate cu instrumentele juridice europene. Curtea a stabilit că se impune ca în fiecare
caz în parte să se analizeze dacă drepturile findamentale ala suspectului sau inculpatului sunt
respectate.
Hotărârea Curții Constituționale germane din 18 iulie 2005 a împiedicat predarea
cetățenilor germani, dar nu și extrădarea resortisanților străini, până la intrarea în vigoare la 2
august 2006 a noii legi28.

 Cipru

Ca și în cazul statelor anterior prezentate, legea fundamentală

cipriotă interzicea extrădarea cetățenilor ciprioți către orice alt stat. Astfel, Curtea Supremă a
Republicii Cipru a confirmat hotărârea unei instanțe teritoriale, care fusese atacată de
procuror și care arăta că arestarea unui cetățean cipriot și predarea acestuia către autoritățile
solicitante al Regatului Unit, în temeiul unui mandat european de arestare, nu pot fi
executate, întrucât actul legislativ național care transpune decizia-cadru în ordinea juridică
națională este neconstituțională.
Criticile susținute de procuror în cadrul căii de atac constau în aceea că, procedura
prevăzută de mandatul european de arestare nu este identică cu procedura de extrădare și că,
în orice caz, principiul supremației dreptului comunitar asupra legislației naționale a statelor
membre ar trebui să se aplice mutatis mutandis și în privința legislației Uniunii Europene.
Curtea însă a motivat că, deși natura mandatului eurpean de arestare a fost discutată în
principal prin trimiteri la hotărârea Curții Supreme poloneze în materie, Curtea a hotărât că,
indiferent da natura sa și indiferent dacă determină extrădarea sau nu, nu există un temei
juridic adecvat în cadrul Constituției care să justifice arestarea unui cetățean cipriot în scopul
predării acetuia către autoritățile judiciare competente ale unui alt stat membru, pe baza
mandatului european de arestare. Motivele care justifică arestarea unei persoane sunt
enumerate exhaustiv în cadrul Constituției și niciunul dintre acestea nu poate fi interpretat ca
permițând arestarea și predarea cetățenilor ciprioți către un alt stat membru. Ca urmare,

26
N. Neagu, op.cit., p. 71
27
Cauza C-105/03 Pupino
28
N. Neagu, op.cit., p.72

15
Curtea nu a putut interpreta legislația națională ca fiind în conformitate cu dreptul Uniunii
Europene29.
De asemenea din motivarea Curții reiese și faptul că deciziile-cadru adoptate în
temeiul art. 34 TUE (varianta anterioară revizuirii prin Tratatul de la Lisabona) nu au efect
direct ci produc efecte directe doar în măsura transpunerii ”prin procedurile legitime
adecvate existente în fiecare stat membru”. S-a apreciat astfel că la nivelul legislației cipriote
acest lucru nu a fost făcut întrucât dispozițiișe legislației relevante de transpunere a Deciziei-
cadru încalcă Constituția, iar aceste Decizii-cadru nu primează asupra Constituției.
Urmare a acestei decizii a Curții Supreme cipriote, în vederea îndeplinirii obligațiilor
asumate de către Republica Cipru prin Tratatul privind Uniunea Europeană, guvernul a
înaintat Camerei Reprezentanților o propunere de modificare a Constituției căci în lipsa
modificărilor autoritățile cipriote competente nu au putut executa niciun mandat european de
arestare împotriva cetățenilor ciprioți.
Modificarea Constituției cipriote a intrat în vigoare la 28 iulie 2006; cu toate acestea,
noul art. 11 astfel cum a fost modificat introduce o limită temporală pentru predarea
cetățenilor ciprioți, deoarece aceasta nu este posibilă decât pentru acte comise după data
aderării Ciprului la Uniune, respectiv 1 mai 2004. Așadar, spre deosebire de majoritatea
statelor membre, limita se raportează la actul efectiv comis, iar nu la momentul emiterii
mandatului european de arestare.

 Cehia

Un caz similat a fost înaintat și Curții Constituționale a Cehiei, Curtea urmând a se

pronunța cu privire la compatibilitatea legislației de transpunere a Deciziei-cadru privind
mandatul european de arestare și a Cartei cehe privind drepturile și libertățile fundamentale 30.
Spre deosebire de Constituțiile anterior prezentate, Carta nu prevede dispoziții explicite care
să interzică extrădarea propriilor cetățeni, dar garantează dreptul fiecărui cetățean să intre
liber în țară și dreptul cetățenilor de a nu fi forțați să părăsească țara.

Curtea a susținut că presupunerea că adoptarea în legislația națională a dispozițiilor

privind mandatul european de arestare ar întrerupe legătura permanentă ce există între stat și
proprii săi cetățeni este eronată, deoarece un cetățean predat unui alt stat membru în vederea
efecturării urmăririi penale sau judecății rămâne, chiar și pe durata procedurilor desfășurate
în statul străin, su protecția statului ceh. În motivare, Curtea a făcut referire și la cauza
Pupino, afirmănd că există un principiu constituțional potrivit căruia prevederile naționale
trebuie interpretate, în măsura posibilităților, în conformitate cu prevederile europene în
materie. Totuși, principiul constituțional european este limitat de posibilele implicații al
prevederilor constituționale naționale.

Toate aceste cazuri anterior prezentate subliniază problemele constituționale invocate

la nivel național datorită aplicării principiului recunoașterii reciproce în materie penală.
Așadar, fundamentul statelor membre îl reprezintă legătura specială care există între cetățeni
29
N. Neagu, op. cit., p.73
30
Cauza C-303/05, Advocaten voor de Wereld

16
și statul de origine, dar și protecția care trebuie acordată acestora de către stat. Aceasta poate
explica disponibilitatea Curților constituționale, deși ținute de principiul cooperării loiale și
interpretării conforme cu dreptul Uniunii Europene, de a declara ca neconstituționale
prevederile referitoare la predarea propriilor cetățeni.

5. Probleme constituționale în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene-

Advocaten voor de Wereld

Prim caz, și apreciem noi a fi și cel mai relevant, în care CJUE a fost chemată să se
pronunța asupra Deciziei-cadru privind mandatul european de arestare a fost într-o chestiune
preliminară invocată de Curtea Constituțională belgiană. Intrebarea ridicată Curții privea
analiza validității prevederilor referitoare la mandatul european de arestare și a fost adresată
Curții în cadrul unei cauze la nivel național ce viza anularea legii naționale de transpunere a
Deciziei-cadru, pentru următoarele 3 considerente:
a. S-a afirmat că legislația europeană în materia mandatului european de arestare ar fi
trebuit adoptată pe baza unei Convenții, iar nu a unei Decizii-cadru deoarece deciziile
sunt adoptate în vederea armonizării legislațiilor naționale, iar domeniile de
armonizare sunt expres prevăzute și nu includ referințe exprese la predarea unei
persoane către un alt stat membru.
b. Anularea s-a cerut pe motivul că prevederile naționale care implementează decizia-
cadru, prin renunțarea la principiul dublei incriminări pentru anumite categorii de
infracțiuni, încalcă principiul egalității și nediscriminării deoarece fac diferența, fără o
motivație obiectivă și rezonabilă, între infracțiuni pentru care dubla incriminare
constituie o condiție pentru predare.
c. De asemenea s-a argumentat că legislația de transpunere încalcă principiul legalității,
deoarece prevede o listă de categorii vagi de infracțiuni pentru că nu este necesară
dubla incriminare, în loc să specifice infracțiuni având un conținut clar definit.

Motivarea Curții, în ceea ce privește primul dintre argumentele mai sus prezentate,
arată că Decizia-cadru are ca obiect înlocuirea sistemului multilateral de extrădare între
statele membre cu un sistem de predare între autoritățile judiciare competente a persoanelor
condamnate sau urmărite penal, în scopul executării pedepselor sau efectuării urmăririi
penale, bazat pe principiul recunoașterii reciproce. Prevederile tratatelor constitutive nu
conțin nicio indicație cu privire la instrumentele juridice care trebuie folosite în acest scop.
Nu se face nicio distincție în ceea ce privește tipurile de acte care pot fi adoptate în funcție de
materia care face obiectul acțiunii comuneîn domeniul cooperării penale, și nici nu se
stabilește vreo ordine de prioritate între diferitele instrumente care sunt enumerate în această
dispoziție, astfel că nu este exclus ca, pentru reglementarea unei anumite materii, alegerea
între diferitele instrumente să aparțină Consiliului, sub rezerva limitelor impuse prin natura
instrumentului juridic ales.

17
 De asemenea, Curtea a arătat că mandatul european de arestare ar fi putut fi reglementat
și prin intermediul unei convenții însă în raport de instrumentul juridic ales, tine de puterea de
apreciere a Consiliului a instrumentului juridic, constatând astfel că Decizia-cadru nu a fost
adoptată cu încălcarea prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.

Cu privire la cel de-al doilea argument adus în fața Curții, acesta se subsumează
principiului legalității incriminării și a pedepsei. Potrivit Advocaten voor de Wereld, lista
cuprinzând categoriile de infracțiuni pentru care condiția dublei incriminări este eliminată,
atunci când statul membru emitent le pedepsește cu o pedeapsă privativă de libertate cu o
durată de cel puțin 3 ani este ”într-atât de neclară încât încalcă sau cel puțin poate încălca
principiul legalității în materie penală”31. Infracțiunile prevăzute în listă nu sunt însoțite de
definiția lor legală și vizează categorii foarte vag definite de comportamente nedorite.
Persoana privată de libertate prin punerea în executare a unui mandat european de arestare
fără verificarea dublei incriminări nu ar beneficia de garanția previzibilității legii penale,
garanție ce permite fiecărei persoane să știe la momentul săvărșirii faptei dacă aceasta
constituie sau nu o infracțiune.

Principiul legalității incriminării și a pedepsei face parte din principiile generale ale
dreptului aflate la baza tradițiilor constituționale ale statelor membre și în același timp a fost
consacrat prin art. 7 parag. 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale. Principiul presupune ca legea penală să definească în mod clar
infracțiunile și pedepsele acestora.

Conform art. 2 alin. 2 din Decizia-cadru, infracțiunile enumerate în această dispoziție

”în cazul în care sunt pedepsite în statul emitent cu o pedeapsă sau o măsură de sigranță
privative de libertate a căror durată maximă este de cel puțin trei ani, astfel cum sunt definite
acestea de dreptul statului emitent”, duc la predarea persoanei solicitate în temeiul
mandatului european de arestare, fără verificarea dublei incriminări a faptei.

Curtea apreciază că principiul legalității incriminării și a pedepsei nu este încălcat

întrucât dacă art. 2 alin. 2 din Decizia-cadru elimină verificarea dublei incriminări pentru
anumite categorii de infracțiuni, definirea acestora și a pedepselor aplicabile continuă să fie
reglementată de dreptul statului membru emitent care, astfel cum se prevede la art. 1 alin. 3
din aceeași decizie, trebuie să respecte drepturile fundamentale și principiile juridice
fundamentale. Rezultă așadar că art. 2 alin. 2 din Decizia-cadru, în măsura în care elimină
verificarea dublei incriminări pentru infracțiunile menționate în această dispoziție, nu este
lipsit de validitate ca urmare a unei încălcări a principiului legalității incriminării și a
pedepsei.

Prin cel de-al treilea argument adus în fața Curții, Advocaten voor de Wereld arată că
principiul egalității și al nediscriminării este încălcat de Decizia-cadru în măsura în care,
pentru infracțiunile care nu sunt prevăzute de art. 2 alin. 2 predarea poate fi supusă condiției
ca faptele pentru care a fost emis mandatul european de arestare să constituie infracțiune
conform dreptului statului membru de executare.

31
N. Neagu, op. cit., p.76

18
 Curtea arată că principiul egalității și al nediscriminării impune ca situații comparabile
să nu fie tratate în același fel, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat
în mod obiectiv. Prin urmare, chiar presupunând că situația persoanelor bănuite de comiterea
unor infracțiuni cuprinse în lista prevăzută la art. 2 alin. 2 din Decizia-cadru sau condamnate
pentru săvârșirea unor astfel de infracțiuni este comparabilă cu cea a persoanelor bănuite că
au comis sau au fost condamnate pentru comiterea altor infracțiuni decât cele enumerat în
Decizie, distincția constă în gravitatea atingerii aduse ordinii și siguranței publice.

6. Mandatul european de arestare și drepturile omului

Deși s-a susținut că nu există riscuri de încălcare a drepturilor omului în procedurile

de cooperare judiciară între statele membre ale Uniunii Europene, întrucât toate statele
membre sunt parte la Convenția europeană a drepturilor omului, un asemenea risc există 32
deoarece accesul la această Convenție este, în general limitat în materia extrădării.

S-a apreciat33 că ar pute fi afectat dreptul la libertate și la siguranță (art. 5 din

Convenție), dreptul la un proces echitabil ( art. 6 din Convenție) și dreptul la respectarea
vieții private și de familie (art. 8 din Convenție).

În ceea ce privește aplicabilitatea art. 5 din Convenția europeană a drepturilor omului,

este de remarcat în prealabil că acesta face vorbire la litera f) doar de expulzare și extrădare.
Propunerea Comisiei Europene privind Decizia-cadru privind mandatul european de arestare
menționa clar că procedura de predare în baza unui mandat european de arestare trebuie
asimilată celei de extrădare la care se referă art. 5 din Convenția europeană a drepturilor
omului. O asmenea abordare a fost considerată de doctrină 34 ca fiind corectă căci această
procedură nu face decât să elimine formalitățile extrădării și să predea persoana solicitată.
Atât procedura de extrădare, cât și procedura de predare în baza unui mandat european de
arestare au aceleași efecte, astfel încât este firesc ca mandatul european de arestare să fie
tratat ca extrădare.

Pe de altă parte, în textul Deciziei-cadru nu se face această distincție terminologică și

cum această decizie, spre deosebire de convenții, nu este însoțită de un raport explicativ,
acest aspect trebuie să facă obiectul practicii judiciare din statele membre și eventual, a
Convenției europene a drepturilor omului.

Art. 5 parag. 1 lit. f din Convenția europeană a drepturilor omului prevede că detenția
unei persoane în vederea extrădării să fie legală. Totuși, competența Curții este limitată la
examinarea existenței unei baze legale pentru detenție și dacă decizia de arestare în vederea
extrădării ar putea sau nu să fie considerată ca arbitrară în lumina circumstanțelor cauzei 35.

32
F. R. Radu, op. cit., p. 241
33
Ibidem, p. 241
34
Ibidem, p.241
35
Bozano v. Franța, 18 decembrie 1986; Gonzales v. Spania, hotărâre în admisibilitate, 22 ianuarie 2002

19
Art. 5 parag. 1 lit. f nu impune ca arestarea în vederea extrădării să fie rezonabil necesară, de
exemplu pentru a preveni săvârșirea unei infracțiuni sau a preveni fuga; tot ceea ce se cere
este ca arestarea să fie dispusă în vederea extrădării sau expulzării36.

Pe de altă parte, parag. 2 al art. 5 din aceeași Convenție prevede garanții elementare că
orice persoană arestată trebuie să cunoască motivul pentru care a fost privată de libertate, și
pe cale de consecință, persoanei extrădabile trebuie să i se prezinte atât motivele de fapt cât și
cele de drept astfel încât să fie în măsură să atace în instanță legalitatea arestării37.

Dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convențiepresupune și în cazul

extrădării, ca și în cazul predării în baza unui mandat european de arestare, dreptul la
apărător, inclusiv asistență judiciară gratuită și dreptul la interpret.

Prin prisma art. 5 și art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 11 din
Decizia-cadru privind mandatul european de arestare poate fi considerat satsfăcător:”(1)
Atunci când o persoană căutată este arestată, autoritatea judiciară de executare competentă
informează această persoană, în conformitate cu dreptul intern, despre existența și conținutul
mandatului european de arestare, precum și despre posibilitatea care îi este oferită de a
consimță la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă. (2) O persoană căutată care este
arestată în scopul executării unui mandat european de arestare are dreptul de a fi asistată de
un avocat și de un interpret, în conformitate cu dreptul intern al statului membru de
eexecutare.” Așadar, textul nu prevede însă nicio dispoziție referitoare la exercitarea unei căi
de atac.

De asemenea, art 14 care permite audierea persoanei urmărite este conform cu art. 6
din Convenția europeană a drepturilor omului. Dat fiind faptul că Decizia-cadru nu se aplică
direct, devine esențial modul în care ea este transpusă în dreptul intern. În dreptul românesc,
prin modul în care a fost implementată Decizia-cadru, reglementând căile de atac și celelalte
drepturi acordate persoanei urmărite, se asigură deplin garanțiile privind respectarea
cerințelor Convenției europene a drepturilor omului și a Constituției României.

În cele ce urmează înțelegem să prezentăm două cauze recente ale CJUE, cauze ce
reflectă o viziune constantă a CJUE asupra interpretării Deciziei-cadru 2002/584/JAI dar și
cu privire la modul de aplicare a principiului recunoașterii reciproce a hotărârilor pronunțate
în statele membre UE.

În cauza Radu38, Curtea de Apel Constanța a solicitat CJUE interpretarea preliminară

a dispozițiilor Deciziei-cadru privind mandatul european de arestare și a art. 6 TUE și a
Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special a art. 6, 48 și 52 din aceasta.
Problema supusă interpretării viza posibilitatea statului de executare a mandatului de a
refuza cererea de predare a persoanei solicitate în vederea urmăririi penale, pe motivul
nerespectării Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a

36
Conka v. Belgia, 5 februarie 2002; Chahal v. Marea Britanie, 15 noiembrie 1996
37
Fox, Campbell și Hartley v. Marea Britanie, 30 august 1980
38
Cauza C-396/11 CJUE

20
Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și din cauza netranspunerii
totale sau parțiale a Deciziei-cadru de către statul membru emitent al mandatului.

Astfel, în cauza aflată pe rolul Curții de Apel Constanța, autoritatea judiciară română
de executare a fost sesizată cu patru mandate europene de arestare emise de autoritățile
judiciare germane referitoare la predarea numitului Radu, în vederea efectuării urmăririi
penale de Parchetele din Munster, Cobourg, Bielefeld și Verden (Germania), la 14 martie
2007, 16 martie 2007, 8 august 2007 și 26 februarie 2008, pentru fapte ce corespund
infracțiunii de tâlhărie prevăzute de art. 211 din vechiul Cod penal românesc. Persoana
solicitată nu a consimțit la predarea sa.

Curtea de Apel Constanța a dispus executarea a trei dintre cele patru mandate
europene, respingându-l pe al patrulea în temeiul art. 98 alin. 2 lit. b din Legea 302/2004
privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, având în vedere că persoana
căutată este judecată de Tribunalul Bacău pentru aceeași faptă care a motivat mandatul
european de arestare. Curtea de Apel Constanța a amânat predarea până la finalizarea
procedurii în această cauză în fața instanțelor române, menținând totodată măsura arestării
preventive luate împotriva persoanei solicitate pentru o durată de 30 de zile.

La data de 18 iunie 2009 ICCJ a casat decizia și a retrimis cauza spre rejudecare la
Curtea de Apel Constanța aplicând măsura oligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu.

Prin încheierea din 22 Februarie 2011, ca urmare a opoziției persoanei solicitate,

Curtea de Apel Constanța a sesizat CJUE cu 6 întrebări preliminare. Prin hotărârea
pronunțată la 29 ianuarie 2013, CJUE și- a reconfirmat jurisprudența anterioară 39în sensul că,
potrivit dispozițiilor Deciziei-cadru, statele membre nu pot să refuze executarea unui mandat
european de arestare decât în cazurile de neexecutare obligatorie prevăzute de art. 3 din
aceasta și în cazurile de neexecutare facultativă enumerate la art. 4 și 4 bis. De asemenea
Curtea a statuat că autoritatea judiciară de executare nu poate supune executarea unui mandat
european de arestare decât condițiilor definite la art. 5 din Decizia-cadru.

Curtea a precizat că, deși în temeiul art. 4 bis din Decizia-cadru, încălcarea dreptului
la apărare în cursul procesului care a condus la o condamnare penală în lipsă poate, în
anumite condiții, să constituie un motiv de neexecutare facultativă a unui mandat european de
arestare emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate, împrejurarea că
mandatul european de arestare ar fi emis în vederea urmăririi penale fără ca persoana căutată
să fi fost audiată de autoritățile judiciare emitente nu se numără printre motivele de
neexecutare.

În motivare, Curtea arată că ”respectarea art. 47 și 48 din Cartă nu impune ca o

autoritate judiciară a a unui stat membru să poată refuza executarea unui mandat european de
arestare emis în scopul efectuării urmăririi penale pentru motivul că persoaca căutată nu a
fost audiată de autoritățile judiciare emitente înaintea emiterii acestui mandat de arestare.
Trebuie să se constate că obligarea autorităților judiciare emitente de a audia persoana căutată
înainte de a emite mandatul european de arestare ar zădărnici în mod inevitabil însuși
39
Cauza C-388/08 Leymann și Pustovarov CJUE; Cauza C -216/09 Mantello CJUE

21
sistemul de predare prevăzut de Decizia-cadru 2002/584/JAI și, prin urmare, realizarea
spațiului de libertate, securitate și justiție, din moment ce, în special pentru a evita fuga
persoanei vizate, un astfel de mandat de arestare trebuie să beneficieze de un anumit efect de
surpriză”.

CJUE a decis că Decizia-cadru 2002/584/JAI privind mandatul european de arestare,

astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI trebuie interpretată în sensul că
autoritățile judiciare de executare nu pot refuza executarea unui mandat european de arestare
emis în scopul efectuării urmăririi penale pentru motivul că persoana căutată nu a fost audiată
în statul membru emitent anterior emiterii acestui mandat de arestare.

Mai mult decât atât, art. 4 bis introdus prin Decizia-cadru 2009/299/JAI de
consolidare a drepturilor procedurale ale persoanelor și de încurajare a aplicării principiului
recunoașterii reciproce cu privire la deciziile pronunțate în absența persoanei în cauză de la
proces nu era aplicabil deoarece Decizia-cadru nu a fost transpusă în dreptul național și
oricum se referă la persoane judecate și condamnate în lipsă, iar nu la persoane urmărite
penal în lipsă.

O altă cauză40 importantă este cea dată de CJUE la 26 februarie 2013, având ca obiect
o cerere de decizie preliminară formulată de Tribunalul Constitucional din Spania.

Cererea de interpretare preliminară privea interpretarea și, dacă este cazul, aprecierea
validității art. 4 bis alin. 1 din Decizia-cadru, și de asemenea s-a solicitat examinarea
problemei dacă un stat membru poate refuza predarea persoanei solicitate în baza mandatului
european de arestare invocând dispozițiile art. 53 din Carta drepturilor fundamentale ale
Uniunii Europene pentru un motiv întemeiat pe încălcarea drepturilor fundamentale ale
persoanei în cauză, garantate de Constituția națională.

Cererea a fost formulată într-o cauză privind executarea de către autoritățile spaniole a
unui mandat european de arestare emis de autoritățile italiene pentru executarea unei pedepse
privative de libertate pronunțate în lipsă la care persoana solicitată fusese condamnată.

În această cauză, CJUE a statuat art. 4 bis alin. 1 din Decizia-cadru trebuie interpretat
în sensul că se opune ca autoritatea judiciară executare, în cazurile menționate în această
dispoziție, să supună executarea unui mandat european de arestare emis în scopul executării
unei pedepse, condiției ca respectiva hotărâre de condamnare pronunțată în lipsă să poate fi
revizuită în statul emitent.

7. Transpunerea Deciziei-cadru privind mandatul european de arestare în dreptul

român

40
Cauza C-399/11 Stefano Melloni, CJUE

22
 Decizia-cadru privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între
statele membre ale Uniunii Europene a fost transpusă integral în Titlul III din Legea
302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală. Aflându-ne în
prezența unei Decizii-cadru,revine legiuitorului național să stabilească modalitatea de
transpunere, forma și mijloacele prin care trebuie atinse obiectivele instrumentului comunitar.
Astfel, desemnarea autorităților competent, a procedurii de emitere și executare a mandatului
european de arestare și a altor condiții sunt de competența fiecărui stat membru, cu obligația
de a respecta finalitatea Deciziei-cadru.

Legea de transpunere a desemnat ca autorități judiciare emitente toate instanțele

judecătorești, ca autorități judiciare de executare curțile de apel, ca autoritate centrală
Ministerul Justiției, iar ca autorități primitoare parchetele de pe lângă curțile de apel.

În ceea ce privește domeniul de aplicare al mandatului european de arestare, arătăm că

potrivit art. 88 din Legea 302/2004 mandatul urmează a fi emis atunci când, faţă de natura
infracţiunii săvârşite, vârsta şi antecedentele penale ale persoanei solicitate, precum şi alte
împrejurări ale cauzei, consideră că este oportună emiterea unui mandat european de arestare
şi sunt întrunite următoarele condiţii:

a)persoana solicitată se află pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene;

b)mandatul de arestare preventivă sau mandatul de executare a detenţiunii pe viaţă sau a

închisorii este valabil;

c)nu a intervenit, potrivit legii române, prescripţia răspunderii penale sau a executării
pedepsei ori amnistia sau graţierea;

d)atunci când arestarea şi predarea se solicită:

(i)în vederea exercitării urmăririi penale ori a judecăţii, pedeapsa prevăzută de legea română
pentru infracţiunea săvârşită este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 2 ani sau mai mare;

(ii)în vederea executării pedepsei, pedeapsa aplicată sau restul de pedeapsă rămas de executat
este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de un an sau mai mare;

(iii)în vederea executării măsurii privative de libertate, durata măsurii este de 6 luni sau mai
mare.

Remarcăm că, urmare a ultimei modificări a Legii 302/2004 prin Legea 300/2013
condițiile privitoare la limitele de pedeapsă au fost înăsprite astfel: dacă mandatul european
de arestare era emis în vederea exercitării urmăririi penale se impunea ca pedeapsa prevăzută
de lege pentru infracțiunea săvârșită să fie de cel puțin un an (în prezent pedeapsa trebuie să
fie de cel puțin 2 ani), iar dacă mandatul era emis în vederea executării pedepsei sau a măsurii
de siguranță privativă de libertate, pedeapsa repsectiv măsura de siguranță trebuia să fie de
cel puțin 4 luni (în prezent pedeapsa trebuie să fie de cel puțin un an, iar măsura privativă de
libertate de cel puțin 6 luni).

23
 8. Emiterea mandatului european de arestare

 Obiect și condiții. Autorități competente

Mandatul european de arestare poate privi orice persoană aflată pe teritoriul unui stat
membru UE și se emite de către aturotitățile române în vedere arestării și predării de către un
alt stat membru a persoanei solicitate, dacă, astfel cum prevede art. 88 din Legea 302/2004,
faţă de natura infracţiunii săvârşite, vârsta şi antecedentele penale ale persoanei solicitate,
precum şi alte împrejurări ale cauzei, consideră că este oportună emiterea unui mandat
european de arestare şi sunt întrunite următoarele condiţii:

a)persoana solicitată se află pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene;

b)mandatul de arestare preventivă sau mandatul de executare a detenţiunii pe viaţă sau a

închisorii este valabil;

c)nu a intervenit, potrivit legii române, prescripţia răspunderii penale sau a executării
pedepsei ori amnistia sau graţierea;

d)atunci când arestarea şi predarea se solicită:

(i)în vederea exercitării urmăririi penale ori a judecăţii, pedeapsa prevăzută de legea română
pentru infracţiunea săvârşită este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 2 ani sau mai mare;

(ii)în vederea executării pedepsei, pedeapsa aplicată sau restul de pedeapsă rămas de executat
este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de un an sau mai mare;

(iii)în vederea executării măsurii privative de libertate, durata măsurii este de 6 luni sau mai
mare.

Cu privire la condiția prevăzută la lit. c, în doctrină41 s-a apreciat că acesta excede

procedurii de emitere a mandatului european de arestare întrucât constatarea intervenirii
prescripției răspunderii penale sau a executării pedepsei ori a amnistiei sau a grațierii nu se
poate realiza pe cale incidentală. Prin urmare, pentru ca judecătorul competent să dea o
încheiere prin care să respingă emiterea mandatului european de arestare, în temeiul lit. c,
trebuie să existe o ordonanță a procuroruui ori o hotărâre judecătorească rămasă definitivă
care să constate că a intervenit prescripția, amnistia ori grațierea. În acest sens poate fi vorba
de o ordonanță de clasare sau dispoziția din rechizitoriu în acest sens în ipoteza în care s-au
dat soluții diferite în același dosar, dacă prescripția amnistia sau grațierea au intervenit în faza
de urmărire penală; în cazul în care prescripția, amnistia sau grațierea a intervenit în cursul
judecății, este necesară o hotărâre judecătorească definitivă de încetare a procesului penal, iar
dacă au intervenit în faza de executare, o hotărâre judecătorească de admitere a contestației la

41
G. Tudor, M. Constantinescu, op. cit., p. 28

24
executare pentru ca a intervenit prescripția sau grațierea, în temeiul art. 598 alin. 1 lit. d Cod
procedură penală.

Această interpretare rezultă chiar din modalitatea de redactare a textului, respectiv

interpretarea gramaiticală a expresiei folosite de legiuitor ”nu a intervenit”, din care reiese că
s-a avut în vedere existența unei hotărârii a autorității judicare care să constate prescripția
intervenită, după analiza tuturor condițiilor. Dacă legiuitorul ar fi avut în vedere doar
împlinirea termenului prescripției, s-a apreciat în doctrină42 că ar fi folosit sintagma ”să nu se
fi împlinit termenul de prescripție”, așa cum a înțeles să utilizeze când a avut în vedere
această situație. Arătăm totodată faptul că Legea 302/2004 a suferit ultima modificare prin
Legea 300/2013, păstrănd și ca urmare a acesto modificări aceleași carențe în ceea ce priveste
condiția prescripției.

 Autoritățile române competente. Condiții cu privire la sesizare

Potrivit art. 88 alin. 3 din Legea 302/2004, sunt desemnate ca autorități judiciare
emitente instanțele judecătorești. Mandatul european de arestare este emis:

a)în faza de urmărire penală, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi desemnat de

preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, din oficiu sau la
sesizarea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală a persoanei
solicitate;

b)în faza de judecată, de către judecătorul desemnat de preşedintele primei instanţe, din oficiu
sau la sesizarea procurorului ori a organului la care se află spre executare mandatul de
arestare preventivă sau hotărârea prin care s-a luat măsura privativă de libertate;

c)în faza de executare, de către judecătorul desemnat de preşedintele instanţei de executare,

din oficiu sau la sesizarea procurorului ori a organului la care se află spre executare mandatul
de executare a pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a închisorii sau hotărârea prin care s-a luat
măsura privativă de libertate.

S-a apreciat43 că în cazul în care mandatul european de arestare vizează executarea

unui mandat de arestare preventivă, autoritatea emitentă este instanța căreia îi revine
competența să judece cauza în fond, chiar dacă mandatul de arestare preventivă a fost emis de
instanța de control judiciar, în urma admiterii recursului și casării încheierii prin care s-a
respins propunerea procurorului de arestare preventivă, instanței fondului revenindu-i de
altfel și măsurile ulterioare referitoare la menținerea, revocarea sau înlocuirea măsurii
arestării preventive, inclusiv emiterea mandatului de urmărire internațională în vederea
extrădării. În acest sens s-a pronunțat ICCJ44 în materia mandatului de urmărire
internațională în vederea extrădării, iar pentru identitate de rațiune, această procedură devine
aplicabilă și mandatului european de arestare.
42
Ibidem, p. 29
43
Ibidem, p. 30
44
ICCJ, Secția penală, încheierea 7075 din 5 decembrie 2006, www.scj.ro

25
 Autoritatea centrală română este Ministerul Justiției și are rolul de a asista autoritățile
judiciare românești emitente, având totodată, potrivit art. 85 alin. 4 din Legea 302/2004,
următoarele atribuții:

a. transmite mandatul european de arestare emis de o autoritate judiciară română, dacă

aceasta nu îl poate transmite direct autorităţii judiciare primitoare străine sau când statul
membru de executare a desemnat ca autoritate primitoare Ministerul Justiţiei;

b. ține evidenţa mandatelor europene de arestare emise sau primite de autorităţile judiciare
române, în scopuri statistice;

c. îndeplineşte orice altă atribuţie stabilită prin lege menită a asista şi sprijini autorităţile
judiciare române în emiterea şi executarea mandatelor europene de arestare.

Mandatul european de arestare poate fi emis în urmărtoarele situații:

- La sesizarea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală a

persoanei solicitate;
- La sesizarea instanței care a dispus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului
ori care a hotărât cu privire la măsurile de siguranță;
- La sesizarea organului la care se află spre executare mandatul, dacă arestarea și
predarea se solicită în vederea judecății ori executării pedepsei închisorii sau a unei
măsuri de siguranță privativă de libertate.

Așadar, distingem trei modalități de sesizare, în funcție de faza procesuală:

- În faza de urmărire penală, în cazul în care față de persoana solicitată s-a emis un
mandat de arestare preventivă în cauză sau s-a luat, provizoriu, o măsură de siguranță
privativă de libertate, emiterea mandatului european de arestare se efectuează la
sesizarea procurorului care efectuează sau supravechează urmărirea penală sau din
oficiu de către judecătorul de drepturi și libertăți.
- În faza de judecată, în cazul în care față de persoana solicitată s-a emis un mandat de
arestare preventivă în cauză sau s-a luat o măsură de siguranță privativă de libertate,
emiterea mandatului european de arestare se efectuează la sesizarea instanței care a
dispus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului ori care a hotărât cu privire la
măsurile de siguranță sau a organului la care se află spre executare mandatul.
- În faza de executare, în cazul în care față de persoana solicitată s-a emis un mandat de
executare a pedepsei închisorii sau s-a confirmat măsura de siguranță privativă de
libertate, emiterea mandatului european de arestare se efectuează la sesizarea
organului la care se află spre executare mandatul sau a instanței care a hotărât cu
privire la măsura de siguranță, la sesizarea procurorului sau din oficiu de către
judecătorul desemnat de preşedintele instanţei de executare.

Deși legea nu prevede nicio sanțiune pentru emiterea mandatului european de arestare
cu nerespectarea condițiilor privitoare la sesizare, s-a vorbit în doctrină de o nulitate a

26
mandatului european de arestare45. Tot aceeași doctrinari apreciază că, chiar de ar fi invocată
excepția nulității mandatului european de arestare, această excepție nu poate fi analizată de
autoritatea judiciară de executare care, se rezumă la verificarea condițiilor de formă ale
emiterii mandatului european de arestare și a identității persoanei solicitate. În același sens se
pronunță și jurisprudența46, sens în care rolul autorităților românești de executare se rezumă la
individualizarea măsurii necesare asigurării posibilității predării persoanei solicitate și la
verificarea condițiilor de fond și de formă ale mandatului european de arestare.

 Procedura de emitere a mandatului european de arestare. Forma și conținutul

mandatului european de arestare

Sesizat cu cererea de emitere a unui mandat european de arestare, judecătorul

competent verifică dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 88 alin.1 din Legea
302/2004 și procedează:

a)emite mandatul european de arestare şi supraveghează luarea măsurilor pentru transmiterea

acestuia, potrivit dispoziţiilor art. 86 alin. (3), art. 89 şi 90;

b)constată, prin încheiere motivată, că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1)
pentru a emite un mandat european de arestare. Încheierea poate fi atacată cu contestaţie de
procuror, în termen de 3 zile de la comunicare. Contestaţia se judecă de instanţa superioară,
în termen de 3 zile de la înregistrarea cauzei, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, cu
participarea procurorului. În caz de admitere a contestaţiei, judecătorul de drepturi şi libertăţi
sesizat iniţial este obligat să emită un mandat european de arestare.

Remarcăm totodată că, în situația în care instanța de control judiciar admite recursul
declarat de procuror împotriva încheierii de respingere a cererii de emitere a mandatului
european de arestare, prima instanță este obligată a emite mandatul european, procedura fiind
distinctă de cea din dreptul intern unde, în cazul în care instanța de control judiciar dispune
arestarea preventivă.

În cazul în care, cu privire la aceeași persoană au fost emise în mod succesiv mai
multe mandate de arestare preventivă, se va emite câte un mandat european de arestare în
temeiul fiecărui mandat de arestare preventivă, iar nu un singur mandat pentru toate
mandatele de arestare căci în caz contrar ar putea s-ar putea ivi dificultăți sau întârzieri în
executarea mandatului european, eludându-se astfel însăși scopul reglementării mandatului
european de arestare, respectiv acela de a se simplifica precedurile de predare. Susținem că
emiterea unui singur mandat de arestare pentru mai multe mandate de arestare preventivă ar
putea îngreuna predarea persoanei solicitate deoarece este posibil ca pentru unele mandate de
arestare să fie incidente motive de refuz la executare pentru care ar putea fi necesare
informații suplimentare, fapt ce ar duce la întârzierea executării întregului mandat european

45
Ibidem, p. 32
46
ICCJ, Secția Penală, decizia 26 din 7 ianuarie 2013

27
de arestare.Mai mult decât atât, autoritățile irlandeze cer chiar emiterea câte un mandat
european de arestare cu privire la fiecare infracțiune săvârșită47.

Verificarea motivelor de neexecutare obligatorii sau facultative a mandatului

european de arestare este în competența autorităților de executare, iar nu în sarcina
autorităților emitente. Nici în ceea ce privește incidența principiului non bis in idem, aceasta
nu poate fi constatată de instanța emitentă, iar cererea de emitere mandatului european de
arestare, respinsă pentru acest motiv, în măsura în care nu este analizată de autoritatea de
executare, va putea fi invocată în fața instanței române competente doar cu ocaziaq
rejudecării cauzei, în temeiul art. 92 din Legea 302/2004 astfel cum a fost modificată prin
Legea 300/2013 rapoartat la art. 466 Cod procedură penală.

Ulterior emiterii mandatului european de arestare, acesta este trecut în Registrul de

evidență a mandatelor europene de arestare, potrivit dispozițiilor art. 88 alin. 7 48 din Legea
302/2004. Registrul nu este destinat publicității.

Procedura de emitere a mandatului european de arestare, până la arestarea persoanei

solicitate în statul membru de executare are caracter confidențial 49. Vis-a-vis de caracterul
confidențial al procedurii, s-a susținut în doctrină50 că pot apărea probleme în practică atunci
când se emite mandatul european de arestare, în situația în care față de persoana solicitată s-a
dispus în lipsă arestarea preventivă, situație în care, potrivit art. 88 alin. 5 din Legea
302/2004, instanţa emitentă informează procurorul care efectuează sau supraveghează
urmărirea penală ori instanţa pe rolul căreia se află cauza spre soluţionare despre emiterea
mandatului european de arestare.

Deși Legea 302/2004 a fost recent modificată și completată, nu este prevăzută nicio
procedură cu privire la modalitatea în care are a se efectua această informare, informare ce nu
se poate efectua decât în scris. Această informare, alături de mandatul european de arestare și
celelalte acte întocmite în cursul procedurii (adresele de trimitere, traducerile, informările
către Ministerul Justiției) sunt ținute, pentru respectarea acestui caracter confidențial într-un
supliment la dosarul de arestare/dosarul de fond, la Biroul de executări penale, supliment la
care nu au acces părțile și nici apărătorii acestora. Totuși, despre existența suplimentului ce
conține documentele confidențiale se va face mențiune în dosarul fondului, prin atașarea unui
referat/proces-verbal ce vizează acestea aspecte.

47
G. Tudor, M. Constantinescu, op.cit., p.34
48
Art. 88 alin. 7 din Legea 302/2004 : Pentru evidenţa activităţii instanţei, se întocmeşte şi se păstrează
Registrul de evidenţă a mandatelor europene de arestare. În acest registru se fac următoarele menţiuni:
numărul curent; numele, prenumele şi cetăţenia persoanei solicitate; numărul şi data adresei parchetului ori a
instanţei pe rolul căreia se află cauza penală; numărul dosarului instanţei de executare; data emiterii
mandatului european de arestare; data transmiterii mandatului european de arestare; informaţii asupra
executării mandatului european de arestare; motivele neexecutării mandatului european de arestare; data
predării persoanei solicitate; data retragerii mandatului european de arestare. Registrul nu este destinat
publicităţii.
49
Art. 88 alin. 8 din Legea 302/2004: Procedura prevăzută în prezentul articol are caracter confidenţial până la
arestarea persoanei solicitate în statul membru de executare.
50
G. Tudor, M. Constantinescu, op.cit., p.35

28
 În ceea ce privește forma mandatului european de arestare, aceasta nu comportă
discuții esențiale, sens în care, potrivit art. 86 din Legea 302/2004, acesta trebuie să conțină:

a)identitatea şi cetăţenia persoanei solicitate;

b)denumirea, adresa, numerele de telefon şi fax, precum şi adresa de e-mail ale autorităţii
judiciare emitente;

c)indicarea existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive, a unui mandat de arestare

preventivă sau a oricărei alte hotărâri judecătoreşti executorii având acelaşi efect, care se
încadrează în dispoziţiile art. 88 şi 96 din prezenta lege;

d)natura şi încadrarea juridică a infracţiunii, ţinându-se seama mai ales de prevederile art. 96;

e)o descriere a circumstanţelor în care a fost comisă infracţiunea, inclusiv momentul, locul,
gradul de implicare a persoanei solicitate;

f)pedeapsa pronunţată, dacă hotărârea a rămas definitivă, sau pedeapsa prevăzută de legea
statului emitent pentru infracţiunea săvârşită;

g)dacă este posibil, alte consecinţe ale infracţiunii.

Mandatul european de arestare este întocmit în conformitate cu formularul din anexa

legii privind cooperarea judiciară în materie penală. Mandatul european de arestare transmis
autorității competente a unui alt stat membru tradus în limba oficială sau în limbile oficiale
ale statului de executare sau în în una sau mai multe limbi oficiale al instituțiilor Uniunii
Europene, pe care acest stat le acceptă, conform declarației depuse la Secretariatul General al
Consiliului Uniunii Europene. Fără a trata acest aspect exhaustiv, indicăm doar câteva
exemple: Austria- limba germană sau altă limbă cu condiția reciprocității (acceptă să
primească mandatul în limba oficială a unui stat membru emitent cu condiția ca acesta la
rândul său să accepte a primi un mandat emis de autoritățile judiciare austriece în limba
germană), Franța-limba granceză, Germania- aplică de asemenea principiul reciprocității.

 Procedura de transmitere

Procedura de transmitere a mandatului european de arestare este reglementată de art.

89 din Legea 302/2004, astfel cum a fost modificată prind Legea 300/2013.

Autoritățile judiciare române pot transmite mandatul european de arestare prin orice
mijloc de transmitere sigur, care lasă o urmă scrisă, cu condiția ca autoritatea judiciară de
executare să poată verifica autenticitatea acestuia, în condițiile alin. 3 al art. 89. Orice
dificultate legată de transmiterea sau autenticitatea mandatului european de arestare sau a
oricărui document necesar pentru executarea acestuia se soluţionează direct sau prin
intermediul direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului Justiţiei.

29
 În cazul în care se cunoaște locul unde se află persoana solicitată, autoritatea judiciară
română emitentă poate transmite mandatul european de arestare direct autorității judiciare de
executare. Contrar spiritului deciziei-cadru, 5 state membre nu permit ca mandatul european
de arestare să fie transmis direct autorității judiciare de executare de la locul unde se află
persoana solicitată: Estonia, Irlanda, Ungaria, Malta, Anglia51.În cazul transmiterii directe,
instanţa emitentă informează direcţia de specialitate din Ministerul Justiţiei în ultima zi
lucrătoare a fiecărei luni calendaristice cu privire la mandatele europene de arestare transmise
spre executare în perioada de referinţă şi stadiul executării acestora

În cazul în care instanţa emitentă nu deţine nicio informaţie în acest sens, identificarea
autorităţii străine competente să primească sau să execute mandatul european de arestare se
realizează cu ajutorul punctelor naţionale de contact la Reţeaua Judiciară Europeană sau al
Ministerului Justiţiei prin direcţia de specialitate. Atunci când este informată cu privire la
localizarea sau arestarea pe teritoriul altui stat membru a persoanei solicitate, mandatul
european de arestare, în limbile română şi străină, este transmis de către instanţa emitentă,
prin fax, e-mail sau prin orice mijloc de comunicare sigur, care lasă o urmă scrisă, autorităţii
străine competente, în termenul indicat de către aceasta, cu informarea Centrului de
Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române.

În ceea ce privește termenele de transmitere a mandatului european de arestare, față de

data arestării persoanei, acestea diferă în funcție de legislația fiecărui stat membru, indicând
următoarele situații cu titlu exemplificativ: Belgia-10 zile, Germania-40 zile, Spania-
legislația spaniolă nu prevede un termen limită pentru primirea mandatului european de
arestare în original, însă autoritățile judiciare de executare spaniole solicită să primească
mandatul în cel mai scurt timp posibil, dar nu mai mult de 10 zile de la arestarea
persoanei,Franța – 6 zile lucrătoare, termenul nefiind supus sancțiunii nulității, Ungaria- 40
zile, Austria- 40 zile, Bulgaria- 24 ore52.

În cazul în care locul unde se află persoana solicitată nu este cunoscut, mandatul
european de arestare în limba română, se transmite urmând ca traducerea acestuia să se
efectueze, în regim de urgenţă, la solicitarea instanţei emitente, de către un traducător
autorizat. În cazul în care pe listele curţii de apel în circumscripţia căreia se află instanţa
emitentă nu se află niciun traducător autorizat pentru limba în care trebuie tradus mandatul
european de arestare ori, deşi există, acesta refuză să presteze serviciul solicitat, instanţa
emitentă va solicita direcţiei de specialitate din Ministerul Justiţiei luarea măsurilor în
vederea traducerii acestuia.

Conform art. 90 din Legea 302/2004, ulterior transmiterii mandatului european,

autoritatea judiciară română emitentă poate transmite, din oficiu sau la cerere informații
suplimentare necesare în vederea executării mandatului european de arestare. Deși
completarea formularului mandatului european de arestare, reglementat prin anexa Deciziei-
cadru ar trebui să fie suficientă, sunt state care solicită informații suplimentare: ar fi exemplul
Cehiei, în cazul în care persoana a fost condamnată în lipsă sau dacă sunt mai mult de trei ani

51
G. Tudor, M. Constantinescu, op.cit., p.37
52
Ibidem, p.39-42

30
între data săvârșirii infracțiunii și emiterea mndatului european de arestare cu privire la
aceasta sau cazul Maltei care solicită autorității emitente să specifice natura infracțiunii
săvârșite de persoana solicitată.

În privința cheltuielilor ocazionate cu procedura mandatului european de arestare,

potrivit art. 87 din Lege, cheltuielile ocazionate pe teritoriul statului român de executarea
unui mandat european de arestare revin României, iarcelelalte cheltuieli rămân în sarcina
statului emitent.

 Transferul temporar și audierea persoanei solicitate în timpul executării

mandatului european de arestare

Potrivit art. 91 din Lege, în cazul unui mandat european de arestare emis în vederea
urmăririi penale sau a judecăţii, transmis spre executare unei autorităţi din alt stat membru,
faţă de care nu a fost luată nicio decizie ori, deşi a fost luată, aceasta nu este definitivă,
instanţa emitentă poate solicita, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează
urmărirea penală sau a instanţei de judecată, ca persoana faţă de care sa emis respectivul
mandat european de arestare:

a)să fie transferată temporar în România pe o perioadă stabilită de comun acord cu autoritatea
străină. Instanţa emitentă va face menţiune în acest sens la lit. f) din formularul prevăzut în
anexa nr. 1, în afară de cazul în care autoritatea străină competentă să primească sau să
execute mandatul european de arestare a indicat că transferarea temporară trebuie să fie
solicitată pe calea unei cereri distincte; sau

b)să fie audiată nemijlocit de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea
penală sau de instanţa de judecată, prin videoconferinţă. Cererea având ca obiect audierea
prin videoconferinţă a persoanei solicitate se întocmeşte potrivit art. 172 şi 178 de procurorul
care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau de către instanţa competentă şi se
transmite odată cu mandatul european de arestare ori după această dată; sau

c)să fie audiată în prezenţa sau, în măsura în care legislaţia statului străin o permite, de către
procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau judecătorul desemnat de
către instanţa competentă. Cererea având ca obiect audierea persoanei solicitate se întocmeşte
potrivit art. 172 de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau de
către instanţa competentă şi se transmite odată cu mandatul european de arestare sau după
această dată.

Noile modificări aduse Legii 302/2004 condiționează însă transferul temporar de

imperioasa necesitate ca persoana solicitată să fie prezentă la efectuarea actului, ori când, în
funcţie de împrejurările cauzei, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea
penală sau instanţa de judecată consideră necesară prezenţa acesteia. În mod evident, această
condiționare vine pentru a nu se aduce atingere dreptului persoanei solicitate de a participa la
judecarea cererii de predare în baza mandatului european de arestare emis de instanţa română.

31
 În lipsa unor reglementări exprese a procedurii de solicitare de către autoritatea
judiciară emitentă română a predării temporare în România a persoanei urmărite în vederea
ascultării sale sau a autorizării luării declarației acesteia pe teritoriul statului de executare a
mandatului, s-a apreciat53 că formularea unei astfel de cereri se dispune printr-o încheiere
pronunțată în dosarul în care s-a emis mandatul european de arestare, care este dosarul în care
s-a dispus luarea măsurii arestării preventive ori măsura internării medicala provizorii, în faza
de urmărire penală sau în dosarul de fond, în faza judecătii.

 Procedura de predare/preluare. Efecte.

Regula specialității. Ca și în cazul extrădării54, executarea mandatului european este

supusă regulii specialității. astfel, persoana predată autorităților române nu va putea fi
urmărită, judecată sau privată de libertate pentru o altă faptă anterioară predării. Principiul
specialității este enunțat și în art. 27 alin. 2 din Decizia-cadru, potrivit căruia o persoană care
a fost predată nu poate fi urmărită penal, condamnată sau privată de libertate pentru o
infracțiune săvârșită înaintea predării sale, alta decât cea care a motivat predarea sa.

Acest principiu ține de suveranitatea statului membru de executare și conferă

persoanei căutate dreptul de a nu fi urmărită penal, condamnată sau privată de libertate decât
pentru infracțiunea care a motivat predarea sa55.

În interpretarea dispozițiilor menționată, C.J.C.E a statuat că, pentru a determina dacă

infracțiunea în cauză este o ”infracțiune (...) alta decât cea care a motivat predarea, în sensul
art. 27 alin.2 din Decizia-cadru (...) care necesită aplicarea procedurii consimțământului (...)
este necesar să se verifice dacă elementele constitutive ale infracțiunii potrivit descrierii
legale a acesteia în statul membru emitent, sunt cele pentru care persoana a fost predată și
dacă există o corespondență suficientă între datele care figurează în mandatul european de
arestare și cele menționate în actul de procedură ulterior. Sunt admise schimbări în
circumstanțele referitoare la loc și timp, în măsura în care acestea decurg din elementele
culese pe parcursul procedurii derulate în statul membru emitent cu privire la
comportamentele descrise în mandatul european de arestare, nu modifică natura infracțiunii
și nu conduce la motive de neexecutare.”56. Solicitarea consimțământului statului membru de
executare pentru orice schimbare în descrierea faptelor ar depăși implicațiile principiului
specialității și ar aduce atingere obiectivului urmarit care constă în accelerarea și
simplificarea cooperării judiciare între statele membre avute în vedereîn decizia-cadru.

Tot în aceeași cauză a CJUE, s-a statuat că este de competența instanței naționale să
verifice, în lumina criteriilor menționate, dacă infracțiunea descrisă în actul de acuzare
constituie o altă infracțiune decât cea descrisă în mandatele europene de arestare.

53
Ibidem, p.44-45
54
F. Streteanu, Tratat de drept penal, Partea generală, Vol. I, editura C.H. Beck, București, 2008, p. 200
55
Cauza C-388/08 PPU, Arthur Leymann, Aleksei Pustovarov, CJUE
56
Ibidem

32
 De la acest principiu, legea prevede mai multe excepții reglementate de art. 115 din
Legea 302/2004:

a. Excepții întemeiate pe consimțământul statelor membre în cauză, al autorităților

judiciare ale statului membru de executare sau al persoanei solicitate (expres sau
prezumat):
 Când statul membru de executare consimte ca persoana predată autorităților române
să poată fi urmărită, judecată sau privată de libertate pentru o altă faptă anterioară predării. În
acest scop, autoritatea judiciară română emitentă va ărezenta autorității judiciare de executare
o cerere de autorizare (art. 115 alin.2 din Lege 302/2004), însoțită de informațiile prevăzute
art. 86 alin. 157. Consimțământul pentru urmărirea, judecarea, condamnarea sau deținerea unei
persoane de către autoritățile române pentru alte fapt comise anterior predării acesteia în baza
unui mandat european de arestare se prezumă că a fost dat e către acele state membre care au
transmis o notificare în acest sens Secretariatului General al Consiliului Uniunii Europene,
dacă autoritatea judiciară de executare nu dispune altfel prin hotărârea de predare.
În relația cu alte state membre decât cele anterior indicate, consimțământul autorității
judiciare române de executare este necesar. În acest sens, judecătorul competent se pronunță
prin încheiere definitivă dată în cameră de consiliu, fără citarea părților, în termen de cel mult
30 de zile de la primirea cererii, fără a aduce atingere garanțiilor prevăzute de lege.
 Când persoana urmărită a renunțat în mod expres în fața autorității judiciare de
executare la regula specialității, înaintea predării (art. 115 alin. 4 lit. a din Legea 302/2004).
 Când persoana urmărită a renunțat, după predare, să recurgă la regula specialității în
legătură cu anumite infracțiuni anterioare predării sale. Declarația de renunțare la regula
specialității se dă în fața autorității judiciare competente a statului membru emitent,
întocmindu-se un proces verbal în acest sens, potrivit dispozițiilor dreptului intern al acestuia.
Persoana urmărită are dreptul de a fi asistată de un avocat. Renunțarea la regula specialității
trebuie să fie voluntară și în deplină cunoștință de cauză asupra consecințelor acesteia (art.
115 alin. 4 lit. b din Lege 302/2004).
 Când, avânt posibilitatea să părăsească teritoriul statului membru căruia i-a fost
predat, persoana în cauză nu a făcut acest lucru în termen de 45 de zile de la punerea sa
definitivă în libertate sau s-a întors pe acest teritoriu după ce l-a părăsit ( art. 115 alin. 4 lit. c
din Legea 302/2004).

57
Art. 86 Conţinutul şi forma mandatului european de arestare
(1)Mandatul european de arestare va conţine următoarele informaţii:
a)identitatea şi cetăţenia persoanei solicitate;
b)denumirea, adresa, numerele de telefon şi fax, precum şi adresa de e-mail ale autorităţii judiciare emitente;
c)indicarea existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive, a unui mandat de arestare preventivă sau a
oricărei alte hotărâri judecătoreşti executorii având acelaşi efect, care se încadrează în dispoziţiile art. 88 şi 96
din prezenta lege;
d)natura şi încadrarea juridică a infracţiunii, ţinându-se seama mai ales de prevederile art. 96;
e)o descriere a circumstanţelor în care a fost comisă infracţiunea, inclusiv momentul, locul, gradul de implicare
a persoanei solicitate;
f)pedeapsa pronunţată, dacă hotărârea a rămas definitivă, sau pedeapsa prevăzută de legea statului emitent
pentru infracţiunea săvârşită;
g)dacă este posibil, alte consecinţe ale infracţiunii.

33
 Excepțiile bazate pe consimțământ se aplică independent de procedura urmată și de
natura pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită sau a pedepsei pronunțate.

b. Excepții vizând pedepsele sau măsurile aplicabile ori soluția dată în cauză:
 Când infracțiunea nu este sancționată cu o pedeapsă privativă de libertate (art. 115
alin. 4 lit. d din Legea 302/2004). În această caz se încadrează și situațiile în care sunt
aplicabile sancțiuni pecuniare, în special amenzi, sau măsuri precum munca în folosul
comunității ori chiar obligații de a face sau de a nu face, printre care se numeră, de exemplu,
interdicția de a frecventa anumite locuri sau obligația de a nu părăsi statul membru respectiv.
Potrivit jurisprudenței CJUE58, date în interpretarea art. 27 alin. 3 din Decizia-cadru 59, o
persoană poate fi urmărită penal pentru o altă infracțiune decât cea care a motivat predarea sa,
care duce la aplicarea unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, fără
să fie necesar să se recurgă la procedura consimțământului, în măsura în care nu se aplică
nicio altă măsură restrictivă de libertate pe parcursul procesului penal. Dacă, cu toate acestea,
la încheierea fazei de judecată persoana respectivă este condamnată la o pedeapsă sau la o
măsură restrictivă de libertate, consimțământul este necesar pentru ca această pedeapsă să
poată fi executată.
 Când la terminarea procesului penal nu se aplică o pedeapsă privativă de libertate sau
o măsură de siguranță (art. 115 alin. 4 lit. e din Legea 302/2004). Această excepție nu vizează
și imposibilitatea aplicării unei măsuri restrictive de libertate înainte de obținerea

58
Cauza C-388/08 Arthur Leymann, Aleksei Pustovarov, CJUE
59
Art. 27: Eventuala urmărire penală pentru alte infracţiuni
(1)Fiecare stat membru poate notifica Secretariatului General al Consiliului că, în relaţiile sale cu alte state
membre care au dat aceeaşi notificare, se prezumă că s-a dat consimţământul pentru ca o persoană să fie
urmărită penal, condamnată sau deţinută în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă
privative de libertate, pentru o infracţiune săvârşită înaintea predării acesteia, alta decât cea care a motivat
predarea, cu excepţia situaţiei în care, într-un anumit caz, autoritatea judiciară de executare dispune în alt
mod în decizia sa de predare.
(2)Cu excepţia cazurilor prevăzute la alineatele (1) şi (3), o persoană care a fost predată nu poate fi urmărită
penal, condamnată sau privată de libertate pentru o infracţiune săvârşită înaintea predării sale, alta decât cea
care a motivat predarea sa.
(3)Alineatul (2) nu se aplică în următoarele cazuri:
a)atunci când persoana nu a părăsit teritoriul statului membru căruia i-a fost predată în patruzeci şi cinci de zile
de la data eliberării sale definitive, deşi a avut posibilitatea să o facă, sau atunci când s-a reîntors aici după ce l-
a părăsit;
b)infracţiunea nu este sancţionată cu o pedeapsă sau măsură de siguranţă privative de libertate;
c)procedura penală nu duce la aplicarea unei măsuri care să restrângă libertatea individuală a persoanei;
d)atunci când persoana este pasibilă de o pedeapsă sau de o măsură care nu implică privarea de libertate, în
special o pedeapsă pecuniară sau o măsură echivalentă, chiar dacă această pedeapsă sau măsură este
susceptibilă de restrângerea libertăţii sale individuale;
e)atunci când persoana a acceptat să fie predată, renunţând, după caz, în acelaşi timp şi la principiul
specialităţii, în conformitate cu articolul 13;
f)atunci când persoana a renunţat în mod expres, după predarea sa, să beneficieze de principiul specialităţii
pentru fapte specifice anterioare predării sale. Renunţarea se face în faţa autorităţilor judiciare competente
ale statului membru emitent şi se consemnează în conformitate cu dreptul intern al acestui stat. Aceasta este
redactată astfel încât să reiasă că persoana în cauză a exprimat-o în mod liber şi în deplină cunoştinţă a
consecinţelor acesteia. Persoana are dreptul, în acest scop, să fie asistată de un avocat;
g)atunci când autoritatea judiciară de executare care a predat persoana îşi dă consimţământul, în conformitate
cu alineatul (4).

34
consimțământului, în condițiile în care restrângerea este legal justificată de alte capete de
acuzare menționate în mandatul european de arestare60.

Un alt efect al predării persoanei solicitate îl constituie rejudecarea persoanei

predate. În cazul condamnărilor în lipsă, statelor emitente a mandatulor europene de arestare
le incumbă obligația, potrivit art. 92 alin. 2 din Lege, ca atunci când din lucrările dosarului
rezultă că persoanei condamnate nu i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare, să
informeze autoritatea judiciară de executare că:

a)în termen de 10 zile de la primirea, după caz, în centrele de reţinere şi arestare preventivă
care se organizează şi funcţionează în subordinea Ministerului Afacerilor Interne sau în
penitenciar a persoanei predate, hotărârea de condamnare va fi comunicată personal acesteia,
în condiţiile Codului de procedură penală;

b)la momentul înmânării hotărârii de condamnare, persoanei predate i se va aduce la

cunoştinţă că are dreptul, după caz:

(i)la exercitarea unei căi de atac, potrivit Codului de procedură penală; sau

(ii)la rejudecarea cauzei, potrivit Codului de procedură penală.

În măsura în care această obligație nu este îndeplinită, executarea mandatului

european de arestare poate fi poate fi supusă condiţiei ca în cazul în care mandatul european
de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă
privative de libertate aplicate printr-o hotărâre pronunţată în lipsă, dacă persoana în cauză nu
a fost citată personal şi nici informată în orice alt mod cu privire la data şi locul şedinţei de
judecată care a condus la hotărârea pronunţată în lipsă, predarea persoanei solicitate va fi
acordată dacă autoritatea judiciară emitentă garantează că persoana care face obiectul
mandatului european de arestare are posibilitatea să obţină rejudecarea cauzei în statul
membru emitent, în prezenţa sa. Așadar, asigurarea regjudecării, în cazul predării persoanei
condamnate în lipsă, este dată de autoritatea judiciară de executare.

Procedura penală din dreptul național permite redeschiderea procesului penal în cazul
judecății în lipsa persoanei condamnate în temeiul art 466 C.p.p..

În cele ce urmează înțelegem să prezentăm o o speța soluționată de ICCJ 61 referitoare

la aplicabilitatea dispozițiilor 522 ind, 1 din vechiul Cod de procedură penală privind
redeschiderea procesului penal în cazul judecății în lipsa persoanei condamnate. Apreciem că
deși a survenit schimbarea Codului de procedură penală, considerentele avute în vedere de
instanțele de judecată continuă a fi de actualitate

Prin sentința pronunțată de Tribunalul Bacău, a fost respinsă ca nefondată cererea

formulată de condamnatul D.S. privind rejudecarea după extrădarea de către autoritățile
judiciare germane, a cauzei penale ce a făcut obiectul dosarului în care a fost condamnat
definitiv la o pedeapsă de 12 ani închisoare. Instanța a reținut că petiționarul-condamnat a
60
Cauza C-388/08 Arthur Leymann, Aleksei Pustovarov, CJUE
61
ICCJ, Secția Penală, decizia nr.1889 din 18 martie 2005

35
invocat în cerere dispozițiile art. 522 ind. 1 Cod procedură penală care statuează că în cazul în
care se solicită extrădarea unei persoane judecate și condamnate în lipsă, cauza va putea fi
rejudecată de către instanța care a judecat în primă instanță, la cererea condamnatului. Prin
sintagma ”judecate și condamnate în lipsă” se înțelege că persoanele au lipsit atât la toate
termenele de judecată, cât și la pronunțare, pe întreaga durată a procedurii penale în fața
instanțelor judecătorești (judecată în primă instanță, în apel și în recurs), or din verificarea
dosarului petiționarul-condamnat a fost prezent personal la judecata în primă instanță, dar și
în apel, fiind și asistat de apărător ales.

Inculpatul a declarat apel în cauză, fiind prezent în fața instanței de control judiciar la
primele termene, asistat de apărător ales, după care a plecat din proprie inițiativă în
Germania, țară pe teritoriului căreia a comis fapte penale. Apelul a fost soluționat în lipsă,
fiind însă susținut oral prin apărător ales, dispunându-se respingerea acestuia ca nefondat.

Recursul declarat împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Bacău, în termen, în

numele inculpatului de apărătorul ales, a fost respins ca ca nefondat de ICCJ. În motivare,
ICCJ statuează că, pentru a fi respectată voința legiuitorului, interpretarea corectă a
sintagmei anterior amintită vizează exclusiv pe inculpații condamnați ce au lipsit pe întreaga
durată a procedurii de judecată până la rămânerea difinitivă a hotărârii. În cazul de față,
inculpatul a luat cunoștință de condamnare, a declarat apel, fiind prezent personal în fața
instanței de control judiciar la primele termene de judecată, ocazie cu care a luat termen în
cunoștință pentru celelalte amânări ulterioare, până la soluționarea cauzei. Lipsa ulterioară a
acestuia din motive particulare nu a împiedicat soluționarea în condițiile legii a apelului, prin
reprezentarea sa de către apărătorul ales.

CJUE a statuat deasemenea într-o cauză62, că din modul de redactare a art. 4a alin. 1
din Decizia-cadru 2002/584, reiese un motiv facultativ de neexecutare a unui mandat
european de arestare emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de
libertate, în cazul în care persoana solicitată nu a fost prezentă în persoană la procesul în
urma căruia a fost pronunțată hotărârea. Această facultate este însoțită totuși de patru excepții
care privează autoritatea judiciară de executare de posibilitatea de a refuza executarea
mandatului european de arestare în cauză, rezultând astfel că acest art. 4a alin. 1 se opune în
aceste patru situații, ca autoritatea judiciară de executare să condiționeze predarea unei
persoane condamnate în lipsă de posibilitatea unei revizuiri în prezența sa a hotărârii de
condamnare.

Astfel, CJUE stabilește că din moment ce persoana condamnată în lipsă a avut

cunoștință, în timp util, de procesul stabilit și a fost informată că poate fi pronunțată o decizie
în cazul în care nu se prezintă la proces, sau având cunoștință de procesul stabilit, a mandatat
un avocat pentru a o apăra, autoritatea judiciară de executare este obligată să predea această
persoană, astfel încât ea nu poate condiționa predarea menționată de posibilitatea unei noi
proceduri de judecată în prezența persoanei respective în statul membru emitent.

62
Cauza C-399/11 Melloni, CJUE

36
 Așadar, în cazul în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării
unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate aplicate printr-o hotărâre
pronunțată în lipsă, dacă persoana în cauză nu a fost citată personal și nici informată în orice
alt mod cu privire la data și locul ședinței de judecată care a condus la hotărârea pronunțată în
lipsă, predarea persoanei solicitate va fi acordată dacă autoritatea judiciară emitentă
garantează că persoana ce face obiectul mandatului european de arestare are posibilitatea să
obțină rejudecarea cauzei în statul membru emitent, în prezența sa, garanție ce a fost statuată
ca motiv facultativ de refuz al executării mandatului prevăzut la art. 4a din Dezicia-cadru63.

În procedura de executare a mandatului european de către instanțele de judecată

române, potrivit dispozițiilor art. 97 alin. 1 lit. a din Legea 302/2004, dacă mandatul european

63
Decizii pronunţate în urma unui proces la care persoana nu a fost prezentă în persoană
(1)Autoritatea judiciară de executare poate refuza, de asemenea, executarea mandatului european de arestare
emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate, în cazul în care persoana nu a
fost prezentă în persoană la procesul în urma căruia a fost pronunţată decizia, cu excepţia cazului în care
mandatul european de arestare precizează că persoana, în conformitate cu alte cerinţe procedurale definite în
legislaţia naţională a statului membru emitent:
a)în timp util
(i)fie a fost citată personal şi, prin urmare, informată cu privire la data şi locul stabilite pentru procesul în urma
căruia a fost pronunţată decizia, fie a primit efectiv, prin alte mijloace, o informare oficială cu privire la data şi
locul stabilite pentru respectivul proces, în aşa fel încât s-a stabilit fără echivoc faptul că persoana în cauză a
avut cunoştinţă de procesul stabilit;
şi
(ii)a fost informată că poate fi pronunţată o decizie în cazul în care nu se prezintă la proces;
sau
b)având cunoştinţă de procesul stabilit, a mandatat un avocat care a fost numit fie de către persoana în cauză,
fie de către stat pentru a o apăra la proces şi a fost într-adevăr apărată de avocatul respectiv la proces;
sau
c)după ce i s-a înmânat decizia şi a fost informată în mod expres cu privire la dreptul la rejudecarea cauzei sau
la o cale de atac, în cadrul căreia persoana are dreptul de a fi prezentă şi care permite ca situaţia de fapt a
cauzei, inclusiv dovezile noi, să fie reexaminată şi care poate conduce la desfiinţarea deciziei iniţiale:
(i)a indicat în mod expres că nu contestă decizia; sau
(ii)nu a solicitat rejudecarea cauzei sau promovarea unei căi de atac în intervalul de timp corespunzător;
sau
d)nu i s-a înmânat personal decizia, însă:
(i)i se va înmâna decizia personal şi fără întârziere după predare şi va fi informată în mod expres cu privire la
dreptul la rejudecarea cauzei sau la o cale de atac, la care are dreptul de a fi prezentă şi care permite ca
situaţia de fapt a cauzei, inclusiv dovezile noi, să fie reexaminată şi care poate conduce la desfiinţarea deciziei
iniţiale;
şi
(ii)va fi informată cu privire la intervalul de timp în care trebuie să solicite rejudecarea cauzei sau promovarea
unei căi de atac, astfel cum se menţionează în mandatul de arestare european relevant.
(2)În cazul în care un mandat european de arestare este emis în scopul executării unei pedepse sau a unei
măsuri de siguranţă privative de libertate, în condiţiile menţionate la alineatul (1) litera (d), iar persoana în
cauză nu a primit în prealabil nicio informare oficială cu privire procedurile penale împotriva sa, această
persoană ar putea solicita, atunci când este informată cu privire la conţinutul mandatului european de
arestare, o copie a hotărârii judecătoreşti, înaintea începerii procedurii de predare. Imediat după primirea
informaţiilor privind cererea, autoritatea emitentă va furniza persoanei căutate o copie a hotărârii
judecătoreşti, prin intermediul autorităţii de executare. Cererea persoanei căutate nu trebuie să întârzie
procedura de predare sau decizia de a executa un mandat european de arestare. Hotărârea judecătorească îi
este furnizată persoanei în cauză numai în scop informativ; aceasta nu va fi considerată o notificare formală a
hotărârii judecătoreşti şi nici nu va declanşa curgerea termenelor aplicabile pentru solicitarea unei noi
proceduri de judecată sau a unui apel.

37
de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse aplicate printr-o hotărâre pronunțată
în lipsă sau dacă persoana în cauză nu a fost legal citată cu privire la data și locul ședinței de
judecată care a condus la hotărârea pronunțată în lipsă, autoritatea judiciară emitentă va da o
asigurare considerată suficientă care să garanteze persoanei care face obiectul mandatului
european de arestare că va avea posibilitatea să obțină rejudecarea cauzei în statul membru
emitent, în prezența sa. Remarcăm așadar că legiuitorul român pune semnul egalității între
cele două situații:

-situația nelegalei citări a persoanei, adică neîndeplinirea procedurii de citare în conformitate

cu dispozițiile legale;

-situația citării persoanei în mod legal, caz ce se circumscrie judecății în lipsă pentru simplul
motiv că persoana citată nu a fost prezentă la niciun termen de judecată.

Prin urmare, legiuitorul, prin reglementarea art.97 alin. 1 lit. a din Lege, atribuie celor
două situații, deși diferite, aceleași efecte juridice: necesitatea oferirii garanției rejudecării64.

Distincția dintre cele două situații este esențială căci, potrivit legislației altor state
membre, judecarea în lipsă se referă exclusiv la ipoteza nelegalei citări, doar în acest caz
acordându-se garanția rejudecării. Pentru ipoteza în care persoana condamnată în lipsă a fost
legal citată la adresa indicată în cuprinsul dosarulu, deși nu mai locuiește efectiv la acea
adresă nu se acordă garanția rejudecării.

România acordă garanția rejudecării pentru ambele ipoteze, însă nu primește aceeași
garanție de la anumite state când este stat de condamnare.

Un stat ce nu acordă garanția rejudecării decât dacă persoana nu a fost citată sau
încunoștințată în vreun fel cu privire la proces este Olanda. Cu titul de execmplu arătăm că
acest stat a solicitat predarea unui cetățean român, V.V., în procedura punerii în executare a
unui mandat european de arestare, în fața Curții de Apel București, în vederea executării unei
pedepse de 30 de luni de închisoare. La solicitarea autorităților judiciare române de executare
de a acorda garanția rejudecării, motivat de faptul că persoana solicitată nu a fost citată
deoarece nu se cunoștea să mai aibă vreun domiciliu în statul olandez, deși pe parcursul
urmăririi penale a fost citată la o adresă cunoscută în acel stat, autoritățile olandeze au refuzat
acordarea garanției rejudecării motivat de faptul că deși pesoana solicitată nu a fost citată,
aceasta a fost reprezentată de un apărător din oficiu.

În speța prezentată, nu doar că persoana a fost nelegal citată ci aceasta nu a fost citată
deloc pentru că nu mai avea un domiciliu sau adresă în statul olandez unde să poată fi citată.
Cu toate acestea, în considerarea faptului că persoana condamnată a fost reprezentată de un
apărător din oficiu autoritățile judiciare olandeze au refuzat acordarea garanției rejudecării.

În legislația românească, urmare a ultimelor modificări aduse Legii 302/2004, potrivit

art. 92 alin. 4, în situația în care persoana condamnată, având cunoştinţă de ziua, luna, anul şi
locul de înfăţişare, l-a mandatat pe avocatul său ales sau desemnat din oficiu să o reprezinte,

64
G. Tudor, M. Constantinescu, op.cit., p.79

38
iar reprezentarea juridică şi apărarea în faţa instanţei de judecată au fost realizate în mod
efectiv de către avocatul respectiv, instanţa poate solicita avocatului care a asigurat apărarea
persoanei condamnate o declaraţie cu privire la relaţia dintre acesta şi clientul său, fără ca
prin aceasta să se considere că se aduce atingere secretului profesional ori principiului
confidenţialităţii, dacă conținutul mandatului încredințat avocatului ales sau desemnat din
oficiu nu rezultă din lucrările dosarului. Declaraţia va fi folosită exclusiv în scopul
prezentului articol şi nu este destinată publicităţii.

Dreptul inculpatului de a fi prezent la judecată și audiat, astfel cum a fost interpretat și

de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei în Rezoluția (75) 11 din 21 mai 1975
cuprinde65:

-dreptul de a primi citație legală (oferindu-i șansa acuzatului să se prezinte și să-și

pregătească apărarea, precum și informându-l în legătură cu consecințele în cazul în care nu
se prezintă la proces);

-datoria instanței de a decide o amânare dacă aceasta consideră că apariția în persoana

inculpatului este indispensabilă sau dacă există vreun motiv să se creadă că persoana a fost
împiedicată să se prezinte;

-obligația instanței de a renunța la procesul in absentia,dacă este posibil să transfere

procedurile unui alt stat și să solicite extrădarea.

Aceste prevederi din Rezoluția anterior indicată sunt fundamentate și de jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului privind dreptul inculpatului de a fi prezent la judecată
și ascultat. Astfel, pentru a apăra esența acestuia pe de-o parte, iar pe de altă perte pentru a
proteja interesele publice constând în continuarea judecății în absența inculpatului în cauzele
având ca obiect infracțiuni grave, Curtea a aplicat așa-numita abordare echilibrată stabilind
astfel anumite condiții pentru a face compatibile hotărârile judecătorește în lipsă cu dreptul la
un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenție. Potrivit jurisprudenței Curții, dreptul
unui acuzat de a fi prezent la judecată este fundamental pentru asigurarea unui proces
echitabil66. Acest principiu se aplică în același fel atât în cazul unui inculpat care s-a sustras
de la judecată, cât și în cazul inculpatului care a renunțat care a renunțat în mod expres la
modul de a fi prezent. Conform hotărârilor CEDO, dreptul la un proces echitabil cuprinde atât
drepturi la care se poate renunța, cât și drepturi la care nu se poate renunța; dreptul de a fi
prezent la proces reprezintă un drept la care se poate renunța însă cel care renunță la acest
drept trebuie să o facă într-o manieră clară și neechivocă67.

Din hotărârile Curții se pot distinde următoarele condiții necesare pentru ca judecarea
în contumacie să fie admisibilă:

-dacă persoana în cauză nu s-a prezentat și nu s-a apărat în proces, deși a fost legal citată68;

65
G. Tudor, M. Constantinescu, op.cit. p.82
66
Ekbatani contra Suediei, 1988 CEDO; Beziuc contra Poloniei, 2000 CEDO
67
Colozza contra Italiei, 1985 CEDO
68
C. contra Italiei, 1988 CEDO

39
-dacă persoana în cauză poate obține ulterior din partea unei instanțe care a audiat-o o nouă
stabilire a vinovăției sale în ceea ce privește acuzația adusă, atât în fapt cât și în drept69;

-procesul in absentia trebuie să asigure un minim de protecție corespunzător cu importanța

renunțării la dreptul de a fi prezent70. Minimul acestor garanții ar trebui să includă cel puțin:
reprezentarea legală efectivă;

-în mod excepțional, dacă din cauza inculpatului statul nu își poate duce la îndeplinire
obligația de a-l cita, procesul se poate desfășura fără ascultarea inculpatului. Totuși,
atitudinea inculpatului trebuie să demonstreze fără echivoc renunțarea la dreptul de a fi
prezent la judecată. S-a apreciat că doar pe baza faptului că inculpatul e posibil să fi aflat în
mod indirect de momentul în care începe procesul, instanța nu poate concluziona că
inculpatul a renunțat la acest drept71;

-în situațiile în care inculpatul este absent din cauza unei boli ori dintr-un alt motiv , instanța
poate decide continuarea judecății, asigurându-se pe deplin protecția drepturilor
inculpatului72;

-ăntr-o cale de atac, în funcție de caracteristicile specifice procedurii în cauză și de rolul

instanței de control judiciar, prezența inculpatului nu este necesară atunci când nu include
argumentare și dovezi noi. În schimb, Curtea a apreciat că, atunci când o instanță de control
judiciar este competentă să analizeze atât situația de fapt, cât și chestiunile de drept și să
studieze în ansamblu problema vinovăției, ea nu poate, din motive ce țin de echitatea
procedurii, să tranșeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere nemijlocită a
declarațiilor persoanei care susține că nu a comis actul considerat ca infracțiune73

Garanția transferării persoanei predate. În situația în care persoana solicitată prin

intermediul unui mandat european de arestare emis în vederea efectuării urmăririi penale sau
judecății este resortisant sau rezident al statului membru de executare, statul de executare
poate cere statului emitent al mandatului garanția ca, în caz de condamnare, odată predată,
persoana solicitată poate fi transferată în condițiile legii în statul de cetățenie, potrivit art. 97
alin. 2 din Legea 302/2004.

În doctrină74 s-a apreciat că predarea cetățenilor români sub această condiție nu

impune obținerea din partea statului emitent a consimțământului relativ la această condiție,
anterior pronunțării de către instanța română, ca stat solicitat, a hotărârii de predare. Având în
vedere faptul că mandatul european de arestare are la bază principiul recunoașterii și
încrederii reciproce dintre statele membre, hotărârea de punere în executare a mandatului
european de arestare și predarea sub această condiție, a cetățenilor români, pentru efectuarea

69
Poitrimol contra Franței, 1993 CEDO
70
Ibidem
71
F.C.B. contra Italiei, 1991 CEDO
72
Ensslin, Baader și Raspe contra Germaniei, 1978 CEDO
73
Exbatani contra Suediei, 1988 CEDO; Constantinescu contra României, 2000 CEDO.
74
G. Tudor, M. Constantinescu, op.cit., p.89

40
urmăririi penale este suficientă și prezumă respectarea obligației. Așasar, hotârârea privind
executarea mandatului european de arestare emis în vederea efectuării urmăririi penale, prin
care instanța a dispus predarea cetățeanului român fără a cere autorității judiciare emitente
îndeplinirea condiției ca, în cazul în care se va pronunța o pedeapsă privativă de libertate,
persoana predată va fi transferată în România pentru executarea pedepsei este nelegală, sens
în care s-a pronunțat și ICCJ.

În decizia75 pronunțată în recurs de ICCJ, s-a admis recursul declarat de procuror

împotriva setinței pronunțată de Curtea de Apel Timișoara. ICCJ, în motivare, arată că deși
Curtea de Apel a decis executarea mandatului european de arestare și predarea persoanei
solicitate, aceasta nu a făcut aplicarea dispozițiilor care reglementează soluționarea
mandatelor europene de arestare în ipoteza în care persoana solicitată este cetățean român și
în raport cu faza procesuală penală în statul membru emitent. În acest sens, ICCJ a casat în
parte hotărârea atacată și a făcut aplicare vechiului art. 87 alin. 2 din Legea 302/2004 care
prevăd că, în cazul în care se va pronunța o pedeapsă privativă de libertate, persoana predată
să fie transferată pentru executarea acesteia în România, menținându-se celelalte dispoziții ale
hotărârii atacate.

Arătăm însă că, chiar dacă instanța emitentă a mandatului european de arestare oferă
garanția că, în caz de condamnare, odată predată, persoana solicitată poate fi transferată în
statul de cetățenie, iar autoritatea judiciară de executare condiționează de acest transfer
predarea, transferul nu poate opera automat după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare, ci la cerere, potrivit Titlului VI din Legea 302/2004.

Câtă vreme persoana a fost condamnată în statul emitent, predată anterior în vederea
efectuării urmăririi penale, după punerea în executare a mandatului european de arestare,
această persoană nu poate fi încercerată într-un penitenciar din România decât în baza unui
mandat de executare emis de instanțele judecătorești. Emiterea unui mandat de executare a
pedepsei apare în condițiile pronunțării unei hotărâri definitive de condamnare de către o
instanță judecătorească română ori de o altă instanța judecătorească străină, dar care să fie
recunoscută de instanțele românești.

În ceea ce privește computarea pedepsei, potrivit dispozițiilor art. 15 alin. 1 din

Legea 302/2004, durata pedepselor şi a măsurilor privative de libertate, în îndeplinirea unei
cereri formulate de autorităţile române în temeiul prezentei legi, este luată în calcul în cadrul
procedurii penale române şi se compută din durata pedepsei aplicate de instanţele române. De
asemenea, autorităţile române solicitate sunt obligate să comunice autorităţilor competente
ale statului solicitant informaţiile necesare duratei pedepselor şi măsurilor privative de
libertate executate în România, în baza unei cereri adresate autorităţilor judiciare române.

Prin urmare, și durata arestului efectuat în străinătate în vederea executării mandatului

european de arestare emis de România va fi dedusă din pedeapsa stabilită pentru infracțiunile
ce fac obiectul mandatului. Așadar, doar măsurile preventive privative de libertate dispuse de
autoritoritățile judiciare străine se compută din durata pedepsei aplicate de instanțele române,

75
ICCJ, Secția penală, decizia nr. 2492 din 8 mai 2007

41
iar nu și măsurile preventive neprivative de libertate dispuse de aceste autorități precum
măsura de obligare a persoanei extrădate de a-și stabili locuința într-o localitate, cu
interzicerea îndepărtării din locuință într-un anumit interval orar76.

În același sens s-a pronunțat și ICCJ 77într-o cauză în care Tribunalul Brașov a admis
contestația la executare, computându-se din pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare aplicată
condamnatului, durata arestării provizorii în vederea extrădării de la 13 aprilie 2004 până la
11 iulie 2005 inclusiv. Împotriva soluției pronunțate în apel, procurorul a declarar recurs ce a
fost apreciat a fi fondat. În motivarea deciziei, ICCj arată că măsurile preventive luate față de
contestator în vederea extrădării au constat în obligarea stabilirii locuinței într-o anumită
localitate, cu interzicerea îndepărtării din locuința proprie în intervalul orar 22.30-7.00,
măsuri similare măsurilor prevăzute de art. 145 și art. 154 ind. 1 din vechiul Cod de
procedură penală. Față de aspectul că că aceste măsuri nu reprezintă măsuri preventie
privative de libertate ci doar restrictive a preciat nu se încadrează în sfera măsurilor ce au a fi
computate din pedeapsa ce are a fi aplicată.

Un alt efect al emiterii mandatului european de arestare constă în întreruperea

cursului prescripției. Astfel, potrivit art. 89 alin. 5 din Legea 302/2004, transmiterea spre
executare a mandatului european de arestare autorităţii străine competente să îl primească sau
să îl execute întrerupe cursul prescripţiei.

 Retragerea mandatului european de arestare

Această situație este reglementată de art. 94 din Legea 302/2004. Mandatul european
se retrage în următoarele situații:

-dacă au dispărut temeiurile care au justificat emiterea acestuia;

-dacă persoana solicitată a decedat;

-dacă persoana urmărită internaţional a fost extrădată sau predată în România.

Retragerea se solicită de instanţa emitentă, care informează despre aceasta autoritatea

judiciară de executare, Ministerul Justiţiei şi, după caz, parchetul care efectuează ori
supraveghează activitatea de urmărire penală sau instanţa care a dispus asupra măsurii
arestării preventive a inculpatului ori care a hotărât cu privire la măsurile de siguranţă.
Potrivit doctrinei78, similar emiterii, retragerea mandatului european de arestare se solicită de
instanța emitentă printr-o adresă de judecătorul competent, nefiind necesară întocmirea unei
încheieri în acest sens, potrivit principiului simetriei juridice.

În practică, retragerea mandatului european de arestare se solicită ca urmare a

dispariției temeiurilor care au justificat emiterea acestuia precum revocarea, înlocuirea sau
încetarea măsurii arestării preventive. Un caz special îl constituie cel al anulării mandatelor
76
G. Tudor, M. Constantinescu, op.cit., p.63
77
ICCJ, Secția Penală, decizia 4490 din 4 septembrie 2006
78
G. Tudor, M. Constantinescu, op.cit., p.67

42
de executare a pedepsei închisorii ca urmare a contopirii mai mai multor pedepse, aplicate
prin hotărâri definitive. În această situație, mandatul european de arestare emis în vederea
executării uneia sau mai multora din pedepsele care au intrat în contopire se impune a fi
retras, după emiterea noului mandat de executare a pedepsei închisorii putându-se emite un
alt mandat european de arestare. Aceasta se impune deoarece, dacă persoana solicitată ar fi
predată în temeiul primului mandat european de arestare ce privea executarea numai a uneia
dintre pedepsele ce au intrat în contopire, executarea pedepsei rezultante s-ar face cu
încălcarea regulii specialității, în absența solicitării și obținerii consimțământului statului
membru de executare.

Aceeași este și situația în cazul în care se emite mandatul eruopean de arestare în

temeiul unui mandat de arestare preventivă a inculpatului ce a fost trimis în judecată în lipsă
și care ulterior este condamnat definitiv la pedeapsa închisorii, emițându-se mandatul de
executare a pedepsei închisorii. Față de aceste aspecte, de asemenea se impune retragerea
mandatului european de arestare emis în temeiul mandatului de arestare preventivă și
emiterea unui nou mandat european de arestare în vederea executării pedepsei închisorii.

9. Punerea în executare a mandatului european de arestare

 Autoritățile române competente

Autoritățile judiciare române de executare sunt curțile de apel. Autoritățile române

competente să primească mandatul european de arestare sunt Ministerul Justiției și parchetele
de pe lângă curțile de apel în a căror circumscripție a fost localizată persoana solicitată. În
situația în care nu se cunoaște locul unde se află persoana solicitată, mandatul european de
arestare se transmite Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Autoritatea centrală română este Ministerul Justiției. În această calitate, potrivit art. 85
alin. 4 din Legea 302/2004, Ministerul Justiției:

a)primeşte mandatul european de arestare emis de o autoritate judiciară dintr-un alt stat
membru al Uniunii Europene şi îl transmite parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui
circumscripţie a fost localizată persoana solicitată sau Parchetului de pe lângă Curtea de Apel
Bucureşti, în cazul în care persoana solicitată nu a fost localizată, ori de câte ori autoritatea
judiciară emitentă nu reuşeşte să transmită mandatul european de arestare direct autorităţii
judiciare române primitoare;

b)ţine evidenţa mandatelor europene de arestare emise sau primite de autorităţile judiciare
române, în scopuri statistice;

c)îndeplineşte orice altă atribuţie stabilită prin lege menită a asista şi sprijini autorităţile
judiciare române în emiterea şi executarea mandatelor europene de arestare.

43
 Mandatul european de arestare transmis autorităților judiciare trebuie tradus în limba
română sau în limba engleză ori franceză.

Dispozițiile ce stabilesc aceasta au fost atacate sub aspectul constituționalității, autorul

excepției de neconstituționalitate invocând prevederile art. 13 din Constituție, prevederi
potrivit cărora în România, limba oficială este limba română, dar și dispozițiile art. 128 alin.
1 din Constituție care prevăd că în România, procedura judiciară se desfășoară în limba
română. De asemenea, autorul excepției a susținut că prin ulilizarea unei limbi străine în
redactarea mandatului european de arestare, se creează un dezechilibru între persoanele
solicitate care cunosc limba respectivă și cele ce nu o cunosc, fiind îngrădit accesul la justiție
al acestora din urmă. S-a susținut că, prin prisma drepturilor conferite de dreptul la apărare,
nici chiar în cazul în care documentul redactat în limba engleză sau franceză este tradus de
către un traducător autorizat în limba română, posibilitatea de a verifica îndeplinirea tuturor
condițiilor de fond și de formă nu este satisfăcătoare căci, prin traducere, foarte multe cuvinte
și expresii își pierd din înțelesul avut în limba în care documentul a fost redactat.

În motivarea acestei excepții, Curtea Constituțională a reținut că dispozițiile

constituționale invocat de autorul excepției nu sunt afectte de textul criticat și, de asemenea,
modalitatea de reglementare nu știrbește preeminența dreptului internațional, recunoscut în
materie chiar de Constituția României în cuprinsul art. 148 alin. 2. Totodată, Curtea a arătat
că prevederile atacate vizează nu procedura propriu-zisă de soluționare a cauzei ce privește
punerea în executare a mandatului european de arestare, ci o etapă preliminară reprefitoare la
corespondența dintre state. Mai mult decât atât, Codul de procedură penală instituie
obligativitatea instanței de a folosi un interpret atunci când sunt înscrisuri redactate într-o altă
limbă79.

 Fapte care dau loc la predare

Următoarele infracţiuni, indiferent de denumirea pe care o au în legislaţia statului

emitent, dacă sunt sancţionate de legea statului emitent cu o pedeapsă sau cu o măsură de
siguranţă privativă de libertate a cărei durată maximă este de cel puţin 3 ani, nu vor fi supuse
verificării îndeplinirii condiţiei dublei incriminări:

1.participarea la un grup criminal organizat;

2.terorismul;

3.traficul de persoane;

4.exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă;

5.traficul ilicit de droguri şi substanţe psihotrope;

6.traficul ilicit de arme, muniţii şi substanţe explozive;

79
Curtea Constituțională, decizia nr. 443/2007

44
7.corupţia;

8.frauda, inclusiv cea care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene în
înţelesul Convenţiei din 26 iulie 1995 privind protecţia intereselor financiare ale
Comunităţilor Europene;

9.spălarea produselor infracţiunii;

10.falsificarea de monedă, inclusiv contrafacerea monedei euro;

11.fapte legate de criminalitatea informatică;

12.infracţiuni împotriva mediului, inclusiv traficul ilicit de specii de animale pe cale de

dispariţie şi de specii şi soiuri de plante pe cale de dispariţie;

13.facilitarea intrării şi şederii ilegale;

14.omorul, vătămarea corporală gravă;

15.traficul ilicit de organe şi ţesuturi umane;

16.răpirea, lipsirea de libertate în mod ilegal şi luarea de ostatici;

17.rasismul şi xenofobia;

18.furtul organizat sau armat;

19.traficul ilicit de bunuri culturale, inclusiv antichităţi şi opere de artă;

20.înşelăciunea;

21.racketul şi extorcarea de fonduri;

22.contrafacerea şi pirateria produselor;

23.falsificarea de acte oficiale şi uzul de fals;

24.falsificarea de mijloace de plată;

25.traficul ilicit de substanţe hormonale şi alţi factori de creştere;

26.traficul ilicit de materiale nucleare sau radioactive;

27.traficul de vehicule furate;

28.violul;

29.incendierea cu intenţie;

30.crime aflate în jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale;

31.sechestrarea ilegală de nave sau aeronave;

45
32.sabotajul.

Pentru alte fapte decât cele anterior indicate, predarea este subordonată condiţiei ca
faptele care motivează emiterea mandatului european de arestare să constituie infracţiune
potrivit legii române, independent de elementele constitutive sau de încadrarea juridică a
acesteia.

Așadar, pentru fapte ce exced categoriilor de infracțiuni menționate, trebuie respectată

regula dublei incriminări. Discuțiile cu privire la problemele de constituționalitate ce au luat
naștere prin eliminarea dublei incriminări și deci prin încălcarea principiului legalității
incriminării și a pedpsei au fost anterior tratate.

 Motive de refuz al executării

 Motive obligatorii de refuz al executării

Autoritatea judiciară română de executare refuză executarea mandatului european de

arestare în următoarele cazuri:

a)când, din informaţiile de care dispune, reiese că persoana urmărită a fost judecată definitiv
pentru aceleaşi fapte de către un stat membru, altul decât statul emitent, cu condiţia ca, în
cazul condamnării, sancţiunea să fi fost executată ori să fie în acel moment în curs de
executare sau executarea să fie prescrisă, pedeapsa să fi fost graţiată ori infracţiunea să fi fost
amnistiată sau să fi intervenit o altă cauză care împiedică executarea, potrivit legii statului de
condamnare;

b)când infracţiunea pe care se bazează mandatul european de arestare este acoperită de

amnistie în România, dacă autorităţile române au, potrivit legii române, competenţa de a
urmări acea infracţiune;

c)când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde penal, datorită
vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare în conformitate cu legea
română.

Prevederile art. 98 alin. 1 din Legea 302/2004 anterior citat preia motivele de
neexecutare a mandatului european de arestare obligatorii prevăzute de art. 3 din Decizia-
cadru. Există însă state care, pe lângă cele trei motive obligatorii de neexecutare, au adăugat
și alte motive obligtorii de neexcutare: Malta refuză predarea dacă persoana solicitată a fost
extrădată dintr-un alt stat, chiar în condițiile în care acest din urmă stat și-a dat
consimțământul la predare, Olanda refuză predarea dacă autoritatea de executare este
convinsă că persoana solicitată nu se face vinovată de comiterea infracțiunii, încălcând
normele deciziei-cadru și principiul încrederii reciprice dintre statele membre, Portugalia și
Danemarca refuză predarea dacă mandatul european de arestare este emis din motive politice,

46
respectiv dacă există pericolul ca, ulterior predării, persoana în cauză să fie persecutată din
motive politice80.

Non bis in idem. Potrivit art. 98 alin. 1 lit. a din Lege, autoritatea judiciară română de
executare refuză executarea mandatului european de arestare când, din informațiile de care
dispune, reise că persoana urmărită a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte de către un
stat membru, altul decât statul emitent, cu condiția ca, în cazul condamnării, sancțiunea să fi
fost executată ori să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă,
pedeapsa să fi fost grațiată ori infracțiunea să fi fost amnistiată sau să fi intervenit o altă
cauză care împiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare.

Potrivit principiului non bis in idem, nimenu nu poate fi urmărit sau pedepsit pentru
aceeași faptă pentru care a fost deja condamnat sau achitat printr-o hotărâre judecătorească
rămasă definitivă.

Fără a indica în mod exhaustiv toate actele normative care reglementează acest
principiu non bis in idem, arătăm că potrivit art. 54 din Convenția de punere în aplicare a
Acordului Schengen (CAAS), ”O persoană împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre
definitivă într-un proces pe teritoriul unei părți contractante nu poate face obiectul urmăririi
penale de către o altă parte contractantă pentru aceleași fapte, cu condiția ca, în situația în
care a fost pronunțată o pedeapsă, aceasta să fi fost executată, să fie în curs de executare sau
să nu mai poată fi executată conform legilor părții contractante care a pronunțat sentința”.

În lipsa unor interpretări autentice a termenilor utilizați în art. 54 CAAS, în practică

au apărut o serie de dificultăți legate de conținutul unor sintagme folosite de acesta, sintagme
precum: ”hotărâre definitivă”, ”obiectul urmăririi penale”, ”aceleași fapte”, ”pedeapsă care a
fost executată”, ”în curs de executare” sau ”nu mai poate fi executată”.

Prin jurisprudența CJUE au fost stabilite mai multe criterii privind incidența art. 54
din CAAS, respectiv a principiului non bis in idem, criterii care sunt valabile, pentru
identitate de rațiune81 și în vederea determinării existenței motivului de neexecutare
obligatorie a mandatului european de arestare.

Cu privire la noțiunea de ”hotărâre definitivă”, aceasta se referă nu numai la hotărârile

judecătorești, ci și la actele altor autorități judiciare sau organisme jurisdicționale, după caz,
prin care se soluționează o cauză penală, în funcție de sistemele juridice al statelor membre.
Curtea a stabilit astfel, că principiul non bis in idem se aplică și procedurilor urmate de
stingerea acțiunii penale, prin care ministerul public dintr-un stat membru înceteză urmărirea
penală după ce inculpatul a îndeplinit anumite condiții precum a achita o aumită sumă de
bani, chiar dacă acestă procedură nu implică vreo intervenție din partea instanței
judecătorești82. Aceasta constituie o extindere a strictei interpretări a principiului de la
deciziile luat de o instanță judecătorească la orice pronunțată de către o autoritate cu atribuții
la administrarea justiției penale în sistemul juridic național în cauză.

80
G. Tudor, M. Constantinescu, op.cit., p.100-101
81
Ibidem, p.107
82
Cauzele reunite C-187/01 ;I C-385/01 HuseynGozutokșI Klaus Brugge, 2003 CJUE

47
 Principiul non bis in idem este aplicabil și ăn cazul unei hotărâri prin care se dispune
achitarea pe motiv că a intervenit prescripția răspunderii penale a inculpatului 83 sau din cauza
a insuficienței probelor. Curtea a dus mai departe noțiunea de hotărâre definitivă, în cauza
Van Straaten, CJUE stabilind că intră în noțiunea de hotărâre definitivă, împiedicâd, pe cale
de consecință, noi proceduri într-un alt stat membru, o hotărâre de achitare pronunțată pentru
lipsă de probe. Punând accentul pe libera circulație a persoanelor, hotărârea Curții
sancționează în același timp statul care a declanșat procedurile fără a avea suficiente probe,
împiedicând desfășurarea unor proceduri ulterioare pentru aceleași fapte.

Domeniul de aplicare a noțiunii de hotărâre definitivă este limitat în cauza Turansky 84.
Curtea a apreciat că o decizie, pentru a fi considerată ca finală în sensul art. 54 CAAS, trebuie
să interzică definitiv urmărirea ulterioară a faptei în statul respectiv. O decizie care, în
temeiul legislației primului stat contractant care a instituit procedura penală împotriva unei
persoane, nu interzice definitiv urmărirea ulterioară a faptei la nivel național, nu poate, în
principiu, să constituie un obstacol pentru redeschiderea sau continuarea unui proces penal în
ceea ce privește aceleași fapte împotriva persoanei respective într-un alt stat contractant. În
concluzie, în cazul în care legislația națională prevede că un caz poate fi redeschis după
neînceperea urmăririi penale a acuzatului pe motiv că fapta nu constituie infracțiune, atunci
când sunt descoperite probe noi, această decizie nu este definitivă.

De asemenea, principiul non bis in idem nu poate fi aplicat nici în cazul în care se
pronunță o hotărâre de declinare de competență sau când s-a constatat, în hotărârea/ordonanța
anterioară vreunul din cazurile de imposibilitate de punere în mișcare a acțiunii penale

Cu privire la noțiunea de ”aceleași fapte”, criteriul relevant îl reprezintă cel al

identității actelor materiale, înțeles ca un ansamblu de acte indisolubil legate între ele,
independent de încadrarea juridică a acestor fapte sau de interesul juridic protejat. Puterea de
apreciere în acest sens revine instanțelor naționale competente 85, în funcție de gradulde
identitate și conexitate dintre toate circumstanțele reale care trebuie comparate86.

S-a apreciat că punctul de plecare al analizei noțiunii de aceleași fapte în sensul

CAAS, îl reprezintă aprecierea globală a conduitelor ilicite concrete care au condus la
cercetarea penală în fața instanțelor din cele două state contractante. Astfel, art. 54 CAAS
devine aplicabil numai când instanța sesizată cu cea de-a doua cauză penală constată că actele
materiale formează un ansamblu indisolubil prin legăturile lor în timp, în spațiu și prin
obiectul acestora87. Cu titlu de exemplu, indicăm faptul că fapele pedepsibile constând în
exportul și importul acelorași bunuri ilicite și urmărite în diferitele state contractante la
CAAS reprezintă conduite ce se circumscriu noțiunii de aceleași fapte, în sensul art. 54
CAAS88.

83
Cauza C-467/04 Gasparini și alții, CJUE
84
Cauza C-491/07 Vladimir Turansky CJUE
85
Cauza C-436/04 Van Esbroek, CJUE
86
Cauza C/367/05 Kraaijenbrink, CJUE
87
Ibidem
88
G. Tudor, M. Constantinescu, op.cit., p.111

48
 În lumina aceleiași interpretări, a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului
sens în care autoritățile naționale competente care trebuie să stabilească dacă există identitate
de fapte materiale trebuie să se limiteze la verificarea dacă acestea constituie un set de fapte
indisolubil legate între ele89.

În schimb, dacă actele materiale nu formează un astfel de ansamblu, simpla împrejurar

că instanța sesizată în cea de-a doua cauză constată că autorul prezumtiv al acestor fapte a
acționat în realizarea aceleiași rezoluții infracționale nu va fi suficientă pentru a asigura
existența unui ansamblu de circumstanțe concrete indisolubil legate între ele care intră sub
incidența noțiunii de ”aceleași fapte” în sensul art. 54 CAAS.

În același sens s-a statuat că fapte diferite constând, în principal, pe de-o parte, în
deținerea într-un stat contractant a unor sume de bani proveniți din traficul de substanțe
narcotice și, pe de altă parte, în convertirea sumelor de bani obținute de asemenea dintr-un
astfel de trafic la casele de schimb valutar situate într-un alt stat contractant nu trebuie
considerate ”aceleași fapte” în sensul art. 54 CAAS numai prin prisma faptului că instanța
națională competentă constată că respectivele fapte sunt legate între ele prin aceeași rezoluție
infracțională90.

Curtea a analizat sensul noțiunii de ”executare” în câteva dintre deciziile sale.

Pedeapsa pronunțată de o instanță a unui stat contractant a fost executată sau este în curs de
executare atunci când inculpatul a fost condamnat la pedeapsa închisorii cu suspendare, în
conformitate cu legislația respectivului stat contractant 91. Prin urmare, trebuie să se constate
că pedeapsa închisorii cu suspendarea executării reprezintă o pedeapsă în sensul art. 54
CAAS întrucât sancționează comportamentul ilicit al unei persoane condamnate. Respectiva
pedeapsă trebuie considerată ca fiind ”în curs de executare” din momentul în care
condamnarea a devenit executorie și pe parcursul termenului de încarcare. După expirarea
termenului de încercare, pedeapsa devine executată în sensul aceleiași dispoziții92.

Măsurile preventive, pornind de la scopul acestora, nu pot fi considerate executate sau

în curs de executare în sensul art. 54 CAAS, căci aceastea urmează a fi deduse din durata
pedepsei închisorii93.

Cu privire la acest principiu non bis in idem, CJUE s-a pronunțat în sensul extinderii
prevederilor acestui principiu și asupra dispozițiilor mandatului european de arestare,
statuând în mod clar că principiul non bis in idem trebuie să aibă o interpretare uniformă în
cadul UE. Pe cale de consecință, toate deciziile adoptate de către curte în această materie sunt
incidente și în ceea ce privește mandatul european de arestare94.

89
Zolothukin contra Rusiei, hotărârea din 10 februarie 2009
90
Cauza C-367/05 Norma Kraaijenbrink CJUE
91
Cauza C-288/05 Jurgen Kretzinger CJUE
92
Cauza C-288/05 Jurgen Kretzinger CJUE
93
Ibidem
94
Cauza C-261/09 Mantello CJUE

49
 La nivelul legislației aplicabile în România, trebuie să avem în vedere art. 4 din
Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană privind drepturile omului 95, articol ce produce efecte
în mod direct în dreptul intern potrivit art. 11 și art. 20 din Constituția României.

Prevederile anterior indicate au ca scop interzicerea repetării urmăririi penale în

cauzele soluționate definitiv, negăsindu-și aplicarea înainte de deschiderea unei noi urmăriri
penale96. Altfel spus, principiul non bis in idem se aplică doar după achitarea sau
condamnarea persoanei în cauză printr-o hotărâre definitivă conform legii și procedurii
penale ale statului în discuție.

Noțiunea de ”procedură penală” trebuie interpretată în lumina principiilor aplicabile

”acuzației în materie penală” și ”pedeapsă” menționate în art. 6 și art. 7 din Convenție97.

Când o acțiune sau inacțiune săvârșită de aceeași persoană, datorită împrejurărilor în

care a avut loc și urmărilor pe care le-a produ, întrunește elementele mai multor infracțiuni,
ducând la reținerea concursului ideal de infracțiuni, nu ne putem afla în prezența unei
încălcări a art. 4 din Protocolul 7 la Convenția europeană a drepturilor omului deoarece
aceasta interzice ca o persoană să fie judecată de două ori pentru aceeași infracțiune, în timp
ce, în cadrul concursului ideal de infracțiuni, același fapt constituie elementul constitutiv a
două infracțiuni.

Dacă infracțiunile pentru care este condamnată o persoană diferă în elementele lor
esențiale, nu suntem în prezența vreunei încălcări a principiului non bis in idem. Pentru
situația în care infracțiunile urmărite nu diferă în elementele lor substanțiale, Curtea a arătat
că statele părți au libertatea de a decide pentru care dintre cele două infracțiuni să fie urmărită
și judecată persoana respectivă, întrucât prin reținerea concurcului ar fi încălcat art. 4 din
Protocolul 7 la Convenție98.

Amnistia. Pentru a ne afla în prezența acestui motiv obligatoriu de refuz la executare

a mandatului european de arestare, trebuiesc a fi întrunite în mod cumulativ două condiții:

-autoritățile române să aibă, potrivit legii române, competența de a urmări aceas infracțiune;

-infracțiunea pe care se bazează mandatul european de arestare este acoperită de amnistie în

România.

95
Art. 4 Protocolul 7 la Convenția europeană privind drepturile omului
1. Nimenu nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași stat pentru săvârșirea
infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii și
procedurii penale ale acestui stat.
2. Dispozițiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii și procedurii
penale a statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sunt de natură să afecteze
hotărârea pronunțată.
3. Nicio derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul art. 15 din Convenție”
96
Cauza Horciag contra României, Hotărârea din 15 martie 2005, CEDO
97
C. Bîrsan, Convenția Europeană a Drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol. I. Drepturi și libertăți,
editura All Beck, București, 2005, p. 444
98
Franz Fischer contra Austriei, hotărârea din 29 mai 2001 CEDO

50
 Prima condiție are la bază caracterul imperativ al normei ce consacră principiul
teritorialității legii penale, sens în care se impune aplicarea exclusivă și necondiționată a legii
penale române infracțiunilor săvârșite pe teritoriul României, indiferent de calitatea
suspectului.

Cea de-a doua condiție referitoare la incidența amnistiei, observăm potrivit

dispozițiilor legale că aceasta înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârșită.

Persoana solicitată nu răspunde penal datorită vârstei sale pentru faptele pe care
se întemeiază mandatul european de arestare, în conformitate cu legea penală română. Față de
conținutul dispozițiilor Codului penal, în această situație se încadrează minorul ce nu a
împlinit vârsta de 14 ani. Procedura de executare a mandatului european de arestare nu poate
include efectuarea unei expertize psihiatrice cu privire la minorul cu vârstă între 14-16 ani,
pentru a se vedea dacă a avut sau nu discernământ la săvârșirea faptei ce face obiectul
mandatului european de arestare.

Invocarea altor cauze de către persoana solicitată, ca motiv de refuz la predare este
neîntemeiată. În acest sens, în mod corect a dispus și Curtea de Apel Galați 99 când a dispus
punerea în executare a mandatului european de arestare emis de Tribunalul Penal de Land
Graz Austria privind persoana solicitată B.T.. În cadrul acestei proceduri, persoana solicitată
a arătat că suferă de schizofrenie paranoidă și a depus acte medicale ce atestau această
afecțiune. Curtea a statuat că invocarea acestor motive ce țin de afecțiuni psihice nu
constituie motiv de refuz la executare a mandatului european de arestare, această
împrejurareurmând a fi invocată în fața organelor judiciare ce au emis mandatul european de
arestare.

 Motive facultative de refuz al executării mandatului european de arestare

Autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de

arestare în următoarele cazuri:

a)în situaţia prevăzută la art. 96 alin. (2) din prezenta lege; în mod excepţional, în materie de
taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar, executarea mandatului european nu va putea
fi refuzată pentru motivul că legislaţia română nu impune acelaşi tip de taxe sau de impozite
ori nu conţine acelaşi tip de reglementări în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb
valutar ca legislaţia statului membru emitent;

b)când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este supusă unei
proceduri penale în România pentru aceeaşi faptă care a motivat mandatul european de
arestare;

c)când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu
închisoarea sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, dacă persoana solicitată este
cetăţean român sau trăieşte în România şi are o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul
99
Curtea de Apel Galați, sentința penală nr. 32 din 15 februarie 2008

51
României pentru o perioadă de cel puţin 5 ani şi aceasta declară că refuză să execute
pedeapsa ori măsura de siguranţă în statul membru emitent;

d)când persoana care face obiectul mandatului european a fost judecată definitiv pentru
aceleaşi fapte într-un alt stat terţ care nu este membru al Uniunii Europene, cu condiţia ca, în
caz de condamnare, sancţiunea să fi fost executată sau să fie în acel moment în curs de
executare sau executarea să fie prescrisă, ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau pedeapsa să
fi fost graţiată potrivit legii statului de condamnare;

e)când mandatul european de arestare se referă la infracţiuni care, potrivit legii române, sunt
comise pe teritoriul României;

f)când mandatul european cuprinde infracţiuni care au fost comise în afara teritoriului statului
emitent şi legea română nu permite urmărirea acestor fapte atunci când s-au comis în afara
teritoriului român;

g)când, conform legislaţiei române, răspunderea pentru infracţiunea pe care se întemeiază

mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-au prescris, dacă faptele ar
fi fost de competenţa autorităţilor române;

h)când o autoritate judiciară română a decis fie renunţarea la urmărirea penală, fie clasarea
pentru infracţiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare sau a pronunţat, faţă
de persoana solicitată, o hotărâre definitivă, cu privire la aceleaşi fapte, care împiedică
viitoare proceduri;

i)când persoana condamnată nu a fost prezentă personal la judecată, în afară de cazul în care
autoritatea judiciară emitentă informează că, în conformitate cu legislaţia statului emitent:

(i)persoana a fost încunoştinţată, în timp util, prin citaţie scrisă înmânată personal sau prin
notificare telefonică, fax, e-mail sau prin orice alte asemenea mijloace, cu privire la ziua,
luna, anul şi locul de înfăţişare şi la faptul că poate fi pronunţată o hotărâre în cazul în care nu
se prezintă la proces; sau

(ii)persoana, având cunoştinţă de ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare, l-a mandatat pe
avocatul său ales sau desemnat din oficiu să o reprezinte, iar reprezentarea juridică în faţa
instanţei de judecată a fost realizată în mod efectiv de către avocatul respectiv; sau

(iii)după ce i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare şi i s-a adus la cunoştinţă că,
potrivit legii, cauza poate fi rejudecată sau că hotărârea este supusă unei căi de atac şi că
poate fi verificată inclusiv pe baza unor probe noi, iar, în eventualitatea admiterii căii de atac,
poate fi desfiinţată, persoana condamnată fie a renunţat în mod expres la rejudecarea cauzei
ori la exercitarea căii de atac, fie nu a solicitat rejudecarea ori nu a declarat, în termenul
prevăzut de lege, respectiva cale de atac; sau

(iv)persoanei condamnate nu i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare, însă, imediat

după predarea sa, acesteia i se va înmâna personal respectiva hotărâre şi i se va aduce la
cunoştinţă că hotărârea de condamnare este supusă, într-un termen determinat, unei căi de

52
atac, ocazie cu care instanţa competentă va putea verifica hotărârea atacată inclusiv pe baza
unor probe noi, iar, în urma soluţionării căii de atac, la judecarea căreia poate participa
personal, hotărârea de condamnare poate fi desfiinţată.

Dubla incriminare.Astfel cum am făcut anterior vorbire, art. 96 alin. 2 din Legea
302/2004 prevede că pentru alte fapte decât cele enumerate la alin. 1 al aceluiași art. statul
solicitat poate condiționa predarea cu respectarea principiului dublei incriminări și respectiv
al legalității incriminării și a pedepselor. În mod excepțional, în materie de taxe și impozite,
de vamă si de schimb valutar, executarea mandatului european de arestare nu va putea fi
refuzată pentru motivul că legislația română nu impune același tip de taxe sau impozite sau
nu conține același tip de reglementare în materie de taxe și impozite, de vamă și de schimb
valutar ca legislația statului emitent.

Persoana solicitată este supusă unei proceduri penale în România pentru aceeași
faptă ce a motivat emiterea mandatului european de arestare. În esență acest caz se referă în
principal la mandatele europene de arestare emise în vederea efectuării urmăririi penale sau a
judecății. În cazul în care mandatul european de arestare este emis în vederea executării
pedepsei, aceste dispoziții devin incidente doar atunci când motivul obligatoriu de refuz la
executare ca urmare a aplicării principiului non bis in idem nu este aplicabil în sensul că nu
sunt întruniteuna dintre următoarele condiții: persoana urmărită să nu fi fost judecată definitiv
pentru aceleași fapte de către un stat membru, altul decât statul emitent, în cazul condamnării,
sancțiunea să nu fi fost executată ori să nu fie în acel moment în curs de executare sau
executarea să nu fi fost prescrisă, pedeapsa să nu fi fost grațiată ori infracțiunea să nu fi fost
amnistiată sau să nu fi intervenit o altă cauză care împiedică executarea, potrivit legii statului
de condamnare.

Pentru cazul prevăzut de art. 98 alin. 2 lit. c din Lege, autoritatea judiciară română de
executre poare refuza executarea mandatului european de arestare când acesta a fost emis
în vederea executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranță
privative de libertate dacă persoana solicitată este cetăţean român sau trăieşte în
România şi are o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul României pentru o perioadă
de cel puţin 5 ani şi aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de
siguranţă în statul membru emitent.

Cu privire la acest caz, doctrina100 apreciază că prevederile au ca scop în special a

permite autorităților judiciare de execute să acorde o importanță deosebită posibilității de a
crește șansele de reinserție socială a persoanei căutate, după executarea pedepsei la care
aceasta a fost condamnată; în aceste condiții statul se angajează să execute această pedeapsă
sau măsură de siguranță în conformitate cu dreptul său intern.

CJUE101 a statuat că o persoană este rezident în statul membru de executare când și-a
stabilit reședința reală în acest stat și rămâne ân acest stat atunci când, ca urmare a unei șederi
stabile de o anumită dutată în statul membru, a stabilit cu acesta din urmă legături similare cu
cele care rezultă din reședință. În aprecierea relației stabilite cu statul membru solicitat se are
100
G. Tudor, M. Constantinescu, op.cit., p.130
101
Cauza C-66/08, Szymon Kozlowski CJUE

53
în vedere în special durata, natura și condițiile șederii persoanei căutate, precum și legăturile
familiale și economice pe care persoana solicitată le întreține cu statul membru de executare.

Cazul prevăzut la lit. d a aceluiași articol din Lege stabilește că autoritatea judiciară
română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare când persoana
solicitată ce face obiectul mandatului european de arestare a fost judecată definitiv
pentru aceleași fapte într-un alt stat terț care nu este membru al Uniunii Europene, cu
condiția ca, în caz de condamnare, sacțiunea să fi fost executată sau să fie în curs de
executare sau executarea să fie prescrisă ori infracțiunea să fi fost amnistiată ori pedeapsa să
fi fost grațiată potrivit legii statului de condamnare. Această dispoziție reia practic motivul
obligatoriu de refuz al executării ca urmare a aplicării principiului non bis in idem, doar că în
această situație prima hotărâre trebuie să fi fost pronunțată de o autoritate a unui stat care nu
este membru al Uniunii Europene, cu privire la care nu mai funcționează principiul
recunoașterii și încrederii reciproce, care ar fi atras refuzul obligatoriu al executării.

Autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului

european de arestare când mandatul european de arestare se referă la infracțiuni care, potrivit
legii române, sunt comise pe teritoriul României.

Potrivit dispozițiilor noului Cod penal, prin infracțiune săvârșită pe teritoriul

României se înțelege, potrivit art. 8 alin. 3, orice infracțiune săvârșită pe întinderea de
pământ, marea teritorială și apele cu solul, subsolul și spațiul aerian, cuprinse între frontierele
de stat sau pe o navă sub pavilion românesc ori pe o aeronavă înmatriculată în România.
Infracțiunea se consideră săvârșită pe teritoriul României și atunci când e acest teritoriu s-a
efectuat un act de executare, de instigare sau de complicitate ori s-a produs, chiar în parte,
rezultatul infracțiunii. Prin urmare, poate fi refuzată predarea și atunci când doar un act de
executare sau rezutatul infracțiunii s-a produs pe teritoriul României deoarece, conform
principiului ubicuității, infracțiunea în întregul ei este considerată a fi comisă în România.

Acest motiv de rezul la predare, prin simplul fapt că infracțiunile sunt săvârșite pe
teritoriul României, nu intervine automat ci autoritatea judiciară română poate refuza
executarea. Această apreciere trebuie făcută în raport de alte elemente precum: începerea
unor proceduri de cercetare penală în România, amploarea activității desfășurate în România
și alte asemenea elemente care să ducă la concluzia că autoritățile române sunt cele mai
îndreptățite a face cercetările102.

În același sens s-a pronunțat și Curtea de Apel București care, sesizată fiind în vederea
punerii în executare a unui mandat european de arestare emis de autoritățile franceze. Curtea
de Apel București, luând act de consimțământul la predare liber exprimat de persoana
solicitată, a dispus predarea persoanei solicitate, fără a da eficiență motivului facultativ de
refuz la predare ce vizează infracțiunile săvârșite pe teritoriul României. În respectiva cauză,
persoana solicitată era membră a unei rețele de proxenetism în Marsilia și fiecare membru al
acestei rețele având câte una sau mai multe prostituate cărora le controlau munca, numărul
clienților, alegerea hotelurilor și recuperarea produselor obținute de pe urma prostituției, prin
102
Curtea de Apel Craiova, Sentința Penală, sentința nr. 22 din 2 martie 2007, ICCJ, Secția penală, decizia nr.
3660 din 12 iulie 2007

54
utilizarea violențelor verbale și fizice. Astfel, în cursul anului 2005 și 2006, acționând pe
teritoriul României, numitul I.P. împreună cu soția sa în calitate de complice, au recrutat mai
multe fete către alte persoane, în vederea preluării acestora de către Ș.P. și B.G., care se
ocupau de organizarea transportului acestor femei din România în Marsilia. Raportat la fapta
pentru care a fost solicitată persoana, faptă ce a fost săvârșită pe teritoriul României,
autoritatea judiciară română ar putea refuza executarea mandatului european de arestare.cu
toate acestea, Curtea a apreciat că nu se impune aplicarea acestui motiv căci, ansamblul
activității infracționale s-a desfășurat pe teritoriul Franței, unde se presupune că se află atât
majoritatea perticipanților la săvârșirea faptelor, cât și victimele traficului de persoane, iar
ancheta judiciară inițiată de către autoritățile franceze este în plină desfășurare, fiind în
interesul finalizării acesteia ca toate persoanele bănuite că au participat la comiterea faptelor
să se afle la dispoziția autorităților franceze în vederea lămuririi complete și cu celeritate a
tuturor împrejurărilor cauzei103.

Autoritățile judiciare române pot refuza executarea mandatului european de arestare

când mandatul european cuprinde infracțiuni care au fost comise în afara teritoriului
statului emitent și legea română nu permite urmărirea acestor fapte atunci când s-au
comis în afara teritoriului român. Acest caz vizează situațiile în care nu sunt îndeplinite
condițiile prevăzute de lege pentru aplicarea principiilor personalității, realității și
universalității legii penale.

De asemenea, autoritățile judiciare române de executare pot refuza executarea

mandatului european de arestare când, conform legislației române, răspunderea pentru
infracțiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare ori executarea
pedepsei aplicate s-a prescris, dacă faptele ar fi fost de competența autorităților române.
În acest caz, refuzul executprii mandatului european de arestare constituie așadar o facultate a
instanței de judecată de a dispune executarea mandatului european de arestare, chiar dacă
termenul de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea pe care se întemeiază ori
executarea pedepsei aplicare s-a împlinit potrivit legii penale române.

Împlinirea termenului de prescripție se apreciază în raport de momentul primirii

mandatului european de arestare. În relațiile cu statele membre UE care au făcut declarații cu
privire la aplicarea mandatului, prescripția se raportează dar la legislația statului de executare.
În schimb, în cazul extrădării, în relațiile cu statele terțe, prescripția răspunderii penale sau a
executării pedepsei se raportează atât la legislația statului solicitant cât și la legislați statului
solicitat. Așadar, aprecierea împlinirii termenului de prescripție se raportează diferit, în
funcție de instrumetul juridic folosit și de statele care cooperează104.

În dreptul intern, s-a decis că, în pricedura de executare a mandatului european de

arestare, instanța de judecată, ca autoritate judiciară română de executare, are competența de
a stabili prevederile din legea română în care se încadrează fapta descrisă în mandatul
european de arestare și de a constata, în raport cu această încadrare, dacă termenul de
prescripție a răspunderii penale pentru fapta pe care se întemeiază mandatul s-a împlinit

103
Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, sentința nr. 177 din 8 iulie 2008
104
G. Tudor, M. Constantinescu, op.cit., p.149

55
conform legii penale române. Refuzul executării mandatului european de arestare constituie o
facultate a instanței de judecată și, prin urmare, aceasta poate dispune executarea mandatului
european de arestare, chiar dacă termenul de prescripție a răspunderii penale pentru
infracțiunea pe care se întemeiază s-a împlinit potrivit legii penale române105 .

Autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului

european de arestare când o autoritate judiciară română a decis fie renunţarea la urmărirea
penală, fie clasarea pentru infracţiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare
sau a pronunţat, faţă de persoana solicitată, o hotărâre definitivă, cu privire la aceleaşi fapte,
care împiedică viitoare proceduri. Aceste prevederi vin să completeze motivul obligatoriu de
refuz al executării ca urmare a aplicării principiului non bis in idem, care se referă la
exesitența unei hotărâri definitive pronunțate într-un stat membru, altul decât statul emitent.

De asemenea, autoritățile judiciare române de executare pot refuza predarea persoanei

solicitate în măsura în care nu au fost respectate garanțiile privind judecarea cauzei în lipsă,
aspecte pe care le-am abordat anterior cu privire la judecarea cauzei în lipsă.

 Procedura de executare. Termene și modalități.

Proceduri prealabile.Verificările prealabile procedurii de executare efectivă a

mandatului european de arestare sunt de competență procurorului desemnat de procurorul
general al parchetului de pe lângă curtea de apel. Procurorul desemnat, în termen de 48 de ore
de la primirea mandatului european de arestare, verifică dacă mandatul european de arestare
este însoțit de o traducere în limba română ori în una dintre limbile engleză sau franceză. În
cazul în care mandatul nu este tradus în niciun dintr aceste limbi, parchetul solicită autorității
judiciare emitente, remiterea traducerii. Dacă mandatul eruopean de arestare este tradus în
limba engleză sau franceză, procurorul competent dispune traducerea acestuia în limba
română în regim de urgență.

De asemenea, procurorul verifică dacă mandatul european de arestare cuprinde

informațiile prevăzute la art. 86 alin. 1. În cazul în care mandatul european de arestare nu
cuprinde aceste informații sau este imprecis sau sunt incidente dispozițiile art. 98 alin. 2 lit. i
pct (iv), procurorul solicită autorității emitente transmiterea, în cel mult 10 zile, a
informațiilor necesare sau, în copie, a hotărârii de condamnare date în lipsă, tradusă în limba
pe care persoana condamnată o înțelege, după caz.

Legiuitorul a înțeles ca, în caz de netransmitere de către autoritatea judiciară emitentă

a hotărârii de condamnare în lipsă nu are niciun efect asupra reținerii persoanei solicitate și
sesizării instanței potriivt art. 101 și art. 102 din Lege. Per a contrario, în celelalte cazuri,
netransmiterea informațiilor solicitate în termenul solicitat împietează sesizarea instanței.

În măsura în care mandatul european de arestare conține informațiile prevăzute de art.

86 alin. 1 și este tradus, procurorul ia măsurile necesare pentru identificarea, căutarea,

105
ICCJ, Secția penală, decizia nr. 3141 din 12 iunie 2007

56
localizarea și prinderea persoanei solicitate, aplicându-se dispozițiile privind darea în
urmărire, potrivit Codului de procedură penală.

În ceea ce privește competența parchetelor, dacă în urma verificărilor efectuate,

rezultă în mod neîndoielnic că persoana solicitată nu se află pe teritoriul României,
procurorul dispune clasarea și informează despre aceasta autoritatea judiciară emitentă și
Ministerul Justiției. Dacă în urma verifcărilor efectuate se constată că persoana solicitată se
află în circumscripția teritorială a altui parchet, trimite de îndată mandatul european de
arestare parchetului competent, informânde despre aceasta aturitatea judiciară emitentă și
Ministerul Justiției.

Dacă persoana solicitată face obiectul unor proceduri penale în curs, urmează a se
proceda astfel:

-dacă persoana solicitată face obiectul unor proceduri penale în curs, pentru aceleași fapte
pentru care a fost emis mandatul europea de aresta, procurorul transmite, spre informare,
procurorului competent sau instanței competente o copie a mandatului european de arestare,
traducerea și dacă este cazul, informațiile suplimentare comunicate de autoritatea judiciară
emitentă, solicitându-i să aprecieze și să informeze dacă urmărirea penală sau judecata poate
fi suspendată până la soluționarea cauzei de către autoritatea judiciară română de executare;

-dacă procedurile penale existente împotriva persoanei solicitate se referă la alte fapte decât
cele pentru care a fost emis mandatul european de arestare, procurorul competent transmite,
de asemenea, spre informare, procurorului de caz sau instanței competente o copie a
mandatului european de arestare, traducerea și, dacă este cazul , informațiile suplimentare
comunicate de autoritatea judiciară emitentă, solicitându-i să îl informeze de îndată care este
stadiul procedurii.

Dacă predarea persoanei solicitate este condiționată de acordarea consimțământului

unui alt stat membru ori a unui stat terț, luarea măsurilor pentru prinderea persoanei solicitate
urmează a se face la data primirii consimțământului respectivului stat.

Reținerea. Măsura reținerii persoanei solicitate poate fi luată de procuror numai după
ascultarea acestaia în prezența apărătorului ales sau numit din oficiu. Măsura reținerii se
dispune prin ordonanța procurorului și poate fi dispusă pentru cel mult 24 de ore. Persoanei
reținute i se aduc de îndată ța cunoștință, în limba ce o înțelege, motivele reținerii și
conținutul mandatului european de arestare. În situația în care mandatul european de arestare
a fost emis în vederea executării pedepsei și sunt indicente dispozițiile art. 98 alin. 2 lit. i pct
(iv) și a fost transmisă de către autoritatea judiciară emitentă, procurorul dispune
comunicarea hotărârii de condamnare persoanei solicitate.

Persoanei reținute urmează a i se comunica o copie a mandatului european de arestare

și traducerea acestuia. De asemenea, persoana reținută are dreptul de a solicita să fie
încunoștințat un membru al familiei sau o altă persoană despre măsura luată. Doar în mod
excepțional, dacă procurorul apreciază că încunoștințarea ar afecta executarea mandatului
european de arestare, acesta va putea refuza solicitarea.

57
 Procurorul sesizează curtea de apel competentă cu propunerea de luare a măsurii
arestării persoanei solicitate. Odată sesizată instanța, cauza se repartizează unui complet
format dintr-un judecător, pentru a aprecia asupra luării măsurii arestării și asupra predării
persoanei solicitate.

Ca măsură premergătoare judecății, judecătorul cauzei verifică mai întâi identitatea

persoanei solicitate și se asigură că acesteia i s-a comunicat o copie a mandatului european de
arestare într-o limbă pe care o înțelege, precum și, dacă este cazul, a hotărârii de condamnare
dată în lipsă. Totodată, judecătorul aduce la cunoștința persoanei solicitate drepturile
prevăzute la art. 104, efectele regulii specialității, precum și posibilitatea de a consimți la
predarea către autoritatea judiciară emitentă, învederându-i consecințele juridice ale
consimțământului la predare, îndeosebi caracterul irevocabil.

Legiuitorul, prin Legea 302/2004, conferă cetățenilor români dreptul de a își exprima
poziția cu privire la locul unde are să se execute pedeapsa privativă de libertate ori măsura de
siguranță ce sta la baza emiterii mandatului european de arestare: statul emitent al mandatului
ori statul de executare.

Mandatul european de arestare emis împotriva unui cetățean român, în vederea

executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranță privative de libertate.
Consimțământul la predare. În cazul în care mandatul european de arestare a fost emis
împotriva unui cetățean român, în vederea executării unei pedepse ori a unei măsuri se
siguranță privative de libertate, judecătorul întreabă persoana solicitată dacă este de acord să
execute pedeapsa ori măsura de siguranță în statul membru emitent și dacă este de acord, se
întocmește un proces-verbal în care se va menționa dacă aceasta a renunțat sau nu la
drepturile conferite de regula specialității. În acest sens s-a pronunțat și ICCJ 106 într-un recurs
împotriva unei sentințe pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, prin care s-a luat act de
consimțământul la predare al persoanei solicitate, dar și de renunțarea la drepturile conferite
de regula specialității. Referitor la aceste aspecte, ICCJ a statuat că recursul declarat
împotriva unei astfel de hotărâri este inadmisibil întrucât hotărârea instanței prin care se ia act
de consimțământul persoanei solicitate este definitivă.

Dacă persoana solicitată nu consimte la predarea sa către autoritatea judiciară

emitentă, procedura de executare a mandatului european de arestare continuă cu audierea
persoanei solicitate, care se limitează la consemnarea poziției acesteia față de existența unuia
dintre motivele obligatorii sau opționale de neexecutare, precum și eventualele obiecții în
ceea ce privește identitatea.

Atât pentru situația în care persoana solicitată consimte la predarea sa, cât și în situația
în care nu consimte la predarea sa, atunci când judecătorul apreciază necesar acesta poate să
acorde un termen pentru luarea unei hotărâri cu privire la predare, dispunând cu privire la
arestarea persoanei prin încheiere motivată.

Instanța verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă se impune menținerea
arestării în vederea predării, tinând seama de termenele prevăzute la art. 110. Măsura arestării
106
ICCJ, Secția penală, decizia nr. 1275 din 7 martie 2007

58
în vederea predării poate fi luată numai după ascultarea persoanei solicitate, în prezența
apărătorului ales sau numit din oficiu.

Durata inițială a arestării nu poate depăși 30 de zile, iar durata totală, până la predarea
efectivă către statul membru emitent, nu poate depăși în niciun caz 180 zile. În cazul în care
persoana solicitată este pusă în libertate, instanța dispune față de aceasta măsura controlului
judiciar, controlului judiciar pe cauțiune sau arestului la domiciliu. În acest caz, în situația în
care ulterior instanța dispune executarea mandatului european de arestare, prin hotărârea de
predare, se dispue și arestarea persoanei solicitate în vederea predării către autoritata judiciară
emitentă.

Cu privire la acest ultim aspect indicăm , potrivit doctrinei107, că practica ICCJ este în
sensul parcurgerii a două etape în procedura punerii în executare a mandatului european de
arestare: într-o primă etapă se dispune arestarea persoanei și în a doua etapă se dispune
punerea în executare și predarea persoanei.

Ședința de judecată este publică indiferent dacă motivul care a determinat emiterea
mandatului european de arestare se referă la urmărirea penală ori la judecată/ executarea
pedepsei cu excepția situației în care, la cererea procurorului, a persoanei solicitate sau din
oficiu, judecătorul apreciază că se impune judecarea cauzei în ședință secretă.

Instanța se pronunță asupra executării mandatului european de arestare prin sentință,

cu respectarea termenelor prevăzute la art. 110. Această sentință poate fi atacată cu
contestație în termen de 5 zile de la pronunțare, cu excepția cazului în care persoana solicitată
consimte la predare, când hotărârea este definitivă. Contestația declarată este suspensivă de
executare, cu excepția dispozițiilor privind măsura arestării, potrivit art. 109 din Lege, se
soluționează cu precădere, în temrne de cel mult 3 zile de la înregistrarea cauzei.

10. Bibliografie

Tratate, Cursuri universitare, Monografii:

Bîrsan C., Convenția Europeană a Drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol. I.

Drepturi și libertăți, editura All Beck, București, 2005

Boroi Alexandru, Rusu Ion, Cooperarea judiciară în materie penală, Ed. C.H. Beck,
Bucuresti 2008

Ciobanu Dordea Aurel, Legislație comunitară privind cooperarea judiciară în materie civilă și
penală, Editura C.H. Beck, București, 2007

107
G. Tudor, M. Constantinescu, op.cit., p.197

59
Neagu Norel, Cooperare judiciară internațională în materie penală, Editura Universul Juridic,
București, 2013

Morar Ioana-Cristina, Zaina Mariana, Cooperare judiciară internațională în materie penală,

Culegere de practică judiciară, Editura C.H.Beck, București, 2008

Radu Florin-Răzvan, Drept european și internațional penal, Editura C.H. Beck, București

Streteanu Florin, Tratat de drept penal. Partea generală. Volumul I,

Editura C. H.Beck, București, 2008

Turdor Georgiana, Mariana Constantinescu, Mandatul european de arestare, Editura

Hamangiu, București, 2009

Udroiu Mihail, Drept penal. Partea generala. Noul Cod penal, Editura C.H. Beck, București,
2014

Udroiu Mihail, Procedura penala. Partea generala. Noul Cod de procedura penala, Editura
C.H. Beck, București, 2014

Vlăsceanu Adina, Ștefan Tudorel, Vlăsceanu Alina Nicoleta, Procedura hotărârii preliminare,
Editura Hamangiu, București, 2009

Site-uri

https://e-justice.europa.eu/content_european_arrest_warrant-90-ro.do

http://www.mpublic.ro/uip/Anexe/Anexa%20I-A.pdf

http://ue.mae.ro/node/704

http://curieruljudiciar.ro/2012/05/07/ril-admis-mandat-european-de-arestare-intreruperea-
prescriptiei-executarii-pedepsei/

www.lege5.ro

www.scj.ro

www.idrept.ro

Jurisprudență

Cauza C-105/03 Pupino CJUE

Cauza C-303/05 Advocaten voor de Wereld CJUE

60
Cauza C-388/08 Leymann și Pustavarov CJUE

Cauza C-216/09 Mantello CJUE

Cauza C-399/11 Melloni CJUE

Cauza C-467/04 Gasparini și altii CJUE

Cauza C-491/07 Turansky CJUE

Cauza C-436/04 Van Esbroch CJUE

Cauza C-367/05 Kraaijenbrink CJUE

Cauza C-288/05 Kretzinger CJUE

Cauza C-66/08 Kozlowski CJUE

Bozano v. Franța, 1986 CEDO

Gonzales v. Spania, 2002 CEDO

Fox, Campbell și Hartley v. Marea Britanie, 1980 CEDO

Colozza v. Italia, 1985 CEDO

C. v. Italia, 1988 CEDO

Poitrimol v. Franța, 1993 CEDO

F.C.B. v. Italia, 1991 CEDO

Ensslin, Baader și Raspe c. Germania, 1978 CEDO

Constantinescu v. România, 2000 CEDO

Horciag v. România, 2005 CEDO

Franz Fischer v. Austria, 2001 CEDO

Ekbatani v. Suedia, 1988 CEDO

Beziuc v. Polonia, 2000 CEDO

Zolothukin v. Rusia, 2009 CEDO

Decizia 445/2007 Curtea Constituțională

Decizia 583/2007 Curtea Constituțională

Decizia 419/2007 Curtea Constituțională

Decizia 400/2007 Curtea Constituțională

61
Decizia 443/2007 Curtea Constituțională

Decizia 1275/2007 I.C.C.J.

Decizia 3141/2007 I.C.C.J.

Decizia 3660/2007 I.C.C.J.

Decizia 2492/2007 I.C.C.J.

Decizia 4490/2006 I.C.C.J.

Decizia 1517/2007 I.C.C.J.

Decizia 26/2013 I.C.C.J.

Decizia 1889/2005 I.C.C.J.

Sentința penală 177/2008 Curtea de Apel București, Secția a II-a penală

Sentința penală 22/2007 Curtea de Apel Craiova, Secția penală

62