Organizaţia

competitivă

Obiective

ƒ Specificarea şi prezentarea elementelor de caracterizare ale

organizaţiei care doreşte să fie competitivă.

ƒ Stabilirea importanţei responsabilităţii sociale a organizaţiei în

cadrul mediului în care aceasta acţionează.

ƒ Identificarea relaţiilor care apar pe piaţă între consumator şi

producător şi prezentarea importanţei acestora în obţinerea
avantajului competitiv.

ƒ Precizarea determinanţilor pieţei eficientei şi rolul acestora în

analiza evoluţiei organizaţiilor pe piaţă.

ƒ Definirea dimensiunilor organizaţiilor competitive şi prezentarea

caracteristicilor organizaţiei inovative şi a organizaţiei virtuale.
 COMPETITIVITATE ŞI COSTURI

Definirea
1 organizaţiei competitive

Pluralitatea definiţiilor organizaţiei arată nu numai punctul de vedere

al autorilor privind modul de interpretare al funcţionalităţii acesteia într-un
anumit domeniu de activitate, dar şi stadiul evoluţiei cercetărilor în
economie.
Dintre definiţiile organizaţiei întâlnite în literatura de specialitate se
pot menţiona:
ƒ sistem structurat de interacţiune a oamenilor în vederea realizării
unor obiective comune;
ƒ ansamblu de persoane care colaborează în vederea atingerii unor
scopuri şi care se bazează pe reguli, norme, valori;
ƒ ansamblu de persoane care interacţionează pe baza unor norme
bine stabilite, de obicei scrise, în vederea atingerii unor scopuri
delimitate;
ƒ coordonare raţională a activităţii unui număr de oameni în
vederea atingerii unor scopuri comune, explicit formulate, prin
 ORGANIZAŢIA COMPETITIVĂ

diviziunea muncii şi a funcţiilor determinate precum şi prin

stabilirea unei ierarhii a autorităţii şi a responsabilităţii;
ƒ grup de persoane fizice având o organizare de sine stătătoare, un
patrimoniu propriu (ambele afectate realizării unui scop) şi
personalitate juridică.

Definiţia utilizată în cadrul acestei lucrări, şi care corespunde

modului de abordare al problematicii organizaţiilor, ţine seama de
reglementările actuale privind aprecierea calităţii (conform standardelor
internaţionale ISO-9000:2001) şi de modalitatea de interpretare a
managementului. Ca urmare, prin organizaţie se înţelege „o companie,
corporaţie, firmă, întreprindere sau instituţie, sau parte din acestea, cu
statutul de societate pe acţiuni sau nu, publică sau particulară, care are
propriile ei funcţii şi administraţii”.
Pornind de la aspectele menţionate, organizaţia se caracterizează
prin câteva elemente:
Orice organizaţie este formată dintr-un număr de persoane care
asigură, potrivit calificării şi pregătirii profesionale, desfăşurarea
de activităţi pentru realizarea de produse sau servicii.

Relaţiile personalului organizaţiei pot fi ordonate într-o anumită

structură prin care se asigură atingerea de obiective comune.

Organizaţia funcţionează într-un anumit domeniu de activitate şi

dispune de resurse materiale, financiare, umane la un nivel
determinat de rolul şi importanţa lor în cadrul sistemului
economico-social naţional din care face parte.

Activităţile organizaţiei sunt influenţate de: mediul intern

naţional şi internaţional, relaţiile interne sau externe, deciziile
manageriale, cantitatea şi calitatea resurselor materiale şi umane
de care dispune, nivelul resurselor financiare.
Rezultatele activităţilor organizaţiei pot fi produse sau servicii,
care atunci când apar pe piaţa poartă numele de mărfuri.
 COMPETITIVITATE ŞI COSTURI

Dinamica sau inerţia organizaţiei în cadrul sistemului

economico-social naţional este determinată de acţiunea unor
factori: populaţia şi structura acesteia, resursele materiale şi
financiare, răspunsul la comenzile macroeconomice,
reglementările normative (legi, decrete, hotărâri), mărimea
consumului pe anumite intervale de timp, cerinţele pieţei.

Prin stocarea şi prelucrarea informaţiilor organizaţia facilitează

asigurarea şi transmiterea cunoştinţelor, ajutând astfel managerii
să ia decizii în conformitate cu cerinţele fenomenului apărut sau
dorit.

Existenţa organizaţiei asigură controlul şi reducerea conflictelor

ce apar la nivel economic şi social, dă posibilitatea luării
deciziilor consensuale pe plan local, permite limitarea
incertitudinii şi adaptarea la condiţiile impuse de mediul intern şi
extern.

Organizaţia reprezintă un spaţiu al deciziei, al formulării şi

aplicării de strategii, al exprimării motivaţiei şi performanţei, al
selectării, angajării, perfecţionării, promovării în ierarhie, al
planificării carierei.

Formele de proprietate pot fi: private, publice sau mixte.

Fiecare organizaţie îşi are propria cultură, care, în mod implicit

trebuie să asigure coeziunea membrilor ei.

In afara responsabilităţii determinată de obiectul de activitate

organizaţia are responsabilitate socială (sau este social-responsabilă) în
cadrul societăţii.
Organizaţiile pot produce prejudicii la nivelul lor dar şi societăţii
dacă abordează sarcini care le depăşesc competenţele, valorile şi funcţiile
 ORGANIZAŢIA COMPETITIVĂ

lor specializate. Peter Drucker în lucrarea „Post-Capitalist Society” (1993),

furnizând exemplul spitalelor americane, arată că acestea şi-au pricinuit
mult rău atât lor cât şi comunităţii, când au încercat crearea aşa numitelor
”clinici intra-urbane”. Acţiunile necesare, în acest caz, s-au situat dincolo de
funcţiile organizaţiilor menţionate şi total în afara competenţelor acestora.
Totuşi, cine trebuie să se ocupe de problemele societăţii ? Răspunsul
este întotdeauna acelaşi: organizaţiile, care formează, împreună cu alţi
reprezentanţi în mod colectiv societatea.
Organizaţia nu poate fi indiferentă la schimbările din societate şi, ca
urmare, în afara responsabilităţii legate de domeniul în care acţionează,
exprimată prin performanta economică, educaţională, de asigurare a
sănătăţii etc, trebuie să fie permanent conştientă de responsabilitatea sa
socială, prin care participă la bunăstarea membrilor întregii societăţi.
Conform celor prezentate mai sus, rezultă că organizaţiile au o
răspundere în ceea ce priveşte relaţiile lor cu societatea, şi aici trebuie avută
în vedere acea categorie numită în literatura de specialitate stakeholderi,
adică persoane sau grupuri care au interese şi se implică direct sau
emoţional într-o anumită organizaţie şi în performanţele acesteia, precum şi
acele entităţi care se constituie în condiţii ale funcţionării organizaţiei:
angajaţi, acţionari, clienţi, furnizori, comunitate.
Un model de responsabilitate socială larg acceptat, este cel elaborat
de Keith Davis (sociolog şi economist american). El conţine cinci propoziţii
care descriu de ce şi în ce mod o acţiune ce se încadrează în obiectul de
activitate trebuie să protejeze şi să ameliorează bunăstarea societăţii şi a
organizaţiei.

Propoziţia 1: Responsabilitatea socială rezultă din puterea socială.

Această propoziţie are ca premisă faptul că obiectul de activitate şi
afacerile au o influenţă sau putere considerabilă asupra unor aspecte sociale
critice, cum sunt angajarea de populaţie minoritară sau poluarea mediului.
În esenţă, acţiunea colectivă a tuturor organizaţiilor dintr-o ţară sau
zonă geografică determină proporţia populaţiei angajate şi constituie
factorul determinant al asigurării unui mediu nepoluant. Pornind da la
această premisă, Davis opinează că puterea organizaţiilor asupra societăţii
 COMPETITIVITATE ŞI COSTURI

poate, şi chiar trebuie să determine societatea să le facă responsabile de

condiţiile sociale.

Propoziţia 2: Afacerile trebuie să opereze ca un sistem deschis

bidirecţional, care primeşte input-uri din societate şi asigură rezultatele
sale publicului.
Conform acestei propoziţii, afacerea sau obiectul de activitate trebuie
să ia permanent în considerare punctele de vedere ale reprezentanţilor
societăţii pentru a întreprinde acţiuni pertinente şi coerente, în vederea
susţinerii şi îmbunătăţirii dezvoltării sociale.
De cealaltă parte, societatea trebuie să evalueze performanţele
organizaţiilor în ceea ce priveşte responsabilităţile sociale ale acestora.
Davis sugerează că, pentru realizarea acestor deziderate, trebuie să existe o
comunicare continuă, simplă şi deschisă, între organizaţii şi reprezentanţii
societăţii.

Propoziţia 3: Costurile şi beneficiile sociale ale unei activităţi

trebuie calculate înainte de a se proceda la desfăşurarea ei.
Aceasta propoziţie subliniază faptul că fezabilitatea tehnică şi
profitabilitatea economică nu sunt singurii factori care influenţează luarea
deciziilor economice, decizii care trebuie să ia în calcul atât consecinţele pe
termen scurt cât şi cele în perspectivă, privind problemele potenţiale pe care
le poate crea activitatea desfăşurată.

Propoziţia 4: Costurile sociale legate de orice activitate, produs sau

serviciu trebuie suportate de către consumator.
Prin această propoziţie se afirmă că orice organizaţie poate fi pusă în
situaţia să finanţeze, în mod integral, activităţi care pot fi dezavantajoase din
punct de vedere social. Costul menţinerii activităţilor social dezirabile în
cadrul unei afaceri trebuie suportat de către consumatori prin preţuri mai
mari, practicate la acele produse şi servicii legate de activităţile sociale
necesare.
Propoziţia 5: Organizaţiile cu profil lucrativ au datoria de a se
implica în anumite probleme sociale care nu fac parte din preocupările lor.
 ORGANIZAŢIA COMPETITIVĂ

Această ultimă propoziţie arată că, dacă organizaţia deţine

competenţa de a rezolva o problemă socială, cu care poate să nu fie direct
asociată în activitatea sa economică, trebuie totuşi să i se atribuie
responsabilitatea pentru ajutarea societăţii în rezolvarea problemei
respective.

Ariile de activitate în care organizaţiile se pot implica pentru

protejarea şi îmbunătăţirea stării societăţii sunt numeroase şi se referă la:
producţia propriu-zisă, practici de marketing, educare şi antrenarea
angajaţilor, practicile filantropice, controlul mediului, relaţiile externe,
siguranţa şi sănătatea angajaţilor.
Astfel:
1. Producţia se referă la:
‰ standardele de calitate pentru produse;
‰ compararea produselor;
‰ ambalarea.
2. Practicile de marketing se exprimă prin:
‰ tehnici de vânzare;
‰ corectitudinea informării publicitare;
‰ rezolvarea reclamaţiilor clienţilor;
‰ practicarea de preturi corecte.
3. Educarea şi antrenarea angajaţilor cuprinde:
‰ programe de instruire;
‰ consiliere profesională;
‰ politica alocării de timp liber pentru instruire.
4. Practicile filantropice privesc:
‰ atragerea de instituţii sau alte organizaţii în acţiuni sociale;
‰ încurajarea implicării salariaţilor în rezolvarea unor probleme
sociale.
5. Controlul mediului se referă la:
‰ evaluarea costurilor de protejare a mediului;
‰ procese ecologice nepoluante;
‰ programe de instruire a angajaţilor.
 COMPETITIVITATE ŞI COSTURI

6. Relaţiile externe cuprind:

‰ dezvoltarea comunităţii;
‰ legăturile cu guvernul;
‰ dezvăluirea de informaţii pentru comunicare;
‰ legăturile internaţionale.
7. Siguranţa şi sănătatea angajaţilor se exprimă prin:
‰ măsuri privind mediul de lucru;
‰ îmbunătăţiri ale condiţiilor de muncă.

Deşi numeroase organizaţii desfăşoară activităţi sociale pentru care

devin responsabile, există totuşi multe controverse în ceea ce priveşte
necesitatea sau caracterul oportun al realizării acestora.

a) Argumente împotriva implicării sociale a organizaţiilor

Cel mai cunoscut argument împotriva implicării sociale a
organizaţiilor a fost dat de Minton Friedman, laureat al premiului Nobel
pentru economie şi unul dintre cei mai influenţi economişti americani.
Friedman arată că a face managerii deopotrivă responsabili faţă de acţionari,
în ceea ce priveşte maximizarea profitului, şi de societate sub aspectul
creşterii bunăstării generale a societăţii, reprezintă un conflict de interese
care ar putea conduce la falimentul organizaţiilor. Potrivit lui Friedman,
acest lucru se va produce dacă organizaţiile sunt forţate în mod constant să
acţioneze social-responsabil, comportament aflat în conflict direct cu
obiectivele acestora.
Friedman demonstrează, de asemenea, că angajarea de manageri cu
un comportament social-responsabil nu este etic, întrucât aceştia vor cheltui
în virtutea acestei optici bani care nu le aparţin.
Astfel, într-o organizaţie privată, un manager executiv este un
angajat al celor care deţin afacerea, având o responsabilitate directă către
angajatori, aceea de a conduce afacerea în acord cu dorinţele lor, aceasta
însemnând obţinerea unui profit cât mai mare, respectând totuşi unele reguli
elementare ale societăţii, legale si morale. Reducând acţiunile sale prin
profitul organizaţiei, el aduce prejudiciu acţionarilor. Pe de alta parte,
crescând preţurile de desfacere, el iroseşte banii clienţilor.
 ORGANIZAŢIA COMPETITIVĂ

b) Argumente în favoarea implicării sociale a organizaţiilor

Cel mai important argument în sprijinul unui comportament social-
responsabil al organizaţiei pleacă de la premisa că fiind un segment al
societăţii exercită un rol deosebit asupra modului de existenţă al acesteia.
În plus faţă de cele menţionate mai sus, există argumentul conform
căruia organizaţiile trebuie să realizeze acţiuni sociale pentru simplul fapt că
profitabilitatea si creşterea impun responsabilitatea angajaţilor, clienţilor şi a
comunităţii.
În esenţa, acest argument susţine faptul că acţiunile social-
responsabile se constituie într-un mijloc de creştere a profitului organizaţiei.

c) Alte argumente pro şi contra responsabilităţii sociale a

organizaţiilor:
în favoarea responsabilităţii sociale
1. Interesul organizaţiei este să ridice nivelul de dezvoltare al
comunităţii în care îşi desfăşoară activitatea.
2. Acţiunile sociale pot fi profitabile.
3. Din punct de vedere etic este corectă implicarea socială a
organizaţiei.
4. Îmbunătăţeşte imaginea publică a organizaţiei.
5. Creşte viabilitatea sistemului afacerilor. Afacerile există
pentru a furniza beneficii societăţii. Societatea poate evolua
sau poate renunţa la serviciile organizaţiei. Aceasta este „
legea de fier a responsabilităţii”.
6. Se pot evita o serie de neclarităţi privind aplicarea
reglementărilor guvernului.
7. Normele socio-culturale reclamă implicarea organizaţiei în
acţiuni social-responsabile.
8. Legile nu pot fi oricum promovate şi, de aceea, organizaţiile
trebuie să menţină o societate în conformitate cu conţinutul
acestora.
9. Cota acţiunilor va creşte pe piaţa financiară, întrucât ea va fi
recepţionată ca fiind deschisă către public, deci mai puţin
riscantă.
 COMPETITIVITATE ŞI COSTURI

10. Societatea ar trebui să acorde organizaţiilor şansa de a

rezolva anumite probleme sociale, în soluţionarea cărora
guvernul a eşuat.
11. Organizaţiile sunt considerate de către specialişti că un rol
bine determinat în societate dacă au resursele financiare şi
umane capabile să rezolve problemele sociale.

împotriva responsabilităţii sociale

1. Intervenţia socială a organizaţiilor poate fi, în unele cazuri,
ilegală.
2. Organizaţiile împreună cu guvernul pot crea, la un moment
dat, o situaţie care ar dezavantaja societatea.
3. Acţiunile sociale nu pot fi măsurate.
4. Implicarea socială determină încălcarea condiţiilor pe care le
creează organizaţiile privind maximizarea profitului.
5. Costul responsabilităţii sociale este prea mare şi ar creşte
preţul mărfurilor foarte mult.
6. Organizaţiilor le lipsesc abilităţile sociale pentru soluţionarea
problemelor societăţii.
7. Poate dezechilibra balanţa de plăţi a statului.
8. Organizaţiile au oricum prea multa putere, care ar creşte în
ipoteza acţiunii sociale.
9. Populaţia nu poate avea control asupra implicării sociale a
organizaţiei.
10. Implicarea organizaţiilor în acţiuni sociale sunt, de obicei,
lipsite de sprijinul populaţiei.
 ORGANIZAŢIA COMPETITIVĂ

Piaţa,
locul de manifestare
a competiţiei
2 între organizaţii

Orice organizaţie acţionează pe piaţă, locul unde se desfăşoară

tranzacţiile dintre mărfuri şi unde se apreciază competitivitatea acesteia. În
ceea ce priveşte definiţia pieţei există diverse puncte de vedere:
ƒ piaţa este un proces în care cumpărătorii şi producătorii determină
ceea ce vor să cumpere şi să vândă;
ƒ piaţă poate fi totalitatea relaţiilor dintre producători şi
consumatori privind un marfă sau un grup de mărfuri cu
delimitarea zonei geografice şi a intervalului de timp la care se
referă;
ƒ piaţa reprezintă sfera manifestării şi confruntării ofertei şi cererii,
a realizării lor prin intermediul actelor de vânzare-cumpărare;
ƒ piaţa reprezintă sfera economică în care producţia de mărfuri
apare sub formă de ofertă, iar nevoile (solvabile) de consum sub
forma cererii de mărfuri.
 COMPETITIVITATE ŞI COSTURI

Pornind de la punctele de vedere menţionate se poate spune că piaţa

este locul de întâlnire, la un moment dat, a dorinţelor consumatorului
exprimate prin cerere şi a dorinţelor producătorului determinate de ofertă.
La descrierea unei pieţe, în general, sunt necesare a fi stabilite
următoarele elemente: mărfurile; producătorii; consumatorii; relaţiile dintre
consumatori şi producători; zona geografică; perioada de timp în care se
desfăşoară tranzacţiile de mărfuri.
Un rol important în cadrul acestor elemente îl au relaţiile dintre
consumator şi producător care pot fi de următoarele categorii:
relaţii de comunicare;
relaţii de cooperare;
relaţii de concurenţă;
relaţii de poziţie;
relaţii de distribuire (a rolurilor).

Relaţiile de comunicare între producător şi consumator constau în:

discuţii comerciale, corespondenţă, reclamă prin mass-media, promovare în
scopul influenţării comportamentului consumatorului.
Relaţiile de cooperare se pot realiza pe orizontală sau verticală. În
cazul unei cooperări orizontale, organizaţiile independente aflate pe aceeaşi
poziţie a pieţei conlucrează. De exemplu, se poate realiza o reclamă comună
tuturor producătorilor dintr-un domeniu sau comercianţilor individuali din
cadrul unui centru comercial. În cazul unei cooperări pe verticală are loc
cooperarea între organizaţii aflate pe poziţii diferite ale pieţei cum ar fi, de
exemplu, cooperarea între producători şi organizaţiile comerciale.
Relaţiile de concurenţă care se caracterizează prin aceea că iau
forma unei concurenţe între producătorii dintr-un domeniu prin produsele
sau serviciile oferite, astfel încât aceştia să atragă consumatorii prin diverse
mijloace promoţionale.
Relaţiile de forţă de pe piaţă constau în aceea că fiecare participant
pe piaţă încearcă să influenţeze activitatea partenerilor concurenţi şi să
câştige poziţii dominante pe piaţă. Un exemplu în acest sens îl constituie
faptul că poziţia conducătoare a unei organizaţii constă în aceea că ceilalţi
concurenţi trebuie să se adapteze politicii duse de conducătorul pieţei.
 ORGANIZAŢIA COMPETITIVĂ

Relaţiile de distribuire a rolurilor, apar sub forma delimitării

atribuţiilor şi sarcinilor ce revin fiecărui partener de piaţă în timpul
desfăşurării tranzacţiilor. De exemplu, producătorii aşteaptă ca organizaţiile
comerciale să preia anumite sarcini cum ar fi: depozitarea, prezentarea
mărfurilor şi îndrumarea cumpărătorilor.
În literatura de specialitate pentru analiza pieţei se folosesc diverse
tipologii dintre care cele mai întâlnite sunt următoarele:
a) după natura mărfurilor ce formează obiectul tranzacţiilor:
- piaţa produselor;
- piaţa serviciilor;
- piaţa factorilor de producţie.

b) după criteriul geografic:

9 piaţa locală;
9 piaţa regională;
9 piaţa naţională;
9 piaţa internaţională.

c) după cantitatea cererii şi ofertei:

Cerere Ofertă
număr mare număr mic unicitate
număr concurenţă oligopol monopol
mare perfectă
număr mic oligopson oligopol monopol-
bilateral oligopol
unicitate monopson monopson- monopol
oligopol bilateral

Desigur că sunt şi alte clasificări ale pieţei, însă cele menţionate sunt
utilizate în cadrul lucrării.
Multe organizaţii se întreabă cum este piaţa pe care doresc să-şi
plaseze produsele, serviciile sau resursele disponibile. Este eficientă sau nu ?
 COMPETITIVITATE ŞI COSTURI

Cel mai adesea, organizaţiile înţeleg prin eficienţa pieţei capacitatea

acesteia de a le permite obţinerea de profit satisfăcător (după ce au fost
stabilite costurile de tranzacţionare şi după ajustarea rentabilităţii la riscul
asumat). Însă din punctul de vedere al celor care analizează comportamentul
pieţelor, inclusiv al participanţilor pe aceste pieţe, eficienţa acestora are cu
totul alt înţeles.

Determinanţii eficienţei pieţelor, de care trebuie să ţină seama orice

organizaţie ce acţionează într-un mediu concurenţial, sunt consideraţi ca
fiind în legătură cu alocarea resurselor, modul de operaţionalizare în
acţiunile de tranzacţionare şi aspectul informaţional.
Astfel:
‰ Rolul pieţelor într-o economie competitivă este acela de a aloca

resursele disponibile astfel încât acestea să fie folosite în modul

cel mai productiv posibil. Cu alte cuvinte, cel care face cea mai
bună “ofertă de utilizare” a resurselor este cel care are prioritate
să le primească.
‰ Eficienţa pieţelor este privită şi din punct de vedere operaţional.

O piaţă este considerată eficientă din punct de vedere operaţional

atunci când costurile de tranzacţionare, necesare pentru operarea
pe piaţă, sunt determinate în mod competitiv, ele trebuie să
exprime efortul real al organizaţiei pentru a realiza produse şi
servicii utile.
‰ O piaţă este considerată a fi eficientă şi din punct de vedere

informaţional, dacă oferă complet şi exact informaţiile relevante

despre produse sau serviciile pe care le realizează si le
comercializează.

Aşadar, o piaţă este considerată a fi eficientă dacă ea este

influenţată simultan de determinanţii menţionaţi. În ultimele trei decenii ale
secolului XX, precum şi la începutul secolului XXI, cea mai frecvent
analizată formă a eficienţei pieţelor este eficienţa informaţională. În
legătură cu acest tip de eficienţă a apărut teoria legată de ipoteza pieţelor
eficiente.
 ORGANIZAŢIA COMPETITIVĂ

Principalele caracteristici, strâns legate între ele, ale ipotezei pieţelor

eficiente sunt:
Preţurile curente de piaţă sunt reflectate în orice moment printr-o
serie de informaţii disponibile oricărui solicitant, persoană fizică
sau juridică.
Combinarea forţelor organizaţiilor în scopul de a obţine şi a
exploata informaţiile trebuie să conducă la faptul că preţurile
practicate trebuie să reflecte valoarea reală (denumită şi valoare
fundamentală) a produselor şi serviciilor oferite.
Informaţiile trebuie să fie ieftine, adică să se obţină cu un cost
scăzut sau să fie gratuite, şi în plus ele trebuie să fie disponibile
pentru majoritatea participanţilor pe piaţă.
Preţurile afişate pentru orice produs sau serviciu urmează o
evoluţie imprevizibilă, cu alte cuvinte, variaţia preţului
înregistrată la momentul t + 1 este independentă de variaţia
acestuia din momentul t, variaţie care deja s-a realizat

Din studiile efectuate pe diverse pieţe, s-a demonstrat că acestea

anticipează corect modificările ce vor avea loc cel puţin în ce priveşte
profitabilitatea organizaţiilor, înainte ca respectiva informaţie să devină
publică. Apariţia acestei situaţii este posibilă deoarece acestea folosesc mai
multe surse de informare (cum ar fi rapoartele brokerilor, rapoartele
diverşilor analişti, studiile de piaţă etc) pe care îşi bazează deciziile de
vânzare–cumpărare a mărfurilor. Dacă “semnalele” primite în legătură cu o
organizaţie sunt considerate corecte, preţul stabilit de aceasta va creşte şi
majoritatea acestor creşteri vor apărea înainte ca informaţiile favorabile să
fie publicate de organizaţia în cauză. Evident, preţurile scad dacă se
anticipează apariţia unor informaţii nefavorabile.
Rezultatele testelor bazate pe observaţii au arătat că în cazul “ştirilor
bune”, în medie 90% din creşterea preţului apare în cele douăsprezece luni
care preced anunţarea publică a acestor ştiri şi numai 10% din creştere apare
în următoarele luni. Situaţia este similară în cazul ştirilor nefavorabile.
Testele s-au efectuat şi asupra altor tipuri de informaţii, pe lângă cele
privind profitabilitatea, iar rezultatele au fost asemănătoare. Toate acestea
 COMPETITIVITATE ŞI COSTURI

au dovedit că nu se poate găsi o tehnică de tranzacţionare, bazată numai pe

exploatarea informaţiilor deja publicate, care să permită obţinerea unei
rentabilităţi suplimentare faţă de strategia pasivă de tipul „cumpără şi
păstrează” (buy and hold).
Pentru a asigura cel puţin această formă a eficienţei pieţei, toţi
participanţii pe piaţă joacă un rol important prin modul în care acţionează şi
utilizează informaţiilor deţinute.
Evident, pieţele pot să fie ineficiente pe termen scurt şi să asigure
doar obţinerea de profit suplimentar pentru una sau alta din categoriile de
participanţi la piaţă. Dar aceste dezechilibre pe termen scurt tind să fie
anulate de includerea informaţiei, pe care se bazează respectivele tranzacţii,
în preţ şi astfel să reapară forma eficientă a pieţei.
Toate aceste afirmaţii arată că “regulile” pieţei eficiente, sunt
importante pentru orice participant (producător, consumator) pe piaţă
deoarece:
• pieţele nu au memorie, informaţiile despre evoluţiile pieţei nu
conţin nici un indiciu cu privire la evoluţiile viitoare, mai ales ale
preţurilor;
• participanţii trebuie să aibă încredere în preţurile afişate pe
piaţă, deoarece aceste includ majoritatea informaţiilor
disponibile despre mărfuri;
• nu există iluzii financiare, organizaţiile sunt interesate de
rezultatele financiare obţinute pe baza tranzacţiilor indiferent de
modul în care se contabilizează veniturile şi cheltuielile sau de
modul în care se calculează profitul şi rentabilitatea.
• este de preferat alternativa care aduce rezultatele financiare
cele mai importante cu eforturi acceptabile;
• dacă s-a analizat, cu atenţie, evoluţia pieţei se poate spune că s-a
urmărit, destul de bine, comportamentul majorităţii
participanţilor;
• numai interpretarea particulară a datelor disponibile şi,
eventual, intuiţia pot să determine previziuni privind evoluţiile
preţurilor şi ale participanţilor pe piaţă, dar fără nici o garanţie că
acestea s-ar putea realiza.
 ORGANIZAŢIA COMPETITIVĂ

Dimensiunile
organizaţiei
3 competitive

Pentru a intra în competiţie organizaţiile sunt obligate, de multe ori,

să-şi modifice pe rând sau împreună componentele activităţilor economico-
sociale, modificări cunoscute sub numele de schimbări şi care exprimă, de
fapt, introducerea noului.
Noul cuprinde două forme de exprimare:
invenţia;
inovaţia.

A) Invenţia
Invenţia reprezintă o rezolvare sau realizare superioară dintr-un
domeniu al cunoaşterii şi care exprimă un progres faţă de stadiul cunoscut al
ştiinţei şi tehnicii.
 COMPETITIVITATE ŞI COSTURI

Invenţia prezintă câteva caracteristici:

ƒ Invenţia este o materializare superioară tehnico-aplicativă a
creativităţii ştiinţifico-tehnice, cu o raportare mondială a valorii
şi a priorităţii actului creator.
ƒ Invenţia compune conceptul de proprietate intelectuală şi ca atare
trebuie să fie supusă protecţiei prin reglementări naţionale şi
internaţionale.
ƒ Invenţia se exprimă prin creativitate, materializare tehnico-
aplicativă, prioritate mondială;
ƒ Orice schimbare de complexitate, referitoare la invenţie, trebuie
să conducă la efecte superioare (tehnice, economice, sociale,
estetice etc…) care să verifice condiţia de progres, dar şi
probabilitatea de a fi brevetabilă.

În practică se întâlnesc doua categorii ale invenţiei, care ţin seama de

caracterul juridic şi modul de utilitate, şi anume:
ƒ invenţii brevetabile;
ƒ invenţii nebrevetabile.

1. Invenţii brevetabile reprezintă categoria de invenţie pentru care

se asigură protecţia juridică şi care conferă proprietarului dreptul
de monopol exclusiv (numit brevet). Ele se pot împărţi după mai
multe criterii:

a) dependenţa faţă de stadiul cunoaşterii:

Π invenţii de pionierat care rezolvă pentru prima dată o
problemă economico-socială marcând un salt calitativ
major în cunoaşterea problemei de rezolvat;
Π invenţii obişnuite care reprezintă salturi calitative în
soluţionarea unor mici probleme economico-sociale, deja
rezolvate anterior prin alte invenţii (exemplu: modificarea
elementelor motorului cu ardere internă, variante de laser).
 ORGANIZAŢIA COMPETITIVĂ

b) gradul de interdependenţă al invenţiilor:

Π invenţii principale, independente, care se pot aplica
fără combinarea lor cu vreo invenţie anterioară
(exemple: motorul cu ardere internă cu aprindere prin
scânteie, motorul cu ardere internă cu aprindere prin
compresie etc.);
Π invenţii complementare, interdependente care nu se pot
aplica decât în combinaţie cu cel puţin o invenţie
anterioară. Caracterul de complementaritate se păstrează
până la expirarea valabilităţii (decăderii) brevetelor
celorlalte invenţii cu care a fost combinată (exemple: un
piston cu forma îmbunătăţită pentru motorul rotativ, deşi
va rămâne dependent tot timpul de acest tip de motor, va fi
protejat printr-o invenţie complementară până la decăderea
brevetului ce protejează motorul rotativ şi pistonul aferent
acestuia).

c) complexitatea problemei de rezolvat:

Π invenţii generatoare de noi produse sau servicii
(cum sunt de exemplu: utilajele, sculele şi dispozitivele,
instalaţiile de diferite tipuri şi complexităţi, produsele
alimentare, etc.);
Π invenţii de procedeu tehnologic (în acest caz pot fi de
exemplu: procedeul de fabricaţie a sticlei cu anumite
caracteristici);
Π invenţii de metode de lucru (In ceastă situaţie se poate
aminti: obţinerea de produse prin turnarea centrifugată);
Π invenţii generatoare de noi combinaţii de elemente (cum
sunt, de exemplu: combinaţiile organice, sistemele
automate).
 COMPETITIVITATE ŞI COSTURI

d) gradul de anticipare a aplicabilităţii:

Π invenţii de actualitate care au întrunite condiţiile pentru
aplicabilitate imediată (exemple: maşini-unelte
convenţionale);
Π - invenţii de perspectivă a căror aplicabilitate este posibilă
numai în viitor, după perfecţionări tehnologice, etc (cum
pot fi motoarele nucleare pentru automobil).

e) implicarea în procesul de realizare a produselor sau

serviciilor:
Π invenţii rezultate în urma sintezei prin combinarea a cel
puţin două soluţii cunoscute anterior (cum sunt de
exemplu: pistolul pentru împuşcat bolţuri);
Π invenţii rezultate în urma modificării dimensiunilor (în
acest caz pot fi amintite antenele);
Π invenţii rezultate în urma creării de noi funcţionalităţi
(cum este, de pildă, pistolul pentru împuşcat bolţuri);
Π invenţii rezultate în urma înlocuirii unui material (aici por
fi amintite substanţele chimice);
Π invenţii rezultate în urma înlocuirii unui element
component al unui ansamblu (se pot exemplifica în acest
caz maşini-uneltele cu comandă numerică);
Π invenţii rezultate în urma înlocuirii parametrilor
tehnologici.

f) obligaţiile contractuale ale inventatorilor:

Π invenţii de serviciu care se realizează în strânsa legătură cu
activitatea prestată în timpul contractului de muncă (dacă
în contract se prevăd pentru activitatea prestată şi valenţe
creatoare);
Π invenţii libere care se obţin în afara obligaţiilor
contractuale, din proprie iniţiativă.
 ORGANIZAŢIA COMPETITIVĂ

g) dreptul de proprietate asupra brevetului:

Π invenţii libere proprii când titularul de brevet este
inventatorul sau solicitantul invenţiei obţinute (individual
sau colectiv);
Π invenţii cesionate statului voluntar sau în virtutea legii,
când titularul de brevet este o organizaţie publică.

2. Invenţii nebrevetabile se cacterizeazăra prin faptul că, deşi

posedă aceleaşi elemente caracteristice creative ca şi o invenţie brevetabilă,
nu se protejează prin brevet.
Invenţiile nebrevetabile pot fi cu:
soluţii raţionale, cărora insă le lipseşte substratul tehnic, chiar
dacă au aplicabilitate (cum sunt de exemplu descoperirea unui
zăcământ petrolier care nu se brevetează, dar o soluţie care a dus
la descoperirea lui, dacă prezintă elemente de noutate se
brevetează);
soluţii neraţionale, care contravin legilor societăţii sau naturii (în
această situaţie sunt cunoscute ca exemple: perpetuum mobile,
produse care contravin moralităţii, armele cu neutroni).

Referitor la informaţiile prezentate se pot face câteva observaţii:

∪ invenţia se exprimă prin creativitate, materializare tehnico-
aplicativă, prioritate mondială;
∪ orice schimbare de complexitate în cadrul soluţiei invenţiei
trebuie să conducă la efecte (tehnice, economice, sociale, estetice,
etc…) superioare care să verifice condiţia de progres, dar şi
probabilitatea de a fi brevetabilă.

B) Inovaţia
Inovaţia reprezintă rezolvarea unei probleme tehnice, manageriale,
etc., fie prin dezvoltarea, fie prin aplicarea unor soluţii cunoscute în alte
organizaţii din ţară sau străinătate, soluţii care reprezintă însă un progres
faţă de situaţia tehnică, economică, socială anterioară.
 COMPETITIVITATE ŞI COSTURI

Inovaţia, a doua formă de exprimare a noului, prezintă câteva

caracteristici, şi anume:
ƒ inovaţia reprezintă un fenomen de difuzare a progresului şi nu de
producere a acestuia;
ƒ inovaţia cuprinde două procese: procesul de inovaţie propriu-
zisă (care presupune producerea de noutăţi în practică); procesul
de difuzare a inovaţiei (exprimat prin extinderea utilizării
noutăţilor, de a adera la nou). În cadrul celor două procese exista
etapele: de creaţie (elaborare a unei idei noi); de decizie
(evaluare şi selecţie) şi de implementare (de integrare a acestora
în practică).

Tipologia inovaţiei este mult mai simplă şi cuprinde, in general,

două categorii:
a) după caracterul creator al inovaţiei:
inovaţii simple în care realizatorii îşi asumă numai etapele de
decizie şi implementare;
inovaţii creative care rezultă în urma etapelor de creaţie,
decizie, implementare.

b) după modul de utilizare al unei idei:

inovaţii primare rezultate dintr-o idee nouă;
inovaţii derivate, declanşate de aplicarea unor idei deja
existente.

Aplicarea în practica organizaţiei a noului (exprimat prin invenţii şi

inovaţii), înseamnă ca aceasta acceptă schimbarea iar acceptând schimbarea
furnizată de rezultatele cercetării, ea are o dimensiune inovativă şi o
dimensiune virtuală. Ca urmare putem aprecia că se poate vorbi de
existenţa organizaţiei inovative şi a organizaţiei virtuale.

1) Organizaţia inovativă
Organizaţia inovativă se caracterizează prin câteva elemente:
Š capacitatea adaptivă;
 ORGANIZAŢIA COMPETITIVĂ

Š flexibilitate;
Š abilitatea de a absorbi schimbarea;
Š impunerea muncii în echipă;
Š puterea de a depăşi momentele de criză conjuncturală;
Š posibilitatea de a obţine avantaj competitiv;
Š menţinerea unor relaţii de parteneriat pe plan intern (între
acţionari, personalul organizaţiei, componentele structurale) sau
pe plan extern (cu beneficiarii, consumatorii finali, furnizorii,
alianţele strategice şi guvernamentale).

Personalul organizaţiei inovative se poate structura pe trei segmente:

” primul segment reprezintă “baza profesională” şi este format din
personal specializat, de înaltă performanţă, cu preocupări de
management general;
” al doilea segment este format din “personal de contact” alcătuit
din persoane cu statul de subcontractanţi şi care sunt plătiţi pentru
a realiza produse, presta servicii în conformitate cu obiectul de
activitate al organizaţiei;
” al treilea segment denumit “personal flexibil” cuprinde persoane
care nu au contract pe termen lung cu organizaţia, dar sunt
solicitate de a colabora atunci când este nevoie (muncitori de
diferite specializări, proiectanţi, cercetători etc.);

Potenţialul inovativ al organizaţiei se manifestă, de obicei, în trei

direcţii principale:
∪ managerială;
∪ financiară;
∪ tehnologică,
şi este rezultatul unui proces de schimbare al cărui obiectiv este satisfacerea
beneficiarilor de produse sau servicii.

În practică, organizaţiile inovative se întâlnesc în mai multe situaţii

tipologice:
 COMPETITIVITATE ŞI COSTURI

a) Organizaţii capabile să genereze şi/sau să valorifice noutatea

(invenţie, inovaţie) prin antrenarea unor puternice resurse umane,
materiale, financiare (exemplu: institute de cercetare-proiectare,
companii multinaţionale);
b) Organizaţii orientate pe valorificarea de noutăţi şi cuprind
următoarele categorii:
organizaţii care au ca obiect de activitate exploatarea unor
noutăţi;
organizaţii care se află în zona de influenţă şi de susţinere a
unor organizaţii puternice, preluând de la acestea o serie de
activităţi pe care le menţin la nivel de performanţă (de
exemplu: activităţi de aprovizionare şi desfacere, culegere şi
prelucrare a informaţiei);
organizaţii specializate în servicii ce urmăresc interfaţa dintre
mediul corector şi cel aplicativ, însă în condiţii de
profitabilitate (de exemplu activităţile de consultanţă,
intermediere, informare etc);
organizaţii care se dezvoltă ca activităţi satelit ale unor
structuri de cercetare specializate (exemplu: instituţii de
învăţământ superior).

2) Organizaţia virtuală
Organizaţia virtuală face parte din categoria organizaţiilor de tip
reţea.
În ultimii ani, evoluţia organizaţiilor de tip reţea (denumite şi
organizaţii colaborative) a cuprins trei modele de organizare:
ƒ planetă–satelit;
ƒ alianţe strategice;
ƒ organizaţii virtuale.

Aprecierea locului şi a importanţei acestor modele în mediu ţine

seama de doi factori principali:
ƒ controlul;
ƒ gradul de incertitudine.
 COMPETITIVITATE ŞI COSTURI

A) Controlul
Membrii organizaţiilor de tip reţea sunt preocupaţi de reducerea
riscului prin introducerea de reguli şi control în procesul de colaborare
pentru realizarea de produse sau servicii. Acest tip de relaţie colaborativă în
care există un grad înalt de control formează modelul planetă – satelit.
Organizaţia – planetă care este dominantă în reţea, este înconjurată
de organizaţii mici şi cu putere redusă denumite sateliţi. Un exemplu pentru
acest tip de reţea este industria de automobile japoneză care lucrează în
principal cu subcontractanţi. În acest caz, marile organizaţii producătoare de
autovehicule stabilesc specificaţiile, volumul, condiţiile de livrare pentru
serviciile sau subansamblurile comandate. Controlul în acest tip de reţea
este realizat ca şi cum sateliţii ar fi componente structurale ale marilor
organizaţii.

Planeta nu depinde neapărat de sateliţi, deoarece aceştia sunt

substituibili. Cooperarea între sateliţi pentru a forma un grup de putere este
aproape imposibilă, deoarece aceştia sunt extrem de specializaţi. Integrarea
sateliţilor în structura organizaţiei – planetă nu este dorită, deoarece aceasta,
prin cooperare cu sateliţii, este în măsură să producă mai ieftin, să
minimizeze riscul şi să-şi optimizeze procesele de realizare a produselor şi
de prestare a serviciilor.

Alianţa strategică depinde de relaţia reciprocă dintre organizaţiile

care colaborează. Partenerii devin dependenţi unii de ceilalţi datorită
activităţilor comune al căror conţinut a fost stabilit în prealabil. Produsul sau
serviciul nu poate fi realizat fără cooperare, dezvoltând încrederea mutuală
între parteneri, aceştia fiind interesaţi de succesul celeilalte părţi. Un model
clasic de alianţă strategică reprezintă cooperarea KLM – North West
Airlines care a îmbunătăţit poziţia strategică pe piaţă a celor două părţi prin
gradul mai ridicat de ocupare a numărului de locuri şi împărţirea licenţelor
de aterizare.
 ORGANIZAŢIA COMPETITIVĂ

Organizaţiile virtuale se formează în mediile cu grad de control

redus. În contrast cu cele două modele anterioare, participanţii organizaţiei
virtuale nu încearcă să mărească controlul prin reglementări sau forme
distincte de verificare (cum sunt contractele) ci mai degrabă prin
transparenţa cunoştinţelor şi informaţiilor.

B) Incertitudinea
Cel de-al doilea factor determinant în aprecierea organizaţiilor de tip
reţea în reprezintă gradul de incertitudine. Ca o rezultantă a incertitudinii
este gradul de risc pe care şi-l asumă participanţii când intră într-o reţea
colaborativă determină tipul de organizaţie reţea.
În cazul modelului planetă – satelit şi al alianţelor strategice,
contractele clare şi lipsite de ambiguităţi au ca scop reducerea incertitudinii.
Dar incertitudinea este cauzată în principal de lipsa de informaţii. De aceea,
transparenţa cunoştinţelor şi informaţiilor este un factor esenţial pentru
funcţionarea organizaţiilor. Cu toate acestea, şi în cazul unor informaţii
minime organizaţia planetă are riscuri reduse deoarece le transferă către
subcontractanţi.
Şi în cazul alianţelor strategice, participanţii nu sunt confruntaţi cu
un nivel ridicat al incertitudinii. Un exemplu de alianţă strategică îl
reprezintă sistemul electronic de transfer al plăţilor şi mesajelor SWIFT.
SWIFT funcţionează pe o piaţă închisă, iar regulile sunt stabilite de
participanţi, care astfel reduc riscul.

În situaţia incertitudinii ridicate, este nevoie de un model de

organizaţie de tip reţea mult mai flexibil decât alianţa strategică. Acest
model de organizaţie este organizaţia virtuală, considerată cea mai avansată
formă de organizaţie de tip reţea.

Organizaţia virtuală reprezintă o formă superioară de manifestare

a organizaţiilor de tip reţea, caracterizate prin cooperare, preocuparea de
reducere a riscului prin introducerea unor reguli şi modalităţi de control în
procesul colaborativ.
 COMPETITIVITATE ŞI COSTURI

Numărul organizaţiilor virtuale este în continuă creştere. De

asemenea, s-au publicat numeroase materiale cu privire la această formă de
organizare dar, în ciuda acestui fapt, există un deficit în ceea ce priveşte
studiile practice pentru a explica formele pe care le pot lua, care sunt
caracteristicile şi în ce condiţii pot apărea şi se pot dezvolta. Una din
cauzele acestei situaţii o reprezintă lipsa unui cadru teoretic solid. Diverşi
autori folosesc definiţii diferite, descriu organizaţii ca fiind mai mult sau
mai puţin virtuale şi descriu condiţii diferite de manifestare.
La ora actuală nu există un consens cu privire la definiţia unei
organizaţii virtuale. Astfel, se apreciază că o organizaţie virtuală:
„reprezintă o reţea temporară formată din instituţii independente,
companii comerciale sau indivizi specializaţi care lucrează
împreună în mod spontan prin intermediul tehnologiilor
informaţionale şi de comunicaţie pentru a obţine un avantaj
competitiv substanţial, se integrează pe verticală, îşi unifică
competenţele distinctive şi funcţionează ca o organizaţie.”
„cuprinde un grup identificabil de persoane sau organizaţii care
folosesc mult mai intensiv tehnologiile informaţionale şi de
comunicaţie, reducând astfel necesitatea prezenţei fizice pentru
realizarea tranzacţiilor sau pentru a desfăşura lucru în echipă
pentru realizarea obiectivelor comune.”
„este o nouă formă de organizare caracterizată prin gruparea
temporară sau definitivă de indivizi, grupuri, componente
structurale sau organizaţii întregi dispersate teritorial, care nu
aparţin aceleiaşi organizaţii şi care sunt dependente de
comunicarea electronică pentru realizarea proceselor de
producţie”.
„cuprinde o alianţă dinamică între organizaţii care-şi aduc
aportul la grup sub forma competenţelor complementare şi
resurse care devin disponibile pentru grup, având ca obiectiv
livrarea pe piaţă a unui produs sau serviciu creat în colectiv”.
 ORGANIZAŢIA COMPETITIVĂ

Concluzionând se poate spune ca organizaţia virtuală reprezintă “o

combinaţie de entităţi multiple (organizaţii/persoane) dispersate geografic,
care prin combinarea competenţelor distinctive şi a metodelor urmăresc
realizarea unui obiectiv comun”.
Organizaţia virtuală se fundamentează pe existenţa unei arhitecturi
halonice ale sistemului de management.
Organizaţia virtuală se apreciază prin:
grad ridicat de autonomie la nivelul compartimentelor;
orientare spre identificarea şi valorificarea oportunităţilor oferite
de piaţă prin viteză de reacţie în marketing şi vânzări;
utilizarea de colaboratori profesionişti, puternic motivaţi, prin
intermediul cărora se cumpără şi se vând servicii;
adaptabilitate şi responsabilitate a întregului personal (de
conducere şi de execuţie);
descentralizare la nivelul procesului decizional prin extinderea
acestuia şi în afara organizaţiei la persoane care juridic şi
managerial nu fac parte din structura acesteia, pentru creşterea
vitezei decizionale pe piaţă şi obţinerea unor performanţe
economico-financiare superioare, competitive;
structura organizatorică concepută astfel încât blocarea unei
componente să nu afecteze funcţionarea şi eficacitatea celorlalte;
flexibilitate privind cerinţele pieţei, colaborare cu alte
organizaţii/persoane pentru realizarea de produse/servicii şi
repartiţia corespunzătoare a resurselor între acestea pentru
realizarea proceselor funcţionale şi de producţie;
utilizarea de mijloace rapide de comunicare pentru realizarea de
tranzacţii.

Organizaţiile virtuale îşi propun realizarea următoarelor obiective:

reducerea riscului participării pe piaţă;
obţinerea economiilor de scară;
realizarea de schimbări tehnice şi tehnologice;
cooperarea sau blocarea competiţiei;
evitarea barierelor guvernamentale privind comerţul şi investiţiile;
 COMPETITIVITATE ŞI COSTURI

facilitarea expansiunii internaţionale a unor organizaţii lipsite de

experienţă;
valorificarea sistemelor creatoare de valoare din fiecare
organizaţie participantă la cooperare.

Din aspectele prezentate se poate menţiona că organizaţiile virtuale

prezintă următoarele caracteristici:
ƒ intersectoralitate;
ƒ complementaritatea competenţelor distinctive/împărţirea
resurselor;
ƒ dispersia geografică;
ƒ fluctuaţia participanţilor;
ƒ egalitatea între participanţi;
ƒ comunicarea electronică.

a. Intersectorialitatea
Incertitudinea datorită schimbărilor în mediul extern al organizaţiilor
necesită din partea acestora flexibilitate. La ora actuală, organizaţiile
independente de multe ori nu mai sunt în măsură să ofere produsele şi
serviciile la nivelul cerinţelor pieţei sau să asigure acestora calitatea dorită.
Flexibilitate poate fi asigurată doar de organizaţii mici, care pot reacţiona
prompt la cerinţele clienţilor.
Clienţii îşi doresc din ce în ce mai mult produse individualizate, iar
aceste produse nu pot fi realizate decât prin cooperarea mai multor
specialişti. Micile organizaţii trebuie să accepte faptul că doar prin
cooperare se poate realiza acest lucru. Marile organizaţii ar trebui
reorganizate şi astfel împărţite încât să se asigure flexibilitatea necesară
realizării cerinţelor exprimate de clienţi. Cooperarea între componentele
structurale independente ale organizaţiei ar trebui să se desfăşoare sub
forma de manifestare a unei organizaţii virtuale. Această cooperare poate
avea loc prin combinarea competenţelor distinctive şi prin combinarea
modurilor de lucru ale părţilor componente. Participanţii într-o organizaţie
virtuală sunt total dependenţi unii de alţii.
 ORGANIZAŢIA COMPETITIVĂ

b. Complementaritatea competenţelor distinctive/împărţirea

resurselor
Caracteristica principală a organizaţiilor virtuale este combinarea
competenţelor distinctive (experienţa acumulată în desfăşurarea activităţilor
încă de la înfiinţare) sau a proceselor de bază (activităţi implicate direct în
realizarea produselor sau prestarea serviciilor). Dificultăţile pieţelor şi
cererile cu care se confruntă organizaţiile individuale nu mai pot fi
îndeplinite de organizaţiile solitare.
Participanţii la organizaţia virtuală se completează unii pe ceilalţi,
făcând posibilă realizarea unui produs/serviciu/proiect complex, pe care o
organizaţie solitară nu l-ar fi putut finaliza. Fiecare organizaţie participantă
este competentă în realizarea unor acţiuni sau activităţi care au un obiectiv
comun şi care le obligă să colaboreze.

c. Dispersia geografică
Altă caracteristică a organizaţiilor virtuale (ca de altfel a tuturor
organizaţiilor de tip reţea) este dispersia teritorială. Datorită faptului că prin
intermediul sistemelor electronice are loc procesul de comunicare, locul de
muncă nu mai are importanţă unde se găseşte, INTERNET-ul permite
comunicaţii la nivel mondial în câteva secunde.
Până nu de mult, crearea şi vânzarea de programe soft consuma
foarte mult timp. Prin intermediul canalelor moderne de comunicare,
programele soft pot fi create mult mai rapid aşa cum demonstrează modul
de lucru al companiei Microsoft. În S.U.A. pe timpul zilei se lucrează la
crearea de programe soft iar la sfârşitul programului, cu ajutorul
INTERNET-ului şi a tehnologiilor informaţionale, programele în lucru se
trimit în India, acolo unde este începutul unei noi zile. În acest mod, orele de
lucru sunt dublate iar timpul necesar realizării programelor este înjumătăţit.

d. Schimbarea participanţilor
Organizaţia virtuală poate avea o componenţă diferită de la o zi la
alta. Această abordare ridică întrebarea dacă există un nucleu de bază al
organizaţiei virtuale. De asemenea, trebuie răspuns şi la o altă problemă:
dacă după realizarea obiectivului, organizaţia virtuală încetează să existe.
 COMPETITIVITATE ŞI COSTURI

Acestea sunt abordări teoretice asupra cărora la ora actuală nu există o

concepţie unitară.

e. Egalitatea partenerilor
Dependenţa tot mai crescută în cadrul organizaţiilor virtuale duce la
egalitate în relaţiile între membrii acesteia. Fiecare parte din acest efort
comun joacă rolul său propriu, contribuie la realizarea şi îmbunătăţirea
rezultatului final şi creează o legătură, indiferent de poziţia geografică, către
procesele funcţionale ale organizaţiei virtuale.
Astfel, o cultură bazată pe dorinţa de a dezvălui capacităţi şi
informaţii înlătură vechea cultură bazată pe control. Se presupune însă că
vor apărea organizaţii care se vor erija în conducător pentru ceilalţi membri
ai grupului şi vor activa ca lideri de proiect. În cele mai multe cazuri va fi
vorba de organizaţia/persoana căruia i s-a atribuit proiectul sau care a avut
ideea şi este iniţiatorul funcţionării organizaţiei virtuale şi care va apărea ca
lider în faţa clienţiilor

f. Comunicarea electronică
Esenţa organizaţiei virtuale este de a da o nouă semnificaţie
timpului, locului şi formei tranzacţiei. Acestea pot schimba doar prin
intermediul comunicaţiei electronice, care devine o condiţie sine qua non
pentru formarea şi existenţa organizaţiilor virtuale.
Organizaţiile virtuale se interpretează în momentul actual din
perspectivă semiotică şi din perspectivă tranzacţională.

1) Organizaţiile virtuale din perspectivă semiotică

Semiotica reprezintă după cum se ştie, ştiinţa interpretării. Datorită
faptului că orice informaţie este purtătoare de semne, semiotica poate fi un
model cu care se pot studia funcţionarea organizaţiilor virtuale.
Aprecierea organizaţiilor virtuale din perspectivă semiotică porneşte
de la calculul relaţional şi de la interpretarea fenomenelor pe niveluri de
complexitate. Din acest punct de vedere există pentru cadrul semiotic
următoarele niveluri: fizic, empiric, sintactic, semantic, pragmatic şi social.
Fiecare nivel cuprinde un moment al evoluţiei organizaţiei virtuale şi a
 ORGANIZAŢIA COMPETITIVĂ

comerţului electronic. În cadrul semiotic al unei organizaţii virtuale nivelul

fizic trebuie să fie identic pentru toate părţile care formează organizaţia
virtuală.
Primele trei nivele ale cadrului semiotic se referă la aspectul uman al
informaţiei iar ultimele trei niveluri se referă la aspectele tehnologice ale
informaţiei.

Nivelul fizic

Nivelul fizic se exprimă prin simboluri, semne, care pot fi salvate pe

diferiţi suporţi magnetici. Cuvintele vorbite pot ajunge la parteneri în mod
direct sau prin intermediul satelitului în cazul unei comunicaţii telefonice.
Toate aceste acţiuni sunt ale nivelului fizic al informaţiilor. Folosirea
comerţului electronic prezintă două mari avantaje care derivă din realizările
fizicii:
∪ transmutabilitatea: simbolurile şi semnele stocate electronic pot
fi modificate oricând, fără a necesita recrearea întregului mesaj
sau document iar avantajele sunt costuri reduse şi viteză mare de
transmitere a informaţiei;
∪ reproductibilitatea: simbolurile şi semnele stocate electronic pot
fi copiate mult mai des şi mult mai repede decât simbolurile şi
semnele stocate pe hârtie. Mai mult, reproductibilitatea nu se
rezumă la un singur calculator, ci poate folosi toate calculatoarele
reţelei, avantajul este că simbolurile şi semnele stocate undeva
pot fi copiate foarte repede şi cu costuri minime.
Evoluţiile fizicii duc la reducerea timpului, spaţiului şi costului
pentru operaţii referitoare la transmiterea şi stocarea semnelor.

Nivelul empiric

Nivelul empiric se referă la codificare, în aşa fel încât caracterul

statistic al mesajelor să fie atins cât mai eficient de particularităţile mediului
prin care este transmis. Digitalizarea datelor rezolvă problema semnelor
 COMPETITIVITATE ŞI COSTURI

transmise până acum analog. Fiind doar două forme (0 şi 1), informaţia
digitală se deteriorează mult mai greu faţă de informaţia transmisă analog.

Nivelul sintactic

La acest nivel, domeniul de interes este reprezentat prin forma

şirurilor de semne care formează limbajele sau structurile de date şi care
sunt prezente la nivel fizic cât şi prin proprietăţile empirice pe care le
acestea posedă. Nivelul sintactic este în primul rând explicat prin limbaje
care pot fi în limba engleză sau franceză, de exemplu, sau prin protocoale de
calculatoare precum TCP/IP, Java au E-mail. La nivel sintactic se observă
un proces continuu de standardizare şi integrare a datelor şi a limbajelor.
Protocolul TCP/IP pe care se bazează INTERNET-ul este un exemplu
deoarece asigură integrarea tuturor calculatoarelor din reţea şi
standardizează modul în care se schimbă semnele între ele. Standardizarea
transformă programele soft în lucruri mai accesibile utilizatorilor şi
determină scăderea preţurilor.
La nivel sintactic există şi structurile de baze de date care se creează,
actualizează sau se modifică cu ajutorul unor limbaje sau pachete de
programe specializate.

Nivelul semantic

La nivel semantic există înţelesuri, relaţii între simboluri şi lumea

reală. Înţelegerea din punct de vedere semantic necesită trei componente: un
semn, un interpret care captează semnul şi sensul pe care acest interpret îl
acordă semnului. Modul în care interpretul asociază semnul unui înţeles
depinde de principiul semantic care stă la bază aprecierilor informaţiilor şi
ale fenomenului analizat. Se apreciază că, în acest caz, există trei principii
semantice: principiul obiectiv, principiul constructiv şi principiul mintal.
Acestea se folosesc pentru diferite scopuri: administrare de rutină, probleme
în care conflictul şi negocierea sunt endemice şi în fine la comunicarea într-
un singur sens a rapoartelor, unde conţinutul şi validitatea nu pot fi
contestate deschis.
 ORGANIZAŢIA COMPETITIVĂ

Nivelul pragmatic

Nivelul pragmatic presupune utilizarea simbolurilor cu intenţie.

Pentru ca un semn să fie de folos, trebuie să aibă o intenţie. Nivelul
pragmatic sub aspect semiotic se preocupă de relaţia între semne şi
comportamentul utilizatorilor, într-un context social. La acest nivel, semnele
nu pot fi înţelese fără a înţelege contextul lor. „Comunicarea” este cuvântul
cheie la acest nivel. Comunicarea are succes atunci când ascultătorul
interpretează un anumit semn şi înţelege intenţia respectivă. Pe scurt, nivelul
pragmatic se referă la organizaţii şi persoane care încearcă să rezolve situaţii
prin comunicare.

Nivelul social

La nivel social există comunităţi, angajamente, tranzacţii Când sunt

conversaţii cu unul sau mai mulţi parteneri iar schimbul este complet
rezultatul va fi o schimbare la nivel social. Un semn sau un simbol are sens
la nivel social dacă este guvernat de o normă sau de structuri de norme.
Diferenţele la nivel pragmatic (nivelul anterior), apar ca urmare a
decalajului între consecinţele sociale dorite şi cele efective. Nivelul social se
concentrează pe cunoştinţele efective. Organizaţiile virtuale şi comerţul
electronic vor trebui să acorde importanţă nivelului social.
Organizaţiile care desfăşoară comerţ internaţional trebuie să
recunoască diferitele reglementări din ţările unde acţionează respectând,
deci, normele formale. Normele informale reprezintă mediul cultural al
pieţelor internaţionale unde se manifestă organizaţia virtuală, iar sistemele
informaţionale ale acestora bazate pe norme au avantajul de a fi stabile atât
timp cât însăşi cultura respectivă este stabilă.
Pentru prezentarea organizaţiilor virtuale din perspectivă semiotică,
se face, în continuare, o comparaţie între casa de licitaţii Christie’s, veche de
peste 200 de ani şi recunoscută pentru caracterul li produsele distinctive pe
care le licitează şi eBay, o casă de licitaţii online care a transpus metodele
licitaţiilor în contextul pieţelor electronice.
 COMPETITIVITATE ŞI COSTURI
Nivelul cadrului
EBay.com
semiotic
Nivelul fizic Legăturile fizice ale sistemului sunt calculatoarele
vânzătorilor şi ale cumpărătorilor legate la serverele
eBay. Acestea sunt disponibile zi şi noapte, şapte zile
pe săptămână. Tranzacţiile durează câteva secunde şi
pot fi efectuate de oriunde în lume.
Transmutabilitatea permite ca datele de licitaţie să
poată fi schimbate oriunde şi foarte rapid.
În fine, reproductibilitatea face datele de licitaţie
disponibile pentru oricine, practic nu există o limită a
numărului de copii ce pot fi efectuate.
Nivelul empiric O caracteristică empirică a codării digitale –
indestructibilitatea – asigură ca toate datele serverelor
eBay sunt întotdeauna disponibile şi capabile să
prelucreze datele.
Nivelul sintactic Protocoalele standardizate ale Internet-ului permit
oricui posedă un calculator şi o legătură spre Internet
să acceseze toate funcţiunile sistemului de licitaţie,
indiferent de poziţia geografică în care se află. Limba
standard este engleza.
Nivelul semantic Pentru a evita neînţelegerile, tot procesul de oferte,
licitare şi tranzacţionare este standardizat.
Standardizarea acestor procese asigură că pentru
fiecare utilizator contextul semantic este clar.
Fiecare vânzător ştie că produsul său trebuie descris
în detaliu (chiar şi prin imagini), înainte ca toţi
cumpărătorii să se arate interesaţi.
Nivelul pragmatic Intenţiile la nivelul eBay sunt foarte clare şi sunt
susţinute de contracte digitale.
A porni o licitaţie presupune că se cumpără şi se
vinde.
Intenţiile pot fi realizate doar prin încredere, astfel
încât sistemul eBay dispune de metode prin care
partenerii de tranzacţii se pot cunoaşte unii pe ceilalţi.
O tranzacţie realizată include părerile negative sau
pozitive ale cumpărătorilor sau vânzătorilor.
Nivelul social Comunitatea eBay are norme şi valori. A câştiga o
licitaţie iar apoi a nu mai cumpăra strică reputaţia în
cadrul comunităţii.
Fişiere de date prezintă noilor veniţi normele şi
valorile comunităţii, în momentul în care se
desfăşoară licitaţiile.
Christie’s
La nivel fizic, licitaţia la Christie’s
se compune din persoane aflate
într-o cameră de licitaţii iar
comportamentul participanţilor este
exprimat prin voce sau semnele
făcute din mână de licitator.. În
afară de comunicarea verbală, cei
interesaţi în a participa la licitaţie o
pot face prin telefon sau prin oferte
scrise.
Persoanle sunt capabile să
proceseze doar un număr limitat de
semne şi informaţii, astfel încât
doar o singură licitaţie poate avea
loc într-un anumit interval de timp.
Toţi cei prezenţi în sală vorbesc
aceeaşi limbă şi folosesc semne
cunoscute pentru a licita.
Personalul şi regulile Christie’s
asigură că nu apar probleme
sintactice.
Datorită standardizării înţelegerilor,
toţi participanţii la licitaţie înţeleg
sensul cuvintelor şi semnelor.
Calitatea şi preţul sunt în general
cunoscute deoarece sunt tipărite în
cataloage.
Calitatea şi valoarea tranzacţiei
sunt stabilite de experţi angajaţi la
Christie’s.
Din moment ce participanţii sunt
cunoscuţi sau cel puţin identificaţi
de organizator, vânzătorul are
încredere în cumpărător că îşi va
ţine promisiunile.
Controlul social, etica şi contractele
asigură funcţionarea corectă a
licitaţiei la nivel pragmatic.
Contextul social la Christie’s este
clar pentru toţi participanţii.
Explicaţiile, liniile directoare şi
controlul social determină şi
păstrează normele şi valorile în
desfăşurarea licitaţiilor. Mai mult,
reputaţia şi imaginea Christie’s
transmit un semnal clar despre
normele şi valorile înalte şi păstrate
cu atenţie de către companie.
 ORGANIZAŢIA COMPETITIVĂ

După cum se poate observa, cadrul semiotic oferă un instrument

valoros pentru analiza şi structurarea organizaţiilor virtuale şi ale comerţului
electronic. Urmărind comparaţia de mai sus, se observă că pentru a face
afaceri în comunităţile electronice nu este nevoie de o modificare completă
a sistemului clasic. Atât Christie’s cât şi eBay au acordat mare atenţie,
aspectului uman al afacerii (primele trei nivele de sus). La aceste niveluri
organizaţiile sunt în continuare afectate de încredere şi asigură atât
transparenţa produselor şi serviciilor cât şi transparenţa mediului social cu
normele şi valorile sale.
Aspectul tehnic al cadrului semiotic (ultimele trei nivele) oferă
organizaţiilor oportunităţi de a-şi extinde pieţele din punct de vedere
geografic, de a reduce dependenţa temporală şi de a realiza tranzacţii cu
costuri reduse.
Organizaţiile care vor fi în măsură să exploateze potenţialul
aspectului tehnic şi în acelaşi timp să acorde prioritate aspectului uman, vor
beneficia de un mare avantaj asupra concurenţei.

2) Organizaţiile virtuale din perspectivă tranzacţională

Aprecierea organizaţiilor virtuale din perspectivă tranzacţională
pune în discuţie problema pieţei electronice. În literatura de specialitate au
apărut mai multe definiţii ale acesteia:
9 „O piaţă electronică este un sistem informaţional
interorganizaţional care permite vânzătorilor şi cumpărătorilor să
schimbe informaţii cu privire la preţuri şi oferte de produse ”.
9 „Pieţele electronice, într-o percepţie îngustă, sunt pieţe susţinute
de infrastructuri telematice care favorizează schimbul de bunuri şi
servicii în toate fazele unei tranzacţii de piaţă.”
9 „Pieţele electronice, într-o accepţie largă, sunt sisteme informatice
care susţin toate sau o parte din fazele şi funcţiile unei tranzacţii de
piaţă.”
 COMPETITIVITATE ŞI COSTURI

Indiferent de care definiţie este vorba, o piaţă electronică posedă trei

funcţii de bază:
crearea legăturilor între vânzători şi cumpărători;
facilitarea schimburilor de produse, servicii şi plăţi asociate cu
tranzacţiile pe piaţă;
oferirea unui cadrul instituţional care facilitează funcţionarea
eficientă a pieţei.

Adăugarea unei dimensiuni electronice într-un proces de schimb nu

modifică substanţial mediul intern şi extern de afaceri.
Un model de analiză pentru pieţele electronice, construit în jurul
conceptelor de tranzacţii pe piaţă, introduce patru niveluri de apreciere:

Nivelul comunităţii arată că intenţiile comune ale organizatorilor

permit formarea şi dezvoltarea comunităţilor pe orice piaţă. Acest nivel
defineşte roluri pentru participanţi şi se referă la protocoale şi procese care
structurează spaţiul logic.

Nivelul implementării se referă la: rolurile, protocoalele şi procesele

aplicate în practică. Se stabilesc totodată şi scenariile relevante ale afacerilor.

Nivelul tranzacţional sau al tranziţiei propriu-zise include

serviciile pe care trebuie să le faciliteze piaţa (spre exemplu sistemul de plăţi),
pentru a sprijini existenţa nivelelor superioare. La acest nivel există:
informaţii, ofertă/cerere, contracte, plăţi.

Nivelul infrastructurii cuprinde componentele fizice şi logice de

prelucrare şi comunicare a datelor şi informaţiilor.

O tranzacţie de piaţă corespunde unui număr finit de interacţiuni între

participanţii pe piaţă care au diverse roluri, cu scopul de a realiza un schimb
de bunuri sau servicii în baza unor relaţii contractuale. Aceste interacţiuni pot
fi grupate în patru faze: cunoştinţe, intenţii, acorduri şi vânzare/postvânzare
(realizare).
 ORGANIZAŢIA COMPETITIVĂ

Faza cunoştinţelor cuprinde schimbul de informaţii şi modifică

starea organizaţiilor. Instrumentele pentru diseminarea informaţiilor sunt:
ziarele, emisiunile radio sau TV, marketingul etc.

Faza intenţiilor arată că organizaţiile formulează dorinţe specifice de

schimb şi generează astfel oferte sau cereri de ofertă.

Faza acordurilor arată că loc negocieri între furnizori şi consumatori.

Faza are ca scop crearea unei legături puternice între vânzător şi cumpărător,
care eventual va conduce la semnarea unui contract în care se vor stabili
detalii precum specificaţii de produse, plăţi, livrări, modalităţi de transport a
produselor.

Faza vânzării şi postvânzarea cuprinde livrarea fizică/virtuală a

produsului sau serviciului contractat. Protocoalele convenite în această fază
sunt derulate conform scenariilor prevăzute.
 COMPETITIVITATE ŞI COSTURI

\ Rezumat \
Prima parte a lucrării întitulată „Organizaţia competitivă” prezintă o
serie de concepte şi puncte de vedere privind modul actual de cunoaştere şi
înţelegere a organizaţiilor care doresc sau sunt competitive.
Organizaţia este analizată pornind de la caracteristicile acesteia de la
elementele de apreciere a locului pe care îl ocupă într-un mediu
concurenţial. În afara responsabilităţii determinată de obiectul de activitate
organizaţia trebuie să aibă şi responsabilitate socială (sau este social-
responsabilă) în cadrul societăţii.
Ca urmare, organizaţia nu poate fi indiferentă la schimbările din
societate şi, ca urmare, în afara responsabilităţii legate de domeniul în care
acţionează, exprimată prin performanţa economică, educaţională, de
asigurare a sănătăţii etc., trebuie să fie permanent conştientă de
responsabilitatea sa socială, prin care participă la bunăstarea membrilor
întregii societăţi.
Un model de responsabilitate socială larg acceptat, este cel elaborat
de Keith Davis, care conţine cinci propoziţii care descriu de ce şi în ce mod
o acţiune ce se încadrează în obiectul de activitate trebuie să protejeze şi să
amelioreze bunăstarea societăţii şi a organizaţiei.

Deşi numeroase organizaţii desfăşoară activităţi sociale pentru care

devin responsabile, există totuşi multe controverse în ceea ce priveşte
necesitatea sau caracterul oportun al realizării acestora, cum ar fi:.
a Intervenţia socială a organizaţiilor poate fi, în unele cazuri,
ilegală.
a Organizaţiile împreună cu guvernul pot crea, la un moment dat, o
situaţie care ar dezavantaja societatea.
a Acţiunile sociale nu pot fi măsurate.
a Implicarea socială determină încălcarea condiţiilor pe care le
creează organizaţiile privind maximizarea profitului.
 ORGANIZAŢIA COMPETITIVĂ

a Costul responsabilităţii sociale este prea mare şi ar creşte preţul

mărfurilor foarte mult.
a Organizaţiilor le lipsesc abilităţile sociale pentru soluţionarea
problemelor societăţii.

Un loc important în cunoaştere modului de funcţionare a organizaţiei

este piaţa, locul unde se desfăşoară tranzacţiile dintre mărfuri. În ceea ce
priveşte definirea pieţei există diverse puncte de vedere:
La descrierea unei pieţe, în general, sunt necesare a fi stabilite
următoarele elemente: mărfuri; producătorul; consumatorul; relaţiile dintre
consumator şi producător; zona geografică; perioada de timp.
Un rol important în cadrul acestor elemente îl au relaţiile dintre
consumator şi producător care pot fi de următoarele categorii:
• relaţii de comunicare;
• relaţii de cooperare;
• relaţii de concurenţă;
• relaţii de poziţie;
• relaţii de distribuire (a rolurilor).

Cel mai adesea, organizaţiile înţeleg prin eficienţa pieţei capacitatea

acesteia de a le permite obţinerea de profit satisfăcător (după ce au fost
stabilite costurile de tranzacţionare şi după ajustarea rentabilităţii la riscul
asumat). Însă, din punctul de vedere al celor care analizează
comportamentul pieţelor, inclusiv al participanţilor pe aceste pieţe, eficienţa
acestora are cu totul alt înţeles.

Determinanţii eficienţei pieţelor, de care trebuie să ţină seama orice

organizaţie ce acţionează într-un mediu concurenţial, sunt consideraţi ca
fiind în legătură cu alocarea resurselor, modul de operaţionalizare în
acţiunile de tranzacţionare şi aspectul informaţional.
În ultimele trei decenii ale secolului XX, precum şi la începutul
secolului XXI, cea mai frecvent analizată formă a eficienţei pieţelor este
eficienţa informaţională. În legătură cu acest tip de eficienţă a apărut teoria
legată de ipoteza pieţelor eficiente.
 COMPETITIVITATE ŞI COSTURI

Pentru a intra în competiţie organizaţiile sunt obligate, de multe ori,

să-şi modifice pe rând sau împreună componentele activităţilor economico-
sociale, modificări cunoscute sub numele de schimbări şi care exprimă, de
fapt, introducerea noului.
Noul cuprinde două forme de exprimare:
ƒ invenţia;
ƒ inovaţia.

Aplicarea în practica organizaţiei a noului (exprimat prin invenţii şi

inovaţii), înseamnă ca aceasta acceptă schimbarea iar acceptând schimbarea
furnizată de rezultatele cercetării, ea are o dimensiune inovativă şi o
dimensiune virtuală. Ca urmare putem aprecia că se poate vorbi de existenţa
organizaţiei inovative şi a organizaţiei virtuale.

Organizaţia inovativă se caracterizează prin câteva elemente:

∪ capacitatea adaptivă;
∪ flexibilitate;
∪ abilitatea de a absorbi schimbarea;
∪ impunerea muncii în echipă;
∪ puterea de a depăşi momentele de criză conjuncturală;
∪ posibilitatea de a obţine avantaj competitiv;
∪ menţinerea unor relaţii de parteneriat pe plan intern (între
acţionari, personalul organizaţiei, componentele structurale) sau
pe plan extern (cu beneficiarii, consumatorii finali, furnizorii,
alianţele strategice şi guvernamentale).

Potenţialul inovativ al organizaţiei se manifestă, de obicei, în trei

direcţii principale:
ƒ managerială;
ƒ financiară;
ƒ tehnologică,
şi este rezultatul unui proces de schimbare al cărui obiectiv este satisfacerea
beneficiarilor de produse sau servicii.
 ORGANIZAŢIA COMPETITIVĂ

Organizaţia virtuală prezintă următoarele caracteristici:

intersectoralitate;
complementaritatea competenţelor distinctive/împărţirea
resurselor;
dispersia geografică;
fluctuaţia participanţilor;
egalitatea între participanţi;
comunicarea electronică.

Organizaţia virtuală se apreciază prin:

grad ridicat de autonomie la nivelul compartimentelor;
orientare spre identificarea şi valorificarea oportunităţilor oferite
de piaţă prin viteză de reacţie în marketing şi vânzări;
utilizarea de colaboratori profesionişti, puternic motivaţi, prin
intermediul cărora se cumpără şi se vând servicii;
adaptabilitate şi responsabilitate a întregului personal
(de conducere şi de execuţie);
descentralizare la nivelul procesului decizional prin extinderea
acestuia şi în afara organizaţiei la persoane care juridic şi
managerial nu fac parte din structura acesteia, pentru creşterea
vitezei decizionale pe piaţă şi obţinerea unor performanţe
economico-financiare superioare, competitive;
structura organizatorică concepută astfel încât blocarea unei
componente să nu afecteze funcţionarea şi eficacitatea celorlalte;
flexibilitate privind cerinţele pieţei, colaborare cu alte
organizaţii/persoane pentru realizarea de produse/servicii şi
repartiţia corespunzătoare a resurselor între acestea pentru
realizarea proceselor funcţionale şi de producţie;
utilizarea de mijloace rapide de comunicare pentru realizarea de
tranzacţii.