Sunteți pe pagina 1din 15

Elemente de fiziopatologie ale afecțiunilor osteoarticulare

Introducere: pentru traumatologia sportivă prezintă importanță


mecanismele fiziopatologice fundamentale ale afecțiunilor osteoarticulare,
respectiv osteonecroza, osteoliza, osteoporoza.
Obiective: prezentarea luxațiilor gleznei, umărului, cotului, genunchiului,
șoldului, tendinitei bicepsului, rupturilor ligamentelor genunchiului, precum și
simptomelor leziunilor meniscale.

Mecanismele fiziopatologice, semnele și simptomele afecțiunilor


osteoarticulare sunt următoarele [1, 2]:

Mecanisme fiziopatologice Între distrucția și reconstrucția osului există un echilibru armonios care
are ca rezultat o continuă remodelare a osului, astfel că se poate spune
că țesutul osos are o structura dinamică. Dacă este predominantă
reconstrucția osului se produce osteoscleroza (creșterea densității
osoase), iar atunci când predomină distrucția osoasă volumul acestuia
se reduce și se produce osteoporoza. Distrugerea osului poate avea loc
și prin mărirea activității osteoclastelor, procesul fiind numit osteoliză.
Sistarea circulației într-un teritoriu osos are ca rezultat osteonecroza.
Odată ce osteonecroza debutează, există o mare posibilitate ca aceasta să
avanseze, tratamentul fiind chirurgical [2].
Modificari de dimensiune Pot fi congenitale (aplazia, agenezia - se refera la lipsa totală de
și formă ale osului: dezvoltare a unui os, consecință a absenței nucleului primar de
creștere) sau câștigate, referindu-se la os în ansamblul său.
Cele câștigate sunt:
Hipoplazia - os cu dimeniuni reduse rezutat prin creștere insuficientă
Hiperplazia - os cu dimensiuni mai mari decât cele obișnuite, rezultate
prin dezvoltare excesivă
Atât în hipo cât și în hiperplazie, forma și structura osului este pastrată.
Displazia denumește modificările complexe de formă și dimensiuni
osoase datorate alterării proceselor de creștere.
Modificări câștigate:
hiperostoza - os cu dimensiuni crescute prin osteoscleroză
hipostoza - os cu dimensiuni reduse prin distrugerea sa parțială
anostoza - dispariția unui os în urma unui proces de osteoliză masivă
Modificări de formă:
- oedostoza (se mai numeste os suflat) este creșterea circumscrisă a
dimensiunilor unui os și se datorează unor chiste centrale cu reacție
periostală la periferie sau unor tumori benigne - sunt asociate
modificarilor dimensionale
- scoliostoza se referă la osul strâmb, încovoiat, curbat în axul
longitudinal
Modificări de structură ale - categorie patologică ce se referă la modificări distructive/constructive
osului ale țesutului osos
- modificările distructive, respectiv produse cu minus de țesut osos,
sunt osteoliza, osteonecroza, osteoporoza
- osteoporoza este o modificare a structurii osoase care din punct de
vedere histologic se caracterizează prin prin scăderea masei osoase pe
unitatea de volum iar din punct de vedere morfopatologic prin masă
osoasă redusă și arhitectură trabeculară deteriorată; consecințele sunt
creșterea fragilității osoase și mărirea riscului de fractură.
Examenul radiologic evidențiază mărirea transparenței osului (se
constată atunci cand pierderea de masa osoasa atinge 30%), trabecule
osoase mai puține și mai subțiri, îngroșate pe traiectul liniilor de forțe.
Resorbția periostală are ca rezultat subțierea compactei osoase iar
cea endostală lărgirea canalului medular. În fazele avansate ale bolii
rezistența osoasă scade și apar deformări osoase ale vertebrelor (iau
formă biconvexă). Consecița este producerea fracturilor.
Osteoporoza Elemente de diagnostic
Diagnosticul precoce al osteoporozei se face prin densitometrie
osoasă, examen ce permite evidențierea din timp a demineralizarii,
cu osteopenie, chiar dacă radiologic nu sunt încă modificări.
Din punct de vedere osteodensitometric,
osteoporoza se diagnostichează prin scorul T:
- dacă T <2,5 – osteoporoză
- T între 1 -2,5 - osteopenie
- T până la 1 - limite normale
Osteoporoza poate fi acuta sau cronica, acută (localizată la
o porțiune osoasă sau regională când afectează o parte a
scheletului), sau cronică, generalizată.
Osteoliza Osteoliza localizată:
- din punct de vedere fiziopatologic sunt afectate atât
componenta minerală cât și cea proteică
- examenul radiologic relevă zone transparente, difuz delimitate,
care înlocuiesc țesutului osos distrus (când această zonă
transparentă este bine delimitata poartă numele de chist osos)
- poate fi circumscrisă (apar pe conturul osului și au dimensiuni de 3-
5 mm), sau are aspect de carie osoasă (dimensiuni peste 5
mm); osteoliza se poate forma inclusiv în interiorul osului,
când se numește lacună osoasă
Osteoliza difuză:
- însoțește inflamații severe și tumori
- cuprinde zone mari din os
- la radiologie se decelează zone transparente întinse
- o formă particulară de osteoliză difuză este acro-osteoliza
(semnifică resorbția osoasă a ultimei falange)
Osteonecroza - leziunea are exprimare radiologică și constă într-un
proces ischemic într-o zonă osoasă, fapt ce duce la
moartea celulelor din teritoriul respectiv
- poate fi septică și aseptică
- septică, cu puncte de plecare un proces infecțios,
poate produce o infarctizare
- în jurul focarului de osteonecroză se produce edem, cu apariția
demineralizării în câteva zile și alterarea fibrelor de colagen,
fragmentul osos ischemic purtând numele de sechestru osos
- mecanismul osteonecrozei septice este implicat în osteomielită
- osteonecroza aseptică, întâlnită uneori la inserția unor
ligamente, apare mai frecvent la epifizele aflate în creștere
- aspectele radiologice diferă în funcție de stadiul bolii, mai întâi
constatându-se osteonecroza circumscrisă, ulterior apărând o
transparență subcorticală; spațiul articular este lărgit
- în stagiile avansate epifiza se fragmentează, ulterior
având loc recalcificarea și remodelarea
- rezultatul este că refacerea nu mai respectă forma inițială a
osului, constituindu-se incongruența articulară și implicit artroza

În special osteoporoza prezintă importanță în producerea fracturilor pe os patologic.

Luxația umărului (după


https://www.docteurclic.com/maladie/luxation-
de-l-epaule.aspx, modificat).
Clasificarea dislocărilor de cot (după https://coreem.net/core/elbow-dislocation/, modificat).

Dislocările de umăr [3]:

cauze Dislocările umerilor apar de obicei atunci


când brațul este forțat violent înafară și la
distanță de corp. Deseori ligamentele și
oasele sunt lezate, ceea ce poate duce la
luxații recurente, în special la sportivii mai
tineri. În acest caz este posibil să fie
necesară mai puțină energie pentru a
provoca dislocări repetate din cauza
leziunilor cauzate de vătămarea inițială.
Mecanism de producere Luxația apare atunci când capul
humerusului se deplasează din poziția
normală în interiorul cavității glenoidiene.
De obicei capul humerusului se mișcă în
față și sub cavitatea glenoidiană, dar se
poate deplasa și în spatele acesteia.
Factori de risc Tinerii care participă la sporturi de
contact Dislocare prealabilă
Ligamente slabe sau „laxitate
Simptome articulară” Durerea umărului
Incapacitate de a mișca brațul în mod
normal Senzația că umărul este
înafara locului obișnuit
Deformare vizibilă a articulației umărului
Tratament Tratamentul imediat al unei dislocări
presupune relocarea promptă de către un
medic și a articulației luxate, care este mai
ușoară înainte ca mușchii să intre în spasm.
După reducere, tratamentul poate include o
bandulieră pentru confort, gheață și
combaterea durerii. Un program de reabilitare
ghidat este important pentru revenirea gamei
de mișcare și forță. Bretelele de sprijin pot fi
utilizate în anumite sporturi pentru a reduce
riscul de luxații repetate. Chirurgia poate fi
considerată, în special pentru pacienții mai
tineri sau pentru cei care la care umărul s-a
dislocat mai mult de o singură dată.

Dislocările cotului [4]:

Cauze și mecanism de producere O leziune traumatică frecventă în rândul


participanților la anumite sporturi de iarnă
hochei, schi, patinaj pe gheață, snowboard)
este dislocarea cotului. Dislocările cotului pot
varia foarte mult în ceea ce privește
cauzalitatea și severitatea. O luxație a cotului
apare atunci când suprafețele articulației
cotului sunt hiperextinse sau forțate să se
separe, dislocând cotul de articulație.
Cea mai frecventă cauză a unei luxații a
cotului este un impact traumatizant, puternic.
În mod obișnuit, cotul este ținut pe loc de
rețeaua ligamentelor și mușchilor care se
conectează cu suprafața osoasă. Acest tip de
impact traumatic poate totuși să iprime forțe
de împingere și rotație, ducând adesea la
destabilizarea acestuia.
Dislocările cotului apar adesea atunci când o
alunecare, deplasare sau cădere este
împiedicată cu mâinile întinse. Din acest
motiv aceste accidentări sunt frecvente printre
sporturile de iarnă caracterizate prin poziția
verticală a corpului, care predispun la căderi,
precum schiul, snowboardul și patinajul.
Diagnostic și tratament Cotul dislocat este o leziune de urgență care
necesită tratament imediat. Persoanele
accidentate nu trebuie să încerce să-și reducă
luxația. Pentru luxații mai puțin grave
(parțiale sau simple), se poate realiza manual
alinierea osoasă normală (de către medic).
Cotul va fi apoi ținut într-un dispozitiv special
și tratat cu terapie fizică și exerciții pentru
recuperare. În cazul luxațiilor complexe și
severe, poate fi recomandată intervenția
chirurgicală.

Dislocații de genunchi (după


https://www.emedicinehealth.com/knee_dislocat
ion/article_em.htm, source: Medscape,
modificat)
Dislocația gleznei
(după ,https://www.floridafootankle.com/co
nditions/ankle-dislocation/ , modificat)

Luxația gleznei [5]:

fiziopatologie și cauze O gleznă dislocată înseamnă că tibia și


talusul nu își mai mențin relația anatomică
normală, cel mai frecvent fiind asociată cu
fracturi ale capetelor distale ale tibiei și
fibulei (maleolelor) în asociere cu
deteriorarea ligamentelor care ajută la
susținerea articulației gleznei. Mai puțin
frecvent, leziunile izolate ale ligamentelor
pot duce la luxație. Dislocările gleznei nu se
produc spontan, ci sunt rezultatul unei
traumatisme. Dislocările gleznei sunt mai
des asociate cu fracturi ale oaselor care
alcătuiesc articulația. Cauzele comune ale
luxațiilor includ căderi, accidente de
autovehicule și traumatisme sportive. Cel
mai frecvent tip de dislocare a gleznei este
posterior, când talusul se deplasează înapoi
în raport cu tibia. Pentru ca acest lucru să se
întâmple, piciorul trebuie să fie flexat
plantar (degetele de la picioare sunt
îndreptate în jos) atunci când apare
accidentarea. Glezna este fie forțată spre
interior (inversie), fie spre exterior (eversie),
rupând ligamentele și țesuturile care țin
glezna stabilă. Dislocările anterioare, când
talusul este împins înainte, apar atunci când
piciorul este fixat sau dorsiflexat (degetele
de la picioare sunt îndreptate în sus). Forța
din fața piciorului împinge tibia înapoi.
Dislocările laterale apar atunci când glezna
este fie răsucită, fie inversată, fie evertită,
dar există întotdeauna fracturi asociate cu
maleola medială sau laterală, sau cu ambele.
Dislocarea superioară descrie situația în care
talusul este blocat în sus, în spațiul dintre
tibie și fibulă, ca urmare a unei leziuni
axiale de încărcare.
simptomatologie Dislocările sunt dureroase și, de obicei,
există o deformare evidentă a articulației
gleznei, astfel încât se manifestă dificultăți
de statică și dinamică. Dacă nervii care
străbat articulația gleznei sunt deteriorați
sau inflamați, pot apărea amorțeală și
furnicături ale piciorului. Există umflarea
aproape imediată a zonei articulației gleznei
și poate apărea rapid echimoză.

Dislocație de șold (după


https://ccoe.us/news/hip-dislocation/, modificat)

Dislocația de șold [6, 7]:

Cauze [6] Dislocările la șold sunt relativ puțin frecvente


în timpul evenimentelor sportive comparativ cu
leziunile produse la nivelul articulațiilor mici
(de exemplu degetul, încheietura mâinii,
glezna, genunchiul). Cu toate acestea
morbiditatea gravă face ca diagnosticul și
tratamentul atente și prompte să fie importante.
Cele mai frecvente cauze ale luxațiilor de șold
sunt traumele cu forță mare (de exemplu,
accidentele cu autovehicule, pietonii loviți de
automobile) sau evenimente atletice cu impact
mare de energie (de exemplu fotbal american,
rugby, schi nautic, schi alpin, snowboard,
gimnastică, alergare, baschet, conducerea
mașinilor de curse, echitație).
Simptome [7] O luxație de șold este foarte dureroasă.
Pacienții nu sunt capabili să miște piciorul și,
dacă există leziuni nervoase, s-ar putea să nu
existe sensibilitate în zona piciorului sau a
gleznei.

Tendinita bicepsului (după


https://orthoinfo.aaos.org/globalas
sets/figures/a00026f03.jpg,
modificat)

Tendinita bicepsului [8]:

fiziopatologie Tendinita bicepsului este inflamația tendonului


capului lung al bicepsului. În fazele timpurii
tendonul devine roșu și umflat, iar pe măsură
ce tendinita se dezvoltă teaca tendonului se
poate îngroșa. Tendonul în sine se îngroașă
adesea sau se mărește, în stadiile târzii ale
bolii fiind adesea de culoare roșiu închis
datorită inflamației. Ocazional, deteriorarea
tendonului poate duce la o rupere a acestuia,
iar apoi la deformarea brațului (o umflătură în
partea superioară).
Tendinita bicipitală apare de obicei
împreună cu alte probleme ale umărului:
- în cele mai multe cazuri există și
deteriorarea tendonului coifului rotatorilor
- artrita articulației umărului
- rupturi ale capsulei glenoidiene
- instabilitate cronică a umărului (luxație)
- inpingement al umărului
simptome - durere sau sensbilitate în partea din față a
umărului, care se agravează odată cu ridicarea
brațului deasupra capului sau cu activitatea
- durere care se deplasează pe humerus
cauze Suprasolicitarea articulației umărului, în
activități cotidiene sau în sporturi care
necesită mișcări aeriene repetitive, cum
ar fi înotul, tenisul și baseball-ul.
tratament - chirurgical
- non-chirurgical:
- odihnă și evitarea activităților care
provoacă durere
- aplicații reci (gheață) timp de 20 de
minute, de mai multe ori pe zi; nu se
aplică gheața direct pe piele
- medicamente antiinflamatoare
nesteroidiene (ibuprofen, naproxen)
- injecții în tendon cu corticosteroizi
- exerciții specifice de întindere și întărire

Jucătorii de fotbal și rugby au un risc crescut de accidentare la nivelul degetelor, având în


vedere natura de contact complet a acestor sporturi; unii jucători şi-ar putea relua activitatea,
cu protecţie adecvată, alții necesită o perioadă mai lungă de reabilitare; complicaţiile sunt
artrita post-traumatică și scăderea gamei de mișcare și rezistență; fiecare jucător trebuie
evaluat și gestionat în mod cuprinzător cu un plan de tratament individualizat [9].

Dislocarea policelui (după


http://orthochild.com/product/thumb-little-
finger-splint-for-children-am-d-01/, modificat)
Rupturile de menisc
(după
https://www.verywellheal
th.com/thmb/85K3Gsvsv-
yrvfbwW-
98Sz66md8=/768x0/filter
s:no_upscale():max_bytes
(150000):strip_icc()/types
-of-meniscus-tears-
3862073-FINAL2-
71794972dd824f7084a3f
b3eb4f31a50.png,
modificat)

Leziunile de menisc [10]:

Cauze Cele mai multe leziuni meniscale traumatice


apar atunci când genunchiul se rotește, dar
piciorul rămâne fix în poziție.
Meniscul poate rupe și de la îndoirea extremă
a genunchiului.
Combinația de îndoire, rotire și lovitură
bruscă care apare în unele forme de arte
marțiale este asociată cu rupturile meniscale
laterale.
Simptome Simptomele inițiale ale unui menisc rupt
includ dureri bine localizate și umflarea
genunchiului. Durerea este de obicei fie pe
partea interioară, fie în cea exterioară, nu în
jurul genunchiului.
Când pacientul relatează o leziune specifică
care a dus la durere și umflare, umflarea nu
apare adesea până a doua zi după accidentare.
Umflarea nu este neapărat în aceeași zonă cu
durerea.
Simptome tardive
Un menisc rupt poate produce și blocarea
genunchiului. Uneori genunchiul este blocat
timp de zile la rând. Câteodată pacientul poate
„debloca” genunchiul aplecându-l și
răsucindu-l înainte de a încerca să-l îndrepte.
Durerea
Un menisc rupt produce de obicei o durere
bine localizată la genunchi. Durerea este
adesea mai gravă în timpul răsucirii sau
mișcărilor de ghemuire. Cu excepția
cazului în care meniscul sfâșiat nu a
blocat genunchiul, multe persoane cu un
menisc sfâșiat pot merge, sta, și pot
dormi fără durere. Alți pacienți constată
că meniscul sfâșiat îi împiedică să
participe confortabil la activitățile lor
obișnuite zilnice. Evoluție
Peste 4-6 săptămâni, durerea și umflarea pot
scădea în intensitate, iar activitățile vieții
zilnice pot fi îndeplinite. Cu toate acestea,
activitățile atletice pot reproduce durere și
umflare. Uneori chiar și activități de viață de zi
cu zi, cum ar fi urcarea și coborârea scărilor
sau intrarea și ieșirea din mașină pot produce
durere la un genunchi cu meniscul rupt.
Efecte secundare Un menisc rupt determină adesea genunchiul
să producă un plus de lichid articular. Există
mai mult spațiu în genunchi pentru lichid
atunci când genunchiul este ușor îndoit. Prin
urmare, persoanele cu umflarea cronică a
genunchiului au tendința de a ține genunchiul
într-o poziție îndoită și de a dezvolta o
contractură la mușchii coapsei și rigiditate
articulară. De asemenea, o bucată de menisc
rupt care se mișcă în interiorul și în afara
zonei lezate poate deteriora suprafețele
articulare din vecinătate și poate duce la
artrită.

Prognostic Un menisc sfâșiat nu pune în pericol


viața. Odată tratat, genunchiul va
funcționa, de regulă, mulți ani.
O rupere meniscală care prinde,
blochează genunchiul sau produce
umflarea în mod frecvent sau cronic ar
trebui îndepărtată sau reparată înainte
de a deteriora cartilajul articular.
O fisură meniscală care produce
disconfort, care blochează sau determină
umflarea genunchiului, poate fi mai puțin
susceptibilă de a deteriora restul
genunchiului, astfel încât pacientul poate
alege să trăiască cu acest tip de fisură
meniscală în loc să-l trateze chirurgical.
Chirurgia artroscopică pentru îndepărtarea sau
Tratament
repararea meniscului rupt este tratamentul
definitiv pentru rupturile meniscale. Menișurile
sfâșiate care nu determină
blocarea genunchiului sunt mai puțin
susceptibile de a provoca leziuni ale restului
genunchiului, iar durerea și simptomele de
umflare pot fi tratate neoperator cu
medicamente analgezice.
Tratamentul inițial pentru meniscul sfâșiat
fără blocarea genunchiului implică, de obicei,
gestionarea durerii și a simptomelor de
umflare cu medicamente analgezice. Atunci
când este diagnosticat un menisc rupt, dar
genunchiul nu este blocat și pacientul nu
poate identifica un incident specific asociat cu
debutul durerii, durerea poate fi tratată inițial
cu medicamente analgezice, cum ar fi
acetaminofen sau ibuprofen.
Pacientul trebuie să evite pivotarea și
ghemuirea și ar trebui să lucreze la
menținerea puternică a mușchilor
cvadricepsului.
În cazul în care umflarea și durerea nu s-au
rezolvat în 6 săptămâni, de obicei va fi
necesară intervenția chirurgicală.

Dislocație laterală de
genunchi (după
https://encrypted-
tbn0.gstatic.com/images?q=tb
n%3AANd9GcSpWkm5qTrK
rwxAmBA1VE_Trk5MWPvu
sy-T6mDaOA4z5-kD92jw,
modificat)

Luxațiile de genunchi [11]:

cauze Luxațiile de genunchi sunt rare,


producându-se în caz de traumatisme
majore (căzături, accidente auto, etc.).
fiziopatologie Luxația genunchiului se produce atunci când
oasele care formează genunchiul sunt în afara
poziției anatomice (tibia și fibula sunt mutate în
raport cu femurul). Oasele genunchiului sunt
ținute împreună de benzi puternice de țesut
numite ligamente, fiecare ligament fiind
responsabil pentru stabilizarea genunchiului
într-o anumită poziție, și pentru ca să apară
o luxație a genunchiului aceste ligamente
trebuie să se sfâșie.
O luxație parțială este denumită subluxație.
simptome Un genunchi dislocat va provoca
întotdeauna dureri severe.
Genunchiul va arata deformat.
Uneori sensibilitatea va lipsi sub genunchi.
Dacă genunchiul se mobilizează, se vor
produce acumulări lichidiene și va fi
dureros la orice mișcare.
Simptomele foarte grave includ
pierderea pulsului sub genunchi sau
pierderea sensibilității și motilității.
Tratament și recuperare Tratamentul necorespunzător sau
întârziat al unei luxații a genunchiului
poate duce la pierderea piciorului.
- reducerea luxației, efectuată de către medic
- intervenția chirurgicală, în
prezența unei leziuni arteriale
- imobilizarea, pentru a evita
lezarea suplimentară și pentru a
ajuta inițierea vindecării
- pacientului i se vor oferi cârje și
va evita sprijinul pe piciorul afectat
Leziunea este gravă, recuperarea fiind
posibilă, dar adesea genunchiul rănit nu își
recapătă capacitatea anterioară de a rezista
șocurilor. Adesea se recomandă orteze.
Aproape toate luxațiile genunchiului necesită
o intervenție chirurgicală de reconstrucție.
Durerea cronică este o problemă comună.
Prognosticul este maximizat cu un program
optim de exerciții de reabilitare.
Ruptură completă de ligament încrucișat
anterior (după
https://orthoinfo.aaos.org/globalassets/figures/a
00549f02_resized.jpg, modificat)

Ruptura de ligament încrucișat anterior [12]:

cauze Ligamentul încrucișat anterior poate fi lezat în


mai multe moduri:
- schimbarea rapidă a direcției
- oprirea bruscă
- încetinirea în timpul alergării
- aterizarea din salt în mod incorect
- contact direct sau coliziune, cum ar fi un atac
în fotbal
Câteva studii au arătat că sportivii de sex
feminin au o incidență mai mare a accidentării
ligamentului încrucișat anterior decât sportivii
de gen masculin în anumite sporturi. S-a
propus că acest lucru se datorează diferențelor
de condiționare fizică, forță musculară și
control neuromuscular. Alte cauze sugerate
includ diferențele de aliniere a bazinului și
extremității inferioare (piciorului), slăbirea mai
mare a ligamentelor și efectele estrogenului
asupra proprietăților ligamentelor.
fiziopatologie Ligamentele vătămate sunt considerate
„entorse” și sunt clasificate pe o scară de
severitate:
- entorse de gradul 1- ligamentul este ușor
deteriorat într-un entors de gradul 1, este ușor
întins, dar este în continuare capabil să ajute la
menținerea stabilității articulației genunchiului
- entorse de gradul 2 - o entorsă de
gradul 2 întinde ligamentul până la
punctul în care se acesta se rupe parțial
- entorse de gradul 3 - acest tip de
entorsă este cel mai frecvent denumit o
rupere completă a ligamentului
(ligamentul a fost împărțit în două bucăți,
iar articulația genunchiului este instabilă)
Rupturile parțiale ale ligamentului
încrucișat anterior sunt rare; majoritatea
sunt rupturi complete sau cvasicomplete.
simptome - în momentul leziunii, senzația de
„fugă”, de cedare a genunchiului și
eventual un zgomot specific
- durere cu umflarea genunchiului (în
24 de ore, genunchiul se va umfla);
dacă se încearcă reluarea activității
sportive leziunile se pot agrava
- pierderea întregii „game” de mișcare
- sensibilitate de-a lungul liniei de
îmbinare a articulației genunchiului
- disconfort în timpul mersului
tratament Poate fi chirurgical sau nechirurgical
reabilitare Indiferent dacă tratamentul a implicat o
intervenție chirurgicală sau nu, reabilitarea
joacă un rol esențial în readucerea la
activitățile zilnice. Un program de terapie
fizică va fi util pentru a recâștiga forța și
mobilitatea genunchiului.
În cazul unei intervenții chirurgicale, terapia
fizică se concentrează mai întâi pe revenirea
mobilității articulare și a mușchilor din jur.
Urmează un program de exerciții de întărire
conceput pentru a proteja noul ligament
format. Această întărire va crește treptat
stresul de-a lungul ligamentului. Faza finală
de reabilitare are ca scop o revenire
funcțională adaptată sportului practicat.