CAPITOLUL I.

SISTEMUL POLITIC SI COMUNICAREA

POLITICĂ.IDENTITATEA DISCURSULUI POLITIC

1.1. Specificul comunicării politice

Comportamentul sistemelor politice din anii 60, grăbesc apariţia unor noi
relaţii de comunicare între actorii politici şi opinia publică şi transformă politicul
într-un domeniu de interes public. Înnoirea formelor de comunicare este în directă
legătură cu revoluţia tehnologică şi dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă
şi cu această perseverenţă a politicienilor de a acorda o importanţă mai mare
formei, decât conţinutului. Trăsătura cheie a comunicării politice este procesul de
influenţă prin conformarea voluntară a receptorului.
Elementul comun al diferitelor definiţii ale comunicării politice este
intenţionalitatea; aceasta este înţeleasă ca fiind „o acţiune teleologică, o acţiune
orientată, programată, proiectată pentru anumite scopuri politice.”
Caracterul strategic al comunicării politice reclamă reguli, proceduri, tehnici,
competenţe şi resurse ce sunt activate în funcţie de anumite evenimente politice.
D. Wolton asociază comunicarea politică „unui spaţiu în care se relaţionează
discursurile contradictorii a trei actori care au legitimitatea de a se exprima în mod
public asupra politicii: oameni politici, jurnalişti şi opinia publică prin intermediul
sondajelor de opinie.
Ritualizarea comunicării politice face ca aceasta să treacă drept apanajul unei
instituţii, aceea a producătorului de imagine publică. Acesta a căpătat obiceiul de a
duce două campanii de vedere: a sa şi a candidatului. De obicei succesul unui
candidat / partid datorându-se în principal operei lor ca producători1.
Standardizarea comunicării politice constituie una din principalele argumente
avansate când se pune problema globalizării spaţiului public actual. Aşa numita
„americanizare” a comunicării politice trimite la un model de comunicare politică
apărut în spaţiul public american şi difuzat apoi spre democraţiile europene.
1
Dinu, M., Comunicarea, Editura Stiintifică, București, 1997
Modelul include o serie de strategii comunicaţionale pe baza cărora politicienii
susţin schimbul discursiv cu jurnaliştii, publicul, contracandidaţi şi cu
personalităţile publice. „americanizarea” comunicării politice este un concept
controversat. Specialiştii se întreabă dacă acest model de comunicare politică are
într-adevăr o circulaţie globală şi dacă nu cumva avem de-a face cu strategii de
comunicare apărute în Statele Unite, dar acceptate la diferitele contexte naţionale.
Deşi pusă în practică încă de la începuturile sale , în S.U.A, comunicarea politică
are şi efecte colaterale, o dovadă fiind faptul că electoratul american este
caracterizat ca neinteresat de campania electorală, în ultimii 10 ani înregistrându-se
o medie de participare la scrutinurile prezidenţale de 45%.
Comunicarea politică a luat naştere din dorinţa de a mulţumi şi apoi convinge
masele. Nu putem vorbi de lipsa unei libertăţi de gândire politică nici că opiniile şi
interesele maselor sunt controlate de puterea politică, dar putem nota caracterul ei
persuasiv bazat pe ştiinţă pe studierea modului cum indivizii selectează spontan
sau involuntar, mesajele politice supuse spre dezbaterea politică2.
Etapele în care aceste mesaje sunt selectate au fost numite de S. N. Kepfener,
” Căile persuasiunii”. Orice campanie de comunicare politică va avea ca obiectiv
consolidarea convingerilor favorabile şi convertirea, pe cât posibil , a convingerilor
contrare. Observând modul în care poate fi receptat un mesaj , se disting în acest
proces patru fenomene distincte:
■ atenţia cu două aspecte esenţiale, selectivitatea şi intensitatea;
■ percepţia, ce constituie întotdeauna un proces activ, ce are loc în cadrul unei
culturi;
■ înţelegerea când există corespondenţă între sensurile mesajului între
receptor şi emiţător. Înţelegerea este afectată de numeroşi factori: viteza de
prezentare a mesajului, argumentarea corectă, creditul acordat emitentului,
memorizarea sau acceptarea mesajului.
Limita persuasiunii derivă din faptul că memorizarea mesajelor nu este
acelaşi lucru cu eficacitatea sa iar destinatarul trebuie să aibă acea calitate numită
de G. Nahner „persuadibilitate”. După acelaşi autor nu există nici un fel de

2
Ficeac, B., Tehnici de manipulare, Editura Nemira, București, 1997
corelaţie între persuadibilitate şi facultăţile intelectuale ale receptorului, nici măcar
cu unele trăsături ale personalităţii sale. Se spune că e cu atât mai greu să schimbi
opinia cuiva cu cât acesta a exprimat-o public, cu tărie, deci cu cât e mai angajat în
susţinerea ei”.
Se observă o eficacitate mai mare a mesajelor ale căror aspecte se adresează
imaginarului politic decât a mesajelor tradiţionale. Un mesaj persuasiv canalizează
mai degrabă pasiunile preexistente decât să creeze altele noi.
Comunicarea politică trebuie să ţină cont de un mesaj important venit din
studiile lui P. Fandcolb; sfârşesc cel mai adesea de a avea aceleaşi opinii precum
anturajul lor. Comunicarea politică va avea ca scop să rupă barierele grupurilor
mici şi să aibă adeziunea liderilor de opinie. Acest obiectiv al comunicării politice
a fost înlesnit de disoluţia progresivă a familiei şi a grupurilor primare astfel
dispărând ecranul de protecţie între mijloacele de comunicare şi individ.
Dacă acceptăm ideea că propaganda seamănă şi este înglobată de
comunicarea politică punctul de vedere exprimat de J.Ehal devine justificat.
Propaganda (comunicarea politică) apare şi se dezvoltă pe măsură ce societăţile se
îmbogăţesc, iar clasele lor de mijloc sunt ferite de sărăcie. Mai întâi pentru că
oamenii mai puţin presaţi de nevoile imediate ale vieţii cotidiene devin disponibili.
Apoi, pentru că dezvoltarea societăţilor este însoţită de o înmulţire a mijloacelor de
comunicare. În consecinţă bogăţia este aliata propagandei(comunicare politică).
În ciuda pronunţatului caracter persuasiv şi a procesului de influenţare ce
derivă de aici nu se poate eluda faptul că fenomenul comunicării politice este
important pentru evoluţia democratică. Potrivit modelului actual de comunicare
politică, acţiunea politică se întemeiază pe evaluarea făcută de mass-media şi
electorat. Fiecare dintre cei 3 actori sociali influenţează comunicarea politicului în
funcţie de acţiunile celorlalţi doi. Actorii politici, mass-media, publicul trebuie să
răspundă unii altora. În felul acesta comunicarea politică se instituie ca practică
publică, şi nu ca o practică subordonată spaţiului politic.

1.2. Comunicarea politica.Delimitări conceptuale

 Cea mai simplă şi eficace metodă de explicitare a unui concept presupune ca
prim pas formularea unei definiţii prin exemplificare, altfel spus, indicarea câtorva
obiecte care formează sfera acestuia. În acest sens, se poate spune că fenomenul
comunicării politice subsumează discursurile şi mitingurile electorale, prezentarea
programelor politice, interviurile acordate de demnitari cu privire la problemele de
interes public, (dintr-o perspectivă anume) sondajele electorale, difuzarea unor
comunicate de presă sau desfăşurarea unor conferinţe de presă, dezbaterea
moţiunilor de cenzură, (într-o oarecare măsură) exercitarea dreptului de vot,
discuţiile purtate de un deputat cu cetăţenii în cadrul audienţelor săptămânale etc.,
având drept instanţe (arbitrare) discursul rostit la data de 17 decembrie 2003 de
preşedintele Jacques Chirac cu privire la principiul laicităţii în Republica Franceză,
emiterea de către Direcţia de relaţii cu mass-media a PSD a comunicatului de presă
„Theodor Stolojan îşi pregăteşte psihologic eşecul în alegerile viitoare“ din 21
decembrie 2003, declaraţia lui dezbaterea şi adoptarea programului de guvernare al
Partidului Democrat la Conferinţa Naţională Anuală din 29 august 2003,
prezentarea ofertei PNŢCD în domeniul administratiei publice locale pentru
alegerile din 2004.
Evident, definiţia extensională de mai sus nu clarifică pe deplin aria de
aplicabilitate a termenului în cauză. Ca orice fenomen social, comunicarea politică
se întrepătrunde cu nenumărate alte fapte sociale, cele mai multe dintre ele fiind la
fel complexe şi dificil de determinat. Spre exemplu, sub un anumit raport,
exercitarea dreptului de vot este o formă de comunicare politică – aplicând
ştampila pe buletinul de vot, cetăţeanul transmite o informaţie legată de
preferinţele sale electorale –, însă, sub un alt raport, ea transcede comunicării
politice. Mai exact, o dată cu exercitarea dreptului de vot, cetăţeanul contribuie la
constituirea unui fapt instituţional – delegarea puterii politice unui candidat
independent, unui partid sau unei alianţe de partide – şi, astfel, realizează mai mult
decât o comunicare3. Prin urmare, în lipsa unui criteriu suficient de riguros, este

3
Thoveron, G., Comunicarea politicã azi, Editura Antet, Bucuresti, 1996
greu de stabilit în ce măsură unul şi acelaşi fapt social ţine de sfera comunicării
politice sau depăşeşte această sferă4.
Dacă am defini comunicarea politică drept formă de comunicare realizată de
către „politicienii de profesie“ am păcătui atât prin circularitate, cât şi prin
inadecvare. Astfel, un ministru se angajează într-o comunicare politică în cadrul
şedinţelor de guvern, dar nu şi în discuţiile de seară purtate în familie. Pe de altă
parte, fiecare cetăţean (major) – ca beneficiar al unor drepturi civile – se poate
implica într-o comunicare politică, fără a face politică militantă, ca membru al unei
formaţiuni politice. Prin urmare, nu atât statutul comunicatorilor, cât contextul şi
intenţiile asumate ne îndreptăţeşte să calificăm o formă de comunicare ca fiind
politică5.
Pentru a ajunge la un înţeles acceptabil al noţiunii de comunicare politică, ni
se pare potrivit să asumăm, dintru început, câte o definiţie clară pentru noţiunile
„comunicare“ şi „politică“.
Din multitudinea definiţiilor date comunicării (umane)6, cea mai potrivită ni
se pare a fi aceea care o tratează drept acţiune colectivă semiotică. În lumina
acestei definiţii succinte, pot fi susţinute următoarele patru afirmaţii:
■ Sfera comunicării cuprinde doar comportamente proprii fiinţei umane,
manifestate în contextul (re) cunoaşterii şi respectării unor reguli, aplicării unor
criterii, urmării unor instrucţiuni etc7. Alegând să se comporte într-un anumit fel,
oamenii optează să se angajeze în anumite practici sociale, manifestându-se ca
persoane raţionale, înzestrate cu voinţă liberă şi responsabile pentru efectele
acţiunilor săvârşite.

4
Natura actelor compuse apare bine precizată în: Tadeusz Kotarbiński, Tratat despre lucrul bine făcut,
Editura Politică, Bucureşti, 1976, p. 101.
5
Thoveron, G., Comunicarea politicã azi, Editura Antet, Bucuresti, 1996
6
Franck E. X. Dance inventariază nu mai puţin de 15 definiţii, dispuse între accepţiunea foarte largă de
„transfer“ şi accepţiunea mult prea restrânsă (şi imprecisă) de „schimb verbal de gânduri sau idei“.Franck E.
X. Dance, The ‘Concept’ of Communication, în: „Journal of Communication“, 20, 1970, pp. 201-210; apud
Stephen W. Littlejohn, Theories of Human Communication, 3rd edition, Wadsworth Publishing Company,
Belmont, 1989, p. 5.
7
Conceptul de acţiune a fost excelent desluşit de A.I. Melden în studiul Action (Norman S. Care şi Charles
Landesman (eds.), Readings in the Theory of Action, Indiana University Press, Bloomington, 1968).
 ■ Comunicarea este un act compus, între elementele sale subzistând un
„raport de cooperare pozitivă sau negativă“, în sensul că unele subacte determină,
înlesnesc, îngreunează sau zădărnicesc celelalte subacte8.
■ Asemenea unui dans de perechi, comunicarea este un fapt social sau
colectiv; ea nu poate fi practicată în mod solitar, ci numai împreună cu ceilalţi.
Nimeni nu poate spune „comunicarea mea“, ci doar „comunicarea noastră“.
■ Comunicarea necesită folosirea semnelor, id est a obiectelor fizice şi
perceptibile care trimit la alte obiecte (fizice sau abstracte) în virtutea unor
convenţii sociale recunoscute de membrii unei comunităţi9. Este de reţinut faptul că
utilizarea semnelor este o condiţie necesară, însă nu şi suficientă a comunicării. Pe
de o parte, este de neconceput un proces de comunicare în care să nu intervină
diverse categorii de semne (cuvinte, indici, iconi sau simboluri). Pe de altă parte,
este foarte posibil să fie utilizate semne, cum ar fi interpretarea norilor negri de pe
cer ca semne ce prevestesc iminenţa ploii sau interpretarea respiraţiei agonice a
unui muribund inconştient ca semn al iminenţei morţii, fără a realiza o comunicare.
Conceptul de politică a fost supus la atât de multe şi rafinate analize în
„ştiinţele politice“ încât înţelesul acestuia pe care îl vom adopta în limitele acestui
curs va părea, în mod fatal, foarte frust10. Totuşi, nutrim speranţa că definiţia
asumată nu va fi de natură să cauzeze confuzii regretabile.
Într-o primă aproximaţie, s-ar putea spune că politica vizează toate acţiunile
de organizare şi conducere a unei societăţi umane, acţiuni care au drept finalitate
stabilirea, menţinerea sau modificarea ordinii sociale. Existenţa unei ordini sociale
incumbă existenţa unor agenţi de ordine, care îşi propun să determine într-un sens
specific opiniile, valorile, atitudinile, convingerile sau comportamentele semenilor
lor. Or, nimeni nu poate izbuti să exercite o influenţă (afectivă, cognitivă sau
comportamentală) asupra celorlalţi decât dacă se bucură în raport cu aceştia de o
anumită autoritate.

8
Natura actelor compuse apare bine precizată în: Tadeusz Kotarbiński, Tratat despre lucrul bine făcut,
Editura Politică, Bucureşti, 1976, p. 101.
9
Problema definiţiei semnului, precum şi chestiunea relaţiei semn-semnificaţie sunt tratate in extenso în:
Gheorghe-Ilie Fârte, Teoria comunicării, în: Filosofie şi Ştiinţe politice, Anul III, Semestrul I, Învăţământ la
Distanţă, Editura Universităţii „Al.I. Cuza“ Iaşi, 2003, pp. 101-197.
10
Printre altele, nu considerăm necesară în acest context prezentarea distincţiei politics-policy, care s-a
impus în literatura politologică anglo-saxonă.
 Urmându-l pe Max Weber11, vom spune că această autoritate poate fi:
1. Tradiţională sau naturală (cum ar fi aceea care se manifestă în sânul unei
familii),
2. Carismatică (dacă are drept sursă calităţi personale remarcabile: inteligenţă,
putere de convingere, forţă de seducţie) sau funcţională / profesională (atunci când
se bizuie pe competenţa şi calificarea de specialitate socialmente dovedite).
Apelând apoi la o distincţie interesantă propusă de J.M. Bochenski , vom spune că
avem de-a face cu o autoritate epistemică, dacă este vorba de acceptarea adevărului
unei clase de propoziţii, respectiv cu o autoritate epistemică, dacă este cazul
impunerii unei clase de directive.
Indiferent dacă este epistemică sau deontică, autoritatea poate fi exercitată
prin coerciţie sau prin persuasiune. Dacă în impunerea influenţei pot fi folosite
mijloace punitive legitime , avem de-a face cu o relaţie de putere, iar dacă influenţa
se realizează exclusiv prin câştigarea adeziunii subiectului (prin manipulare
emoţională ori prin convingere raţională), vorbim de o autoritate în sens restrâns.
Politica este câmpul de manifestare a relaţiei de putere şi presupune utilizarea
statului (de drept) ca instrument de impunere (eventual prin forţă) a unor valori şi
moduri de comportament la nivelul unei întregi comunităţi, în scopul
implementării unei ordini sociale care este socotită în cel mai înalt grad dezirabilă.
Dintre cele patru modele posibile de combinare a puterii cu autoritatea (în
sens restrâns) – 1. putere şi autoritate, 2. putere fără autoritate, 3. autoritate fără
putere şi 4. nici putere, nici autoritate – doar primul ni se pare a fi dezirabil şi el
caracterizează spaţiul democratic european. În aceste condiţii, comunicarea politică
la care ne vom referi va fi indisolubil legată atât de mijloacele coercitive de
exercitare a puterii, cât şi de metodele de persuadare a subiecţilor puterii.
O dată definite conceptele cheie de comunicare şi politică, putem trece la
„fuzionarea“ lor, sub forma noţiunii de comunicare politică12. În acest sens,
comunicarea politică poate fi văzută în două ipostaze distincte, însă strâns corelate:
11
Cf. Everhard Holtmann (ed.), Politik-Lexikon, R. Oldenbourg Verlag, München, 1994.
12
Franck E. X. Dance inventariază nu mai puţin de 15 definiţii, dispuse între accepţiunea foarte largă de
„transfer“ şi accepţiunea mult prea restrânsă (şi imprecisă) de „schimb verbal de gânduri sau idei“.Franck E.
X. Dance, The ‘Concept’ of Communication, în: „Journal of Communication“, 20, 1970, pp. 201-210; apud
Stephen W. Littlejohn, Theories of Human Communication, 3rd edition, Wadsworth Publishing Company,
Belmont, 1989, p. 11
 1. Acţiune colectivă semiotică ce se realizează în contextul organizării şi
conducerii unei societăţi (id est în contextul manifestării relaţiei de putere),
respectiv;
2. Act de exercitare a puterii prin folosirea exclusivă a semnelor.
În ambele variante, comunicarea politică apare ca un act politic aparte,
subiacent altor acte politice (promulgarea unei legi, demiterea unui guvern,
investirea unui preşedinte), pe care le condiţionează în mod necesar. Printre
rezultatele comunicării politice nu pot fi înscrise decât efectele care decurg doar
din utilizarea semnelor, efecte care sunt tratate, apoi, ca mijloace de atingere ale
unor alte obiective.
Două poziţii extreme se cer, aşadar, evitate în delimitarea sferei comunicării
politice: una care extinde această sferă la întreaga activitate politică (uitându-se
faptul că acţiunile politice conţin şi subacte care ies din limitele comunicării), iar
cealaltă care restrânge aceeaşi sferă la un obiectiv mult prea specific, cum ar fi
strategiile de câştigare a alegerilor (neţinându-se cont de faptul că organizarea şi
conducerea unei societăţi, politica, nu se rezumă la câştigarea puterii).
Ambele poziţii par să fie îmbinate într-o conjuncţie paradoxală de către
Andrei Stoiciu. Pe de o parte, înţelesul larg al conceptului de comunicare politică
este asumat în următorul fragment: „Comunicarea politică include procedurile,
normele şi acţiunile prin care este folosită şi organizată informaţia politică.
Comunicarea politică nu înseamnă numai tipărirea afişelor electorale sau
înregistrarea intervenţiilor televizate ale unui candidat; ea include toate acţiunile de
recrutare de personal, de concepţie, de anchetă, de marketing, de evaluare
strategică, de grafică, de analiză a peisajului audio-vizual, de calcul financiar, de
pregătirea răspunsurilor care preced […] tipărirea afişelor electorale sau intervenţia
unui candidat pe un post de televiziune“ . Pe de altă parte, subtitlul cărţii – Cum se
vând idei şi oameni – şi însuşi conţinutul lucrării mărginesc comunicarea politică
la acţiunea de câştigare a puteri (politice), potrivit unei definiţii restrânse a
marketingului: „Vinde cât mai bine ceea ce ai produs!“.
 Întrucât conceptul de comunicare politică este „concurat“ în lucrările multor
teoreticieni de conceptul mult mai „actual“ de marketing politic, se cuvine să
operăm şi aici o distincţie minimală.
Constatăm, înainte de toate, că promotorii conceptului de marketing politic nu
îi dau acestuia acelaşi conţinut. În lucrarea Marketing politic şi electoral,
coordonată de Bogdan Teodorescu, marketingul politic este definit ca ansamblu de
tehnici care are drept obiective:
■ Adaptarea imaginii unui candidat în funcţie de electoratul vizat,
■ Cunoaşterea candidatului de un număr cât mai mare de electori şi
■ Crearea diferenţelor dintre candidat şi contracandidaţii săi . Pentru Cristina
Pripp, „studiile de marketing politic reuşesc să previzioneze intenţiile de vot,
motivaţiile comportamentului politic, mentalităţile, modurile de a percepe, precum
şi analiza contextelor prezente şi viitoare“, „strategiile de marketing politic
încearcă să optimizeze capacitatea de atracţie exercitată asupra electoratului de
personalităţi ale vieţii publice, partide sau mişcări politice“, iar „cercetarea de
marketing politic identifică cele mai eficiente căi prin care oamenii politici pot
ajunge la sufletul electoratului“ . Dedicând prima parte a excelentei sale lucrări
Communication et marketing de l’homme politique etapelor constituirii
marketingului politic american, Philippe J. Maarek tratează marketingul politic ca
pe o formă fundamentată ştiinţific de comunicare politică, ce presupune
conceperea şi utilizarea unor strategii şi tehnici de câştigare a alegerilor. În fond,
finalitatea marketingului ar fi adăugarea unei valori simbolice cât mai mari la
valoarea de întrebuinţare potenţială a produsului pentru a-i incita pe clienţi la
cumpărarea lui. Prin specificare, marketingul politic ar avea drept scop mărirea
valorii simbolice a omului politic pentru determina „cumpărarea“ – mai exact,
votarea – acestuia.
Trecând cu vederea unele formulări neclare (spre exemplu, nu ştim ce ar
putea să însemne ajungerea la „sufletul electoratului“), am putea conchide că
marketingul politic revine la o formă specializată de comunicare politică (condusă
de comunicatori profesionişti) ce este axată pe câştigarea alegerilor. În această
accepţiune, marketingul politic ar fi o specie a comunicării politice, aceasta din
urmă „acoperind“, în plus, interacţiunile semiotice (de ordin politic) petrecute în
afara campaniilor electorale

1.3. Discursul politic “Miezul” comunicării politice

În societatea postmodernă nimic nu poate fi acceptat fără temei, în nici un

domeniu al cunoaşterii şi astfel, se reclamă imperativ prezenţa legitimităţii în spaţii
cognitive dintre cele mai diferite: În filosofie, economie, ştiinţă, şi în mod
excepţional în politică, C. Călăvastru remarcă următoarele: “cum legitimare
înseamnă justificare şi convingere, mecanismul legitimării este fără nici un dubiu
de natură discursivă. Discursul apare deci ca instrument necesar de promovare şi
coagulare a oricărui concept, paradigmă, ideologie.”
Discursul politic apare deci, ca o construcţie contextuală a actorului politic
dar influenţată de contextele generale în care acesta este produs. Prin urmare va fi
influenţat de scopurile unui grup de putere, a unei ideologii şi poate fi văzut ca o
strategie manipulatorie a acelei puteri, ca un monolog inopinat falsificând situaţia
pretinsă de conlucrare.
Plecând de la premisa că discursul foloseşte celui care îl organizează, miza
oricărei discursive suportă două niveluri de abordare şi anume: unul ce priveşte
adevărul sau falsitatea raportului dintre realitate şi cunoaşterea ei, iar al doilea se
referă la caracterul veridic sau mincinos al raportului dintre cunoaşterea realităţii şi
discursul asupra ei. Astfel G. Teodorescu nota că „orice discurs care îşi asumă
responsabilităţi de natură politică implică separarea cunoaşterii realităţii de
discursul asupra realităţii; presupune apoi o anumită intenţie de a nivela şi o
motivaţie oarecare pentru a minţi, precum şi existenţa unui obiect al minciunii
(fapte, opinii, credinţe valori)”.
Departe de a identifica discursul politic cu minciuna , nu se poate face
abstracţie de jocul secund al actorilor politici care permanent încearcă să impună o
imagine proprie care să capteze şi să atragă atenţia publicului, imagine care este o
reproducere mai mult sau mai puţin fidelă a sa.
 Omul politic are două alternative: fie să-şi păstreze imaginea autentică, fie
„preferă să se deghizeze, adică să simuleze sau să disimuleze fabricând un personaj
care captează atenţia şi frapează imaginaţia, interpretând un rol ce este câteodată
unul de compozete.”
Acest joc de rol reuşeşte atunci când discursul este elaborat cunoscându-se
bine publicul în faţa căruia evoluează şi în funcţie de care îţi adaptezi strategia de
comunicare. Astfel, nu există reţete universale ale discursului persuasiv,
argumentarea persuasivă tinde să fie adaptată publicului vizat. Fiecare mediu poate
fi caracterizat prin opiniile sale dominante, prin convingeri indiscutabile, prin
premize care sunt admise fără ezitare acestea făcând parte din cultura mediului
respectiv şi orice orator care vrea să persuadeze un auditoriu nu poate decât să le
adapteze la acesta. După cum nota P. Boruten „discursul depinde în mare parte de
receptare: enunţurile noastre sunt deja supradeterminate de universul imaginarului
care defineşte componenta lingvistică a interlocutorului.”
Cunoaşterea auditoriului vizat de către cei ce elaborează discursul politic
trebuie dublată de ceea ce Jean Blaise G numea „schematizare discursivă”. Aceasta
este imaginea sumară dar esenţială pe care un orator (în cazul discursului politic
este vorba de aspirantul la cucerirea puterii politice) o propune auditoriului (un
auditoriu special, caracterizat prin mărime considerabilă, prin eterogenitate, prin
interese diferite) cu privire la o anumită temă, la o anumită problematică cu
intenţia de a-l convinge să adere la această imagine şi în consecinţă la apărarea şi
perpetuarea ei. Propunerea unei schematizări discursive prin intermediul
discursului politic urmăreşte o miză triplă:
■ legitimare cognitivă, întrucât auditoriul trebuie să cunoască temeiul
pretenţiei de a accede la putere;
■ legitimare ideologică, prin care se cere ca auditoriul să cunoască doctrina
politică propusă;
■ legitimare pragmatică prin expunerea sumară a mijloacelor de acţiune şi a
obiectivelor urmărite în cazul preluării puterii.
Pentru Programele care concretizează doctrina unui grup de putere asupra
unor sectoare anume se recurge la schematizări discursive parţiale (sectoriale) care
sunt componente ale schematizării discursive generale şi la rândul lor au aceeaşi
triplă legitimare: cognitivă, ideologică, pragmatică.
Legitimarea de natură discursivă presupune trepte diferite şi obligatorii prin
intermediul schemelor discursive (fie ele generale sau sectoriale):
■ înţelegerea problematicii induse auditoriului prin schematizarea discursivă;
■ convingerea că legitimitatea trebuie acordată. La baza convingerii stă
înţelegerea;
■ acţiunea este singura care poate fi cuantificată prin aceasta decidentul îşi
manifestă autoritatea în legătură cu legitimarea puterii. Acţiunea este temeiul
practic al legitimării.
Oprindu-se asupra discursului politic şi a schematizărilor discursive pe care
acesta le suferă, Olive Re pleacă de la poziţia grupului de putere care produce
discursul şi identifică două tipuri de abordări: discursul politic oficial şi discursul
contestatar. Primul model de discurs promovează statu-quo-ul existent în
distribuirea puterii, este o propunere pe linia continuităţii, şi caută să găsească mai
multe temeiuri pentru a determina asemenea opţiuni din partea celor puși să decidă.
Când nu găseşte asemenea temei, discursul oficial acţionează pe cel puţin două căi:
le inventează sau le eludează. În cazul în care grupul care emite discursul nu se află
la putere, discursul pe care acesta îl propune are drept ţintă contestarea continuităţii
puterii. Acest discurs subliniază fapte de mijloc care ar putea contribui la căderea
puterii existente, fapte de mult uitate, fapte ce pun în discuţie imoralitatea
deciziilor luate de putere, declaraţii contextuale, toate sunt puse să lucreze în
defavoarea puterii.
Specializarea aparatului de susţinere a candidaţilor şi a partidelor,
profesionalizarea oamenilor ce creează spaţiul imaginar a adus cu sine
diversificarea mesajului politic. Bunăoară C. Sălăvastru distinge:
■ discursul doctrinar, care legitimează temeiul accesului la puterea politică;
■ discursul propagandistic, legitimează raţionalitatea accesului la puterea
politică;
■ discursul publicitar, legitimează mijlocul prin care se accede la putere;
 ■ discursul ideologic ce legitimează destinatarul care beneficiază de accesul
la putere.
În toate aceste forme ale discursului se remarcă efortul politicienilor, al
partidelor şi al managerilor de campanie pentru optimizarea şi asigurarea coerenţei
interne a discursului. Sunt numeroase elemente care asigură fluenţa şi lizibilitatea:
respectarea normelor generale ale raţionalităţii, evitarea lipsei de coerenţă
problematică, menţinerea referinţelor tematice, asigurarea coerenţei referenţiale şi
suficienţa relaţiilor de întemeiere şi un echilibru al acestora.

1.4. Caracteristicile discursului politic

Cadrul discursului politic. Universaliile politice

Comunicarea politică apare la interacţiunile celor trei actori sociali

importanţi: clasa politică, mass-media şi opinia publică. Cei trei protagonişti ai
comunicării politice au dreptul legitim de a-şi exprima public poziţiile politice.
Politicienii produc comunicarea politică, ziariştii o comentează şi o fac cunoscută
iar publicul receptând-o sau evitând-o printr-un răspuns comportamental, o
valorifică.
Convertit în campanie electorală, ipostază particulară a comunicării politice,
acest act suferă o dublă distorsiune: funcţia lui de informare cedează funcţiei de
influenţare a unui comportament determinat, iar mecanismul desfăşurării lui nu
mai este reciprocitatea, ci sensul unic. Al doilea actor social implicat, publiciştii,
sunt înclinaşi în procesul comunicării politice să-şi schimbe în bună măsură rolul şi
să se transforme, datorită propriului partizanat, din mediatori ai comunicării, în
competitori ai acesteia. Astfel, societatea se polarizează: cei care solicită voturile,
votul fiind scopul ultim al oricărei forme de comunicare politică (electorală,
rutinieră, instituţională): candidaţi, partide politice, coaliţii, publicişti, şi cei care
urmează să voteze. Distorsiunea a afectat toţi agenţii comunicării politice: pe
politicieni, care nu s-au mai combătut reciproc, pe publiciştii, care au acţionat mai
degrabă ca politicieni, decât ca profesionişti mass-media, şi pe electori în
imposibilitate de a cunoaşte conţinutul comunicării.
 În tot acest proces există un punct al consensului asupra căruia, tacit, convin
cei trei actori politici: „universaliile politice” care domină sistemului politic în care
aceştia coexistă. În cazul în care societatea respectivă este una de tip democratic
șansele reale ale puterii de a se legitima și de a se autoreproduce sunt direct legate
de condiţia respectării imaginarului politic al vremii.” Este greu de imaginat ideea
unei perpetuări a puterii, în condiţiile în care aceasta provoacă una sau alta dintre
universaliile politice care structurează imaginarul societăţii de tip democratic. În
ciuda absenteismului politic în alegerile electorale şi a impresiei de neimplicare a
cetăţenilor în viaţa politică, puterea riscă propria prăbuşire prin simpla anunţare a
interzicerii unui drept fundamental al cetăţeanului ( libertatea cuvântului, dreptul la
proprietatea privată), drept care devine piesa de bază, într-o societate în care s-au
proclamat şi respectat o anumită perioadă drepturile omului. Aceasta înseamnă că
puterea trebuie să îşi adapteze discursul la cultura politică proprie societăţii ale
cărei resurse le gestionează.
Rămânând în cadrul sistemelor pluraliste, acolo unde sunt constituite
premisele unei comunicări politice autentice( mai mulţi actori politici, mass-media
dezvoltată, posibilitatea feed-back-ului opiniei publice), Robert A. Dahl identifică
cinci condiţii sociale generale ce ar constitui cadrul propice comunicării politice:
■ Puterea este împărţită şi tranzacţionată de numeroase grupuri din societate
■ Există o gamă largă de resurse politice de diverse tipuri dispersate în rândul
populaţiei există un consens care ţine de valori şi de procedurile politice fiinţează o
gamă de alternative aferente politicilor publice există un echilibru în activism şi
pasivitate în rândul cetăţenilor, suficient pentru stabilitatea politică.
În plus ca un sistem electoral să funcţioneze , deci comunicarea politică să
aibă loc, trebuie să existe:
■ Drepturi cetăţeneşti, libertatea de expresie, de a publica, libertatea presei,
libertatea de organizare;
■ Un sistem de pârghii şi contraponderi între legislativ, executiv, autoritatea
judecătorească şi birocraţia administrativă;
■ Un sistem electoral concurenţial are cel puţin două partide;
 ■ O multitudine de grupuri de interes în căutare de influenţă politică, grupuri
care se întretaie din punct de vedere la apartenenţei individului;
■ Instituţiile guvernamentale mediază şi validează unele sau altele dintre
solicitările grupurilor de interese;
■ Normele constituţionale se sprijină pe universaliile politice ale
liberalismului.

1.5. Argumentarea și construcția logică a discursului politic.Tehnica

discursului politic

Proprietăţile relaţiei argumentative

Pentru evidenţierea temeiurilor generale ale performanţei unui discurs, oricare

ar fi el (politic, educaţional, explicativ-ştiinţific) se încearcă schimbarea unui
model semiotic de analiză a discursivităţii. Acest model semiotic de analiză
vizează atât materialul utilizat într-o astfel de construcţie (argumentele folosite) cât
şi arhitectura folosită (modul de ordonare a argumentelor)13.
Funcţionarea discursului politic ca un tot, îndeplinirea cu succes a scopurilor
pentru care el se pune în mişcare, nu se poate realiza decât prin coordonarea unor
dimensiuni care să asigure unitatea de raţionalitate, de sensuri şi semnificaţii, de
performanţă a unui asemenea discurs.
Ca discurs de acţiune, discursul politic se bazează pe anumite noţiuni
„încărcate cu potenţial afectiv” şi care constituie premisele argumentării: fapte,
adevăruri, prezumţii, valori, ierarhii.
Acordul asupra argumentării priveşte conţinutul premiselor (corelata
„realului”: fapte, adevăruri, prezumţii, şi corelate „preferabilului”, alegerea şi
ierarhizarea acestora.
Centrat pe subiectivitate şi interacţiune şi exprimat în limbajul natural, discursul
reprezintă o întâlnire cu auditoriul. Oratorul trebuie să plece de la premise general

13
Natura actelor compuse apare bine precizată în: Tadeusz Kotarbiński, Tratat despre lucrul bine făcut,
Editura Politică, Bucureşti, 1976, p. 101.
valabile, recunoscute de auditoriul vizat, „transferând asupra concluziilor
adeziunea adoptată premiselor”.
În discursul politic, oratorul nu poate construi argumentarea decât aşezând-
tangent la sistemul tezelor admise de cel vizat. Orice construcţie argumentativă
depinde, atât în ceea ce priveşte natura premiselor, cât şi în ceea ce priveşte
desfăşurarea argumentelor, de ceea ce este acceptat, recunoscut ca adevărat, ca
normal, ca valabil. Dealtfel în construcţia discursului esenţială este acţiunea ce are
loc la nivelul interlocutorului după ce acesta a fost supus receptării discursului, şi,
în acest sens, se identifică factori ce facilitează această acţiune: credulitate, interes,
raţionalitate.
Revenind la compoziţia premiselor se constată că elementele cu grad maxim
de credibilitate sunt cele faptice (faptele de observaţie fiind fracţiunea cea mai
importantă a premiselor), şi cele referitoare la legăturile dintre fapte, la adevăruri
ca sisteme complexe. Cadrul argumentării este constituit şi de prezumtiv, bazate tot
pe acordul universal şi legate de caracterul raţional al schimbului discursiv.
Prezumţiile sunt legate de normal şi de verosimil, iar normalul de ideea de medie,
de mod de viaţă.
Dacă faptele, adevărurile, prezumţiile, se bucură de adeziunea auditoriului
universal, nu la fel se întâmplă şi cu premisele din spaţiul preferabilului. Totuşi,
anumite valori, prin gradul înalt de generalitate sau învestire etică, au un statut
comparabil faptelor: este cazul universaliilor politice.
Pentru a putea analiza fiecare tip de argumentare, fie de natură logică sau
matematică, fie bazat pe structura realului sau care creează realul, se cere
identificarea proprietăţilor relaţiei argumentative:
■ Orientarea A-C (enunţul A urmăreşte să justifice, să impună concluzia C)
■ Determinarea fie explicită fie implicită. Dat fiind că atât argumentele cât şi
concluzia pot fi abstracte, trebuie admisă ipoteza unor entităţi abstracte.
■ Accesibilitatea concluziei. Interlocutorul trebuie să dispună de date care să-i
permită restabilirea concluziei implicite
■ Valoarea argumentativă determinată de orientarea argumentativă intrinsecă,
în sensul de trăsătură constitutivă a enunţului de a orienta interlocutorul spre o
anumită concluzie, excluzând un alt tip de concluzie. Un enunţ poartă în el o
anumită orientare, altfel spus este argument pentru o anumită concluzie.
Punctul de plecare al argumentării este conceptul de acord obţinut pe baza
faptelor, adevărurilor, prezumţiilor şi a valorilor, ierarhiilor (categorii legate de
preferabil). Constatând că macro-discursul argumentativ este puternic influenţat de
mecanisme logice, stabilesc o clasă de argumente numite cvasi-logice
subcategorizate în argumente în legătură cu structuri logice (identitate,
tranzitivitate, contradicţie) si argumente în legătură cu relaţii matematice (raport
parte-întreg, mare-mic, raport de frecvenţă).
A1. contradicţia şi incompatibilitatea. Argumentarea se va strădui să arate că
tezele combătute conduc la o incompatibilitate cauzată de natura lucrurilor sau a
deciziilor umane.
A2. Identitatea şi argumentarea. Identitatea poate fi totală (tautologia) sau
parţială (definiţia).
A3. Argumentul reciprocităţii bazat pe raportul între antecedentul şi
consecventul unei relaţii pare argumentul logic prin excelenţă (datorită aspectului
formal şi derivând din natura lucrurilor.
A4. Argumentul tranzitivităţii (a=b, b=c, a=c) se actualizează în relaţii
discursive de comparaţie , de superioritate.
Concentrându-se asupra laturii pragmatice a discursului, Daniela Roventa-
Frumuşani identifică două mari categorii de argumente: cele bazate pe structura
realului, şi cele care creează realul. Prima categorie suferă o subcategorizare în:
argumente care fac apel la relaţii de succesiune şi cele care se bazează pe relaţii de
coexistenţă.
I. Astfel în prima categorie, argumentele care sunt bazate pe relaţiile de
succesiune, se grupează:
■ Legătura cauzală este o relaţie fundamentală ambele direcţii de analiză fiind
la fel de importante:
- dat fiind evenimentul să se ajungă la decelarea şi definirea cauzei;
- fiind dat un eveniment, să se poată prognoza efectul. Datorită decalajului
temporal între cauză şi efect suntem tentaţi să asimilăm succesivitatea cu
cauzalitatea, de aici paralogismul lui „Post hoc, ergo propter hoc” (După aceea,
deci din cauza aceea) actualizat în discursuri politice, care, din raţiuni
propagandistice, prezintă pure succesivităţi ca înlănţuiri cauzale.
- argumentul pragmatic permite aprecierea unui act (politic) în funcţie de
consecinţele sale favorabile şi defavorabile: unii teoreticieni au văzut în el schema
unică a logicii de valoare. Acest argument transferă asupra cauzei valoarea
consecinţelor. Bunăoară, un regim politic care este acuzat de insuccese se
străduieşte să distrugă relaţia cauzală fie: aruncând asupra altcuiva culpabilitatea,
fie punând-o pe seama circumstanţelor.
- legătura cauzală mijloc-scop are în vedere posibilitatea minimalizării unui
efect considerat doar consecinţă sau, din contră, maximalizării sale când este
prezentat drept scop. Această argumentare cauzală prezintă o serie de capcane:
1. pretextul sau invocarea unei false raţiuni pentru justificarea unei situaţii
(justificarea clasic post-decembristă a moştenirii dezastruoase)
2. inversarea cauză/ consecinţă conform ambiguităţii „oul sau găina”
3. supradeterminarea sau invocare de motive în exces, ceea ce diminuează
credibilitatea discursului.
Argumentul depăşirii este tipul de argument proiectiv, încercând să modeleze
viitorul. Ordinea argumentelor într-un discurs trebuie să fie supusă exigenţelor
acestei strategii globale ( fiecare etapă de persuasiune fiind realizată, interlocutorul
se află într-o nouă configuraţie a situaţiei, aptă să-i modifice treptat atitudinea faţă
de ţelul final al argumentării.
Argumentul direcţiei reprezintă extrapolarea unui caz particular pentru
explicitarea generalului.
II. A doua categorie de argumente din grupa celor bazate pe structura realului
sunt argumentele legăturilor de coexistenţă. Dacă în cazul succesiunii, termenii
confruntaţi se situau în acelaşi plan fenomenal, legăturile de coexistenţă unesc
două realităţi din care una se situează la un nivel diferit de generalitate, de putere
explicativă14.
Argumentul autorităţii este acceptat de Perelman (1988) sub forma:
14
Natura actelor compuse apare bine precizată în: Tadeusz Kotarbiński, Tratat despre lucrul bine făcut,
Editura Politică, Bucureşti, 1976, p. 101.
 ■ opiniei comune („după cum se ştie”);
■ opiniei savanţilor;
■ tezelor religiei, ale filozofiei care au ceva impersonal.
După cum se ştie, moralitatea oamenilor politici este esenţială şi orice
minciună sau imperfecţiune în viaţa privată atrage imediat descalificarea în planul
menţinerii în cursa electorală.
Pe lângă argumentele bazate pe structura realului coexistă argumente care
creează structura realului. Preluându-l pe Perelman, Roventa-Frumuşani notează că
„această categorie grupează două familii de argumente:
■ argumentare prin exemplu, ilustrare şi model
■ argumentare prin analogie şi metaforă
Cea dintâi are rol pivotal, „exemplul” bucurându-se de statutul de fapt.
Utilizarea exemplului ca element de probă (argument decisiv) se datorează
statutului de fapt ţi pregnanţei sale (numită de Perelman efect de prezenţă).
Înrudită cu exemplul, ilustrarea nu întemeiază regula, ci consolidează adeziunea la
o regulă admisă, furnizând cazuri particulare ce concretizează enunţul general.
Modelul furnizează în toate perioadele „paradigme” exemplare mai ales în
viaţa politică: tătucul Stalin , model ce infantilizează şi dezautomatizează cetăţenii.
Analogia instituie şi o similitudine de structură între domeniul sensibil şi cel
inteligibil.
Realizând un bilanţ al acestor tipuri de argumente Roventa-Frumuşani
propune următorul tabel:

Au existat tentative multiple de a ordona argumentele într-o manieră

mulţumitoare, dar imposibila acoperire criterială sau greoaia sistematizare a
acestora au produs numeroase critici. Fără pretenţia de a epuiza formele şi
posibilităţile de apariţie Sălăvastru clasifică argumentele specifice discursului
politic axându-se pe cele care apar mai frecvent şi au un impact mai mare în
strategia comunicării politice. Astfel autorul identifică următoarele tipuri de
argumente:
 1. Argumente bazate pe fapte, prin fapte înţelegându-se toate datele
susceptibile de a fi observate, care sunt prezentate direct, prin documente sau sunt
declarate de martori. Convingerea prin intermediul faptelor este mai puternică în
spectrul unui auditoriu de mare amplitudine. În acest sens trebuie să:
■ aibă putere mare de sugestie, să fie convingătoare;
■ se adapteze unui anumit tip de auditoriu;
■ fie coroborate între ele;
■ fie relevante pentru cel care este vizat;
■ lase impresia de maximă autenticitate.
Acest tip de argument, al faptelor, al realităţii, este eficient dar reprezintă
totodată şi o capcană pentru actorul politic. Dacă acesta se adresează unui
auditoriu, care cunoaşte relativ bine realitatea, încercând eludarea ei, ficţionând sau
mistificând faptele, rezultatul nu poate fi decât discreditarea, pierderea
credibilităţii.
2. Argumentele bazate pe exemple. Exemplul este faptul singular care poate
să ţină locul unei reguli generale. El este temeiul unei generalizări credibile, este u
fapt atât de puternic încât se poate construi o regulă pe baza lui. Câteva
caracteristici ale exemplului folosit în discursul politic:
■ să fie temeiul unei generalizări credibile;
■ elementul unei ilustrări convingătoare;
■ să creeze adeziunea psihologică;
■ exemplele trebuie să aibă o forţă mai puternică decât generalizările pe care
încearcă să le introducă în conştiinţa receptorului;
■ să convingă prin aderarea la semnificaţiile sale subsidiare.
3. Argumente bazate pe autoritate. „În utilizarea argumentului autorităţii, un
temei pentru care propoziţiile cuiva privind o chestiune particulară, presupuse a fi
cunoscute, sunt suficiente pentru a justifica o susţinere. Spre deosebire de cele
două tipuri de argumente cumulate anterior, acestea ies din sfera concretului,
plasându-se în cea a abstractului, în cea a idealurilor spre care tindem.
Există diferite tipuri de autoritate la care actorul politic apelează căutând
credibilitate:
 ■ a persoanei (se întâlneşte mai ales în discursul ştiinţific dar şi politicienii
fac apel la nume sonore a căror prezenţă în discurs îl face veridic);
■ divină (implicarea divinităţii în politică, invocarea modelului perfecţiunii la
care oamenii aspiră, duce la o receptare mistică a discursului şi o adeziune
necondiţionată);
■ a legii (în societăţile moderne dinamica este determinată de acţiunea legii.
De aici intenţia de a reglementa totul, de a ordona şi caracterul imperativ al
argumentului bazat pe lege).
4. Argumente bazate pe analogie. Argumentele bazate pe analogie sunt
argumente mediate, de ordinul al doilea, dar nu ca importanţă, ci ca mecanisme de
influenţarea opiniilor, de convingere a auditoriului. Ele pot fi considerate drept
„argumente de relaţie”, deoarece influenţa asupra receptorului este determinată de
relaţia de analogie ce se stabileşte între două fapte, două situaţii, două exemple sau
două autorităţi15. Astfel se fac analogii între: situaţii, cauze, contexte, persoane.
Pentru a avea eficienţă discursivă argumentarea prin analogie trebuie să
îndeplinească următoarele cerinţe:
■ modelul trebuie să fie mai bine cunoscut de auditoriu decât realitatea ce
urmează a fi explicată;
■ relaţia de analogie pentru a convinge trebuie să cuprindă aspectele esenţiale
ale elementelor pe care le compară;
■ o dată făcute analogiile, extrapolările la care s-a recurs trebuie explicitate.

Teatralitatea discursului politic. Teoria argumentării.

Discursul politic este un spectacol de scenă, înscris într-o teatralitate socială

determinată de actori şi spectatori. Discursul este mai degrabă teatru decât
construcţie riguroasă, prototipul fiind logica formală.
Brecht afirma că spectacolul teatral (ca şi cel politic)m fără participarea activă
a spectatorilor este doar pe jumătate spectacol. Or discursul politic presupune
tocmai evidenţierea spectacularului, scopul său nefiind de a construi o reprezentare
15
Natura actelor compuse apare bine precizată în: Tadeusz Kotarbiński, Tratat despre lucrul bine făcut,
Editura Politică, Bucureşti, 1976, p. 101.
fidelă a realităţii, ci de a asigura coerenţa unei anumite imagini pentru un actor
politic (prin interogaţii retorice, negaţii polemice şi toate formele eterogenităţii
discursive).
Printre dedublările posibile ale celui care produce discursul, susceptibile să
„interpreteze” interlocutorii identifică următoarele:
■ prezenţa unei alte limbi („veni, vidi, vici”, „to be or not to be”) ca punct de
plecare într-o argumentare confirmativă sau polemică în raport cu interesul
consacrat;
■ alt registru discursiv: familiar, pedant, infantil;
■ alt tip de discurs: tehnic, politic, feminist;
■ alt cuvânt introdus sub semnul rezervei („x, dacă se poate spune aşa”), al
ezitării („x au mai degrabă y”), al rectificării („x, era să spun y”);
■ altă instanţă: interlocutorul, diferit de locutor şi în această calitate
susceptibil de a nu înţelege („dacă înţelegi ce vreau să spun”).
În contextul polemic al discursului politic, aceste „corpuri străine”
accentuează forţa argumentării, căutând preluarea iniţiativei, punerea în dificultate
a acestuia, discreditarea lui. Dublate de gesturi, mimică, intonaţie, argumentele
sunt concepute ca formă de schematizare discursivă ce vizează modificarea
reprezentărilor subiectului, provocându-i adeziunea la o anumită schematizare.

1.6. Forme de raționare in discursul politic

Se înţelege prin raţionament „procesul de trecere de la unele propoziţii numite

premize la o propoziţie numită concluzie, astfel că dacă premizele sunt adevărate,
concluzia este adevărată sau cu o mare probabilitate adevărată.
Clasificarea raţionamentelor:
■ Raţionamentul deductiv este acela în care se trece de la judecăţi de un
anumit grad de generalitate la judecăţi de acelaşi grad de generalitate sau cu un
grad mai mic de generalitate.
■ Raţionamentul inductiv este o modalitate de argumentare mai intuitivă, mai
persuasivă, mai accesibilă unui grup social de referinţă larg. Raţionamentul
inductiv trece de la constatări despre cazuri singulare la aserţiuni despre toate
cazurile. Acest tip de raţionament acţionează în special în cazul apelului la fapte şi
exemple care creează „efectul de prezenţă” analizat de Perelman.
■ Raţionamentul condiţional. Poate lua forma unui silogism condiţional.
Prima premiză stabileşte un raport condiţie-consecinţă între două propoziţii; a doua
premiză afirmă sau neagă una din propoziţii. Concluzia afirmă sau neagă cealaltă
propoziţie. Absenţa unor reguli de validitate formală impune considerarea în limba
naturală a relaţiilor de conţinut. Exemplu: dacă acest Guvern rămâne în continuare,
şomajul va creşte. (se subînţelege că dacă acest guvern nu mai rămâne, şomajul nu
va mai creşte).
■ Raţionamentul disjunctiv. Este de forma unui silogism disjunctiv,
comportând o premiză care expune disjuncţia între două propoziţii iar concluzia
neagă (sau afirmă) adevărul celeilalte propoziţii din premiza disjunctivă. O formă
interesantă de raţionament disjunctiv este dilema. Dilema pleacă de la o ipoteză şi
o disjuncţie, dar ajunge pentru fiecare propoziţie la aceeaşi concluzie.
Corelaţia necesară raţiune-pasiune. Orice analiză a raţionamentelor discursive
trebuie completată cu „probele” subiective sau morale, legate de emoţie. Pasiunile
sunt, după Aristotel, premize, toposuri ale unei psihologii sociale bazate pe un
verosimil pasionat dublu orientat16:
■ spre ethos – atributele oratorului (înţelepciune, francheţe, loialitate)
■ spre pathos – afectele celui ce ascultă, arhetipurile pasionale.
■ raţionamentul prin analogie.
Analogia stă la baza multor comportamente practice permiţând transpunerea a
ceea ce este cunoscut la ceea ce este mai puţin cunoscut sau necunoscut.
Raţionamentul prin analogie se manifestă prioritar în discursul politic.

1.7. Căutarea, organizarea și expunerea ideilor in discursul politic

16
Cf. Everhard Holtmann (ed.), Politik-Lexikon, R. Oldenbourg Verlag, München, 1994.
 În prezent, comunicarea politică este din ce în ce mai standardizată la nivelul
formelor, regulilor şi strategiilor, precum şi din punctul de vedre al situaţiilor de
interacţiune politică.
Aşa-numita „americanizare a comunicării politice” trimite la un model de
comunicare politică apărut în spaţiul public american şi difuzat apoi spre
democraţiile vest-europene. Modelul include o serie de strategii comunicaţionale
pe baza cărora politicienii susţin schimbul discursiv cu jurnaliştii, publicul,
contracandidaţii şi cu personalităţile publice. Aceste tehnici de comunicare a
politicului transformă condiţia politicianului devenit astfel un profesionist ce nu se
mai poate limita doar la experienţa şi instinct politic.
Americanizarea comunicării politice presupune adaptarea la acţiunea politică
a unor strategii de comunicare specifice „pieţei” economice. Apare astfel un nou
domeniu, pe cale de a deveni disciplină, marketingul politic definit ca „metodă
globală de organizare, prezentare, promovare a informaţiei şi a resurselor necesare
utilizării unor obiective politice”. Informaţia politică este una din resursele cele
mai importante folosite de marketingul politic.
Concepută ca o activitate strategică ce necesită competenţe diverse,
comunicarea politică este ,la ora actuală, o activitate specializată al cărui scop este
proiectul de comunicare. Acesta conţine trei faze de alcătuire: faza de căutare a
informaţiilor (fapte, argumente, opinii), faza de organizare (înlănţuirea logică a
informaţiilor, planul general, planul sectorial) şi faza de expunere.

1. Faza de căutare a ideilor

Structura discursului politic al unui actor politic implică strângerea prealabilă

a materialelor; ar fi greşit să se elaboreze un cadru în funcţie de inspiraţia imediată
şi să se încerce umplerea lui. Acumularea de date permite analiza poliscopică a
unui subiect şi deschiderea a numeroase procedee de rezolvare. Gittes Fevreol şi N.
Flageul, enumeră posibile criterii de căutare a informaţiilor necesare unui discurs
ce pot reprezenta şi posibile unghiuri de abordare:
 ■ urmărind diverse aspecte ale problemei, fiecare în raport cu un câmp de
investigare;
■ urmărind punctele de vedre ale adversarilor politici;
■ perspectiva analitică;
■ lanţul de explicaţii de tipul cauze-fapte-consecinţe;
■ timpul: trecut/prezent/viitor;
■ spaţiul exterior, naţional, internaţional;
■ nivelul la care ne situăm: general/particular, participanţi/sistem;
■ abordare cantitativă şi calitativă;
■ opticile subiective şi obiective.
Enumerarea de mai sus este cuprinzătoare dar nu epuizează căile de adunare a
informaţiilor necesare discursului politic, acestea depinzând de referentul
discursului.

2. Surse de documentare

Un discurs eficient se concepe pe baza controlului informaţiei necesare. Orice

acţiune de promovare a imaginii politice poate eşua dacă informaţia de care avem
nevoie este neglijată, greşită, prost coordonată sau prost utilizată. Marketingul
politic este domeniul unde pot fi clar identificate sursele de documentare ale celor
ce elaborează discursul politic. Identificăm astfel şase asemenea surse:
■ un sistem de monitorizare mass-media;
■ un sistem de analiză şi filtrare a informaţiilor;
■ un sistem de monitorizare şi producţie a sondajelor de opinie;
■ un sistem de monitorizare a liderilor de opinie;
■ un sistem de monitorizare a adversarilor politici;
■ o celulă de legătură şi coordonare cu filialele partidului.
Sistemul de monitorizare mass-media trebuie axat pe priorităţi şi teme
specifice, filtrat de o echipă internă care cunoaşte obiectivele, sensibilităţile şi
valorile programului politic. O dată pus la punct, acest sistem intern oferă un
avantaj enorm faţă de adversarii politici, fiind şi o unealtă de lucru foarte eficientă
în relaţiile cu mass-media17.
Sistemul de monitorizare şi producţie a sondajelor de opinie este foarte util în
marketingul politic. De cele mai multe ori, opinia politică şi mass-media pun la
îndoială credibilitatea rezultatelor empirice (cifre, procente ale sondajelor de opinie
dar acestea pot fi surse credibile de documentare dacă sunt ştiinţific elaborate.
„scopul sondajelor de opinie este să afle opiniile şi atitudinile electoratului, a celor
ce vor să voteze. Aceste sondaje atrag atenţia asupra intenţiilor de vot ale
alegătorilor când alegerile sunt aproape dar pot răspunde la subiecte despre
problemele zilei ce interesează partidele, politicienii, guvernanţii şi staff-urile
candidaţilor.”

3. Faza de organizare

Discursul politic, pentru a se face înţeles presupune o regrupare a noţiunilor şi

conceptelor pe categorii omogene şi alegerea unui plan în funcţie de mesajul ce se
doreşte a fi lansat. Astfel, este esenţial ca iniţiatorul unui discurs să-şi aleagă
termenii cheie, ideile care pot rezuma optim programul politic, ideologia implicată,
şi să le operaţionalizeze. Planul trebuie să fie „adaptat obiectivului urmărit, coerent
în îmbinarea părţilor sale, echilibrat.” De asemenea, el trebuie să fie analitic, bazat
pe descompunerea în mai multe sub-ansambluri care acţionează sinergic.

4. Analiza şi filtrarea informaţiilor

Pentru a planifica discursul, pentru pregătirea unei dezbatere publice, pentru a

combate un contracandidat, pentru declasarea unei campanii de comunicare, este
nevoie a ajunge dincolo de aparenţe şi a descifra si organiza informaţia. In
organizarea discursului un criteriu esenţial este adaptarea acestuia la publicul ţinta.
N. Luhmann propune următoarele reguli de organizare a unui discurs
eficient:
17
Natura actelor compuse apare bine precizată în: Tadeusz Kotarbiński, Tratat despre lucrul bine făcut,
Editura Politică, Bucureşti, 1976, p. 101.
 ■ Un discurs trebuie sa aibă început, cuprins, concluzie. Folosirea
argumentelor solide, avansarea unor soluţii practice.
■ Discursul trebuie sa rămână consecvent. Un discurs bine organizat nu
produce devieri in momentul expunerii lui. Mesajul trebuie sa fie clar.
■ Cu cat discursul va fi mai aproape de aşteptările publicului, cu atât va fi mai
bine acceptat.
■ Impactul discursului scurt si concis este mai mare decât al unui discurs lung
ce risca sa plictisească.

5. Alegerea vocabularului. Limbajul. Stilul

Discursul politic poseda o deschidere considerabila in alegerea termenilor pe

care ii utilizează, dar performantele sale ţin de criterii ce tind sa-i confere
rigurozitate: folosirea adecvata a termenilor, construcţia corecta a frazelor si
abordarea unui stil agreabil.
Vocabularul discursului politic se alege in funcţie de patru factori: obiectivul
vizat, natura mesajului, identitatea destinatarului si capitalul de imagine al
emiţătorului.
Poate cel mai important element dintre cele patru este identitatea
destinatarului, ce trebuie cu necesitate cunoscuta, înţeleasa si exploatata de actorul
politic. Vocabularul utilizat de acesta trebuie sa se muleze pe puterea de înţelegere
a auditoriului. Rigurozitatea trebuie sa reprezinte o caracteristica a discursului
politic, cel care îl produce trebuie sa cunoască semnificaţiile termenilor si
conotaţiile, acestea fiind variabile in funcţie de indivizi, de mediu social, de ceilalţi
termeni cu care este asociat. Cele mai frecvente inexactităţi sunt legate de folosirea
unor termeni imprecişi, pretenţioşi, care forţează contextul: neologismele,
barbarismele, pleonasmele, sinonimele de redundanta sau de repetiţie, paronimele
si altele.
Limbajul este substanţa discursului pe care politicianul o modelează, o
prelucrează in funcţie de situaţia de comunicare si de efectele vizate: persuasive,
seductive, manipulatoare, in mod involuntar exercitând si influentele stilului
propriu.
Limbajul politic poate avea trei sensuri:
■ Lexic politic;
■ Mod de a folosi semnele lingvistice in politica;
■ Ansamblu de procedee specifice discursului politic18.
Stilul, precizează Antoine Albalat „este expresia, arta de a scrie, care face
sensibile ideile si sentimentele noastre; este mijlocul de a comunica intre spirite.
Nu este numai arta de a exprima gândurile, ci si darul de al aduce in prezent, de a
le face sa se nască, de a vedea legăturile dintre ele, de a le face vizibile”.
Stilul defineşte modalitatea de integrare a regulilor intr-un discurs, in condiţiile in
care „trăsăturile particulare ale unui discurs îl individualizează si ii conferă un
anumit relief si o anumita autonomie, in contextul unor discursuri cu aceeaşi
intenţionalitate.
Trăsăturile de personalitate (temperament, talent, nivel cultural, profesiune,
experienţă de viaţă, deprinderi şi obişnuinţe) îşi pun amprenta în selecţia şi
preferinţa pentru anumite mijloace de expresie, în modul de organizare şi de
prezentare a comunicării. Printre calităţile generale ale stilului vom enumera:
■ Claritatea – formularea şi exprimarea limpede a ideilor;
■ Proprietatea – folosirea celor mai potrivite mijloace lingvistice;
■ Precizia – utilizarea riguroasă şi logică a mijloacelor lingvistice;
■ Corectitudinea – respectarea normelor limbii;
■ Puritatea – utilizarea unor mijloace lingvistice admise de limbă.

6. Faza de expunere

Ddiscursul este un mod de comunicare şi un mijloc de acţiune al cărui

exerciţiu conferă o reală putere celor care ştiu să se folosească de el: „expresia vie
a unui raţionament care este în curs de elaborare” după formularea lui R. Jakobson,

18
Conceptul de acţiune a fost excelent desluşit de A.I. Melden în studiul Action (Norman S. Care şi Charles
Landesman (eds.), Readings in the Theory of Action, Indiana University Press, Bloomington, 1968).
acesta constituie un obiect de exersare, de studiu şi de perfecţionare combinând
resurse psihologice, coduri lingvistice şi structuri de argumentare19.
a. Stăpânirea cunoştinţelor – acest criteriu devine esenţial prin caracterul
polemic al discursului politic, când doi actori politici vor căuta, într-o confruntare,
să se pună reciproc în inferioritate, prin tehnici argumentative diferite, astfel, a nu
stăpâni suficient subiectul temei ce face obiectul actului polemic este un handicap
deseori imposibil de surmontat. Actorul politic va trebui să se bazeze, în discursul
său, pe o serie de evaluări empirice cu privire la opinia publică, obiceiuri şi valori
locale, dezvoltarea socio-economică, relaţiile existente între elitele politice,
capitalul de simpatie pe care îl posedă, situaţia concurenţei, a adversarilor politici,
şi desigur, rolul, poziţionarea şi influenţa mass-media.
Un discursul politic temeinic pregătit se va remarca prin:
■ exactitatea afirmaţiilor şi calitatea demonstraţiei;
■ o minte clară, deschisă, alături de o forţă de convingere şi de capacitatea de
a dialoga;
■ Exactitatea afirmaţiilor şi calitatea demonstraţiei.
Actul explicativ într-un discurs îşi demonstrează necesitatea prin funcţiile
sale: înţelegerea şi cunoaşterea faptelor , a fenomenelor , a cauzelor, a unor ideii.
Actorul politic îşi construieşte un sistem teoretic coerent necesar pentru descrierea
completă a ceea ce este de explicat şi recurge la cunoştinţe esenţiale ce se aplică în
domeniul realului. Cu alte cuvinte explici ca să convingi.
„ Prin natura sa, forma valorico-normativă elimină într-o oarecare măsură
necesitatea explicaţiei, a lui de ce? Satisfăcând, pe de altă parte, parţial nevoia
explicaţiei printr-un răspuns specific: trebuie, e bine, e ideal”
În cele mai multe cazuri imprecizia afirmaţiilor derivă din echivocitatea
limbajului, polisemia formaţiilor de limbaj, valorizare cantitativă, probleme de
dicţie, abuz de interjecţii sau ticuri verbale, repetiţii sau o reluare a formulării
temei si nu în ultimul rând proastă gestionare a timpului.
Este capcana în care cad cel mai des candidaţii, mai ales în emisiunile de
televiziune. „Unii întârzie căutându-şi inspiraţia şi cuvintele, se repetă, îşi umplu
19
Conceptul de acţiune a fost excelent desluşit de A.I. Melden în studiul Action (Norman S. Care şi Charles
Landesman (eds.), Readings in the Theory of Action, Indiana University Press, Bloomington, 1968).
discursul cu consideraţii inutile; se întâmplă şi ca emoţia să dea expunerii un ritm
prea rapid, imposibil de urmărit, şi oratorul îşi părăseşte locul uimit de a fi vorbit
doar câteva minute”20.
Discursul polemic oferă actorilor politici şansa de a-şi face cunoscute şi
remarcate calităţile oratorice, dincolo de tehnicile exersate şi perfecţionate
împreună cu specialiştii în comunicare, pentru ca situaţiile în care adversarul te
poate pune nu pot fi în totalitate anticipate. În acest caz , spontaneitatea,
flexibilitatea minţii, capacitatea de a dialoga trebuie să suplinească deficienţa de
anticipare. Paradoxal întrebările pun în dificultate. Exemplu: Domnule Iliescu
credeţi în Dumnezeu?”, întrebare pusă de E. Constantinescu contracandidatul său
în campania din 1996, a provocat un răspuns ilar pentru că nu a fost anticipată.
Capacitatea de a dialoga dublată de o forţă de convingere sunt calităţi ce ajută la
punerea în aplicare a tehnicilor de persuasiune. Pentru a deveni şi mai convingător
aceste calităţi trebuie cultivate cu „reţete” de comunicare persuasivă.

G. Fereol şi N. Flaguel identificau o serie de tehnici de persuasiune ce pot fi

aplicate pentru a convinge:
■ Recurgerea la contra-obiective (solicitaţi argumentarea adversă,
dezamorsaţi forţa replicii sale);
■ Apostrofaţi auditoriul;
■ Practicaţi tautologia ;
■ Pronunţaţi răspicat anumite sloganuri;
■ Lăsaţi faptele să vorbească de la sine;
■ Separaţi-vă de situaţia generală, examinând diferenţele care vă despart;
■ Profitaţi de afirmaţiile ce nu pot fi contrazise;
■ Feriţi-vă de afirmaţiile cu caracter definitiv („ pe viitor”)
■ Apelaţi la valori (toleranţa sau fraternitatea);
■ Respingeţi opiniile concurente demostrându-le limitele.
b. Fiziologie şi atitudini corporale

20
Natura actelor compuse apare bine precizată în: Tadeusz Kotarbiński, Tratat despre lucrul bine făcut,
Editura Politică, Bucureşti, 1976, p. 101.
 Vocea – În „De institutione oratoria”, Quintilian scria că , pentru a avea o
vorbire vioaie, clară, elegantă, rafinată, trebuia mai întâi ca vocea să pornească
dintr-un organ sănătos şi să nu fie , în al doilea rând, „nici surdă, nici groasă, nici
dură, nici aspră, nici prost articulată, nici stridentă, nici slabă sau efeminată.”
Respiraţia trebuia să fie, după părerea lui, „liberă şi naturală” cu intervale „bine
măsurate”.
Un debit prea precipitat riscă să fie interpretat ca un semn de agitaţie sau de
nervozitate şi invers, o prea mare lentoare, provoacă plictiseală sau chiar
somnolenţă. Este întotdeauna preferabil să se vorbească rar şi calculat. O voce
puternică şi fermă ajută în cadrul unor evenimente publice, dar nu trebuie neglijat
ca un discurs cu o voce liniştită poate fi la fel de percutant adresat unui public atent
şi interesat. Şi tăcerea la rândul ei poate capta atenţia audienţei, folosită după
expunerea unor argumente importante sau la schimbarea temei discursului.
Intonaţia – dezvăluie atitudinea actorului politic în raport cu diferite
probleme, situaţii, persoane. Totodată aceasta relevă şi unele trăsături psihologice
ale individului, intonaţia bogată fiind caracteristica indivizilor cu un fond afectiv
bogat şi care tind, conştient sau inconştient să-şi impresioneze interlocutorii.
Intonaţia plată, monotonă, săracă în inflexiuni poate denota fie un fond afectiv
sărac, fie anumite dificultăţi sau inhibiţii în comportamentul social.
Privirea – dacă fizionomia este golită de expresie aprecierea va fi, fără
îndoială, negativă; pot apărea chiar tensiuni sau mişcări determinate de plictiseală,
interlocutorii devenind ostili, fiindcă au presimţit că au în faţa lor un mincinos, un
ipocrit sau un laş. Sfatul pe care A. Stoiciu (2000, pag.36) îl dă privind folosirea
ochilor lămureşte importanţa privirii. „Încercaţi să fixaţi pe cineva anume din
public. Alegeţi-vă câteva persoane din cadrul celor prezenţi în fiecare punct al sălii
unde ţineţi discursul. Pentru a crea senzaţia că vă adresaţi fiecărui participant în
parte stăruiţi cu privirea circa un minut într0o direcţie a sălii şi apoi plimbaţi-o
privind în ochi o persoană care se află în direcţia opusă”21.

21
Natura actelor compuse apare bine precizată în: Tadeusz Kotarbiński, Tratat despre lucrul bine făcut,
Editura Politică, Bucureşti, 1976, p. 101.