Patroni INTC 2015

Sfântul Ioan Paul al II-lea

Nu vă fie frică: deschideţi-i, deschideţi-i larg uşile lui Isus!

Karol Józef Wojtyła s-a născut la 18 mai 1920, la Wadowice în Polonia. Este al doilea dintre
cei doi fii ai lui Karol Wojtyła şi Emilia Kaczorowska. În anul 1932, la vârsta de 9 ani, îşi pierde
mama. Fratele mai mare, Edmund, de profesie medic, moare în anul 1932, iar tatăl,
subofiţer, moare în armată în anul 1941.

În 1938 se înscrie la Universitatea Jagellonica din Cracovia, urmând cursurile Facultăţii de

Litere şi Filosofie. Când forţele de ocupaţie naziste au închis Universitatea în 1939, Karol a
fost nevoit să lucreze într-o carieră de piatră (1940-1944), iar apoi în fabrica de produse
chimice Solvay, pentru a-şi asigura existenţa şi a evita deportarea în Germania. Din anul
1942 a urmat cursurile universitare de teologie, la Seminarul Major clandestin din Cracovia,
sub îndrumarea Cardinalului Adam Sapieha.

A fost hirotonit preot la 1 noiembrie 1946. În 1948 a obţinut doctoratul în teologie, la

Universitatea Papală Angelicum, cu teza „Credinţa în gândirea Sfântului Ioan al Crucii”. După
obţinerea doctoratului la Roma, se reîntoarce în Polonia unde activează ca vicar, fiind şi
capelan al studenţilor. Îşi reia studiile filosofice şi teologice, şi susţine în anul 1953, la
Universitatea Catolică din Lublin, teza de doctorat cu titlul „Evaluarea posibilităţii fondării
unei etici catolice în sistemul etic al lui Max Scheler”; devine profesor de teologie morală şi
de etică socială.

La 4 iulie 1958 este numit episcop auxiliar de Cracovia, fiind consacrat la 28 septembrie
1958, în Catedrala Wawel din Cracovia. Este numit arhiepiscop de Cracovia pe data de 13
ianuarie 1964, iar în 26 iunie 1967 este creat Cardinal. A participat la Conciliul Vatican II
(1962-1965), având o contribuţie importantă în elaborarea constituţiei Gaudium et Spes.

La 16 octombrie 1978 a fost ales papă, fiind al 264-lea succesor al Sfântului Petru. A luat
numele de Ioan Paul al II-lea şi din 22 octombrie 1978 începe solemn ministerul său de
păstor universal al Bisericii. Motto-ul pontificatului său este Totus tuus (Al tău întru totul),
ca semn de devoţiune faţă de Preasfânta Fecioară Maria. Pontificatul papei Ioan Paul al II-
lea a fost unul dintre cele mai lungi - 26 de ani - , al treilea ca durată.

A scris 14 enciclici, 15 exortaţii apostolice, 11 constituţii apostolice şi 45 de scrisori

apostolice. De asemenea a scris şi publicat cinci cărţi: „Să trecem pragul speranţei”
(octombrie 1994); „Dar şi mister: aniversarul a cincizeci de ani de preoţie” (noiembrie 1996);
„Tripticul Roman” meditaţii sub formă de poezie (martie 2003); „Sculaţi-vă, să mergem”
(mai 2004) şi „Memorie şi Identitate” (februarie 2005). Papa Ioan Paul al II-lea a celebrat
147 de ceremonii de beatificare – în care a proclamat 1338 de fericiţi şi 51 de canonizări cu
un total de 482 de sfinţi. A creat 231 de cardinali (1 in pectore), a condus 6 întâlniri plenare
pentru Colegiul Cardinalilor; a convocat 15 întâlniri pentru Sinodul Episcopilor. Niciun alt
Suveran Pontif nu s-a întâlnit cu poporul lui Dumnezeu aşa cum a făcut-o Ioan Paul al II-lea:
la Audienţele Generale de miercuri (peste 1160) participând peste 17.600.000 de pelerini,
fără a număra audienţele speciale şi ceremoniile religioase. Peste 8 milioane de pelerini
numai în anul 2000, cu ocazia Marelui Jubileu; de asemenea şi milioanele de credincioşi
întâlniţi în timpul vizitelor pastorale în Italia şi în întreaga lume: 32 de vizite oficiale şi 738
audienţe sau întâlniri cu Şefi de State, 246 audienţe şi întâlniri cu Primi Miniştrii.

A acordat o atenţie specială tinerilor, astfel în anul 1985 a iniţiat Zilele Mondiale ale
Tineretului. În cele 19 ediţii celebrate de-a lungul pontificatului său au participat milioane de
tineri din întreaga lume. La 13 mai 1981 este victima unui atentat comis în Piaţa „Sfântul
Petru” din Vatican, de către Mehmet Ali Agca. Ioan Paul al II-lea a trecut la Domnul,
sâmbătă, 2 aprilie 2005, în jurul orei 21:37, în reşedinţa papală din Cetatea Vaticanului.
Funerariile s-au desfăşurat la Vatican, în Piaţa „Sfântul Petru” la 8 aprilie 2005, fiind apoi
depus în Grotele Vaticanului pentru înmormântare, găsindu-şi astfel odihna alături de cei
peste 140 de predecesori ai săi. Conform unei vechi tradiţii, trupul papei a fost aşezat în trei
sicrie succesive: unul din lemn de chiparos, un altul din zinc, iar cel exterior din lemn de nuc.

Procesul de beatificare și canonizare a început la 28 aprilie 2005, Papa Benedict al XVI-lea

acordând dispensa pentru perioada de cinci ani de la moarte, necesară pentru începerea
procesului. Ioan Paul al II-lea a fost beatificat la 1 mai 2011, de către Papa Benedict al XVI-
lea, în cadrul unei ceremonii solemne celebrate în Piața Sf. Petru din Roma. La 27 aprilie
2014, Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea a fost declarat sfânt de către Papa Francisc, la Roma,
împreună cu Fericitul Papă Ioan al XXIII-lea.

Ziua comemorării liturgice a Papei Ioan Paul al II-lea a fost stabilită de Biserica Catolică la
data de 22 octombrie.

Copyright © | Angelus Communicationis

www.papainromania.ro
Fericitul Anton Durcovici
Fiţi tari şi statornici în mărturisirea învăţăturii lui Cristos şi a Bisericii sale!

Fericitul Anton Durcovici s-a născut la 17 mai 1888, în Bad Deutsch-Altenburg, în Austria. La
vârsta de şase ani a venit la Iaşi, unde a frecventat cursurile Şcolii Elementare a Parohiei
Catolice. S-a transferat la o şcoală din Ploieşti (1896-1898) şi, apoi, la Bucureşti, unde s-a
înscris la Şcoala „Sfântul Andrei” (1898-1901), apoi ca seminarist la Seminarul „Sfântul Duh”
(1901-1906). La 30 octombrie 1906 a fost trimis la Roma, pentru a-şi continua studiile
teologice la Colegiul „De Propaganda Fide” (1906-1911).

A fost sfinţit preot, la 24 septembrie 1910, în bazilica „Sfântul Ioan din Lateran” (Roma) şi s-a
reîntors în ţară, la 11 august 1911. Pe lângă misiunea de formare a copiilor şi tinerilor, i s-a
încredinţat şi asistenţa spirituală a unor grupuri de adulţi, care activau în Bucureşti de mai
mulţi ani. După 1911 a fost mai mulţi ani prefect de studii şi profesor la Seminarul
Arhiepiscopal „Sfântul Duh” şi şcolile arhiepiscopale „Sfântul Iosif” şi „Sfântul Andrei” din
Bucureşti. A fost şi administrator parohial, la parohiile din Târgovişte, Buzău şi Giurgiu, în
diverse etape, până în 1930. După Primul Război Mondial, părintele Anton Durcovici a
ocupat diferite funcţii în cadrul Arhidiecezei de Bucureşti: director al Internatului „Sfântul
Andrei” (1920-1924), canonic al catedralei „Sfântul Iosif” (din 8 martie 1923), rector al
Seminarului „Sfântul Duh” (septembrie 1924 - octombrie 1947), vicar general al Arhidiecezei
de Bucureşti (2 octombrie 1935 - octombrie 1947), preşedinte al Academiei Teologice
„Sfântul Duh” (1929-1947), cenzor al cărţilor, al doilea judecător în tribunalul bisericesc,
examinator pentru cler, membru în Consiliul Şcolar Eparhial, preşedinte al Congregaţiei
Mariane a Bărbaţilor din Bucureşti (1921-1948), redactor-coordonator al revistei „Farul nou”
(1934-1944), preşedinte al Asociaţiei Mamelor Creştine, preşedinte al Ordinului al Treilea
Franciscan (terţiar), membru în consiliul administrativ arhidiecezan, duhovnic penitenţiar,
responsabil al Uniunii Apostolice a Clerului din România (1926-1947), director naţional al
Operei Intronizării Preasfintei Inimi a lui Isus în Familiile Creştine (din 31 martie 1939). A
desfăşurat o activitate remarcabilă în cadrul Acţiunii Catolice începând cu data de 29
octombrie 1922. La 25 iunie 1930 i s-a aprobat cetăţenia română. A fost decorat în anul
1931 cu Ordinul Steaua României în grad de ofiţer, iar în anul 1934 a fost numit camerier
papal.

La 30 octombrie 1947, papa Pius al XII-lea l-a numit episcop de Iaşi. A fost consacrat la 5
aprilie 1948, în catedrala „Sfântul Iosif” din Bucureşti, de nunţiul apostolic Gerald Patrik
O'Hara, şi înscăunat, în catedrala din Iaşi, la 14 aprilie, acelaşi an. În timpul scurtei sale
păstoriri a Diecezei de Iaşi, episcopul Anton Durcovici a desfăşurat o activitate pastorală
asiduă, vizitând parohiile din Moldova şi însufleţind cu viaţa sa inimile enoriaşilor. La 17
ianuarie 1949 a fost numit şi administrator apostolic al Arhidiecezei de Bucureşti. La 26 iunie
1949, în timp ce mergea spre Popeşti-Leordeni pentru a administra taina sfântului Mir, a
fost arestat de Securitate şi închis la Ministerul de Interne din Bucureşti (26 iunie - 4 mai
1951), Jilava (4 mai - 17 septembrie 1951) şi, apoi, la Sighetu Marmaţiei (la 18 septembrie
1951), unde a murit la 10 decembrie 1951, fiind înmormântat în Cimitirul Orăşenesc din
localitate. Moartea a survenit din cauza condiţiilor din anchetă şi din închisoare. Moartea în
izolare, fără tratament, a fost o moarte de martir, din cauza motivelor pentru care a ajuns
aici: refuzul compromisului cu puterea comunistă; refuzul de a rupe orice legătura cu Sfântul
Părinte papa; neacceptarea propunerii de a forma o Biserică Catolică Naţională, controlată
de regimul comunist.

Procesul de beatificare al episcopului Anton Durcovici a început cu faza diecezană, la 25

martie 1997, continuând, la 8 februarie 2010, cu faza romană. La 28 februarie 2013, la
Vatican, s-a dat votul afirmativ argumentării teologice a martiriului episcopului Durcovici. La
15 octombrie 2013, membrii Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, în unanimitate, au
exprimat părerea pozitivă asupra martiriului şi virtuţilor episcopului Anton Durcovici. La 31
octombrie 2013 papa Francisc a recunoscut martiriul episcopului Anton Durcovici. A fost
beatificat la Iaşi, în ziua de 17 mai 2014. Ziua comemorării liturgice a Fericitului Anton
Durcovici a fost stabilită de Biserica Catolică la data 10 decembrie.
Fericitul Vladimir Ghika
Doamne, dă-mi ceea ce trebuie să dau eu, ca să am de unde să dau cu adevărat şi în aşa fel
încât să se simtă ca Tu eşti Cel ce dă prin mine!

Născut în ziua de Crăciun a anului 1873 la Constantinopol (astăzi Istambul – Turcia), a fost
nepotul ultimului domnitor al Moldovei, principele Grigore V. Ghika Vodă (1849-1856), fiul
lui Ioan Ghika (general de divizie, ministru plenipotenţiar) şi al Alexandrinei Moret de
Blaremberg (descendentă din Henric al IV-lea, regele Franţei). A avut patru fraţi şi o soră:
Grigore - ce a murit la o vârstă fragedă, Alexandru, Gheorghe şi Ella - morţi şi ei de tineri, şi
Dimitrie (1875-1967).

A fost botezat şi miruit ortodox, mama sa fiind o credincioasă foarte ataşată de Biserica
Ortodoxă, tatăl său fiind în acea perioadă ministru plenipotenţiar al României în Turcia.
În anul 1878 este trimis la şcoală în Franţa, la Toulouse, şi va fi lăsat în grija unei familii
protestante în ceea ce priveşte educaţia şi practica religioasă, deoarece în zonă nu exista nici
o biserică ortodoxă. O va termina în anul 1895, după care va urma la Paris Facultatea de
Ştiinţe Politice. În paralel va frecventa cursuri de medicină, botanică, artă, litere, filozofie,
istorie şi drept.

Se întoarce în România datorită anghinei pectorale, unde îşi va continua studiile până în
1898 când merge la Roma unde va urma Facultatea de Filosofie-Teologie a dominicanilor în
Roma, Angelicum. Este în această perioadă (1902) când, după un misterios discernământ,
pentru a fi „şi mai ortodox” face profesiunea de credinţă catolică spre stupoarea mamei sale
care rămâne până la moarte contrară deciziei fiului său.

Dorea să devină preot sau călugăr, însă Papa Pius al X-lea l-a sfătuit să renunţe la idee,
măcar pentru o perioadă, şi să se dedice apostolatului ca laic. Şi-a desfăşurat activitatea
extraordinară în toată lumea, la Bucureşti, Roma, Paris, Congo, Tokyo, Sidney, Buenos
Aires… Mai târziu, în glumă, papa Pius al XI-lea îl va numi „marele vagabond apostolic”.
Devine astfel unul din pionierii apostolatului laical.

Întors în ţară, se dedică operelor de caritate şi deschide primul dispensar gratuit Bethleem
Mariae la Bucureşti, pune bazele marelui spital şi sanatoriu Sf. Vincenţiu de Paul, înfiinţând
astfel primul spital gratuit din România şi prima ambulanţă, devenind fondatorul primei
opere catolice de caritate din România.

Participă la serviciile sanitare în războiul balcanic din 1913 şi se dedică fără frică îngrijirii
bolnavilor de holeră la Zimnicea. În timpul primului război mondial s-a ocupat, de misiuni
diplomatice, de victimele cutremurului de la Avezzano, de tuberculoşii din ospiciul din
Roma, de răniţii de război, trecând de la ambientele diplomatice la cele populare cu o
naturaleţe surprinzătoare.
În 7 octombrie 1923 este sfinţit preot la Paris de Cardinalul Dubois, Arhiepiscopul locului; îşi
va desfăşura ministerul sacerdotal în Franţa până în 1939. Deoarece inima îi era în România,
cere privilegiul de la Papa de a putea celebra în cele două rituri: latin şi bizantin, privilegiu
care i se acordă la scurt timp după hirotonire, devenind astfel primul preot român biritual.
I se încredinţează o parohie într-o mahala sărăcăcioasă şi periculoasă a Parisului, Villejuif,
unde se dăruieşte schimbând din temelii spiritul cartierului. În 1930, când se îmbolnăveşte,
este retras şi este numit Rectorul Bisericii Străinilor din Paris.

În 1924 întemeiază o societate auxiliară de misiuni, Opera Fraţilor şi Surorilor Sf. Ioan şi
cumpără o clădire dezafectată a unei foste închisori pentru femei (cu secole în urmă fusese
o mănăstire) în acest scop; din motive financiare se va vinde şi membrii se vor dispersa.
La 13 mai 1931 este numit de Papa Protonotar apostolic. Ezită să primească această numire
deoarece la intrarea în rândul clericilor făcuse votul de a nu accepta niciodată demnităţi
ecleziastice. O primeşte totuşi, făcând observaţia că „nimic nu se va schimba în felul meu de
viaţă, va fi doar o panglică îngustă adăugată la reverendă.”

La 3 august 1939 se întoarce în România unde îl surprinde cel de-al doilea Război Mondial.
Refuză să părăsească România pentru a fi alături de săraci şi bolnavi, să-i poată ajuta şi
încuraja, rămânând pentru acelaşi motiv în Bucureşti când vor începe bombardamentele
aliate.

După venirea la putere a ciumei roşii comuniste refuză de asemenea să plece cu trenul regal
pentru aceleaşi motive. Este arestat la 18 noiembrie 1952 sub acuzaţia de „înaltă trădare” şi
întemniţat la Jilava unde este ameninţat, bătut până la sânge, torturat. Un an mai târziu are
loc procesul, iar în 16 mai 1954 trece la cele veşnice datorită tratamentului bestial la care a
fost supus.

A fost „preot, confesor, director spiritual, conferenţiar, om de ştiinţă, diplomat, activitatea

lui desfăşurându-se în toate mediile, de la capete încoronate, şefi de state, politicieni,
filozofi, artişti, scriitori, teologi, până la anarhişti, ocultişti, homosexuali şi prostituate.”
A fost un promotor în multe domenii, activitatea sa a depăşind graniţele confesionale şi
spiritul timpului, fiind un adevărat precursor al ecumenismului. A fost beatificat la Bucureşti,
în ziua de  31 august 2013. Ziua comemorării liturgice a Fericitului Vladimir Ghika a fost
stabilită de Biserica Catolică la data de 16 mai.

Fericitul Bogdánffy Szilárd

Evanghelia poate fi trăită în orice vremuri: circumstanţele se schimbă, dar Cristos rămâne
acelaşi. Angajamentul este posibil, viaţa poate fi dăruită şi acesta este izvorul fericirii!

Bogdánffy Szilárd s-a născut la 21 februarie 1911 în localitatea Crna Bara, astăzi aflată pe
teritoriul Serbiei. Tatăl, Bogdánffy Ignác, descendent al unei familii de nobili armenieni, era
dascălul satului, iar mama, Welebny Aranka. Bogdánffy Szilárd şi-a început studiile la Cruceni
(România) şi le-a continuat la Liceul Piarist din Timişoara, luându-şi bacalaureatul în 1929.

În vara anului 1929, a fost acceptat la Facultatea de Teologie din Oradea şi deja din primii
doi ani de facultate s-a bucurat de laudele unanime ale corpului dicatic. Tânărul student,
caracterizat ca “in omnium laudabilis” şi destinat carierei de profesor, a fost trimis la
Institutul de Teologie din Budapesta, unde a avut şansa de a învăţa de la profesori de
renume, precum Mihályfi Ákos, teoreticianul teologiei pastorale moderne, Pataky Arnold,
istoric al Bisericii, Tóth Tihamér, fondatorul educaţiei moral-religioase contemporane sau
Schütz Antal, considerat cel mai important teolog din secolul XX. Profesorii săi din
Budapesta l-au remarcat rapid pe tânărul teolog care dădea dovadă nu numai de “zel şi
modestie”, ci şi de “o viaţă spirituală solidă şi o curiozitate biblică profundă”.

După terminarea studiilor, Bogdánffy Szilárd s-a întors la Oradea în vara anului 1934. La 29
iunie, a fost hirotonit de episcopul Fiedler István în proaspăt construita biserică parohială
Sfânta Tereza de Lisieux. Şi-a consacrat următorii cincisprezece ani din viaţă educaţiei
spirituale a tineretului catolic. In anul hirotonirii sale, episcopul l-a numit profesor suplinitor
şi responsabil de studii la Seminarul Teologic din Satu Mare. Un an mai târziu, a obţinut
titularizare la Liceul Teologic Gojdu din Oradea şi, în paralel, a devenit responsabilul de
studii şi directorul spiritual al convictului episcopal local, Institutul Sfântul Iosif. Trei ani mai
târziu, a acceptat şi sarcinile de profesor de religie şi director spiritual al Institutului
Pedagogic Ursulin. Astfel, practic el conducea evoluţia intelectuală şi spirituală a majorităţii
elevilor catolici din Oradea, inclusiv seminariştii orădeni care mergeau la diverse şcoli din
oraş şi erau cazaţi la Institutul Sfântul Iosif.

Foarte rapid, tânărul preot a devenit deosebit de popular în rândul elevilor. În septembrie
1940 şi a fost numit directorul spiritual şi profesorul de morală al Seminarului Teologic. În
perioada 1936-1943, a urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţele Religiei de la Universitatea
Pázmány Péter din Budapesta, iar în 1943 şi-a susţinut teza de doctorat cu titlul Apocalipsa
sinoptică.

Către sfârşitul celui de-al doilea război mondial, pe lângă catedra sa de la seminarul teologic,
Bogdánffy Szilárd a contribuit la reorganizarea învăţământului catolic secundar la Oradea. A
participat la restructurarea liceului premonstratensian şi a şcolii de fete ursuline. In locul
profesorilor duşi la război, în perioada 1945-1947, a predat nu numai religie, ci şi, în caz de
nevoie, latină, franceză şi matematică. In toamna anului 1945, el a înfiinţat, cu aprobare
papală, ordinul terţiar Sfânta Angela de Merici pentru elevii de la şcoala ursulinelor, rămaşi
fără director spiritual. In primăvara anului 1947, la cererea episcopului Scheffler János, şi-a
întrerupt activitatea de profesor şi s-a mutat la Satu Mare, unde, în calitate de consilier şi
secretar episcopal, a devenit membru polivalent şi de neînlocuit al aulei episcopale. După
naţionalizarea seminariilor teologice în 1948, a înfiinţat un seminar secret la Baia Sprie şi Sîi.

După 1947, ca şi confident al episcopului János, Bogdánffy Szilárd a devenit persoana de

contact între Dieceza de Oradea şi Dieceza de Satu Mare, respectiv Nunţiatura Apostolică
din Bucureşti. In contextul persecutării tot mai aprige a creştinilor în România comunistă,
Regentul Nunţiaturii, Gerald P. O’Hara l-a sfinţit episcop în secret la 14 februarie 1949.
Securitatea l-a arestat cu doar două luni mai târziu, la 5 aprilie 1949. Timp de patru luni, a
fost ţinut prizonier fără niciun temei juridic şi torturat în închisorile temute ale epocii (Jilava,
Capul Midia, Sighetu Marmaţiei). Procesul spectacol a avut loc abia în aprilie 1953, când a
fost condamnat la 12 ani de muncă silnică. Deşi familia şi avocaţii au reuşit să obţină
anularea sentinţei, încă înainte de rejudecarea procesului, la 2 octombrie 1953, Bogdánffy
Szilárd a decedat în închisoarea din Aiud din cauza chinurilor suferite. A fost beatificat la
Oradea, în ziua de 30 octombrie 2010. Ziua comemorării liturgice a Fericitului Bogdánffy
Szilárd a fost stabilită de Biserica Catolică la data de 3 octombrie.

Fericitul János Scheffler

Credincioşi până la martiriu!

Ioan (János) Scheffler s-a născut în 29 octombrie 1887 la Cămin, într-o familie de jeleri
(clăcaşi) cu zece copii. Urmează cursurile şcolii primare în satul natal, iar cele gimnaziale la
Colegiul Catolic Regal din Satu Mare. În anii 1906-1910 studiază la Facultatea de Teologie a
Universităţii Pázmány Péter din Budapesta.

La 6 iulie 1910 episcopul Tiberiu Boromisza îl hirotoneşte preot. Din 18 iulie este numit
capelan la Ciumeşti. Apoi, din toamna aceluiaşi an, este, timp de doi ani, studentul colegiului
austro-german Santa Maria dell'Anima din Roma. Obţine la 19 iunie 1912 titlul de doctor în
drept canonic a Universităţii Pontificale Gregoriene.

Devine la Satu Mare profesor de teologie şi prefect, iar de la 23 iulie 1913, capelan la
Ujgorod. Se pregăteşte, în acelaşi timp, în particular la Universitatea Pázmány Péter pentru
examenul de teologie fundamentală şi specială, obţinând la 29 noiembrie 1915 titlul de
doctor în teologie (dogmatică). Este apoi numit profesor de religie şi primul director al
Colegiului Romano- Catolic din Satu Mare între 1917-1923. Ajunge paroh la Moftinu Mare
între 1923-1925. Este profesor de teologie la Satu Mare între 1926-1931, profesor de
teologie la Oradea între 1931-1940 şi îndrumător spiritual din 1939. Participă la Congresele
Euharistice Internaţionale de la Chicago (1916), Cartagina (1930) şi Dublin (1932). Între timp
îşi elaborează succesiv lucrările de drept canonic. S-a ocupat de problema autonomiei
bisericeşti, precum şi de aspectele juridice ale relaţiei dintre Biserică şi Stat. A elaborat
Regulamentele Congregaţiei Maicilor Milostive din Satu Mare. A întocmit lucrarea cu titlul
Statutul Diecezei de Satu Mare. Participă între 1936-1938 la lucrările de pregătire a
sinodului diecezan, apoi formulează şi redactează pentru publicare concluziile sinodului
diecezan - Decretele Sinodului. A scris manuale de educaţie religioasă pentru elevii de liceu
şi intelectualii catolici: Teologie catolică (Dogmatică), Liturgică (ritul catolic), Istoria Bisericii
Catolice. Din toamna anului 1940 a fost numit profesor titular al catedrei de drept canonic a
Universităţii Franz Josef din Cluj.

Vocaţia vieţii sale a fost formarea preoţilor şi educaţia spirituală a persoanelor consacrate.

Sfântul Scaun l-a numit la 26 martie 1942 episcop al Diecezei de Satu Mare, iar la 28 martie
administrator apostolic la Oradea. A fost consacrat episcop la 17 mai de către dr. Iustinian
Serédi - arhiepiscop-primat al Ungariei împreună cu dr. Iuliu Glattfelder - episcop de Cenad
şi dr. Ştefan Madarász - episcop de Kosice. La Oradea, preluarea diecezei a avut loc la 20
mai. La 9 aprilie 1948 devine episcopul comun al diecezelor reunite de Satu Mare şi Oradea.
În vederea ocrotirii vocaţiilor preoţeşti a iniţiat Opus Vocationum Ecclesiasticum, având ca
scop organizarea activităţii de susţinere a vocaţiilor. L-a preocupat inclusiv educarea
filozofică şi spirituală a adulţilor. De aceea a tradus în maghiară volumul trei - Învăţătura
despre har - din lucrarea lui Spirago - Catehismul adulţilor, precum şi Marele Sacrament
dumnezeiesc. Prezenţa reală a lui Isus Sfântaşi Împărtăşania - Izvor al vieţii de Iulian
P.Eymard.

Sensibilitatea pentru problemele sociale, apărarea celor nevoiaşi şi persecutaţi l-a însoţit pe
întregul parcurs al vieţii sale. În timpul celui de-al doilea război mondial, guvernul maghiar a
suspendat, datorită intervenţiei sale, internarea într-un domiciliu forţat a episcopului greco-
catolic de Baia Mare, Alexandru Rusu. A încercat să-i ajute, mai ales evrei, pe cei deportaţi în
lagăre de concentrare. Din această cauză autorităţile l-au ameninţat că-l vor duce şi pe el,
dacă nu renunţă la apărarea lor. Şi-a salvat preoţii ridicaţi cu forţa de trupele SS, iar în
ianuarie 1945 a intervenit personal la prefectul român al judeţului şi la comandantul sovietic
ca să împiedice deportarea credincioşilor săi de origine germană - şvabi; a fost evident că nu
a reuşit.

Şi-a atenţionat încă din 1943 preoţii şi credincioşii despre consecinţele războiului şi unui
posibil regim ateisto-comunist, despre persecuţiile şi suferinţele care sunt de aşteptat. A
accentuat necesitatea acceptării sacrificiului, ispăşirii şi pocăinţei. Şi-a atenţionat preoţii:
bunul păstor nu dă bir cu fugiţii.

La 8 noiembrie 1945 papa Pius al XII-lea îl numeşte episcop al diecezei de Győr din Ungaria
în locul episcopului Apor Vilmos, care a murit ca un martir. La 9 aprilie 1946, Andrea
Cassulo, nunţiul papal de la Bucureşti, îi comunică numirea. A declarat că se supune
hotărârii Sfântului Părinte, dacă transferul său este dorinţa sa expresă. A cerut însă, ca
ţinând cont de situaţia grea existentă, să rămână în mult iubita lui dieceză. Sfântul Scaun i-a
acceptat cererea.

Ca episcop titular a promovat cultul Preasfintei Inimi a lui Isus, transformând această
sărbătoare în hram diecezan. În activitatea sa privind învăţătura Bisericii s-a preocupat de
nenumărate ori de problemele mariologice. A introdus sărbătoarea Inimii Neprihănite a
Mariei (în data de 22 august). A declarat în dieceză anul 1948 ca An al Preasfintei Fecioare
Maria.

Şi-a protejat preoţii de politica oricărui partid. Dar confruntarea cu statul nu a putut să o
evite nici Biserica nici el. Guvernul român a denunţat la 19 iulie 1948 concordatul încheiat cu
Sfântul Scaun, iar noua lege a cultelor a desfiinţat Dieceza de Satu Mare-Oradea. Episcopul a
fost pensionat de către guvern, care i-a interzis exercitarea funcţiei episcopale. A organizat
în secret, pentru seminarişti, în diverse parohii din dieceză, aşa numita pregătire teologică
subterană. Suferinţele sale au fost sporite de faptul că în 1949 a fost arestat secretarul şi
consilierul său episcopal, care a fost consacrat în secret episcop - dr. Szilárd Bogdánffy, iar o
jumătate de an mai târziu vicarul său general - Carol Pakocs. S-a confruntat cu intenţia
autorităţilor comuniste care doreau să despartă Biserica Catolică din România de papa de la
Roma, în probleme de principiu nu a fost dispus la nici un compromis, rămânându-i
necondiţionat fidel papei. La 23 mai 1950 a fost internat în conventul franciscan de la Baia
de Criş (jud. Hunedoara), pe care nu a avut voie să-l părăsească.

Este arestat şi l-au deţinut între 11 martie şi 12 septembrie 1952 la Ministerul de Interne de
la Bucureşti, iar de aici l-au dus la închisoarea subterană de la Jilava. Au iniţiat un proces
inventat împotriva lui. Le-a spus tovarăşilor săi din celulă: nu este o ruşine pentru un preot
catolic să sufere sau să moară într-o închisoare comunistă, atât timp cât îndeplinirea
datoriei şi fidelitatea faţă de credinţă l-au făcut să ajungă acolo. Procesul înscenat împotriva
lui nu a mai avut loc deoarece torturile şi condiţiile inumane din închisoare i-au distrus
sănătatea. A murit la 6 decembrie 1952, în închisoarea de la Jilava. La cererea preoţilor şi
credincioşilor, episcopul diecezan de Satu-Mare Paul Reizer, numit şi consacrat în 1990 după
căderea regimului comunist, a iniţiat demararea procedurilor privind beatificarea. A fost
beatificat la Satu Mare, în ziua de 3 iulie 2011.

Ziua comemorării liturgice a Fericitului János Scheffler a fost stabilită de Biserica Catolică la
data de 17 mai.

Valeriu Traian Frenţiu (1875-1952)

Episcop de Lugoj, de Oradea Mare i
Administrator Apostolic de Blaj

Episcop de Lugoj între anii 1912-1922, arhiepiscop de Oradea Mare. Între 1941 şi 1947 a fost
şi Administrator Apostolic al Mitropoliei Române Unite de Alba-Iulia şi Făgăraş (Blaj). A fost
arestat în noaptea de 29 octombrie 1948, la ora 1.00; motivul arestării: prin credinţa lor
neclintită şi fidelitatea faţă de Sfântul Scaun, atât episcopul Frenţiu, cât şi ceilalţi episcopi
greco-catolici împiedicau planul guvernului comunist de suprimare a Bisericii Române Unite.
Internat, împreună cu întregul episcopat, în lagăre organizate la Dragoslavele şi la
Mănăstirea ortodoxă Căldăruşani, a fost încarcerat ulterior la Penitenciarul Principal Sighet.
Acceptând în credinţă toate încercările din închisoare, spunea adesea confraţilor episcopi:
„Pentru aceea suntem aici, să suferim”. Grav bolnav, fără tratament, umilit şi sleit de puteri,
a murit în celula 44 (a episcopilor) de la Sighet, la 11 iulie 1952. Nu a fost judecat, nici
condamnat. A fost îngropat în timpul nopţii în Cimitirul Săracilor din Sighet, iar mormântul
său nu a putut fi identificat.

Card. Iuliu Hossu (1885-1970)

Episcop de Cluj-Gherla

A fost consacrat episcop de Gherla în anul 1917. La 1 decembrie 1918, în cadrul Marii
Adunări Naţionale de la Alba Iulia, a dat citire Declaraţiei de unire a Transilvaniei cu
România. Pentru deosebita sa implicare în viaţa parohiilor din eparhie a fost numit
„episcopul vizitelor canonice”. Arestat la Bucureşti în noaptea de 29 octombrie 1948, ora
1.30, este dus la Direcţia Generală a Securităţii Poporului; urmează internarea în lagărul de
la Dragoslavele, apoi de la Mănăstirea Căldăruşani. A refuzat în mod categoric aşa-numita
„revenire” la Biserica Ortodoxă. La 25 mai 1950 este transferat, împreună cu ceilalţi
episcopi, la Penitenciarul Principal Sighet. Supravieţuind regimului de exterminare de acolo,
este dus, în mai 1955, la Mănăstirea Curtea de Argeş cu domiciliu obligatoriu, iar din 1956
până la moarte a avut domiciliu obligatoriu la Mănăstirea Căldăruşani, fiind în permanenţă
în atenţia Securităţii. Spre sfârşitul vieţii, la 28 aprilie 1969, este numit cardinal „in pectore”
de către Papa Paul al VI-lea. Consultat asupra acestei numiri, refuză titlul de cardinal în timp
ce Biserica lui era persecutată, precum şi posibilitatea exilului, adică despărţirea de turma
sa. Moare la 28 mai1970. Testamentul său spiritual a fost: „Lupta mea s-a sfârşit, a voastră
continuă”.

Alexandru Rusu (1884-1963)

Episcop de Maramureş

Este consacrat episcop al noii eparhii a Maramureşului la 30.01.1931. În martie 1946 a fost
ales Mitropolit al Bisericii Greco-Catolice din România, dar nu a fost recunoscut de către
autorităţile comuniste. În dimineaţa zilei de 29 octombrie 1948, la ora 6.00, a fost arestat,
trecând prin aceleaşi lagăre şi fiind apoi încarcerat la închisoarea din Sighet, împreună cu
toţi ceilalţi episcopi. După 4 ani şi 7 luni au rămas în viaţă doar trei dintre ei: PS Alexandru
Rusu, PS Iuliu Hossu şi PS Ioan Bălan. Ei au fost duşi în domiciliul obligatoriu la Mănăstirea
ortodoxă Curtea de Argeş. Aici PS Rusu a redactat singur mai multe memorii, apoi toţi cei
trei episcopi au semnat în comun un memoriu adresat autorităţilor. La 13 august 1956 au
fost separaţi, PS Alexandru Rusu ajungând cu domiciliul obligatoriu la Mănăstirea Cocoş.
Considerat a fi cel mai „periculos” dintre episcopi, PS Alexandru Rusu a fost rearestat la 05
ianuarie 1957, fiind luat de la Mănăstirea Cocoş şi dus la Securitatea din Cluj. A fost
condamnat de Tribunalul Militar Cluj la „temniţă grea pe viaţă”, devenind astfel singurul
episcop greco-catolic „judecat şi condamnat”. A murit în detenţie la închisoarea din Gherla
la 09 mai 1963, fiind îngropat în cimitirul oraşului.

Ioan Bălan (1880-1959)

Episcop de Lugoj

După hirotonirea ca preot (1903) şi obţinerea doctoratului în teologie la Viena (1906), a fost
trimis în 1909 la Bucureşti pentru credincioşii greco-catolici. În 1919 a fost rechemat la Blaj,
devenind Rector al Academiei de Teologie. Este numit membru al Comisiei vaticane de
redactare a Dreptului Canonic al Bisericilor Orientale. În noiembrie 1936 a fost consacrat ca
episcop de Lugoj. Refuzând să accepte aşa-zisa „unificare” cu Biserica Ortodoxă, este arestat
în după-amiaza zilei de 29 octombrie 1948. Trece prin aceleaşi lagăre cu toţi ceilalţi episcopi,
ajungând la Penitenciarul Sighet. Supravieţuieşte regimului de exterminare din închisoare,
fiind transferat la 07 mai 1955, odată cu ceilalţi doi episcopi supravieţuitori, la Mănăstirea
Curtea de Argeş Cei trei episcopi au semnat un amplu memoriu adresat autorităţilor politice
şi opiniei publice, cerând obţinerea libertăţii Bisericii Greco-Catolice. Ca o consecinţă, PS
Bălan este izolat la Mănăstirea Ciorogârla, în apropierea Bucureştiului. În acest nou loc de
domiciliu obligatoriu el rezistă presiunilor, diversiunilor şi supravegherii Securităţii,
rămânând, până la moartea survenită la 04 august 1959 în mănăstire, fidel misiunii sale de
episcop greco-catolic. Este îngropat, ca şi PS Iuliu Hossu, în Cimitirul Bellu catolic din
Bucureşti.

Ioan Suciu (1907-1953)

Episcop Auxiliar de Oradea Mare, Administrator
Apostolic de Blaj

Unul dintre cei mai mari oratori ai Bisericii Greco-Catolice, profesor la Blaj (1932-1940), era
considerat drept „apostolul tineretului”. Consacrat episcop auxiliar de Oradea la 20 iulie
1940, rămâne acolo pe tot timpul ocupaţiei horthyste, iar din februarie 1947 se întoarce la
Blaj ca Administrator Apostolic al Mitropoliei. Fără teamă în faţa morţii, a fost sufletul
rezistenţei Bisericii Greco-Catolice în faţa „hoţiei ce se face”. Arestat la 27 octombrie 1948,
ora 15.00, a fost dus mai întâi la Securitatea din Sibiu. La D.G.S.P. a trecut printr-o anchetă
dură timp de 1 an şi 5 luni. A parcurs acelaşi traseu în lagăre şi la Penitenciarul Sighet, alături
de ceilalţi episcopi. Suferind de colită cronică, a murit de foame la Sighet la 27 iunie 1953,
ora 0.40, în celula 44, asistat de ceilalţi episcopi. Îngropat în Cimitirul Săracilor din Sighet,
mormântul său nu a fost identificat.

Vasile Aftenie (1899-1950)

Episcop Auxiliar de Blaj pentru Vicariatul de Bucureşti

A fost consacrat episcop la 06 iunie 1940. În timpul aşa-zisei „unificări”, a respins cu curaj
orice invitaţie la apostazie. Arestat la 29 octombrie 1948, ora 2.30, a parcurs perioada de
lagăre alături de ceilalţi episcopi. Din 25 mai 1949 a fost anchetat timp de 10 luni,
păstrându-şi neînfricat poziţia de statornicie în credinţă, chiar şi în faţa morţii. La 25 martie
1950, întors de la anchetă, a paralizat parţial i s-a prăbuşit în celulă. A mai trăit 45 de zile la
spitalul penitenciarului Văcăreşti, murind în noaptea de 9/10 mai 1950. A fost îngropat, sub
controlul Securităţii, în Cimitirul Bellu catolic Bucureşti. Este primul episcop greco-catolic
mort pentru credinţă.

Tit Liviu Chinezu (1904-1955)

Episcop Auxiliar de Blaj

Protopop greco-catolic de Bucureşti, Tit Liviu Chinezu a fost arestat, odată cu episcopul
Aftenie, în noaptea de 29 octombrie 1948, la ora 2.30. Consacrarea episcopală a avut loc în
lagărul de la Mănăstirea ortodoxă Căldăruşani. Episcopul Chinezu a suportat cu iubire
creştinească toate lipsurile şi umilinţele din Penitenciarul Sighet, respingând orice încercare
de a i se smulge acceptul pentru aşa-zisa „unificare”. Grav bolnav, lipsit de tratament, i s-a
făcut rău la 12 ianuarie 1955, iar la 15 ianuarie 1955 a fost scos din celula 44 (a episcopilor)
şi izolat în celula 62. Cu câteva ore înainte de moarte, survenită în aceeaşi zi, a primit
dezlegarea sacramentală de la episcopii „măturători” Alexandru Todea şi Adalbert Boros,
care au reuşit să intre în celula lui. A fost îngropat în Cimitirul Săracilor; mormântul său nu a
fost identificat.