Sunteți pe pagina 1din 11

Transportul medicamentelor

Medicamentele ajung în urma procesului de absorbţie în sânge, compartimentul central al


organismului, unde sunt transportate sub formă liberă sau legată de proteinele plasmatice. Afinitatea
pentru diferite tesuturi este determinată de caracteristicile fizico-chimice ae medicamentului, dar şi
ale ţesuturilor. Ajunse în sânge medicamentele se repartizează între:
- plasmă, în faza apoasă şi lipidică
- proteine plasmatice
- elemente figurate
Un număr redus de medicamente sunt captate în peretele vascular. La concentraţii
terapeutice, medicamentele se găsesc în sânge, atât în fază liberă, cât şi legate de proteine şi
elemente figurate constituind fracţia liberă, respectiv legată, a medicamentelor.
Fracţia liberă difuzează în celelalte compartimente ale organismului, realizează efectele
medicamentelor, este metabolizată şi este eliminată. Fracţiunea legată constituie un depozit pentru
medicament. Între fracţiunile liberă şi legată există un echilibru dinamic.
De cele mai multe ori medicamentele se leagă reversibil de proteinele plasmatice (aspirina
este unul dintre medicamentele legate covalent, ireversibil).
1. Dintre proteinele plasmatice cele mai importante pentru transportul medicamentelor, din
punct de vedere cantitativ sunt albuminele. Cantitatea de medicament legată de albumine depinde
de mărimea fracţiei libere, de afinitatea pentru locurile de legare şi de concentraţia albuminelor
plasmatice. Dintre medicamentele uzuale prezintă un grad important de legare antiinflamatoarele
nesteroidice, anticoagulantele orale şi sulfamidele antidiabetice. La nivelul locurilor de legare există
competiţie între medicamentele prezente concomitent în sânge precum şi între acestea şi unele
substanţe endogene (bilirubină). Uneori dislocuirea medicamentelor de pe albumine are consecinţe
terapeutice relevante.
2. Alfa 1 proteina acidă. Reprezintă un grup de proteine ce leagă preferenţial substanţe
bazice (chinidină, lidocaină). Aceste proteine sunt exprimate în reacţiile de fază acută, situaţii în
care concentraţia liberă a medicamentelor menţionate este redusă.
3. Globulinele plasmatice. Acestea leagă preferenţial molecule endogene (hormoni
tiroidieni, hormoni steroizi) şi oligoelemente. Medicamentele similare structural cu compuşii
endogeni pot fi legate de aceste componente proteice. Specificitatea de legare este mai mare decât în
cazul albuminelor.
1
Un număr redus de medicamente sunt captate şi transportate în hematii (piracetam),
trombocite(amine biogene) şi mai rar în leucocite.
Legarea medicamentelor de proteinele plasmatice poate fi afectată de diferitele stări
patologice. Astfel, de exemplu este micşorată în stările de hipoproteinemie din bolile hepatice
severe, în sindromul nefrotic sau în alte tulburări metabolice cum este uremia. În aceste cazuri scade
proporţia formei legate şi creşte cea a formei libere, active biologic.

Distribuţia medicamentelor în organism

Medicamentele se distribuie în toate compartimentele organismului sau preferenţial în unul


dintre acestea, prin difuziune pasivă şi filtrare, proporţional cu debitul sanguin al ţesutului respectiv.
În organele bine irigate (creier, rinichi, miocard), distribuţia are loc rapid, în timp ce în piele,
muşchi, viscere, ţesut gras, echilibrarea concentraţiei medicamentului cu cea din sânge necesită un
timp mai îndelungat.
Unele dintre medicamente se acumulează în ţesuturi în concentraţii mai mari decât cele
sanguine şi din lichidul interstiţial. Acest tip de acumulare se poate produce prin transport activ sau
prin legarea tisulară a medicamentelor.Fracţia liberă a medicamentelor trece din plasmă în ţesuturile
organismului.
Distribuţia medicamentelor depinde de:
– circulaţia sanguină,
– caracteristicile barierelor de separare dintre ţesuturi
– mărimea moleculei medicamentului
– coeficientul de partiţie (raportul dintre solubilitatea în lipide şi în apă)
Medicamentele liposolubile se distribuie în apa totală, cele hidrosolubile în apa
extracelulară. Moleculele mari, cum ari fi heparina şi dextranii, pot rămâne timp îndelungat în
plasmă.
Anumite ţesuturi prezintă bariere de separaţie cu permeabilitate foarte redusă pentru
medicamente. Pot fi menţionate bariera hemato-encefalică, bariera hemato-oculară şi bariera
hemato-placentară, ultima din păcate, mai puţin eficientă ca precedentele.
Medicamentele pătrund cu dificultate în ţesuturile avasculare şi slab irigate, cum ar fi
corneea, cartilagiile, tendoanele şi chiar oasele.

2
O distribuţie rapidă a medicamentelor se observă în ţesuturile bogate în lipide. Astfel, ţesutul
cerebral conţinând lipide din abundenţă (teaca de mielină) şi bine irigat sanguin captează o
proporţie mare a medicamentelor liposolubile. Ulterior acestea sunt cedate în sânge pentru a
echilibra celelalte compartimente tisulare. Pentru unele medicamente această redistribuţie este
determinantă pentru latenţa şi durata acţiunii lor. Astfel, tiobarbituricele administrate intravenos
produc în câteva zeci de secunde anestezie generală. Durata acesteia după o singură administrare
este, de asemenea, scurtă datorată scăderii concentraţiei cerebrale a medicamentului prin
redistribuţie.

Biotransformarea medicamentelor

Medicamentele sunt supuse în organism unui proces de metabolizare enzimatică, cu


modificarea proprietăţilor lor fizico-chimice şi farmacodinamice în vederea transformării lor în
compuşi polari hidrosolubili şi eliminării din organism.
În general, procesele de biotransformare sau metabolizare ale medicamentelor generează
metaboliţi polari şi inactivi care pot fi eliminaţi cu uşurinţă din organism.
În unele cazuri prin procesele de metabolizare rezultă metaboliţi intermediari activi
farmacodinamic, aceştia prelungind efectele farmacologice ale compusului iniţial (de exemplu
diazepamul se transformă în nordazepam apoi în oxazepam, ambii activi biologic).
Nu întotdeauna metabolizarea medicamentelor le transformă în compuşi inactivi, unele
medicamente pot fi activate prin biotransformare; acestea poartă numele de promedicamente (de
exemplu enalaprilul care prin hidroliză se transformă în enalaprilat, compusul activ responsabil de
efectele farmacodinamice).
Majoritatea proceselor de biotransformare ale medicamentelelor au loc în ficat, dar şi alte
organe pot fi implicate în metabolizarea medicamentelor: intestinul subţire, rinichiul, plămânii, sau
glandele suprarenale.
În general există două etape în metabolizarea medicamentelor. În reacţiile de fază I sunt
introduse sau evidenţiate, grupări active în molecula medicamentelor, ce cresc solubilitatea în apă şi
conferă puncte de atac pentru reacţii biochimice ulterioare. Reacţiile de fază II se caracterizează
prin cuplarea produşilor rezultaţi în faza I-a cu molecule endogene, proces numit conjugare.
Reacţiile de faza a doua cresc şi mai mult hidrosolubilitatea. Secvenţa acestor reacţii nu este

3
invariabil aceeaşi. Unele medicamente pot fi direct conjugate, iar altele pot fi hidroxilate după
conjugări.
Reacţiile de fază I sunt reprezentate de: oxidare, reducere, hidroliză. Oxidarea poate avea loc
în microzomi, oxidare microzomială, sau extramicrozomial.
Oxidarea microzomială implică participarea sistemului enzimatic citocrom P450 reductaza şi
a citocromului P450 situat în membrana microzomilor ataşati reticulului endoplasmic.
Citocromul P450 reprezintă o superfamilie enzimatică prezentă la toate organismele vii. Acest
sistem enzimatic catalizează o serie de reacţii de oxidare. În cadrul rasei umane există variaţii ale
enzimelor microzomale, datorate unor polimorfisme ale genelor care codifică aceste enzime, variaţii
care prezintă importanţă terapeutică, datorită răspunsului biologic variabil al unor medicamente la
diferiţi indivizi. De asemenea, unele substanţe exogene pot induce sau inhiba sistemul microzomial
(de exemplu sucul de grapefruit inhibă metabolizarea terfenadinei, în timp ce fumul de ţigară induce
enzimele citocrom P450).
Oxidarea non-microzomială poate avea loc în citosol sau mitocondrii, sub acţiunea unor
enzime.
Reacţiile de fază II sunt reacţii de conjugare şi au ca rezultat obţinerea unor compuşi inactivi,
polari şi hidrosolubili care pot fi uşor eliminaţi urinar sau biliar.
Cel mai frecvent, compuşii sunt conjugaţi cu acidul glucuronic prin glicuronoconjugare, sub
acţiunea unei glucuroniltransferaze ce are o slabă specificitate de substrat şi poate acţiona asupra
mai multor medicamente. Unii compuşi endogeni cum sunt bilirubina sau hormonii corticosteroizi
sunt metabolizaţi prin acelaşi sistem. Alte reacţii de fază II sunt acetilarea şi metilarea.
Majoritatea acestor reacţii de conjugare au loc în ficat, însă plămânul şi rinichiul pot fi de
asemenea implicate în reacţiile de fază II.
Factorii care pot influenţa biotransformarea medicamentelor:
 factorii genetici, existenţa unor polimorfisme ale genelor implicate în metabolizare, care
determină activităţi catalitice diferite ale enzimelor (lipsa activităţii catalitice, reducerea
acesteia sau creşterea ei în cazul duplicării genelor)
 proprietăţile chimice ale medicamentului
 calea de administrare: de exemplu calea internă poate duce la metabolizarea extensivă a
unor medicamente la prima trecere prin ficat (fenomenul primului pasaj hepatic)
 alimentaţia (înfometarea depletă depozitele de glicină şi alterează glicino-conjugarea)
 doza (dozele toxice golesc depozitele necesare metabolizării)
4
 vârsta (imaturitatea unor sisteme enzimatice la nou-născut)
 sexul (de exemplu bărbaţii tineri sunt mai expuşi la sedarea produsă de fenobarbital decât
femeile)
 bolile preexistente (de exemplu insuficienţa hepatică sau renală)
 specia
 ritmul circadian.
Inducţie enzimatică
Inducţia enzimatică reprezintă fenomenul prin care activitatea catalitică a enzimelor
metabolizante este augmentată ca urmare a administrării medicamentelor substrat. Inactivarea mai
rapidă a acestora generează fenomenul de toleranţă. Inducţia enzimatica se manifestă asupra
metabolismului medicamentului inductor dar şi a altor medicamente asociate. Consecinţa acestui
fenomen este scăderea concentraţiei plasmatice şi a T1/2.
Consecinţele clinice sunt reprezentate de:
 Dacă formarea metaboliţilor inactivi este accelerată, durata eficacităţii terapeutice este
redusă.
 Daca creşte concentraţia de metaboliţi activi apare un efect terapeutic nou
 Dacă creşte formarea de metaboliţi toxici apar efecte adverse grave.

Inhibiţie enzimatică
În acest caz activitatea enzimatică este diminuată. Tipul de inhibiţie produs depinde de mai mulţi
factori, printer care concentraţia medicamentului şi caracteristicele izoformelor particulare de
citocrom. Este posibil ca unele medicamente să-şi exercite efectul inhibitor atunci când sunt
administrate ca automedicaţie sau când medicul curant nu cunoaşte efectul inhibitor al unor
medicamente prescrise. Medicamente cu efect inhibitor dovedit sunt cimetidina, cloramfenicolul,
IMAO. Fenomenul de inhbiţie enzimatică poate duce:
 la creşterea acţiunii şi efectului medicamentului inhibitor
 la creşterea toxicităţii altor substanţe medicamentoase.

ELIMINAREA MEDICAMENTELOR

5
Eliminarea medicamentelor reprezintă trecerea acestora din mediul intern în mediul extern,
prevenind stocarea în organism. Cel mai important organ implicat în eliminarea medicamentelor
este rinichiul. Participă, de asemenea, cu o pondere importantă ficatul prin căile biliare, plămânii,
epiteliile digestive şi alte organe. Sunt îndepărtaţi preferenţial compuşii polari, cu excepţia căii
pulmonare prin care se elimină gazele şi substanţele volatile. Medicamentele se elimină ca atare
şi/sau sub formă de metaboliţi. Unul şi acelaşi medicament poate fi eliminat pe multiple căi, dintre
care una poate fi preponderentă. Unele medicamente şi metaboliţi au activitate farmacologică în
compartimentul de eliminare sau produc efecte adverse. Eliminarea medicamentelor se face după
aceleaşi principii care guvernează traversarea membranelor biologice de către substanţele chimice.

1. Eliminarea renală.
Rinichiul este organul primar de îndepărtare din organism a celor mai multe medicamente, în
special a celor hidrosolubile şi a celor nevolatile. În realizarea excreţiei renale sunt determinante trei
procese:
- ultrafiltrare glomerulară - se realizează la nivelul capilarelor glomerulare, interesează forma
liberă a medicamentului din plasma
- secreţie tubulară – este un proces activ, selectiv , care necesita energie, este un proces
competitiv şi saturabil.
- reabsorbţie tubulară - interesează cantitatea de medicament nedisociată (forma neionizată),
se realizează pasiv prin difuziune
Caracteristici globale ale eliminării renale
Eliminarea medicamentelor previne acumularea lor excesivă în organism. De fapt cantitatea
totală de medicament din organism este influenţată în primul rând de absorbţie şi de
biotransformare şi mai puţin de excreţie. În ceea ce priveşte calea renală, se ia în considerare rata de
excreţie a unui medicament, mai degrabă decât concentraţia sa în urină.
Rata eliminării renale a medicamentelor depinde de:
- factori extrarenali: volum de distribuţie şi gradul de legare de proteinele plasmatice
- factori renali: fluxul plasmatic renal, rata filtrării glomerular, secreţia tubulară activă,
reabsorbţia tubulară (pasivă sau activă)
Toţi aceşti factori sunt influenţaţi de parametri fiziologici şi patologici (vârsta, sarcina,
procese inflamatorii). Rata eliminării renale reflectă balanţa finală a proceselor de ultrafiltrare
glomerulară, secreţie tubulară şi reabsorbţie tubulară prin care trece medicamentul.
6
Clearance-ul renal este volumul de plasmă (ml) din care este eliminat complet o anumită
substanţă în unitate de timp (1 minut). Clearance-ul creatininic este un indicator al ultrafiltrării
glomerulare.
Pentru numeroase medicamente durata şi intensitatea efectului farmacologic sunt influenţate
de statusul funcţiei renale, având în vedere rolul major jucat de acest organ în eliminarea
medicamentelor şi a metaboliţilor lor. Excreţia depinde de numărul nefronilor funcţionali. În
general, dacă mai mult de 40% dintr-un medicament sau din metaboliţii săi activi sunt eliminaţi prin
urină, funcţia renală alterată necesită modificarea dozei.
Ajustarea posologiei depinde de:
- gradul disfuncţiei renale,
- proporţia medicamentului excretat pe cale renală,
- potenţialul toxic al medicamentelor în condiţiile unei funcţii renale scăzute
Ajustarea dozelor se face prin:
- prelungirea intervalului dintre doze,
- reducerea dozei de menţinere,
- ambele procedee

Interacţiuni medicamentoase în cursul eliminării renale


Între diversele medicamente precum şi între medicamente şi molecule endogene se observă
interacţiuni prin efecte asupra factorilor ce influenţează rata excreţiei urinare.
a. Fluxul plasmatic renal şi rata filtrării glomerulare sunt modificate prin medicamente
vasoactive. Creşterea fluxului plasmatic renal prin vasodilatatoare, creşte rata eliminării urinare a
medicamentelor ce trec prin ultrafiltrare glomerulară.
b. Secreţia tubulară activă. Medicamentele anionice intră în competiţie pentru tranportorii
specifici. Probenecidul reduce eliminarea urinară a penicilinelor. La pacienţii uremici, acizii
endogeni concură cu diureticele organice acide (furosemida). La aceşti pacienţi sunt necesare doze
mai mari pentru producerea diurezei. Cimetidina şi ranitidina, medicamente bazice, administrate la
voluntari sănătoşi, scad clearance-ul renal şi ASC (aria de sub curba concentraţiei) ale
procainamidei şi ale metabolitului ei major, acecainida, prin interacţiuni cu transportorii pentru
cationi.
c. Interacţiuni prin modificarea reabsorbţiei tubulare. Litiul este reabsorbit în paralel cu
sodiul. Modificările în homeostazia sodiului afectează şi excreţia renală a litiului, în particular pe
7
tubul proximal. Depleţia uşoară de volum sanguin după administrarea cronică de tiazide creşte
reabsorbţia proximală tubulară a sodiului şi a litiului, producând astfel creşterea concentraţiilor
serice. Furosemida are efecte minime. Indometacina şi diclofenacul cresc concentraţiile serice de
litiu la echilibru (steady-state) cu aproximativ 30%, probabil prin facilitarea reabsorbţiei litiului în
tubul proximal.
Reabsorbţia tubulară pasivă este dependentă de pH şi pKa. Acidifierea urinii disociază
medicamentele bazice şi creşte rata lor de eliminare, alcalinizarea creşte fracţia ionizată şi
eliminarea medicamentelor bazice. Eliminarea este cu atât mai importantă, cu cât diferenţa dintre
pKa-ul medicamentului şi pH-ul urinar este mai mare. Aceste fenomene sunt exploatate pentru
augmentarea eliminării urinare a bazelor (amfetamina) şi a unor acizi (salicilaţi), în supradozările şi
intoxicaţiile cu aceste medicamente.
d. Unele interacţiuni au loc prin mecanisme multiple. Deosebit de complexe sunt
interacţiunile digoxinei cu alte medicamente, frecvent manifeste ca incompatibilităţi. Digoxina se
elimină prin ultrafiltrare, se reabsoarbe proximal şi este secretată distal. În acest din urmă proces,
participă proteinele de eflux. Administrată concomitant cu chinidina, digoxina este eliminată mai
lent, iar concentraţiile plasmatice ale acesteia cresc semnificativ (pînă la dublare), probabil prin
blocarea proteinelor de eflux. Interacţiunea digoxinei cu chinidina nu este unică; a fost descrisă şi
pentru chinină, flecainidă, amiodaronă, verapamil. Spironolactona are un efect mai complex asupra
eliminării digoxinei. Unii pacienţi necesită ajustarea dozelor, alţii nu. Spironolactona scade
clearance-ul şi volumul de distribuţie al digoxinei. În general, la asocierea cu spironolactonă doza
de atac ca şi cea de menţinere a digoxinei se reduc cu o treime.
Aceste interacţiuni au importanţă mai ales în stările critice în care fluctuaţiile volumului
sanguin sunt importante şi influenţează mai ales reabsorbţia tubulară proximală. De menţionat că
serul fiziologic şi manitolul scad reabsorbţia proximală a sodiului şi a digoxinei.

2. Eliminarea salivară a medicamentelor


A fost sugerată încă din 1932, fiind ulterior dovedită (om, animal) pentru:
 peniciline şi alte antibiotice
 salicilaţi
 barbiturice
Acest tip de eliminare reprezintă o metodă neinvazivă de monitorizare a tratamentelor
prelungite pentru: litiu, fenitoină, diazepam, etc.
8
3. Eliminarea biliară.
Medicamentele se pot elimina şi pe cale biliară. Eliminarea biliară se face prin transport activ,
existând trei sisteme de transport:
- pentru acizii organici, inclusiv pentru metaboliţii glicuronoconjugati
- pentru substanţe bazice
- pentru steroizi şi glicozidele cardiotonice.
Medicamentele eliminate prin bilă pot intra în circuitul enterohepatic prin reabsorbţie,
menţinându-se în organism timp îndelungat. Exemple de medicamente care se elimină predominant
biliar sunt: eritromicina, tetraciclinele, hormonii steroizi etc.

4. Eliminarea pe cale digestivă


Prin materiile fecale se elimină componenta neabsorbită a medicamentelor administrate pe
cale orală, medicamentele şi metaboliţii lor excretaţi prin bilă şi prin mucoasele căilor digestive.
Prin mucoasa gastrică trec din plasmă medicamente bazice, în forma lor nedisociată. Transferul este
favorizat de gradientul de pH. Cantitatea medicamentelor excretată prin mucoasele intestinului
subţire şi colonului sunt nesemnificative.
În intoxicaţiile acute cu medicamente şi substanţe toxice eliminate pe cale digestivă se
administrează pe cale orală cărbune activat şi răşini schimbătoare de ioni. Acestea sechestrează
aceşti compuşi, reducând considerabil reabsorbţia.
5. Eliminarea pe cale respiratorie
Se face prin alveolele pulmonare pentru substanţe gazoase şi volatile. Viteza de excreţie este
proporţională cu gradientul presiunii parţiale a medicamentului (în stare gazoasă) în sânge, aerul
alveolar şi mediul ambiental. Eliminarea prin secreţiile bronşice şi ale mucoasi nazale este lipsită de
importanţă pentru majoritatea medicamentelor. Pot realiza concentraţii semnificative în căile
respiratorii iodurile, bromurile, benzoaţii şi unele săruri alcaline.
6. Eliminarea prin secreţiile lacrimale este minimă, fiind menţionată pentru ioduri, arsen,
mercur.
7. Eliminarea prin tegumente
Medicamentele şi metaboliţii lor se elimină prin glandele sudoripare, glandele sebacee şi
prin celulele epidermei. Sunt eliminate pe cale cutanată sărurile halogenilor, metale grele,
rifampicina. Unele antifungice (griseofulvina) sunt concentrate în stratul cornos şi se elimină
9
împreună cu celulele cheratinizate. Arsenul, metalele grele cumulează în fanere şi rămân timp
îndelungat în aceste structuri. Determinarea concentraţiei lor în păr are importanţă medico-legală.
8. Eliminarea medicamentelor prin secreţie lactată
Eliminarea medicamentelor pe această cale are importanţă pentru efectele pe care le au ca
atare şi ca metaboliţi, asupra stării de sănătate a sugarului şi în măsură mai redusă asupra fiziologiei
secreţiei lactate. Medicamentele conţinute în lapte au de cele mai multe ori efecte adverse asupra
sugarului, fie prin efecte directe, fie prin reacţii deviate la medicament, de obicei alergice.
Medicamentele trec de obicei în lapte prin difuziune pasivă şi mai puţin prin transport activ.
Cantitatea de medicamente din lapte depinde de fluxul sanguin în glanda mamară, de volumul
secreţiei lactate şi de mecanismele de transfer (difuziune pasivă, transport activ, reabsorbţie). Unele
medicamente sunt metabolizate chiar şi în glanda mamară (sulfamide).

Parametrii farmacocinetici
1. Timpul de înjumătăţire T1/2
Este timpul necesar scăderii la jumătate a concentraţiei de medicament în plasmă.
Cunoaşterea T1/2 este necesară pentru aprecierea timpului în care în condiţiile administrării
cronice se realizează o concentraţie constantă, prin acumularea treptată a medicamentului.
Administrarea unei doze unice necesită un timp de eliminare egal cu 5xT1/2. În condiţiile
administrării continue atingerea concentraţiei constante (steady state) se realizează după un interval
de timp de 5xT/12.
Există unele situaţii clinice care fac ca T1/2 să fie prelungit:
 reducerea fluxului plasmatic renal(în hemoragii, şoc cardiogen sau insuficienţă cardiacă)
 introducerea în tratament a unui alt medicament care deplasează primul medicament de pe
albuminele plasmatice, crescând Vd al acestuia
 insuficienţă renală
 diminuarea metabolizării medicamentului respectiv fie prin inhibarea metabolizării sale de
către un alt medicament, fie în insuficienţa hepatică (ciroză).
2. Clearance-ul medicamentelor
Este parametrul farmacocinetic care exprimă raportul dintre viteza de eliminare şi concentraţia
medicamentului în lichidele biologice.
Se exprimă ca şi volum/unitate de timp.

10
Este importantă cunoaşterea lui mai ales în cazul tratamentului cronic, când clinicianul doreşte
să menţină o concentraţie constantă a medicamentului administrat, clearance-ul şi deci rata
eliminării fiind egala cu doza care trebuie administrată.
Clearance-ul plasmatic (Cl pl) reuneşte Cl hepatic, cel renal şi clearance-ul altor organe.
3. Debut, maxim şi durata efectului.
Debutul efectului reprezintă timpul necesar medicamentului pentru a atinge cantitatea suficientă
necesară obţinerii efectului therapeutic. Maximul de efect sau peak este timpul necesar atingerii
efectului maxim. Durata efectului este timpul în care medicamentul este în concentraţie suficientă
pentru a produce efect terapeutic.
4. Concentraţia plasmatică este un parametru farmacocinetic important pe baza căruia se
apreciază eficacitatea terapeutică şi se poate estima posibilitatea apariţiei reacţiilor adverse.
Concentraţia plasmatică depinde de:
- doza administrată (cantitatea de medicament administrată în vederea obţinerii unui efect
farmacodinamic)
- disponibilitatea medicamentului (cantitatea de medicament care poate fi preluată de organism
prin absorbţie);depinde de calităţile farmaceutice ale medicamentului şi de proprietăţile mediului de
absorbţie. Poate fi măsurată în plasmă, ser, salivă, LCR, etc. În general se doreşte o corelare a
nivelului plasmatic al mediccamentului cu intensitatea răspunsului terapeutic. Până în prezent nu
există metode de determinare a concentraţiei plasmatice pentru toate medicamentele existente.
Sunt definite mai multe tipuri de concentraţii:
 CME – concetraţie minim eficientă
 CMT – concentraţie minim toxică – este nivelul minim la care efecte adverse severe pot
să apară
Intervalul terapeutic este de fapt intervalul de doze care asigură CME şi CMT, iar durata de
acţiune exprimă timpul în care concentraţia plasmatică rămâne între CME şi CMT.

11