GESTIUNEA RISCURILOR BANCARE

CADRU GENERAL

Riscurile au facut dintotdeauna obiectul studiilor societatilor

bancare. Activitatea bancara privita ca o activitate organizata in scopul
obtinerii de profit nu se poate delimita de existenta unor factori de risc.
Noutatea in gestiunea riscurilor vizeaza intensificarea activitatii de
prevenire a pierderilor si incercarile de a face din risc, ca marime
abstracta, intangibila, un element ce poate fi cuantificat. Se trece astfel
de la decizia luata din inspiratie la decizia luata pe informatie.

Pentru gestiunea riscurilor bancare este necesara in primul rand

definirea individuala a acestora. Odata definite, ele pot fi masurate,
urmarite si controlate.
Pe ansamblu, cele mai multe riscuri sunt financiare, ele fiind
rezultatul variatiilor unor parametrii de piata. Aici putem include si
riscul de credit, prin consecintele sale puternic financiare, chiar daca el
poate fi considerat un risc comercial, aparut ca rezultat al unor alegeri in
segmentele clientelei. Exista, de asemenea si o categorie de riscuri
operationale sau tehnice care apar in urma unor disfunctionalitatilor
existente in interiorul bancii.

Se pot individualiza urmatoarele riscuri:

1. riscul de credit – numit si risc de contrapartida sau risc de
insolvabilitate a clientului este cel mai important risc cu care se
confrunta banca. El consta in probabilitatea de a pierde din
nerespectarea de catre clientul debitor a clauzelor contractuale.
Pierderea poate sa fie totala sau partiala. Acest risc creste odata cu
numarul de clienti, cu volumul creditului acordat si cu nivelul ratei
dobanzii. In gestiunea acestui risc, bancile urmaresc intocmirea si
analizarea unui dosar de creditare, stabilesc reguli de diviziune a
riscului si cauta sa-si diversifice portofoliul de credite.
2. riscul de lichiditate – reprezinta riscul de a nu putea onora cererilor de
plata si de retragere ale clientilor. Problema lichiditatii se poate pune
pe mai multe niveluri. In varianta cea mai acceptabila lichiditatea este
legata de imposibilitatea de a face rost de resurse la un cost normal. In
varianta extrema ea poate duce chiar la falimentul bancii. Gestiunea
acestui risc se bazaza pe crearea de rezerve usor lichidabile, la care
banca sa poata apela in caz de nevoie si pe o corecta previzionare a
nevoilor de finantare in ceea ce priveste amploarea si regularitatea
acestora.
3. riscul de dobanda – reprezinta riscul de depreciere a rezultatelor
bancii in urma variatiei ratelor dobanzii. Acesta este un risc important
in activitatea bancara, deoarece veniturile si cheltuielile sunt in cea
mai mare parte rezultatul unor dobanzi incasate sau platite de catre
banca. Pentru a se proteja de astfel de posibile pierderi, bancile
utilizeaza rate de dobanda variabile si urmaresc o echilibrare a
activului bilantier cu pasivul, din punct de vedere al ratei dobanzii.
Astfel, in cazul unei modificari de rata a dobanzii de piata, clauzele
contractuale sa-i permita bancii modificarea dobanzilor, iar
eventualele pierderi sa se compenseze cu castiguri.
4. riscul valutar – acesta este asemanator cu riscul de dobanda, insa
pierderile bancii sant determinate de variatia ratei de schimb. El se
poate intalnii in mare masura si la societatile nebancare cu activitate
internationala. In cazul bancii riscul valutar este cu atat mai mare cu
cat bilantul sau cuprinde mai multe valori exprimate in monede
straine. Mai mult chiar, riscul se poate extinde si in afara bilantului
prin angajamentele extrabilantiere acceptate sau acordate de banca.
Gestiunea sa urmareste mentinerea unui echilibru intre active si
pasive, respectiv intre angajamente primite si acordate de banca, astfel
incat pierderile datorate modificarii cursului de schimb sa se
compenseze cu castiguri din partea cealalta a bilantului. Este bine ca
acest echilibru sa se realizeze pentru fiecare deviza in parte.
5. riscul de piata – este rezultatul activitatii bancii pe pietele de capital si
presupune eventuale pierderi inregistrate in urma evolutiei
2
 nefavorabile a angajamentelor asupra diferitelor active nelichidate. El
creste odata cu instabilitatea parametrilor de piata (rata a dobanzii,
indici bursieri, curs valutar), instabilitate ce se exprima prin notiunea
de volatilitate a pietei. Pentru a controla acest risc, banca trebuie sa
aleaga o structura adecvata a portofoliului de active, care sa permita
mentinerea valorii acestui portofoliu cat mai constanta.
6. riscul de solvabilitate – numit si risc de faliment, reprezinta riscul
bancii de a nu dispune de fonduri proprii suficiente pentru a acoperii
eventualele pierderi. Acest risc poate fi rezultatul unor fonduri proprii
insuficiente, dar si al asumarii unor riscuri prea mari. Pentru evitarea
lui este necesar sa se gaseasca un optim intre acesti doi factori, optim
sintetizat sub notiunea de adecvare a capitalului. Un rol important il
joaca, in acest caz, reglementarile prudentiale bancare, care obliga
bancile sa detina un minim de fonduri proprii in functie de riscurile
asumate. In plus, fiecare banca este libera sa stabileasca daca acest
minim ii este suficient sau nu.
7. riscul de tara – reprezinta posibilitatea de a inregistra pierderi dintr-o
relatie cu un partener strain, datorita unor evenimente ce depind, total
sau partial, de controlul guvernului strain. Aceste evenimente sunt
legate, in general, de factori politici (razboi, revolte pe motive
ideologice, revendicari teritoriale), factori sociali (revolte cu substrat
etnic sau religios, actiuni sindicale generale) sau factori de natura
economica (ca rezultat al aplicarii unor politici economice eronate sau
dezavantajoase). In unele cazuri pot fi incluse aici si catastrofe natural
care se produc cu o anumita regularitate.
8. riscul de produs nou – apare in conditiile in care banca ofera pe piata
un produs nou, adica o inovatie financiara, si acest produs se
dovedeste a fi nerentabil. Se poate, de exemplu, ca cererea sa fie atat
de mica incat produsul sa nu-si atinga pragul de rentabilitate. Doua
cauze importante pot determina o astfel de situatie: produsul nu este
atractiv sau politicile comerciale de promovare a acestuia sunt gresite.
9. riscul de frauda - este un risc intern bancii si consta in probabilitatea
comiterii unor furturi sau unor actiuni contrare intereselor bancii.
3
 Personalul bancii este direct implicat in manifestarea acestui risc. De
multe ori, conducerea bancii considera acest risc ca unul minor, prin
marimea sumelor ce pot fi furate. El are tendinta, insa sa se
accentueze in conditiile in care nu este depistat la timp. Frauda prin
computer este relativ noua si consta in efectuarea de transferuri
electronice de fonduri in folos propriu. De cele mai multe ori, astfel de
pierderi nu sunt raportate de banca din dorinta de a nu le face publice
si de a nu crea neincredere asupra sistemului de control al
operatiunilor bancare. Coruptia este, de asemenea, generatoare de risc
de frauda. Prin coruperea unor persoane cu drept de decizie, se pot
face alegeri care sa nu fie in avantajul bancii. Cea mai intalnita
situatie poate sa apara la creditarea unor persoane ce prezinta un risc
mare de nerambursare sau la supraevaluarea garantiilor. In sfarsit,
nerespectarea secretului profesional poate sa creeze mari pierderi
bancii sau sa o lipseasca de obtinerea unor castiguri.
10. riscul concurential – reprezinta probabilitatea ca bancii sa-i
scada performantele in conditiile in care i se modifica pozitia pe piata
in raport cu celelalte banci. Concurenta este destul de mare avand in
vedere ca aceste institutii ofera cam aceleasi produse, diversificarea
lor fiind relativa.
11. riscul legal – poate sa apara din cel putin doua motive. Primul ar
consta in faptul ca un anumit cadru legal national dezavantajeaza
bancile sau un anumit tip de banca in raport cu alte institutii
financiare. Iar al doilea motiv consta in incertitudinea privind evolutia
acestui cadru legal.

In functie de expunerea la risc, toate aceste riscuri prezentate

pot fii impartite in doua categorii:
a. riscuri pure – aceste sunt inerente activitatii bancare. In indeplinirea
functiilor sale, societatile bancare deruleaza o activitate in scopul
obtinerii de profit. Aceasta activitate poate sa se soldeze si cu pierderi;
b. riscuri speculative – apare atunci cand banca forteaza expunerea la
risc pentru a obtine un profit mai mare.
4
 De fapt, toate riscurile pot prezenta o componenta pura, pana la
un anumit nivel de expunere si o compunenta speculativa, cand se
depaseste acest nivel.

Gestionarea riscurilor bancare este strans legata de gestionarea

rentabilitatii bancii. Riscurile mari sunt asociate, de regula, unor
operatiuni cu rentabilitate ridicata. Banca isi asuma riscuri pentru a
obtine rezultate bune. De exemplu, banca accepta sa crediteze clienti mai
riscanti, deoarece astfel ea obtine astfel un venit in plus , care este in
acelasi timp un venit mai mare decat cel asociat de regula clientilor buni.
Orice decizie de plasament trebuie judecata in acelasi timp in termeni de
risc si de performante.

Gestionarea riscurilor urmareste cateva scopuri principale:

1. asigurarea continuitatii activitatii bancare, prin reducerea pierderilor
aparute in urma manifestarii riscurilor;
2. extinderea controlului intern pentru cresterea performantelor bancare
si crearea posibilitatii compararii acestora pe diferite centre de
responsabilitate, tipuri de activitati, clienti;
3. oferirea de date necesare persoanelor responsabile pentru luarea
deciziilor de valorificare a resurselor. In acest caz se urmareste
prezentarea unor consecinte cuantificabile rezultate din varianta aleasa
de cel ce decide;
4. generarea de informatii necesare crearii unor portofolii de activitati
echilibrate, care sa permita bancii obtinerea de rezultate in conditii de
risc minim.

Cadrul contabil de analiza a riscurilor si performantelor

Cadrul contabil general este dat de cele doua documente

sintetice: bilantul si contul de rezultate. Riscurile si performantele
5
depind de diferitele parti ale bilantului contabil bancar si pe ansamblu de
structura acestuia. Intr-o forma simplificata bilantul se poate regrupa
astfel:

Activ
Operatiuni de trezorerie
Operatiuni cu clientela
Operatiuni cu titluri si
diverse
Op. pe termen lung:
imobilizari
Pasiv
Operatiuni de trezorerie
Operatiuni cu clientela
Operatiuni cu titluri si
diverse
Op. pe termen lung:
capital perm.

Contul de rezultate permite evidentierea facila a veniturilor si

cheltuielilor bancare si in baza acestora a rezultatului activitatii.

Contul de rezultate
Venituri din exploatarea bancara
- Cheltuieli ale exploatarii bancare
= Venit net bancar (VNB)
+ Alte venituri ale exploatarii
- Alte cheltuieli ale exploatarii
- Cheltuieli generale ale exploatarii
= Rezultatul brut al exploatarii (RBE)
- Dotari pentru amortismente si provizioane
 Soldul ajustarilor de valoare si variatiei
provizioanelor
pentru riscuri generale
= Rezultatul exploatarii
 Rezultatul exceptional
- Impozit
= Rezultatul exercitiului
6
 RISCUL DE CREDITARE

Pentru majoritatea bancilor creditarea reprezinta principala

operatiune bancara. Ea sta la baza functiei de intermediere a bancilor
comerciale. Orice credit acordat implica si asumarea unui risc. Daca nu
pot fi eliminate aceste riscuri, ele pot fi controlate printr-o gestiune
profesionista.
Riscul de credit exprima posibilitatea ca debitorii (imprumutatii
sau emitentii de titluri de credit) sa nu-si onoreze obligatiile la scadenta.
Pentru acestia, riscul de credit exprima intr-o forma mai larga
deteriorarea situatiei financiare.
Gestionarea riscului de credit se poate realiza inainte de a lua
decizia de creditare si spunem ca avem de a face cu o gestionare a priori
sau dupa ce s-a luat aceasta decizie, cand gestionarea este a posteriori.
Gestionarea a priorii a riscului de credit consta in a lua acele
masuri si a stabili acele criterii de acordare a creditului astfel incat sa se
evite pierderile sau acestea sa fie minime. In principal sunt vizate
urmatoarele aspecte:
 falimentul unui debitor sa aibe consecinte minime asupra bancii
 plafonarea creditului acordat catre un singur client, in functie de
soliditatea sa financiara. Aici trebuie remarcat ca exista astfel de norme

7
la nivel macroeconomic, prin care autoritatile monetare si de credit
plafoneaza angajamentele bancii in functie de fondurile sale proprii.
 diversificarea riscurilor pentru ca in cazul in care acestea se manifesta,
impactul negativ la nivelul bancii sa fie minim.
Gestionarea a posteriori a riscului de credit vizeaza in primul
rand urmarirea creditului si in caz de nerambursare a acestuia, reducerea
riscurilor prin valorificarea optima a garantiilor. Tot aici putem include
si furnizarea de informatii statistice, pentru a ajuta in cazul gestionarii a
priori, la stabilirea unor criterii de creditare. Aceasta gestionare creste in
importanta in cazul acordarii creditului sub forma unei linii de creditare.
In acest caz, banca urmareste respectarea angajamentelor debitorului si
in baza acestora permite eliberarea de noi transe de credit.

Riscul de credit poate fi gestionat la nivel global, prin reguli si

actiuni ce vizeaza intreg portofoliul de credite sau mari parti din acesta,
sau la nivel individual prin acele masuri luate de banca in cazul fiecarui
solicitant de credite si apoi debitor.

Riscul individual de creditare

Acordarea unui credit are la baza o previzionare a unor venituri

viitoare satisfacatoare ale debitorului. Ca principiu de baza, banca nu
acorda credit daca nu se poate estima ca probabilitatea rambursarii este
mai mare decat probabilitatea nerambursarii. Plecand de aici, banca
poate supralicita, in sensul ca poate cere ca decalajul dintre cele doua
probabilitati sa fie mai mare decat simpla depasire de catre probabilitatea
rambursarii. Cat de mare sa fie acest decalaj si cum se stabileste ramane
la latitudinea bancii, in cazul gestionarii riscului individual de creditare.
La baza evaluarii acestui risc se afla analiza creditului.

Analiza creditului - se intinde in timp de la solicitarea acordarii

creditului si pana la rambursarea acestuia Procesul decizional in cazul
creditarii se realizeaza secvential, in baza urmatoarelor patru etape:
8
 1. analiza manageriala si economico-financiara a debitorului
2. analiza solicitarii de credit
3. adoptarea deciziei de creditare
4. analiza periodica a portofoliului de credit

1. Analiza manageriala si economico-financiara a debitorului – incepe in

momentul in care firma solicitanta de credit se adreseaza bancii cu o
cerere de credit. De fapt, ea trebuie sa depuna la banca o documentatie,
care sa cuprinda in principal urmatoarele:
- cererea de credit, semnata de persoane autorizate
- situatia stocurilor si cheltuielilor pentru care se solicita creditarea
- bilantul contabil
- balanta de verificare
- contul de profit si pierdere
- lista bunurilor materiale si a valorilor ce se pot constituii in garantii
pentru creditul solicitat
- imputernicire din partea actionarilor pentru managerii societatii de a
solicita si utiliza creditul.
De mentionat ca acestea reprezinta principalele documente in
cazul primei etape a procesului decizional. Dupa caz, dosarul poate fi
completat cu piese necesare la cea de-a doua etapa, de analiza a
solicitarii de credit.

Scopul acestei prime etape este de a determina daca debitorul

are o situatie economico-financiara sanatoasa si daca desfasoara o
activitate care sa-i permita degajarea unor excedente financiare, necesare
rambursarii creditului si platii dobanzilor. In acest scop, banca poate
avea o imagine asupra firmei prin determinarea unor indicatori:

1. Indicatori de lichiditate – exprima gradul de acoperire a pasivelor

curente cu active curente. Este bine ca rezultatul sa fie supraunitar.
 rata curenta

9
 stoc de incredere: arata cat din stocuri se pot vinde pentru a acoperii
datoriile curente:

 solvabilitatea reprezinta o componenta a lichiditatii totale ce are in

vedere capacitatea firmei de a obtine lichiditati in termen de 90 zile
pentru a a face fata platilor devenite scadente in acea perioada:

2. Indicatori de profitabilitate – arata eficienta cu care sunt folosite

capitalurile firmei. Rata marjei brute arata cat la suta din cifra de
afaceri revine firmei, dupa acoperirea cheltuielilor. Ea poate exprima
si profitabilitatea societatii. Acesti indicatori sunt buni in masura in
care sunt mai mari sau, in dinamica inregistreaza cresteri.

2. Analiza solicitarii de credit – dupa ce solicitantul a trecut de analiza

manageriala si economico-financiara a firmei, el este acceptat de banca
printre clientii sai. In acest moment firma se incadreaza in criteriile
stabilite de banca pentru debitorii sai. Urmeaza analiza solicitarii de
credit, care va stabilii daca cerintele de finantare ale firmei, in corelatie
cu destinatia ce se va da creditului corespund cu exigentele bancii.
Analiza solicitarii de credit se realizeaza parcurgand urmatoarele etape:
a. identificarea scopului si nivelului creditului acordat
b. identificarea surselor de rambursare a creditului –.
c. identificarea garantiilor creditului

3. Adoptarea deciziei de creditare – dupa ce s-au analizat debitorul si

creditul, banca trebuie sa ia o decizie in privinta acordarii creditului. In
aceasta etapa intervin factori care tin de posibilitatile de creditare ale
bancii si de politica pe care o urmareste in acest sens. Se parcurg
urmatorii pasi:
a. corelarea cu resursele bancii –
b. adoptarea si comunicarea deciziei de creditare
10
c. analiza realizarii deciziei de creditare –

4. Analiza periodica a calitatii portofoliului de credite – se realizeaza de

catre serviciul datoriei. Multe dintre aspectele urmarite tin mai mult de
gestiunea globala a riscului de creditare si vor fi prezentate in cadrul
acestei teme. In ceea ce priveste gestiunea riscului individual de
creditare, banca trebuie sa urmareasca daca creditul acordat isi mentine
calitatile determinate in momentul acordarii sale sau daca acestea se
degradeaza si apare un supliment de risc.

Riscul global de creditare

Gestiunea riscului global de credit vizeaza limitarea riscului

asumat de catre banca la creditarea clientilor sai, prin urmarirea acestuia
si prin luarea unor masuri la nivelul intregului portofoliu de credite. In
acest sens se actioneaza in doua directii:
- diviziunea riscului prin evitarea concentrarii sale. Se urmareste astfel
o diversificare a creditelor acordate pe domenii de activitate, pe clienti
si in teritoriu.
- limitarea riscului prin stabilirea unor plafoane de creditare. In acest
caz intalnim un control macroeconomic al riscurilor, prin stabilirea
unor norme prudentiale de catre autoritatile monetare si de credit si un
autocontrol realizat de banca prin politica sa de creditare.

Evidentierea riscului global de credit se poate realiza cu ajutorul

unor indicatori. Acestia pot da informatii cu privire la calitatea
portofoliului de credite si la evolutia acestuia.
1. indicatori de structura:
 credite totale / total active
 pierderi din creditare / total credite
Cu cat rezultatul acestori indicatori este mai mare cu atat riscul
de credit asumat de banca este mai mare.
2. indicatori de dinamica:
11
  evolutia fondului de rezerva pentru acoperirea pierderilor
 evolutia creditelor
O crestere a acestor indicatori este asociata cu o crestere a
riscului de credit asumat de catre banca.
3. indicatori relativi – acesti indicatori leaga riscul asumat de catre banca
in procesul creditarii
de fondurile sale proprii, ca sursa de acoperire a eventualelor pierderi.
Pentru o buna gestiune a riscului ezultatul trebuie sa fie supraunitar si cat
mai mare.
 profit net / pierderi
 fond de rezerva / pierderi

La gestiunea globala a riscului de credit un rol important este

jucat de existenta si respectarea unor reglementari de prudenta
bancara in domeniul angajarii bancii in operatiuni de plasament si, in
special, in operatiuni de creditare. Principalele aspecte vizate de aceste
reglementari sunt:

1. expunerea maxima fata de un singur debitor – in conformitate cu

normele romanesti, o banca poate sa acorde credite unui singur client
in limita maxima a 20 % din fondurile sale proprii (mai mult in tari
dezvoltate). Aceasta reglementare actioneaza in sensul limitarii
pierderilor bancii in cazul in care clientul devine insolvabil.
2. expunerea maxima agregata – incadreaza volumul creditelor mari
acordate de banca la maximum 8 ori fondurile sale proprii. Se
considera credit mare atunci cand totalitatea angajamentelor fata de un
singur debitor depaseste 10 % din fondurile proprii ale bancii.
3. constituirea provizioanelor specifice de risc in functie de calitatea
creditelor acordate – bancile sunt obligate sa-si constituie comisioane
la un nivel procentual fata de valoarea creditului in functie de calitatea
creditelor. Pentru a stabili calitatea creditelor se folosesc doua criterii

12
 de apreciere: performantele financiare ale debitorului si serviciul
datoriei.

In scopul reducerii pierderilor, bancile sunt obligate sa-si constituie

urmatoarele provizioane:
- 0 % la creditele clasificate standard
- 5 % la creditele clasificate in observatie
- 20 % la creditele clasificate substandard
- 50 % la creditele clasificate indoielnice
- 100 % la creditele clasificate pierdere.

Prin politica de creditare banca isi poate stabili propriile norme

si reguli de indeplinit la acordarea de credite. Aceste norme de creditare
pot face referire la reglementarile prudentiale bancare generale
prezentate anterior, prin cresterea exigentei aplicarii lor, sau pot crea noi
restrictii de respectat in procesul creditarii.

RISCUL DE LICHIDITATE

Lichiditatea se prezinta ca o proprietate generala a activelor de a

fi transformate rapid si cu minimum de cheltuiala in moneda lichida
(numerar si disponibil in cont curent). `In cazul unei banci, lichiditatea
reprezinta capacitatea bancii de a obtine in orice moment si la un pret
rezonabil, fondurile necesare finantarii angajamentelor sale. Riscul de
lichiditate, care are in vedere de fapt lipsa lichiditatii, reprezinta
imposibilitatea bancii de a face fata exigibilitatilor immediate cu
lichiditati disponibile.

Factori de risc

13
 Riscul de lichiditate este determinat, in special de trei factori:
situatia bilantului bancar, increderea in banca, situatia generala a pietei.

1. situatia bilantului bancar – in cadrul functiei de intermediar financiar,

bancile atrag resurse, prin depozite in special si le plaseaza in primul
rand prin credite acordate. Lipsa de lichiditate apare din necorelarea
pe scadente a operatiunilor active si pasive. Doua sunt motivele mai
importante ce pot determina aceasta situatie. In primul rand, resursele
atrase de banca sub forma de depozite au scadente mai mici decat
plasamentele bancii sub forma de credite.. Un al doilea motiv ce
determina o astfel de situatie il reprezinta tendinta bancii de a-si creste
profitul prin plasamente pe termen lung, mai bine remunerate. De
fapt, banca urmareste sa-si plaseze cat mai rentabil resursele atrase.

2. increderea in banca – increderea de care beneficiaza banca in fata

tertilor, ii permite acesteia sa beneficieze de oportunitatile pietei in
cele mai bune conditii, sa-si creasca rentabilitatea sa-si
imbunatateasca lichiditatea si in aceste conditii sa-si consolideze in
continuare imaginea. In sens invers, o imagine proasta antreneaza o
degradare a situatiei financiare a bancii cu consecinte negative asupra
imaginii. In aceste conditii, bancile sunt dispuse s……………….
Evolutia increderii in banca depinde de mai multi factori: zvonuri pe
piata, schimbarea conducerii, constatarea de fraude, falimentul unui
debitor. Pe langa aceste aspecte mai trebuie mentionate inca doua cu
incidenta mare asupra increderii intr-o banca:

3. situatia generala a pietei – nu intodeauna criza de lichiditate este

determinata de dificultatile interne ale banci. Uneori piata este cea
care transfera o lipsa de lichiditate generala la nivelul bancii. O astfel
de situatie pe piata poate sa apara in urma raportului dezechilibrat
dintre cererea si oferata de moneda sau in urma unei interventii
energice pe piata a autoritatii monetare. In general, astfel de crize se

14
 rezolva in cateva ore sau in cateva zile. In aceste conditii, banca poate
sa obtina in continuare lichiditati, insa la o dobanda mult mai mare.

Indicatori de lichiditate

1. indicele de lichiditate – se determina ca raport intre suma pasivelor

ponderate si suma activelor ponderate. Pentru calculul indicelui
trebuie sa existe o baza de date privind activele si pasivele bancare,
grupate pe perioade in functie de scadenta. Ponderarea se poate face
cu un numar mediu de zile, saptamani sau luni din fiecare perioada
sau cu numarul curent al fiecarei perioade, atat pentru active cat si
pentru pasive. Prima varianta de ponderare, in special cand foloseste
un numar de zile, este mai exacta, insa a doua varianta este mai usor
de aplicat. Din punct de vedere al lichiditatii, valoarea optima a
indicelui este 1.

2. pozitia lichiditatii – acest indicator foloseste aceiasi baza de date ca

in cazul indicelui de lichiditate. Intr-o prima varianta, pozitia
lichiditatii simpla se determina prin diferenta dintre pasive si active,
pe fiecare perioada in parte. Acest indicator arata, pentru fiecare
perioada, masura in care pasivele scadente sunt acoperite de active
scadente. Intr-o a doua varianta, pozitia lichiditatii cumulata se
determina ca diferenta intre pasive si active cumulate. Astfel, se
determina perioada de maxima nevoie de lichiditate pentru banca.

3. rata lichiditatii – este un indicator care arata evolutia gradului de

indatorare a banci fata de piata monetara. Se determina ca raport intre
imprumuturi noi contractate si imprumuturi scadente pentru o anumita
perioada, de regula luna. Daca indicatorul este supraunitar, acesta
reflecta o crestere a lichiditatii bancii prin cresterea indatorarii fata de
15
 piata monetara. O valoare subunitara presupune o scadere a lichiditatii
bancare.

4. raportul credite / depozite – acest indicator usor de calculat, insa nu

este foarte expresiv. O valoare supraunitara sau o evolutie in acest
sens arata o scadere a lichiditatii, in timp ce un raport subunitar
exprima o buna lichiditate.

Surse de lichiditate

1. active cu lichiditate ridicata – acestea sunt plasamente bancare cu

scadente mici, pe care banca le poate lichida la nevoie. De asemenea,
pot fi active cu scadente corelate cu perioadele in care se cere o
lichiditate suplimentara. Sunt constituite din rezerve primare, rezerve
secundare si credite scadente.

2. imprumuturi - in aceasta categorie intra imprumuturile contractate de

banca pe piata interbancara, imprumuturile de refinantare, dar si
depozitele atrase de banca de la clienti sau certificatele de depozit
emise de banca.

3. surse neconventionale – in aceasta categorie intra unele tehnici si

instrumente financiare noi, precum titluri cu optiune de rascumparare,
titluri emise pe piata monetara sau procesul de titlurizare. Prin acesta
din urma, banca reuseste sa transforme unele active cu lichiditate
scazuta, precum creditele, in surse de lichiditate. Prin vanzarea
acestora catre Fondul comun de creante, banca poate sa isi acopere
nevoile de lichiditate.

Reglementari privind lichiditatea bancara

16
1. indicele de lichiditate – se poate determina pe diferite scadente (1
luna , 1 an, etc.) ca raport intre activele si pasivele pe termen scurt.
Cerintele prevad un minim de 100 %.

2. coeficientul fondurilor proprii si resurselor permanente –

stabileste un minim de 60 % pentru raportul dintre fondurile proprii
ale bancii plus resursele pe termen lung si utilizarea acestora in
special prin credite si plasamente in titluri. Termenul lung inseamna
peste 5 ani.

3. rezervele minime obligatorii – in conformitate cu aceasta cerinta,

societatile bancare sunt obligate sa constituie depozite in conturi la
banca centrala, in functie de nivelul depozitelor detinute. Cuantumul
rezervei minime se stabileste prin aplicarea ratei rezervei minime,
stabilita de banca centrala, la baza de calcul constituita din depozitele
atrase. Baza de calcul poate cuprinde depozitele in moneda nationala
si moneda straina la vedere si la termen, dar si alte instrumente de
economisire sub forma de titluri. De regula, depozitele
guvernamentale nu intra sub incidenta acestei prevederi. Banca
centrala poate utiliza mai multe rate ale rezervei minime pe diferite
componente ale bazei de calcul.

4. lichiditatea valutara – cuprinde o serie de cerinte privind resursele si

utilizarile in valuta ale bancilor. Aici se incadreaza si rezervele
minime obligatorii pentru depozitele in valuta. Lichiditatea valutara
poate fi pusa in evidenta printr-un indicator numit gradul de lichiditate
valutara. Acesta se determina ca raport intre totalul activelor nete in
valuta ponderate si totalul acestora fara ponderare. Ponderarea se face
cu un coeficient de lichiditate. Activele nete in valuta sunt
urmatoarele:

5. asigurarea depozitelor – aceasta masura este mai complexa si

vizeaza mai multe aspecte privind gestiunea riscurilor bancare. Ea
17
 poate fi considerata ca o norma de gestiune a riscului lichiditatii in
masura in care ofera clientilor bancii o posibilitate de a dispune de
sumele din conturi in situatii extreme. Totodata participarea bancii la
un astfel de sistem de asigurare duce la imbunatatirea imaginii sale.
In acest scop, toate bancile sunt obligate sa participe la
constituirea unui fond de asigurare a depozitelor care sa
despagubeasca total sau partial deponentii in caz de faliment bancar.
In Romania functioneaza Fondul de garantare a depozitelor. Acesta
garanteaza toate depozitele si plasamentele in certificate de depozit, in
lei si valuta, ale rezidentilor si nerezidentilor.

RISCUL DE DOBANDA

Riscul de rata a dobanzii, definit ca probabilitatea de a inregistra

pierderi in urma modificarii ratelor dobanzii pe piata, este legat direct de
scaderea marjei dobanzii si indirect de pierderile din modificarile de
valoare ale activelor sau pasivelor bilantiere. Importanta acestui risc este
data de faptul ca cele mai multe venituri si cheltuieli bancare sunt
incasate sau platite de banca sub forma de dobanda.

Indicatorii utilizati in gestiunea riscului dobanzii

In prezentarea tipurilor de rata a dobanzii au fost folositi

termenii de rata fixa si rata variabila. In functie de perioada de
observatie, este mai indicat sa se foloseasca termenul de sensibilitate a
ratei. Ratele fixe si ratele variabile sunt sensibile daca in perioada de
analiza pot fi modificate si nesensibile daca nu sunt supuse modificarilor.
In aceiasi idee, activele si pasivele bancare pot fi sensibile sau
nesensibile in functie de rata de dobanda asociata acestora.
18
 Expunerea bancii la riscul ratei dobanzii poate fi pusa in
evidenta utilizand o serie de indicatori. Prin determinarea acestora si prin
influentarea valori lor se realizeaza de fapt gestiune de risc de dobanda.
Acesti indicatori sunt:

1. pozitia dobanzii – aceasta se determina ca diferenta intre activele si pasivele cu dobanzi fixe.
Ea poate fi:
 scurta – daca pasivele cu dobanzi fixe sunt mai mari decat activele
cu dobanzi fixe. In acest caz riscul de dobanda se manifesta in cazul
in care rata dobanzii scade. Banca inregistreaza pierderi mai mari prin
reducerea veniturilor la active decat economiile inregistrate prin
reducerea cheltuielilor cu dobanzile la pasive. O situatie favorabila
apare, in schimb, la cresterea dobanzilor pe piata.
 lunga – daca activele cu dobanzi fixe sunt mai mari decat pasivele
cu dobanzi fixe. In acest caz riscul de dobanda se manifesta atunci
cand dobanda pe piata creste. Venitul obtinut prin cresterea
dobanzilor la active este depasit de pierderea constatata in urma
cresterii cheltuielilor cu dobanzile la pasive.
 neutra – daca exista egalitate intre aceste active si pasive. Din punct
de vedere al riscului de dobanda este situatia ideala, insa nu
neutralizeaza complet manifestarea acestui risc. In caz de crestere sau
scadere a ratei dobanzii pe piata, am putea spune ca o pierdere
inregistrata intr-o parte de bilant se compenseaza cu un castig
inregistrat in cealalta parte de bilant, insa nu se intampla neaparat asa.
Este posibil ca dobanzile la elemente de activ si pasiv indexate dupa
acelasi element de referinta sa evolueze in acelasi sens dar cu
aplitudini diferite, datorate in primul rand diferentei dintre dobanzile
active mai mari si cele pasive mai mici.

2. gap-ul – numit si imps, acesta se determina ca diferenta intre activele

si pasivele sensibile. Din punct de vedere al riscului de dobanda,
valoarea ideala a gap-ului este zero, cand activele si pasivele sensibile
sunt egale si o variatie in rata dobanzii creaza pentru banca o
19
 compensare intre o pierdere si un castig. In practica totusi, valoarea
gap-ului la banci este diferita de zero.

Gestiunea riscului de dobanda prin gap se bazeaza pe

anticiparea evolutiei ratei dobanzii pe piata si in functie de aceasta,
modificarea structurii activelor si pasivelor astfel incat sa se obtina un
gap favorabil, adica un gap pozitiv, daca rata dobanzii creste sau un
gap negativ, daca se anticipeaza o scadere a ratei dobanzii.

3. indicele de sensibilitate – se determina ca raport intre active si pasive

sensibile. In gestiunea sa banca trebuie sa incerce sa mentina o valoare
unitara a indicelui de sensibilitate. Pentru alte valori ale acestuia se
inregistreaza urmatoarea situatie:

Gestiunea riscului de dobanda

Gestiunea riscului de dobanda urmareste diminuarea sau daca

nu se poate ajustarea expunerii la risc in functie de obiectivele de
rentabilitate urmarite. De regula, expunerea la risc a bancii, rezultata din
operatiunile efectuate pentru clientele si din operatiunile in nume
propriu, nu corespunde optimului dorit de banca. Drept consecinta banca
va actiona pentru modificarea expunerii din punct de vedere al
volumului, dar si al structurii acesteia. Se poate actiona in urmatoarele
directii:
1. reorientarea operatiunilor cu clientela
2. acoperirea riscului prin operatiuni bilantiere
3. acoperirea riscului prin operatiuni in afara bilantului

1. reorientarea operatiunilor cu clientela – aceasta operatiune vizeaza

modificarea structurii bilantului printr-o politica comerciala care sa
promoveze anumite
20
 Se au in vedere aici urmatoarele directii:
 modificarea ponderii anumitor elemente de activ si pasiv
 promovarea unor dobanzi fixe sau variabile
 promovarea anumitor scadente pentru elemente de activ si pasiv
 utilizarea in mai mare masura a vaniturilor din comisioane in
defavoarea celor din dobanzi
Toate aceste operatiuni se pot efectua, insa timpul necesar
realizarii lor nu este scurt. Reorientarea operatiunilor cu clientela are
nevoie de perioade mari de timp si este supusa constrangerilor pietei.
Concurenta existenta intre institutiile bancare poate ingreuna si chiar
bloca aplicarea unei initiative de acest gen. Banca vrea schimbari in
relatiile cu clientela, insa nu doreste indepartarea acesteia prin masuri
contrare intereselor sale.

2. acoperirea riscului prin operatiuni bilantiere – in acest sens banca

actioneaza pe mai multe planuri. In privinta operatiunilor active se
constata o reorientare a bancilor spre plasamente in titluri, mai putin
supuse riscului de credit. In acelasi timp, o astfel de orientare permite
reducerea acestui risc prin diversificarea activelor. Un rol important
este jucat de operatiunile interbancare. Prin credite sau imprumuturi
contractate pe piata interbancara, bancile pot sa-si echilibreze pozitiile
rezultate din operatiunile cu clientela. De exemplu, un imprumut
interbancar obtinut pe termen lung, la o rata a dobanzii fixa poate
constituii o contrapondere la creditele acordate clientilor pentru
acelasi termen si la aceiasi rata a dobanzii.

3. acoperirea riscului prin operatiuni in afara bilantului –

interventiile bancii de gestiune a riscului prin operatiuni bilantiere pot
avea drept consecinta cresterea artificiala a bilantului. O astfel de
situatie poate afecta banca din punct de vedere al normelor
prudentiale. Acestea constrang banca sa-si utilizeze cat mai bine
bilantul existent, bilant aflat de regula la limita superioara a gestiunii
21
prudentiale. Ori, noi credite sau imprumuturi interbancare contractate
pentru a reduce riscul de rata pot impinge bilantul bancar dincolo de
aceasta limita.
Prin operatiuni in afara bilantului se poate acoperii riscul de
dobanda apeland la instrumente financiare negociabile pe diferite
piete. Aceste instrumente, numite si produse derivate, permit
acoperirea contra unei variatii nefavorabile a cursului titlurilor unor
active, cursului valutar sau, in acest caz a ratei dobanzii

22
 RISCUL VALUTAR

Riscul valutar se defineste ca probabilitatea de a inregistra

pierderi in urma variatiei cursului de schimb. El exista atata timp cat
banca realizeaza operatiuni in monede starine. Pierderile pot fi
inregistrate datorita indexarii unor valori dupa un anumit curs valutar sau
datorita modificarii valorii activelor si pasivelor externe in urma
modificarii cursului valutar. Riscul valutar cuprinde atat operatiunile
desfasurate de banca pentru clientuii sai cat si propriile operatiuni. El
este cu atat mai mare cu cat ponderea activelor si pasivelore externe in
bilant este mai mare.
In functie de factorii care il determina, riscul valutar prezinta
urmatoarele componente:

1. riscul de translatare – apare in cazul bancilor cu activitate

internationala, care au deschise subunitati pe teritoriul altor state.
Periodic are loc o consolidare a bilantului si rezultatelor la nivelul
centralei bancii, care trebuie sa cuprinda si situatiile subunitatilor din
strainatate. Consolidarea se face in moneda tarii unde este situata
centrala si asta presupune o conversie a valorilor externe exprimate in
alte monede

2. riscul de tranzactie – apare atunci cand banca desfasoara operatiuni

intr-o deviza care isi modifica cursul. Acest curs creste odata cu
volumul operatiunilor in devize si cu instabilitatea valutara.
Intotdeauna, intr-o operatiune supusa riscului de tranzactie daca unul
dintre parteneri a inregistrat o pierdere celalalt a inregistrat un castig.

23
3. riscul economic – vizeaza modificarea valorii bancii in urma variatiei
cursurilor valutare. Spre deosebire de riscul de tranzactie, acesta se
reflecta pe termen lung in toata activitatea bancii si nu numai in
rezultatul unei operatiuni.

Indicatori ai riscului valutar

Aprecierea riscului valutar se poate face in baza urmatorilor doi

indicatori:

1. pozitia valutara – se determina comparand activele si pasivele

exprimate in moneda straina. Se calculeaza pentru fiecare moneda in
parte. Spunem ca pozitia valutara este scurta daca pasivele in valuta
sunt mai mari decat activele in valuta. In situatia inversa, cand
activele in valuta sunt mai mari decat pasivele in valuta, pozitia
valutara este lunga. Pozitia valutara a bancii induce castiguri sau
pierderi in functie de evolutia cursului valutar.
Expunerea bancii la riscul valutar generat de operatiunile intr-o
anumita moneda straina este cu atat mai mare cu cat pozitia valutara
pentru acea moneda este mai mare.

2. pozitia valutara globala – se defineste ca fiind soldul net intr-o

moneda de referinta al creantelor in devize fata de pasivele in devize.
Aceasta ia in calcul toate pozitiile valutare individuale oferind o
imagine asupra riscului valutar la nivelul bancii. Pozitia valutara
globala este folosita mai mult la raportarea situatiei bancii catre
centrala si mai putin la gestiunea efectiva a riscului valutar. Aceasta
pozitie, prin compensarile de expuneri pentru diferite monede, duce la
diminuarea riscului in calcul, dar la mentinerea lui in fapt.

Gestiunea riscului valutar

24
 Gestiunea riscului valutar presupune un efort ce vizeaza
reducerea la minim a pierderilor si cheltuielilor datorate variatiei cursului
valutar. Aceasta se poate realiza pe doua planuri:
1. prin reglementari de limitare a riscului valutar
2. prin politica bancii cu privire la operatiunile in valuta

1. reglementari de limitare a riscului valutar – prin functia sa de

centru al politicii valutare, banca de emisune a creat un cadru legal
privind desfasurarea operatiunilor in valuta. Acesta stabileste reguli
privind convertibilitatea monedei nationale, stabilirea cursului valutar,
repatrierea valutei incasata obtinuta in activitati de comert exterior,
accesul populatiei la valuta si norme prudentiale de reducere a riscului
valutar. In acest ultim sens, bancile trebuie sa foloseasca un sistem de
evidenta care sa permita inregistrarea imediata a operatiunilor in
valuta si calculul pozitiilor valutare individuale si pozitiei globale.
Pozitiile astfel determinate reflecta expunerea bancii la riscul valutar
si trebuie sa se incadreze in limitele maxime stabilite de autoritatile
monetare. In Romania pozitia valutara globala determinata in fiecare
zi nu poate depasii 10 % din fondurile proprii ale bancii. Pentru
exercitarea controlului in acest domeniu, bancile trebuie sa faca
raportari saptamanale catre autoritatile monetare.

2. politica bancii de control al riscului valutar – aceasta vizeaza o

serie de norme interne ale bancii si actiuni indreptate catre evitarea
sau diminuarea pierderilor valutare. Aceasta politica imbraca doua
forme: neutralizarea pozitiei valutare si acoperirea riscului valutar.
Neutralizarea pozitiei valutare sau imunizarea bancii la riscul
valutar se realizeaza prin ajustarea periodica a pozitiilor valutare lungi
sau scurte. Gestionarea pozitiei valutare se face pentru fiecare moneda
in parte, dar si pentru elemenete de bilant, active si pasive pe termen
scurt si termen lung. O limitare a riscului prin neutralizarea pozitiei
valutare implica costuri de gestiune relativ ridicate si ingradeste
libertatea bancii de a specula anumite pozitii deja existente, atunci
25
 cand evolutia cursului incurajeaza astfel de operatiuni.
Acoperirea riscului valitar – reprezinta o modalitate noua de
gestionare a riscului valutar prin utilizarea unor instrumente
financiare noi. In prezent este foarte utilizata, datorita in special
dezvoltarii pietei financiare si produselor derivate tranzactionate pe
aceste piete. Astfel, se pot schimba monedele de referinta din
operatiunile bancare sau se poate limita pierderea prin limitarea
variatiei cursului de schimb.
- Prin operatiunile de swap de devize cei doi participanti
contracteaza simultan un credit si un imprumut in doua devize
diferite avand aceiasi valoare nominala. De multe ori swap-ul de
devize se combina cu un swap de dobanzi. O astfel de operatiunea
presupune un schimb initial de capital, schimburi de dobanzi si un
schimb final de capital.
RISCUL DE SOLVABILITATE

Riscul de solvabilitate sau riscul de capital este riscul de a nu

dispune de fonduri proprii suficiente pentru acoperirea eventualelor
pierderi. O astfel de situatie apare atunci cand banca isi asuma riscuri
prea mari in corelatie cu dimensiunile capitalului propriu. Spunem ca in
acest caz nu exista o adecvare a capitalului bancii.
Pentru a determina un nivel optim al capitalului trebuie sa se
tina cont de doua tendinte contradictorii:
1. banca actioneaza in sensul cresterii fondurilor proprii pentru a face
fata riscurilor asumate. Din acest punct de vedere cu cat nivelul
fondurilor proprii este mai mare cu atat pozitia sa este mai sigura.
Dintr-o astfel de pozitie confortabila, banca are un spatiu de manevra
mai mare si isi permite sa profite de oportunitatile pietei. De
asemenea, banca beneficiza de o imagine buna pe piata si prezinta
incredere in fata clientilor si partenerilor de afaceri.
2. banca dispune de fonduri proprii supradimensionate. O astfel de
situatie presupune o utilizare ineficienta a fondurilor proprii. Banca
26
 desfasoara o activitate mult prea slaba pentru capitalurile pe care le
are la dispozitie. Ea trebuie sa-si creasca volumul operatiunilor pentru
a da satisfactie propriilor actionari. Daca nu reuseste, ea trebuie sa-si
diminueze capitalul pentru a-i asigura o rentabilitate satisfacatoare.

Reglementari privind solvabilitatea bancii

Riscul de solvabilitate nu este un risc specific activitatii

bancare. El se intalneste la toate societatile comerciale. In cazul bancii,
acest risc se manifesta mai puternic avand in vedere functia sa de
intermediere. Spre deosebire de celelalte societati nebancare, bancile
participa la activitate cu un capital relativ mic, manipuland in schimb
fonduri foarte mari. Interesul lor este de a atrage fonduri cat mai mari, de
a le plasa, asigurand astfel o rata a rentabilitatii financiare mare,
respectiv o rata a dividendului care sa multumeasca actionariatul.
Activand in acest fel, banca scade ponderea capitalului in totalul
pasivului, creste efectul de levier si in acelasi timp creste si riscul de
solvabilitate.
Pentru a contracara tendinta bancilor de maximizare a profitului
prin utilizarea intensiva a fondurilor proprii si fortarea expunerii la risc,
autoritatile monetare si de credit impun limite in domeniu sub forma
unor norme prudentiale. Aceste norme reglementeaza aspecte legate de
adecvarea capitalului bancii (capital adequacy) si fac trimitere la
fondurile sale proprii. Din acest motiv este bine sa clarificam, in cazul
legislatiei romanesti ce inseamna fonduri proprii.

Pentru stabilirea fondurilor proprii ale unei societati bancare se

iau in calcul doua categorii de capital: capital propriu si capital
suplimentar.

1. capitalul propriu – este alcatuit din urmatoarele tipuri de capital:

 capital social varsat
 prime legate de capital varsate
27
  profitul reportat din exercitiile precedente
 profitul rezultat curent
 fondul de rezerva constituit conform legii
 fondul imobilizarilor corporale
 fondul de dezvoltare
Pentru determinarea capitalului propriu se fac o serie de
deduceri:
 valoarea neamortizata a imobilizarilor corporale
 sumele repartizate ca dividend si participari la profit
 sume ce reprezinta imobilizari corporale in curs si care depasesc
fondul de dezvoltare
 cheltuieli inregistrate in avans
 pierdere reportata din exercitiul precedent
 pierderea exercitiului curent

2. capitalul suplimentar – este alcatuit din:

 rezerva generala pentru riscul de credit, constituita conform legii
 alte rezerve
 alte fonduri
 imprumuturi subordonate (exemplu: imprumut obligatara realizat
in anumite conditii, ce
permite la scadenta convertirea obligatiunilor in actiuni)

Capitalul social minim – pentru a putea obtine acordul de functionare in

vederea desfasurarii unei activitati de banca, o societate trebuie sa aibe
un capital social minim de 5 milioane euro. Acesta trebuie sa fie subscris
integral si varsat in proportie de cel putin 50 % in momentul constituirii.
Avand in vedere pe de-o parte nivelul minim exprimat in euro ce trebuie
actualizat periodic in functie de cursul valutar si dorinta actionarilor de a
depasi acest prag minim, pe de alta parte, bancile pot realiza majorari de
capital pe urmatoarele cai:
 noi emisiuni de actiuni publice
28
  prin aport in natura la capital
 prin includerea primelor de emisiune, a unor rezerve sau a unor
diferente favorabile de curs
valutar

Adecvarea fondurilor proprii – aceste regulementarile vizeaza

constituirea de fonduri proprii in functie de riscurile asumate de banca.
Initial s-a avut in vedre riscul de credit, insa reglementarile s-au
modificat in functie si de alte riscuri. Cea mai celebra norma de
adecvare a fondurilor proprii este cea creata de Comitetul de la Basel,
cunoscuta sub denumirea de norma Cooke.

Comitetul de la Basel, creat sub tutela Bancii Reglementelor

Internationale a instaurat un nivel minimal de fonduri proprii ale bancii
in functie de angajamentele sale bilantiere si extrabilantiere. Concret,
norma Cooke sau indicele de solvabilitate se determina ca raport intre
fondurile proprii si active ponderate si trebuie sa inregistreze o valoare
de minim 8 %. Aceasta valoare valoare de 8 % a rezultat din practica
usuala si din dorinta de a crea un conses privind relatiile de negociere a
sa. Nu se poate afirma ca o valoare mai mare sau mai mica, de exemplu
9 % sau 7%, este mai obiectiva decat valoarea stabilita.
Norma Cooke a devenit obligatorie pentru toate bancile cu
activitate internationala (in mod concret trebuie ca activitatile
internationale sa reprezinte mai mult de 33 % din bilant) si pentru restul
bancilor, daca ea este impusa de autoritatile monetare nationale. Bancile
care sunt obligate sa respecte aceasta norma si nu o respecta nu pot
repartiza dividende.
In Uniunea Europeana functioneaza din 18 decembrie 1989 o
norma asemanatoare cu norma Cooke numita ratia de solvabilitate.
Aceasta este inspirata din norma Cooke, existand o foarte mare
asemenara intre acestea, dar fara a fi insa identice. Nivelul sau minim
este stabilit tot la 8 %.

29
 Gestiunea fondurilor proprii bancare urmareste optimizarea
acestora in functie de incadrarea in cerintele normelor prudentiale
bancare pe de-o parte, dar si strategia de dezvoltare a bancii cu privire la
volumul activitatii, rentabilitate si la remunerarea actionarilor.
Atunci cand banca atinge plafoanele impuse de normele
prudentiale, are de ales intre doua variante: renuntarea la orice dezvoltare
suplimentara sau, in al doilea caz, majorarea fondurilor proprii. Ar exista
si o a treia varianta ce implica o restructurare a activului, astfel incat
elemente mai riscante, cu pondere mare in calculul indicelui de
solvabilitate, sa fie transformate in elemente de activ cu risc mai mic, ce
beneficiaza de o pondrare favorabila.

In conditiile in care banca beneficiaza de conditii favorabile de

dezvoltare, ea nu va renunta la aceasta oportunitate pentru a mentine
incadrarea in normele prudentiale, ci va incerca sa realizeze o crestere a
fondurilor sale proprii. In acest scop ea poate apela la una sau mai multe
din urmatoarele proceduri:

1. emisiune de actiuni contra numerar – aceasta reprezinta calea normala

de urmat atunci cand banca doreste o crestere a capitalului sau. In
practica, aceasta reprezinta insa, cea din urma solutie la care se
apeleaza.

2. majorarea de capital prin aport in natura – desi nu implica un aport in

numerar, acesta solutie preia toate caracteristicile operatiunii
precedente.

3. strategia de distributie – prin autofinantare, banca isi poate alimenta

fondurile proprii prin majorarea anumitor elemenete de capital propriu
sau suplimentar. Tinand cont de faptul ca o astfel de solutie apasa
asupra gradului de remunerare a actionariatului, este foarte posbil ca
acesta sa nu agreeze o astfel de solutie, chiar daca pe termen lung ar
30
 avea de castigat mai mult. Pentru a mentine o rata de remunerare
satisfacatoare si in acelasi timp sa se alimenteze fondurile proprii prin

4. autofinantare prin constituirea unor fonduri – la repartizarea

rezultatelor se poate avea in vedere o mai intensa alimentare a unor
fonduri, cum este cazul rezervei generale pentru riscuri.

5. generarea de plus-valori interne – o banca poate sa-si imbunatateasca

situatia fondurilor proprii realizand plus-valori, in special din
reevaloarea patrimoniului imobiliar sau a altor elemente de bilant care
sunt inregistrate la valori de piata.

6. participatii incrucisate – o astfel de operatiune se realizeaza printr-un

plasament al bancii in actiuni ale unei alte societati si o operatiune
reciproca, prin care banca isi majoreaza capitalul printr-o emisiune de
actiuni, actiuni ce ajung in proprietatea celeilalte societati

31
 MARKETING BANCAR

Marketingul bancar poate fi definit ca totalitatea actiunilor

intreprinse de banci pentru a satisface nevoile clientelei lor. El urmareste
aceleasi obiective ca si marketingul industrial sau comercial, insa pentru
atingerea acestora foloseste metode specifice adaptate produselor si
clientelei sale. Chiar daca vorbim de produse bancare, in cazul
marketingului bancar avem de-a face cu un marketing de servicii. Prin
natura lor serviciile impun o anumita abordare a comercializarii.
Principalele caracteristici ale serviciilor sunt prezentate in continuare si
ele raman valabile si in cazul serviciilor bancare.

32
 In functie de tipul bancii, de dimensiunile sale si organizarea sa
interna marketingul poate fi introdus in societatile bancare sub doua
forme:

1. prin crearea unei directii de marketing , care sa se adauge la

organigrama deja existenta. Astfel directia de marketing este usor
integrata in ansamblul bancii si este direct subordonata unui nivel
ierarhic de varf. Aceasta solutie are avantajul de a concentra toate
functiile marketingului la un loc pentru o abordare unitara si coerenta.
De asemenea, ea nu perturbeaza prea mult organizarea interna a
bancii.
In aceasta forma, marketingul bancar concentrat intr-o directie,
trebuie sa atinga urmatoarele laturi ale activitatii, laturi ce se pot
constituii in compartimente ale directiei de marketing:
 cercetare fundamentala si studii de marketing – aceasta studiaza
clientela, nevoile sale si pune la punct noi produse
 gestiunea produselor si retelelor – urmareste produsele existente si
modeleaza reteaua de comercializare dupa asteptarile clientelei
 activitatea promotionala – face cunoscute produsele bancare si le
promoveaza imaginea. Se bazeaza foarte mult pe publicitate.
 animarea personalului – vizeaza in primul rand formarea
personalului pentru promovarea produselor bancare
 controlul financiar – acesta urmareste costurile si rezultatele
actiunilor intreprinse. De mentionat ca este vorba de controlul
financiar al directiei si nu al intregii banci.

2. prin integrarea functiilor de marketing in toate compartimentele bancii

si la toate nivelurile. O astfel de abordare functionala are avantajul dea
promova marketingul in toate activitatile bancare si de a-l adapta la
specificul fiecarei directii sau fiecarui compartiment. Principalul
dezavantaj consta in disiparea actiunilor de marketig si in lipsa sa de

33
 viguare in cazul in care se urmareste o promovare in forta a unor
produse sau actiuni.

Politicile de marketing

Politicile de marketing se structureaza pe patru mari repere:

produsul, pretul, comunicarea si comercializarea. Fiecare dintre acestea
are propriile obiective, strategii si mijloace de atingere a obiectivelor.
Totusi nu trebuie privite separat ci in ansamblu pentru a putea permite o
combinare optima in cadrul unui mix de marketing

Politica de produs

Politica de produs vizeaza stabilirea si mentinerea la

comercializare a acelor produse care corespund cat mai bine cerintelor
pietei si exigentelor de rentabilitate ale bancii. Se spune ca politica de
produs este cea mai importanta politica a mix-ului de marketing. Daca
produsul nu este bun, este aproape imposibil ca marketingul sa reuseasca
prin celelalte politici. Politica de produs are doua obiective: crearea de
noi produse si mentinerea produselor existante.
1. crearea de produse noi – aparitia unui produs nou este determinata
prin manifestarea unor presiuni externe, atunci cand cerintele
clientelei nu pot fi satisfacute de catre produsele existente sau prin
initiativa bancii atunci cand doreste sa atraga un nou segment de
clientela.
Un nou produs trebuie in primul rand sa corespunda uneia sau
mai multor nevoi neacoperite de banca. Aceasta nevoie trebuie bine
identificata pentru a sta la baza conceptiei privind produsul. In
general, nevoile cu care se confrunta clientela bancii, persoane fizice
sau societati comerciale sunt legate de tranzactionare, de lichiditate,
de economisire, de finantare si de consiliere.
34
2. mentinerea produselor existente –

Politica de produs vizeaza urmatoarele patru aspecte:

1. conceperea produsului – Kotler distinge trei niveluri de concepere a
produsului: nivelul central, nivelul formal si nivelul extins. Primul
nivel corespunde utilitatii de baza cautata de client, care il determina
pe acesta sa-si cumpere produsul. Al doilea nivel, cel formal, consta in
atribuirea unor calitati produsului, pentru ca acesta sa poata fi folosit
de client pentru realizarea utilitatii de baza cat mai simplu posibil si la
calitatea dorita. In marketing se vorbeste de calitate optimala si nu
maximala. O supracalitate a produsului atrage dupa sine costuri mai
mari la producator, o scadere de rentabilitate, iar la client o renuntare
la produs, motivata de pretul mult prea mare. Nivelul extins cuprinde
serviciile atasate produsului, servicii care faciliteaza utilizarea,
intelegerea si accesibilitatea acestuia. Aici intra, de exemplu asistenta
dupa vanzare sau manualul de utilizare al produsului. In cazul
bancilor, avand in vedere similitudinea produselor oferite, se pune
accent pe acest nivel pentru a multumi si fideliza clientela prin
consilierea asociata produsului

2. dezvoltarea produsului – la baza dezvoltarii produsului se afla

capacitatea de inovatie a firmei. Aceasta asigura cresterea pe termen
lung si supravietuirea intr-un mediu concurential. Bancile care renunta
la inoirea gamei de produse oferite isi reduc sensibil competitivitatea.
Aici apare totusi o dilema. Un produs nou inseamna resurse
consumate pentru conceperea si comercializarea sa. Daca produsul se
dovedeste a fi un esec, se manifesta un risc de dezvoltare de produs.
In medie intre 70 si 90 % dintre proiectele de inovatie sunt abandonate
inainte de comercializare sau esueaza pe piata.

3. ciclul de viata al produsului – de la introducerea produsului pe piata si

pana la eliminarea sa strategia de marketing se schimba de mai multe

35
 ori. Astfel avem urmatoarele situatii asociate celor cinci faze ale
ciclului de viata al produsului:
a. lansarea – in aceasta faza rezistenta pietei este mare. Se consuma
multe resurse si se obtin venituri mici.
b. cresterea – in aceasta faza produsul devine cunoscut si este
acceptat de piata. Investitiile incep sa se amortizeze si cifra de
afaceri creste. Poate fi atins pragul de rentabiliate
c. maturitatea – in aceasta faza cifra de afaceri este mare insa
cresterea ei se diminuaeaza. Strategia de marketing urmareste
atragerea de noi clienti, adaptand produsul daca este nevoie.
d. saturatia – in aceasta faza piata este foarte bine acoperita,
concurenta creste si numai diminuand preturile mai poate fi
comercializat produsul
e. regresia – cifra de afaceri scade iar strategiile de marketing nu
mai au efect pe piata. Apar produse noi bazate pe tehnologii mai
perfomante. Produsul poate fi mentinut pe piata pana cand
veniturile nu mai acopera costurile.

4. elaborarea gamei de produse – intr-o strategie de marketing

performanta produsele nu sunt izolate intre ele ci pot fi combinate
pentru a fi vandute aceluiasi client. Este bine sa se realizeze game de
produse pentru a exploata la maxim potentialul de cumparare al
clientului.

Politica de pret

Politica de pret cuprinde toate masurile si deciziile in materie de

vanzari, destinate a determina si a impune pretul produselor pentru
promovarea interselor firmei. In cazul bancilor politica de pret cuprinde
anumite particularitati determinate de faptul ca acestea nu utilizeaza un
singur pret pentru acelasi produs. De exemplu, un credit poate fi acordate
la mai multe rate ale dobanzii in functie de riscul generat de client. In
36
plus, cheltuielile fixe in banca au o pondere mare in costuri, ceea ce face
dificila determinareacestora si stabilirea unui pret minim. In general,
stabilirea unui pret de catre banca se face pornind de la conditiile pietei.

Atunci cand fixeaza preturile bancile trebuie sa tina cont de

urmatorii factori de influenta:

1. costurile –
2. clientii –
3. concurenta –
4. structura de oligopol a pietei
5. cadrul legislativ
6. conventiile –
Pentru a fixa preturile bancile pot aplica mai multe metode ce
tin cont de costuri, clienti si concurenta. Astfel se intalnesc urmatoarele
metode de fixare a pretului:

1. fixarea pretului plecand de la costuri –

2. fixarea pretului plecand de la clientela –
3. fixarea pretului plecand de la concurenta –

Strategiile de pret ale bancii tin cont de obiectivele politici de

marketing si chiar mai mult de obiectivele generale ale bancii. In functie
de aceste obiective, banca alege una dintre urmatoarele strategii de pret:

1. cresterea castigului prin cresterea partii de piata – in aceasta situatia

banca practica preturi mici, mai reduse decat concurenta, pentru a-si
creste vanzarile si a detine o parte cat mai mare de piata. In acest caz
ea trebuie sa-si cunoasca foarte bine limitele inferioare posibile ale
preturilor. O astfel de strategie este posibila atunci cand banca dispune
de o structura a costurilor mai favorabila decat cea a concurentilor.
2. cresterea castigului prin cresterea pretului – banca isi fixeaza preturile
la limita lor superioara data de concurenta pe piata. Aceasta strategie
37
 se poate aplica cu succes in cazul produselor noi sau atunci cand
banca se bazeaza pe o clientela fidela.
3. strategia neutra – aceasta strategie foloseste preturi medii care tin cont
de concurenta de pe piata. De regula este folosita atinci cand banca se
teme de o reactie a concurentei sau cand nu cunoaste bine propriile
costuri. Ea incearca sa se impuna prin calitatea produselor sale.

Politica de comercializare

De regula, bancile sunt mult mai interesate de conceperea unor

noi produse bancare decat de politicile de comunicare si vanzare a
acestora. Au fost perioade in care politica de vanzare a bancilor se
rezuma la deschiderea de noi puncte de vanzare.
In stabilirea unei politici de vanzare trebuie identificata in
primul rand piata careia I se adreseaza. Aceasta poate fi o piata de masa
sau o piata individuala. Piata de masa cere produse simple si
standardizte, o descentralizare geografica a ofertei si investitii publicitare
importante. Piata individuala este alcatuita din cereri putin numeroase
dar de volum mare, care sa justifice un tratament personalizat si o oferta
de servicii si o consiliere pe masura.
O buna perioada politica de vanzare a bancilor s-a bazat pe
cresterea retelei teritorale. O sucursala, filiala sau agentie in plus
insemna mai multi clienti atrasi, adica mai multe conturi deschise la
banca. In timp, aceasta politica s-a dovedit a fi depasita si chiar
neproductiva. Mai multe subunitati a insemnat mai multe conturi
gestionate de un personal mai numeros. O astfel de vanzare fortata a dus
la cresterea conturilor inactive cu implicatii directe asupra rentabilitatii
bancii. A trebuit sa vina o perioada de puternica restructurare a retelei, cu
inchidere de subunitati si reducere a numarului de salariati, pentru ca
bancile sa-si redreseze performantele.

38
 Politica de comercializare a bancii se poate realiza pe
urmatoarele cai:
1. vanzarea prin reteaua teritoriala de subunitati – aceasta se bazeaza pe
deschiderea in teritoriu de sucursale, filiale si agentii. Are avantajul de
a veni in intampinarea clientului si de a stabili relatii locale durabile
cu acesta. De asemenea, o astfel de prezenta fizica a bancii in teritoriu
creaza incredere in banca si este un vector de imagine. Principalul
dezavantaj este legat de costurile mari de implantare in teritoriu.

2. vanzarea prin bancomate – acestea sunt situate in interiorul sau

exteriorul bancilor si ofera posibilitatea realizarii unor operatiuni 24
de ore din 24. Astfel ele creaza o independenta fata de programul de
functionare al sucursalelor si duc la reducerea cheltuielilor bancare, in
special cele legate de personal.

3. vanzare prin banca la domiciliu sau home banking – aceasta

presupune posibilitatea de a accesa banca de la domiciliul sau sediul
clientului. Astfel clientul are senzatia unei individualizari a relatiei
sale cu banca si apare o crestere a fidelitatii sale pentru aceasta relatie.

4. vanzarea ambulanta – in cadrul acestei forme de vanzare, consilieri

bancari se deplaseaza la domiciliul clientului lor pentru a discuta
despre posibilitatile de plasare a averii lor sau despre posibilitati de
finantare. O astfel de relatie duce la apropierea clientelei si rezolva
unele probleme de acoperire teritoriala a retelei. De asemenea, printr-
o actiune ofensiva se pot cucerii noi parti de piata.

5. vanzare prin marketing direct – in acest caz se alege un public tinta

care poate fi abordat in cadrul unor intalniri special organizate de
banca la sediul sau in alta parte. De exemplu se poate trata cu
personalul unei intreprinderi despre posibilitatea de a primi salariul pe
baza unei carti bancare, oferind si conditii particulare de grup. O alta
posibilitate este aceea de a oferii servicii prin posta (mailing) sau prin
39
 telefon. De asemenea, banca prin catalog se adreseaza clientelei
oferind produse standardizate pentru nevoi de masa.

Politica de comunicare

Politica de comunicare a bancii se bazeaza pe patru instumente:

1. publicitatea
2. relatiile publice
3. promovarea vanzarilor
4. vanzarea personalizata

1. publicitatea – cuprinde toate formele de comunicare impersonala

destinate unuor segmente mari de piata. Obiectivul sau este de a
influenta comportamentul consumatorilor difuzand informatii despre
produse si despre banca. Ea pozitioneaza un produs sau o banca in
perceptia consumatorilor astfel incat oferta sa sa fie preferata celei a
concurentei.

2. relatiile publice – sunt destinate a imbunatatii toate relatiile dintre

banca si grupuri cu care ea interactioneaza. O buna perioada aceste
relatii erau percepute ca o metoda de a masca erorile de management
ale firmei. Atat timp cat firma merge, menegerii nu se oboseau sa
dialogheze. In momentul in care aveau probleme ei deveneau mai
comunicativi incercand sa explice situatia de o maniera favorabial lor.

3. promovarea vanzarilor – cuprinde o serie de masuri pe termen scurt ce

au ca scop cresterea vanzarilor pentru anumite produse. Spre
deosebire de publicitate care furnizeaza argumente pentru cumpararea
unui produs, promovarea incurajeaza cumpararea prin diferite
avantaje materiale

40
4. vanzarea personalizata – se realizeaza prin comunicarea informatiilor
direct la locul de vanzare. Are avantajul unei comunicari flexibile si
indiviualizata in functie de client, dar prezinta costuri ridicate.
Principala functie a vanzarii personalizate este incheierea de afaceri.
Pe langa aceasta ea mai poate obtine informatii despre client sau
transmite informatii despre banca si produsele sale.

41