[Document title]

Senzaţiile

1. Definiţie

Senzaţia este procesul prin care primim, transformăm și procesăm stimuli care au efect
asupra organelor noastre senzoriale sub forma unor impulsuri neuronale sau semnale pe care
creierul le folosește pentru a crea experiențe de viziune, auz, gust, miros, atingere și așa mai
departe. Fiecare dintre organele noastre senzoriale conține celule specializate, numite receptori
senzoriali, care detectează stimuli din lumea exterioară, cum ar fi lumina, sunetul și mirosurile, și
le transformă în modele de impulsuri neuronale pe care creierul le folosește pentru a crea senzații
de viziune, auz și aşa mai departe. Ne putem gândi la creier ca la o ,,mașină de codificare” care
procesează aceste semnale în diferitele senzații pe care le experimentăm (Max-Planck-
Gesellschaft, 2011, apud. Nevid, 2017, p. 88).

Senzația este detectarea stimulilor fizici și transmiterea informațiilor respective la creier.

Stimulările fizice pot fi undele luminoase sau sonore, moleculele alimentelor, mirosul sau
schimbările de temperatură și presiune. Sensația este experiența de bază a acelor stimuli. Nu
implică interpretarea a ceea ce trăim (Gazzaniga, 2016, p. 174).

1.1. Psihofizica

Receptorii senzoriali se găsesc pe tot corpul, în organe precum ochii, urechile, nasul și
gura și în locuri mai puțin evidente, cum ar fi articulațiile și mușchii corpului și întregul aspect al
pielii.

Explorarea senzaţiei ca şi proces își are rădăcinile în psihofizică, studiul modului în care sursele
fizice de stimulare - lumină, sunet, mirosuri și așa mai departe - se referă la experiența noastră cu
privire la acești stimuli sub formă de senzații. Psihofizica a început cu lucrarea omului de știință
german Gustav Theodor Fechner din secolul al nouăsprezecelea. Deși Wilhelm Wundt este
creditat cu înființarea primului laborator psihologic în 1879, unii istorici consideră că publicarea
,,Elementelor de psihofizică” a lui Fechner în 1860 a semnalat începutul abordării științifice a
psihologiei (Nevid, 2017, p. 88).

1
 [Document title]

2. Procesarea: de la achiziție la anatomie

Fiecare sistem începe cu un fel de structură anatomică pentru colectarea, filtrarea și

amplificarea informațiilor din mediul înconjurător. De exemplu, urechea exterioară, canalul
urechii și urechea interioară concentrează și amplifică sunetul. În viziune, mușchii ochiului
îndreaptă privirea, dimensiunea pupilei este reglată pentru a filtra cantitatea de lumină, iar
corneea și lentila reflectă lumina pentru a o focaliza pe retină. Fiecare sistem are celule de
receptor specializate care transduc stimulii de mediu, cum ar fi undele sonore sau undele
luminoase sau substanțele chimice, în semnale neuronale. Semnalele neurale sunt transmise de-a
lungul căilor lor nervoase senzoriale specifice: semnalele olfactive prin nervul olfactiv (primul
nerv cranial); semnale vizuale prin intermediul nervului optic (al doilea nerv cranial); semnalele
auditive prin nervul cohlear (numit și nervul auditiv, care se alătură cu nervul vestibular pentru a
forma al optulea nerv cranial); gustul prin nervii faciali și glosorafingial (al șaptelea și al nouălea
nerv cranial); senzația facială prin nervul trigeminal (nervul cranial); și senzația pentru restul
corpului prin intermediul nervilor senzoriali care se sinapsează în rădăcinile dorsale ale măduvei
spinării.

Nervii senzoriali de la corpul organismului călătoresc prin măduva spinării și intră în creier prin
măduva spinării, unde intră și nervii glosofaringian și vestibulocochlear. Nervul facial intră în
creier la joncțiunea pontomedulară. Nervul trigeminal intră la nivelul punţilor. Acești nervi se
termină în diferite părți ale talamusului. Nervul optic se deplasează de la priza de ochi la
chiasmul optic, unde fibrele din câmpurile vizuale nazale traversează partea opusă a creierului și
cele mai multe (nu toate) fibre noi combinate se termină în talamus. Din talamus, legăturile
neuronale de la fiecare dintre aceste căi se deplasează mai întâi la ceea ce se numește cortex
senzorial primar și apoi la cortexul senzorial secundar. Nervul optic este cel mai scurt nerv şi
urmează un curs diferit. Se termină în bulbul olfactiv, iar axonii se extind direct de aici spre
cortexul olfactiv primar și secundar, fără a trece prin trunchiul cerebral sau talamus.

În cadrul simțurilor, celulele receptorilor împărtășesc câteva proprietăți generale. Celulele

receptorilor sunt limitate în intervalul de stimuli la care răspund și, ca parte a acestei limitări,
capacitatea lor de a transmite informații are doar un anumit grad de precizie. Celulele
receptorilor nu devin active până când stimulul nu depășește un nivel minim de intensitate. Ele
nu sunt entități fixe, ci mai degrabă se adaptează ca schimbări de mediu.

2
 [Document title]

Fiecare modalitate senzorială răspunde la o gamă limitată de stimuli. Impresia majorității

oamenilor este că viziunea asupra culorii umane este nelimitată. Cu toate acestea, există multe
culori sau părți ale spectrului electromagnetic, pe care nu le putem vedea. Viziunea noastră este
limitată la o regiune mică a acestui spectru, lungimi de undă de lumină cuprinse între 400 și 700
nanometri (nm). Celulele individuale ale receptorilor răspund doar la o porțiune din acest
interval. Acest interval nu este același pentru toate speciile. De exemplu, păsările și insectele au
receptori care sunt sensibili la lungimi de undă mai scurte și astfel pot vedea lumina ultravioletă.
Unele specii de păsări prezintă, de fapt, dicromatism sexual (masculii și femelele au o coloratură
diferită) care nu este vizibilă pentru oameni. Se constată diferențe similare în intervalul audiției.
Ne amintim acest lucru când folosim un fluier pentru câini (inventat de Francis Galton, vărul lui
Charles Darwin). Avem imediat atenția câinelui, însă noi nu putem auzi sunetul înalt. Câinii au
posibilitatea de a auzi un număr de valori de sunet de până la 60 kilohertzi (kHz), dar auzim
numai sunete sub aproximativ 20 kHz. Deși un câine are o viziune mai bună pe timp de noapte
decât omul, noi vedem mai multe culori. Câinii nu pot vedea spectrul roșu-verde. Deoarece
celulele receptorilor pot fi limitate, răspundem la o gamă largă de intensități de stimulare.
Valoarea pragului senzorial este stimulul minim care va activa o percepție (Gazzaniga, Ivry şi
Mangun, 2016, p. 164-167).

3. Adaptarea

Prin procesul de adaptare senzorială, sistemele senzoriale devin mai puțin sensibile la
stimulii constanți sau care rămân neschimbaţi. Când purtați un ceas de mână nou sau un inel,
puteți conştientiza la început senzația de presiune asupra pielii, dar după un timp nu mai
observaţi asta. Putem fi recunoscători pentru adaptarea senzorială când, după câteva minute de
expunere, apa într-un lac montan clar pare mai caldă sau mirosurile dintr-o cameră devin mai
puțin observabile. Totuși, adaptarea senzorială nu se poate întâmpla atunci când suntem expuși în
mod repetat la anumiți stimuli puternici, cum ar fi sunetul tare a unei alarme auto. În astfel de
cazuri, sistemele noastre senzoriale nu arată nicio schimbare în sensibilitatea stimulului (Nevid,
2017, p. 90).

Adaptarea se referă la modul în care sistemele senzoriale rămân bine reglate. Este
ajustarea sensibilității sistemului senzorial la mediul actual și la schimbările importante din
mediul înconjurător. Veţi vedea mai târziu că percepția se referă în principal la schimbări ale

3
 [Document title]

senzației. Acest lucru face ca simţul de supraviețuire să fie bun. Adaptarea se întâmplă rapid în
sistemul olfactiv. Miroși pâinea proaspătă când intri în brutărie, dar parfumul pare să se evapore
repede. Sistemul auditiv se adaptează și mai repede. Când rotim pentru dată cheia pentru a porni
o mașină, undele sonore din motor au lovit urechile noastre, activând neuronii senzoriali. Dar
această activitate se oprește în curând, chiar dacă stimulul continuă în timp ce conducem de-a
lungul autostrăzii. Unii neuroni continuă să se declanșeze, atâta timp cât stimulul continuă, dar
ritmul lor de ardere încetinește: cu cât stimulentul continuă, cu atât mai puține sunt potențialele
de acțiune. Zgomotul computerului ramâne în fundal și ne-am ,,adaptat” la el.

Sistemul de adaptare vizuală apare și pentru modificarea intensității luminii în mediul

înconjurător. Ne deplasăm în mod frecvent între zone cu intensități diferite de lumină, de
exemplu, când umblam dintr-o zonă umbrită în lumina puternică a soarelui. Este nevoie de ceva
timp pentru ca ochii să se reseteze la condițiile de lumină ambientală, mai ales când trec de la
lumină puternică la întuneric. Când te duci pentru prima dată la camping cu persoane
experimentate, unul dintre primele lucruri pe care ţi-l vor spune este să nu întrepţi lanterna direct
în ochii cuiva. Ar fi nevoie de aproximativ 20-30 de minute ca acea persoană să-și recapete
,,viziunea de noapte”, adică să-și recâștige sensibilitatea la nivelul scăzut al luminii ambientale
după ce a fost expusă la lumina puternică.

Sistemele noastre senzoriale sunt adaptate pentru a răspunde diferitelor surse de informație din
mediul înconjurător. Lumina activează receptorii din retină, undele de presiune produc
modificări mecanice și electrice în timpan, iar moleculele de miros sunt absorbite de receptorii
din nas. Cât de bunei suntem în a distinge între stimuli într-o modalitate senzorială sau ceea ce
noi numim acuitate depinde de câțiva factori. Una este pur și simplu proiectarea sistemului de
colectare a stimulilor. Câinii pot ajusta poziția celor două urechi în mod independent pentru a
capta mai bine undele sonore. Acest design contribuie la capacitatea lor de a auzi sunete care
sunt de până la patru ori mai departe decât oamenii sunt capabili să audă. Un alt factor este
numărul și distribuția receptorilor. De exemplu, pentru atingere, avem mult mai mulți receptori
pe degete decât pe spate; astfel, putem distinge stimulii mai bine cu degetele noastre. Acuitatea
noastră vizuală este mai bună decât cea a majorității animalelor, dar nu mai bună decât a unui
vultur. Acuitatea noastră este cea mai bună în centrul câmpului nostru vizual, deoarece regiunea

4
 [Document title]

centrală a retinei, foveea, este împachetată cu fotoreceptori. Cu cât ne îndepărtăm de fovee, cu

atât mai puțini receptori. Același lucru este valabil pentru vultur, dar el are două fovei.

În general, dacă un sistem senzorial dedică mai mulți receptori anumitor tipuri de informații (de
exemplu, ca și în receptorii senzoriali ai mâinilor), există o creștere corespunzătoare a
reprezentării corticale a acestor informații. Această constatare este interesantă, deoarece multe
creaturi realizează o percepție extraordinară fără cortex. Deci, ce face cortexul nostru cu toate
informațiile senzoriale? Capacitățile senzoriale extinse la om și la mamifere, în general, probabil
nu sunt pentru o senzație mai bună în sine; mai degrabă ele permit ca aceste informații să susțină
un comportament flexibil, datorită capacității de memorare foarte mari și căilor care leagă aceste
informații de sistemele noastre de acțiune și de atenție.

Stimulul fizic este translatat în activitatea neuronală (de exemplu, semnale electrochimice) de
către receptori și trimis prin regiuni subcorticale și corticale ale creierului pentru a fi prelucrate.
Uneori, un stimul poate produce o conștiință senzorială subiectivă. Când se întâmplă acest lucru,
stimulul nu este singurul factor care contribuie la produsul final. Fiecare nivel de procesare -
inclusiv atenție, memorie și sisteme emoționale contribuie la fel. Chiar și cu toată această
activitate se întâmplă, cea mai mare parte a stimulării senzoriale nu ajunge niciodată la nivelul
conștiinței. Fără îndoială dacă închideți ochii chiar acum, nu veți putea să descrieți tot ceea ce
este în faţa voastră, deși a fost înregistrat pe retină.

Majoritatea oamenilor se gândesc, de obicei, la prelucrarea senzorială ca la lucru într-o singură

direcție; adică informațiile se deplasează de la organele senzorilor la creier. Activitatea neuronală
este totuși o stradă cu două sensuri. La toate nivelurile căilor senzoriale, conexiunile neuronale
merg în ambele direcții. Aceasta este o caracteristică deosebit de pronunțată la interfața dintre
subcortex și cortex. Semnalele senzoriale de la sistemele vizuale, auditive, somatosenzoriale și
gustative toate iau contact cu sinapsele din talamus înainte de a se proiecta pe anumite regiuni ale
cortexului. Calea vizuală trece prin nucleul genicular lateral (NGL) al talamusului, sistemul
auditiv prin nucleul genicular medial (NGM), calea somatică prin complexul nuclear ventricular
posterior și calea gustativă prin nucleul posterior-median ventral. Doar exact ce se întâmplă în
talamus este neclar. Se pare că este mai mult decât o stație de releu. Nu numai că există proiecții
de la aceste nuclee până la cortex, dar nucleele talamice sunt interconectate, oferind o
oportunitate de integrare multisenzorală. De asemenea, talamusul primește conexiuni

5
 [Document title]

descendente sau de reacție, de la regiuni senzoriale primare ale cortexului, precum și alte zone
ale cortexului, cum ar fi lobul frontal. Aceste conexiuni par să furnizeze o cale pentru cortexul de
a controla, într-o oarecare măsură, fluxul de informații din sistemele senzoriale (Gazzaniga, Ivry
şi Mangun, 2016, p. 164).

4. Analiza senzorilor

Ceea ce experimentăm este de asemenea influențat de analiza senzorială. Pe măsură ce

procesează informații, simțurile împart lumea în caracteristici perceptuale importante sau modele
de stimulare de bază. Sistemul vizual, de exemplu, are un set de detectoare de trăsături care sunt
legate de stimuli foarte specifici, cum ar fi linii, forme, margini, pete, culori și alte modele
(Hubel & Wiesel, 2005, apud. Coon şi Mitterer, 2013, p. 127).

Sensibilitatea noastră față de trăsăturile perceptuale este o caracteristică înnăscută a sistemului

nervos. Ca și alte capacități înnăscute, această sensibilitate este de asemenea influențată de
experiențele timpurii. De exemplu, Colin Blakemore și Graham Cooper de la Universitatea
Cambridge au crescut pisoi într-o încăpere ce avea doar dungi verticale pe pereți. Un alt set de
pisoi vedea doar dungi orizontale. Când s-au întors în medii normale, pisicile ,,orizontale" ar
putea sări într-un scaun, dar când au mers pe podea, s-au lovit de picioarele scaunelor. Pe de altă
parte, pisicile ,,verticale” au evitat cu ușurință picioarele scaunului, dar au ratat atunci când au
încercat să sară pe suprafețe orizontale. Pisicile crescute cu dungi verticale au fost ,,orbe" la
liniile orizontale, iar pisicile ,,orizontale” au acționat ca și cum liniile verticale ar fi invizibile
(Blakemore & Cooper, 1970, apud. Coon şi Mitterer, 2013, p. 127).

5. Codarea senzorilor

Pe măsură ce selectează și analizează informațiile, sistemele senzoriale o codifică.

Codificarea senzorială se referă la transformarea unor caracteristici importante ale lumii în
mesaje neuronale înțelese de creier (Hubel & Wiesel, 2005, apud. Coon şi Mitterer, 2013, p.
127). De exemplu, nu orice diferență între doi stimuli poate fi codificată; în schimb, diferența
trebuie să fie suficient de mare. Psihofizica implică, de asemenea, studiul pragurilor de diferență.
Aici ne întrebăm: ,,Cât de diferiţi trebuie să fie doi stimuli înainte ca diferența să devină vizibilă
și, prin urmare, codabilă?” De exemplu, dacă ați pune zahar în plus în cafea, ați observa

6
 [Document title]

diferența? Cât de mult ar fi nevoie? Câteva granule? O jumătate de lingură? O lingură? (Coon şi
Mitterer, 2013, p. 127).

6. Detectarea semnalelor

Cercetătorii care studiază psihofizica descriu sunete, lumini și alți stimuli ca semnale.
Conform teoriei de detecție a semnalelor, pragul pentru detectarea unui semnal depinde nu numai
de proprietățile stimulului însuși, cum ar fi intensitatea acestuia - de exemplu, volumul unui
sunet, dar și de nivelul de stimulare de fundal sau de zgomot, și, important, asupra
caracteristicilor biologice și psihologice ale perceptorului. Sensibilitatea sau gradul de claritate al
sistemelor senzoriale ale unei persoane (de exemplu, acuitatea vederii sau auzului) determină
parțial dacă este detectat un semnal. Starea fizică a organismului joacă un rol. De exemplu,
simțul mirosului este mai amorţit atunci când este frig şi nasul este înfundat. Nivelurile de
oboseală sau vigilență contribuie de asemenea la detectarea semnalelor.

Factorii psihologici, inclusiv nivelurile de atenție și starea de motivare precum foamea, joacă, de
asemenea, roluri importante în detectarea semnalelor. Pe măsură ce umbli pe o stradă întunecată
seara târziu, poți să fii deosebit de atent la cele mai mici sunete, deoarece ele pot semnala
pericolul. Este posibil să nu observați aceleași sunete pe măsură ce mergeți pe aceeași stradă în
lumină naturală. Dacă nu ați mâncat pentru un timp, este posibil să observați mai mult aromele
de alimente care se consumă dintr-o bucătărie din apropiere decât dacă tocmai ați consumat o
masă consistentă (Nevid, 2017, p. 90).

7. Transducţia

Sistemele noastre senzoriale transformă o formă de energie în alta. Văzul procesează

energia luminii. Auzul procesează undele sonore. Toate simțurile noastre: primesc stimulare
senzorială, adesea utilizând celule de receptare specializate, transformă acea stimulare în
impulsuri neurale, transmit informațiile neuronale creierului nostru. Procesul de transformare a
unei forme de energie în alta pe care creierul nostru o poate folosi se numește transducție.

În ciuda varietății simțurilor noastre, toate depind de procesul de transducție, care apare atunci
când mulți senzori din organism transformă semnalele fizice din mediul în semnale neuronale
codificate trimise către sistemul nervos central (Gilbert, Schacter, şi Wegner, 2010).

7
 [Document title]

Domeniul psihofizicii studiază relațiile dintre energia fizică pe care o putem detecta și efectele
sale asupra experiențelor noastre psihologice. Primul pas în senzație este transformarea energiilor
sau substanțelor externe într-o ,,limbă" înțeleasă de sistemul nervos.

Transducția este procesul prin care sistemul nervos transformă un stimul extern, cum ar fi lumina
sau sunetul, în semnale electrice în interiorul neuronilor. Un tip specific de receptor sens sau
celulă specializată transduce un stimul specific. Celulele specializate din spatele ochiului
transmit lumină, celulele într-un organ în formă de spirală în ureche transmit sunetul, decodifică
capcane atașate la axonii înglobați în straturile adânci ale pielii transduc presiunea, celulele
receptorului înveliș în interior din nas transmiteau odorantele din aer, iar mugurii de gust
transmit chimicalele care conțin aromă.

Pentru toate simțurile noastre, activarea este mai mare atunci când detectăm mai întâi un stimul.
După aceea, răspunsul nostru scade puterea, un proces numit adaptare senzorială. Ce se întâmplă
când stăm pe un scaun? După câteva secunde, nu-l mai observăm, cu excepția cazului în care
este un loc extrem de tare sau, mai rău, are un semn de relief pe el. Adaptarea are loc la nivelul
receptorului simţului. Acest receptor reacționează puternic la început și apoi tamponează nivelul
său de reacție pentru conservarea energiei și a resurselor atenționale. Dacă nu ne-am angaja în
adaptarea senzorială, vom participa la tot ce ne înconjoară, tot timpul (Lilienfeld, Lynn, Namy şi
Woolf, 2015, p. 157).

8. Praguri senzoriale
8.1. Praguri absolute

Pentru anumite tipuri de stimuli suntem extrem de sensibili. Stând pe un munte într-o
noapte extrem de întunecată și clară, majoritatea dintre noi ar putea vedea o flacără de lumânare
deasupra unui alt munte, aflat la 48 de km depărtare. Putem să simţim o aripă a unei albine care
ne căde pe obraz. Am putea mirosi o singură picătură de parfum într-un apartament cu trei
camere (Galanter, 1962, apud. Myers, TheWall, 2015). Cercetătorul și filozoful german Gustav
Fechner (1801-1887) a studiat conștientizarea acestor stimuli slabi și le-a numit pragurile noastre
absolute - stimularea minimă necesară pentru a detecta o lumină, un sunet, o presiune, un gust
sau un miros particular 50% din timp. Pentru a testa pragul absolut pentru sunete, un specialist în
audiere ar expune fiecare ureche la diferite niveluri de sunet. Pentru fiecare ton, testul ar defini

8
 [Document title]

unde jumătate din timpul în care puteai detecta sunetul și jumătate din timpul pe care nu l-ai
putut. Acest 50-50 de puncte ar defini pragul absolut.

Detectarea unui stimul slab sau a unui semnal (cum ar fi un ton de testare a auzului) depinde nu
numai de puterea sa, ci și de starea noastră psihologică - experiența, așteptările, motivația și
vigilența noastră. Teoria detectării semnalului poate prezice când vom detecta semnale slabe
(măsurate ca raportul nostru de ,,hit-uri” la ,,alarme false”). Oamenii solitari şi anxiosi la
întâlnirile romantice tind să reacționeze cu un prag scăzut și, prin urmare, pot fi neselectivi în
atingerea unor potenţiali parteneri (McClure et al., 2010, apud. Myers, DeWall, 2015).
Teoreticienii de detecție a semnalelor încearcă să înțeleagă de ce oamenii răspund diferit la
aceiași stimuli și de ce reacțiile aceleiași persoane variază în funcție de schimbarea
circumstanțelor.

8.2. Pragul diferenţial şi Legea Weber

Pragul diferenţial (sau diferența abia vizibilă) este diferența minimă pe care o persoană o
poate detecta între oricare doi stimuli jumătate din timp. Acest prag de diferență crește odată cu
dimensiunea stimulului. Dacă ascultăm muzica noastră la 40 de decibeli, s-ar putea detecta un
plus de 5 decibeli. Dar dacă vom mări volumul la 110 decibeli, probabil că nu vom detecta o
schimbare de 5 decibeli. La sfârșitul anilor 1800, Ernst Weber a remarcat ceva atât de simplu și
atât de larg aplicabil încât încă îl mai numim Legea Weber. Această lege afirmă că pentru ca o
persoană obișnuită să perceapă o diferență, doi stimuli trebuie să difere printr-un procent
constant minim (nu o sumă constantă). Proporția exactă variază în funcție de stimul. Două
lumini, de exemplu, trebuie să difere în intensitate cu 8%. Două obiecte trebuie să aibă o greutate
diferită cu 2 procente. Și două tonuri trebuie să difere în frecvență cu doar 0,3% (Teghtsoonian,
1971, apud. Myers, DeWall, 2015).

9. Simţurile şi căile neuronale

Simțurile noastre sunt sistemele noastre de intrare (,,input systems”). Cu ajutorul acestora
dobândim date despre lumea din jurul nostru, care constituie cele mai imediate mijloace (deși,
după cum vom vedea, nu singurele mijloace) prin care determinăm caracterul mediului în care
existăm și în care ne comportăm (Nolen-Hoeksema, Fredrickson, Roftus şi Wagenaar, 2009).

9.1. Auzul

9
 [Document title]

Acesta este modul în care funcționează auzul: undele sonore care ajung la ureche intră în
canalul auditiv. În interiorul canalului, undele sonore sunt amplificate, asemănător cu ceea ce se
întâmplă atunci când claxonaţi într-un tunel. Valurile se deplasează spre capătul îndepărtat al
canalului, unde au lovit membrana timpanică sau timpanul și o fac să vibreze. Aceste vibrații de
joasă presiune se deplasează apoi prin urechea mijlocie umplute cu aer și afectează trei oase
mici, malleus, incus și stapes, ceea ce face ca o a doua membrană, fereastra ovală, să vibreze. La
celălalt capăt, vârful cohleei, membrana este mai subțire și mai puțin rigidă. Celulele de păr
atașate aici vor răspunde numai la frecvențe joase. Acest aranjament spațial al receptorilor
sunetului este cunoscut ca tonotop, iar aranjamentul celulelor părului de-a lungul canalului
cohlear formează o hartă tonotopică. Astfel, chiar și în această etapă timpurie a sistemului
auditiv, pot fi discutate informații despre sursa sonoră. Celulele de păr acționează ca
mecanoreceptori. Atunci când sunt deflectate de membrană, canalele de ioni mecanic închise se
deschid în celulele părului, permițând fluxului ionic pozitiv de potasiu și calciu să curgă în
celulă. Dacă celula este depolarizată suficient, ea va elibera transmițătorul într-o sinapsă între
baza celulei de păr și un aferentfibre nervoase. În acest fel, un eveniment mecanic, deformările
celulelor părului, este transformat într-un semnal neural.

Sunetele naturale cum ar fi muzica sunt compuse din ecuații complexe. Astfel, un sunet natural
va activa o gamă largă de celule de păr. Deși putem auzi sunete de până la 20.000 hertz (Hz),
sistemul nostru auditiv este cel mai sensibil la sunete în intervalul 1000 - 4000 Hz, o gamă care
transportă o mare parte a informațiilor critice pentru comunicarea umană, cum ar fi vorbirea sau
strigătele un copil infometat. Alte specii au sensibilitate la frecvențe foarte diferite. Elefanții pot
auzi sunete de frecvență foarte joasă, permițându-le să comunice pe distanțe lungi (deoarece

10
 [Document title]

astfel de sunete sunt distorsionate lent de distanțe); șoarecii comunică la frecvențe bine în afara
sistemului nostru auditiv. Aceste diferențe specifice speciilor reflectă presiunile evolutive care au
apărut din capacitățile diferitelor animale de a produce sunete. Aparatul nostru de vorbire a
evoluat pentru a produce schimbări ale frecvențelor sonore în limitele celei mai ridicate
sensibilități.

Sistemul auditiv conține mai multe sinapse între celulele părului și cortex. Nervul cohlear,
denumit și nervul auditiv, proiectează nucleul cohlear din măduva spinării. Axonii din acest
nucleu se deplasează până la pone și se împart pentru a inerva nucleul stâng și drept al olivarului,
furnizând primul punct în căile auditive, unde se distribuie informații de la ambele urechi.

9.1.1. De la ureche la creier

Semnalele de la urechi sunt trimise la cortexul auditiv al creierului prin intermediul

nervului auditiv de-a lungul căii auditive ascendente. Există între 10 și 20 de fibre nervoase
auditive conectate la fiecare celulă internă de păr, ceea ce înseamnă că răspunsul fiecărei fibre
nervoase este determinat de o secțiune foarte mică a membranei bazilare (Moore, 2003, apud.
Banyard, Davies, Norman şi Winder, 2010, p. 106). Deoarece celulele părului sunt selective
pentru anumite frecvențe sonore, răspunsurile din fibrele auditive ale nervilor sunt selective cu
frecvență înaltă.

Semnalele auditive care ajung la creier sunt supuse procesării tot mai complexe în diferite
regiuni ale creierului. După procesarea de către tulpina creierului, creierul mijlociu și talamus,
semnalele ajung la cortexul auditiv primar, situat în lobii temporali. Cortexul auditiv primar este
tonotopic: sunetele de joasă frecvență sunt poziționate în partea din față (anterioară) și sunetele
de înaltă frecvență în spate (posterior). În plus, celulele cortexului auditiv primar sunt aranjate în
coloane în funcție de frecvență. Împreună, aceste două aranjamente de ton și frecvență,
coroborate cu funcțiile superioare ale cortexului auditiv, joacă un rol foarte important în
semnalizarea sunetului astfel încât să îl putem identifica (Moore, 2003, apud. Banyard, Davies,
Norman şi Winder, 2010, p. 106).

În general, celulele sunt stimulate de informații din ambele urechi (binaurale); totuși, unele sunt
stimulate de informații de la o ureche și sunt inhibate de informații de la cealaltă ureche și sunt
aranjate în rânduri excitatorii sau inhibitoare. Acest mecanism inhibitor-excitator pare a fi

11
 [Document title]

important în semnalizarea poziției sonore (Hackney, 2002, Moore, 2003, apud. Banyard, Davies,
Norman şi Winder, 2010, p. 106).

9.2. Văzul și percepția culorii

Un motiv pentru care văzul este atât de important încât ne permite să percepem
informațiile de la distanță, să ne angajăm în ceea ce se numește teledetecție sau percepție
exteroceptivă. Nu trebuie să fim în contact imediat cu un stimul pentru a-l procesa. Pentru
atingere, trebuie să fim în contact direct cu stimulul. Avantajele teledetecției sunt evidente. Un
organism poate evita, cu siguranţă, un prădător atunci când îl poate detecta de la distanță.
Probabil că este prea târziu să fugi odată ce un rechin şi-a înfipt dinţii în tine, indiferent cât de
repede a fost răspunsul neural la durere (Gazzaniga, Ivry şi Mangun, 2014, p. 184).

Ochii noștrii percep energie luminoasă si o transformă(transduc) în mesaj nervos, pe care al nostru
creier îl procesează în ceea ce ulterior noi vedem conștient și concret. Cum se produce acest
fenomen luat de-a gata, dar totuși atât de extraordinar?

Atunci când ne uităm la o lalea roșie, stimulul care ne lovește ochii nu sunt particulele de culoare
roșie, ci impulsuri electromagnetice pe care aparatul nostru vizual îl percepe ca roșu. Ceea ce
vedem ca rază de lumină este doar o felie subțire a întregului spectru . Alte organisme pot percepe
lungimi diferite ale spectrului. Albinele, spre exemplu, nu pot vedea lumina roșie, dar pot vedea
undele ultraviolete.

Două caracteristici fizice ale luminii ajută în determinarea experienței noastre senzoriale.
Lungimea de undă a luminii – distanța de la un vârf de undă la următorul – determină nuanța
luminii (culoarea pe care o experimentăm, ca petalele roșii ale lalelei sau frunzele verzi).
Intensitatea – cantitatea de energie din undele de lumină (determinată de amplitudinea unei unde,
sau înălțimea sa) – influențează luminozitatea. Pentru a înțelege cum transformăm energie fizică
în culoare și sens, să luăm în considerare ochiul.

*Definiții*

Lungime de undă – distanța de la un vârf de undă la următorul vârf. Lungimile de undă

electromagnetice variază de la scurtele pulsiuni de raze cosmice până la lungile pulsații de
transmisiuni radio (vezi cele doua figuri de mai jos).

12
 [Document title]

Nuanță – dimensiunea culorii determinată de lungimea de undă a luminii; ceea ce cunoaștem sub
numele de culori albastru, verde etc.

13
 [Document title]

Intensitate – cantitatea de energie dintr-o undă de lumină sau de sunet, care influențează ceea ce
percepem ca luminozitate sau volum. Intensitatea este determinată de amplitudinea (înălțimea)
undei.

9.2.1. Ochiul

Lumina intră în ochi prin cornee, care curbează lumina pentru a asigura focalizarea (vezi
figura de mai jos). Apoi lumina trece prin pupilă, o mică deschizătură ajustabilă. În jurul pupilei
și controlând dimensiunea ei este irisul, un mușchi colorat ce se contractă sau dilată ca răspuns la
intensitatea luminii – sau chiar la imaginarea unui cer însorit sau a unei camere întunecate (Laeng
& Sulutvedt, 2014). Irisul mai răspunde și la stările noastre cognitive și emoționale. Atunci când
resimți dezgust sau ești pe cale de a răspunde cu Nu la o întrebare, pupilele ți se contractă (de Gee
et al., 2014; Goldinger & Papesh, 2012). Când te simți îndrăgostit, pupilele tale dilatate și ochii
întunecați sunt indicatori subtili ai interesului tău. Fiecare iris este atât de distinct încât un aparat
de scanare a irisului îți poate confirma identitatea.

În spatele pupilei se află o lentilă transparentă (cristalin) care concentrează razele de

lumină sosite într-o imagine pe retină, un țesut multistratificat pe suprafața internă sensibilă a
globului ocular. Lentila focalizează razele schimbându-le curbura și grosimea printr-un proces
numit acomodare.

14
 [Document title]

De secole, oamenii de știință au știut că atunci când imaginea unei lumânări trece printr-o
deschizătură mică, aceasta proiectează pe un perete întunecos o imagine în oglindă răsturnată.
Dacă imaginea care trece prin pupilă aruncă acest tip de imagine răsturnată pe retină, cum de nu
vedem lumea cu susul în jos? Veșnic curiosul Leonardo da Vinci a avut o idee : poate ca fluidele
apoase ale ochiului curbează razele de lumină, reîntorcând imaginea în poziție verticală atunci
când aceasta ajunge pe retină. Din păcate pentru da Vinci, ideea sa a fost respinsă în 1604, când
astronomul și expertul în optică Johannes Kepler a arătat că retina primește într-adevăr imagini
răsturnate despre lume (Crombie, 1964). Așadar, cum am putea înțelege o asemenea lume? “Las
asta”, a spus Kepler derutat, “în seama filozofilor naturaliști”.

Răspunsul zilelor noastre: Retina nu vede o imagine întreagă. Mai degrabă, milioanele sale
de celule receptoare convertesc particule de energie luminoasă în impulsuri neurale și le conduc
pe acestea către creier. Acolo, impulsurile sunt rearanjate într-o imagine percepută ca fiind
verticală. Și pe parcurs, procesarea informațiilor vizuale pătrunde în niveluri tot mai abstracte.
Toate acestea se petrec cu o viteză uimitoare. Așa cum mingea trimisă de un aruncător de baseball
se apropie de bază, semnalele luminoase își croiesc drum de la retina jucătorului (care urmează să
lovească mingea) la cortexul său vizual, care mai apoi informează cortexul motor,iar acesta trimite

15
 [Document title]

apoi comenzi pentru contractarea mușchilor – toate acestea în 4/10 dintr-o secundă în care mingea
este în aer.

*Definiții*

Pupilă – deschizătura ajustabilă din centrul ochiului prin care pătrunde lumina.

Iris – un țesut muscular circular care formează porțiunea colorată din jurul pupilei și controlează
diametrul pupilei.

9.2.2. De la retină la creier – procesarea stimulilor vizuali

Imaginează-ți că ai putea să urmărești o singură particulă de lumină după ce ți-a pătruns în

ochi. Mai întâi ai trece prin straturile subțiri ale retinei. Apoi, când ajungi în spatele ochiului, ai
întâlni celulele receptoare “îngropate”, bastonașele și conurile Acolo ai vedea energia luminii
provocând reacții chimice. Acestea ar cauza semnale neurale, activând celulele bipolare din jur.
Celulele bipolare, la rândul lor, ar activa celulele ganglionale din vecinătate, ale căror axoni se
îmbină ca o funie pentru a forma nervul optic.

Nervul optic este o “autostradă” de informații care ajunge la creierul tău, unde talamusul
așteaptă să distribuie informația primită de la ochii tăi. Nervul optic poate trimite aproape un milion

16
 [Document title]

de mesaje în același timp prin cele aproape un milion de fibre ganglionale. (Nervul auditiv, care
ne facilitează auzul, conduce mult mai puțină informație prin cele doar 30.000 de fibre). Plătim un
preț mic pentru această autostradă ochi-creier. Locul prin care nervul optic părăsește globul ocular
nu conține celule receptoare – aceasta creează un punct orb (mort) Închide unul dintre ochi și totusi
nu vei vedea o “gaură neagră”. Fără să te întrebe, creierul tău umple acea gaură, numită “pata
oarbă”.

*Definiții*

Cristalin – structura transparentă din spatele pupilei, care își schimbă forma pentru a clarifica
imaginea de pe retină.

Retină – suprafață sensibilă la lumină a ochiului, care conține receptoarele de tip bastonaș și con,
plus straturi de neuroni care încep să proceseze informația vizuală.

17
 [Document title]

Acomodare – proces prin care cristalinul ochiului își schimbă forma pentru a focaliza pe retină
obiectele din apropiere sau de la depărtare.

Bastonașe – celule receptoare retinale care detectează negru, alb și gri; necesare pentru văzul
periferal și în întuneric, atunci când conurile nu răspund.

Conuri – celule receptoare retinale concentrate lângă centrul retinei și care funcționează la lumină
sau în încăperi bine iluminate. Conurile detectează detaliile fine și creează senzația de culoare.

Nerv optic – nervul care transmite impulsuri neuronale de la ochi la creier.

Pată oarbă – punctul în care nervul optic părăsește ochiul, unde creează un punct orb (mort),
deoarece acest punct nu conține celule receptoare.

Bastonașele și conurile diferă în funcție de locul în care se află și de ceea ce fac. Conurile se
înmănunchează în și în jurul *fovea* ,zonă a retinei de concentrare centrală. Multe conuri au
propriul lor traseu către creier: Fiecare con își transmite mesajul către o singură celulă bipolară.
Acea celulă ajută schimbul mesajului individual al conului către cortexul vizual, care oferă o arie
mare imputului de la fovea. Aceste conexiuni directe conservă informația precisă a conurilor ,
făcându-le să detecteze mai bine detaliile fine.

Bastonașele nu au un traseu dedicat. Bastonașele împart celulele bipolare care trimit

mesaje combinate. Pentru a experimenta această diferență între conuri și bastonașe în sensibilitatea
pentru detalii, alegeți un cuvânt din această propoziție și uitați-vă direct la el, concentrați-vă
imaginea pe conurile din fovea dumneavoastră. Observați că cuvintele aflate câțiva centimetrii
mai pe margine apar în ceață? Imaginea lor lovește regiunea periferică a retinei, unde bastonașele
predomină. Prin urmare, când conduceți sau mergeți cu bicicleta, puteți detecta o mașină în vederea
periferică mai bine înainte de a percepe detaliile ei.

Conurile, de asemenea, vă permit să percepeți culorile. În lumină slabă ele rămân

incapabile,deci dumneavoastră nu vedeți culori. Bastonașele, care permit vederea alb-negru, rămân
sensibile în lumină slabă. Mai multe bastonașe își vor muta energia slabă ieșind printr-o singură
celulă bipolară. Prin urmare, conurile și bastonașele furnizează separat o sensibilitate specială-
conurile la detalii și la culoro , și bastonașele la lumina nocturnă.

18
 [Document title]

Când intri într-un teatru întunecat sau când închizi lumina noaptea, ochii dumneavoastră
se adaptează. Pupilele vi se dilată pentru a-i da voie luminii să ajungă la retina dumneavoastră, dar
în mod normal durează 20 de minute sau mai mult înainte ca ochii dumneavoastră să se adapteze
în totalitate. Puteți demonstra adaptarea la întuneric prin închiderea sau acoperirea unui ochi pentru
cel puțin 20 de minute. Apoi faceți lumina din cameră să nu mai fie îndeajuns de luminoasă pentru
a putea citi această carte cu ochiul deschis. Acum deschideți ochiul adaptat la întuneric și
citiți(simplu). Perioada de adaptare la întuneric se potrivește în medie cu tranziția apusului natural
dintre apunerea soarelui și întuneric.

Să rezumăm: Straturile neuronale ale retinei nu trec doar de-a lungul impulsurilor electrice. Ei, de
asemenea, ajută la codificarea și analizarea informațiilor senzoriale. ( Al treilea strat neuronal în
ochiul unei broaște, de exemplu, conține celule „ de detectare a gândacilor” care se declanșează
doar ca răspuns la mișcarea unui stimul zburător plăcut.) În ochii oamenilor informația urmărește
această cale:

• După prelucrarea a aproximativ 130 de milioane de receptori de coni și bastonașe de către

retina dumneavoastră , informația se deplasează, redirecționată din nou, la celulele
dumneavoastră bipolare.

• De acolo, ea se mută către milioanele de celule ganglionare din ochiul dumneavostră,și

prin axonii lor constituie nervul optic în creierul dumneavoastră.

• După un popas temporar în talamus,informația merge către cortexul dumneavostră vizual.

Orice zonă retiniana transmite prin releu informațiile sale către locația coresponzatoare din
cortexul vizual, în lobul occipital, în spatele creierului.

Aceeași sensibilitate care dă posibilitatea celulelor retiniene la mesajele de foc, le

poate conduce la rateu, așa cum puteți demonstra. Întoarceți-vă ochii către stânga,
închideți-i, apoi trageți ușor partea dreaptă a pleoapei drepte cu vârful degetului. Observați
peticul de lumină din stânga, mutându-se odată cu mutarea degetului.
De ce vedeți lumină? De ce în stânga?Acest lucru se întâmplă deoarece celulele
dumneavoastră retiniene sunt atât de sensibile astfel încât chiar și presiunea le declanșează.
Dar creierul dumneavoastră interpretează aprinderile ca lumină. Mai mult decat atât, el

19
 [Document title]

interpretează luminca ca venind dinspre stânga- direcția normală a luminii care activează
partea dreaptă a retinei.

9.2.3. Procesarea culorii

Unul dintre cele mai de bază și intrigante mistere ale vederii este cum vedem lumea în
culori. În conversațiile zilnice, vorbim de parcă obiectele posedă culori: „ Roșia e roșie.” Amintiți-
vă vechea întrebare, „ Dacă un copac cade într-o pădure și nimeni nu aude, acesta face vreun
zgomot?” Putem folosi aceași întrebare pentru culori. Dacă nimeni nu vede roșia, este roșie?

Răspunsul este Nu. În primul rând, roșia este orice dar nu roșie,deoarece ea reflectă
lungimile de undă ale roșului. În al doilea rând, culoarea roșiei este construcția noastră mentală.
Ca toate aspectele vederii, percepția noastră asupra culorii nu constă în obiect în sine, ci în teatrul
creierului nostru, evidențiat de visele în culori.

Cum contruiește creierul nostru experiențe ale culorii –și pentru o multitudine atât de mare
de culori? Diferența de prag pentru culori este atât de scăzută astfel încât noi putem discrimina
peste 1 milion de variații diferite ale culorilor (Neitz et al.,2001). Cel puțin, cei mai mulți dintre
noi pot. Pentru o persoana din 50, vederea are un deficit de culoare-și acea persoană este de cele
mai multe ori bărbat, deoarece defectul este transmis genetic prin sex.

Cercetările moderne lucrează la misterul vederii colorate de la începutul secolului 19 , când

Hermann von Helmholtz și-a construit perspectivele cu ajutorul unui fizician, Thomas Young.
Orice culoare poate fi creată prin combinarea diferitelor cantități de unde de lumină ale celor 3
culori primare- roșu, verde și albastru.Știind acestea, Young și von Helmholtz au formulat o
ipoteză: Ochiul trebuie sa aibe 3 tipuri potrivite de receptori de culori. Teoria tricromatică(trei-
culori) Young-Helmholtz, prin urmare, implică ca receptorii ochiului sa facă magia culorii lor în
echipe de 3. Ani mai târziu, cercetatorii au măsurat răspunsul variațiilor conilor la diferiți stimuli
ai culorii și au confirmat că retina are 3 tipuri de receptori ai culorii , fiecare sensibilizat special la
una din cele 3 culori. Și acele culori, de fapt, sunt roșu, verde și albastru. Când stimulăm
combinația acestor coni , noi vedem alte culori. Noi vedem galben când lumina stimulează atât
conurile sensibile la roșu, cât și la verde.

Cei mai mulți oameni cu deficit de culoare nu sunt chiar „daltoniști”. Lor pur și simplu le
lipsesc conurile sensibile la roșu sau verde, sau câteodată, amândouă. Vederea lor- probabil

20
 [Document title]

necunoscută lor, deoarece vederea de pe tot parcursul vieții pare normală- este monocromatică(o
culoare) sau bicromatică( doua culori) în loc de tricromatică, făcând imposibil să distingă roșu de
verde. Câinii, de asemenea , au o lipsă de receptori pentru lungimi de undă a roșului, oferindu-le
doar limitat, vedere colorată dicromatică ( Neitz et al., 1989).

9.3. Gustul și mirosul

Senzația noastră de gust implică câteva senzații de bază. Prima dată se credea că există doar
senzațiile de dulce, sărat, amar și acru, iar orice altă senzație de gust era o combinație facută din
cele 4 senzații gustative de bază (McBourney&Gent, 1979). Ulterior, când specialiștii au căutat
fibre specializate pentru cele 4 senzații, au descoperit un receptor care este cunoscut drept al
cincilea: gustul savuros al cărnii numit umami, cunoscut ca amplificator al aromei glutamatului
monosodic.

Existența gustului constă în mai mult decât placere. Gusturile plăcute i-au atras pe strămoși
noștrii către mâncarurile bogate in proteine și energie, hrană ce le-a asigurat supraviețuirea.
Gusturile neplăcute au fost asociate cu hrana toxică. Vedem această înzestrare biologică încă de la
vârsta de 2 până la 6 ani, care mănâncă destul de mult, în special când li se oferă un tip nou de
carne sau legume amare noi, cum ar fi spanacul sau varza de Brussels. (COOKE et al., 2003).
Toxinele din carne sau legume erau potențiale mâncăruri periculoase pentru strămoșii noștrii, în
special pentru copii. Dându-le în repetate rânduri mâncăruri cu mirosuri neplăcute, copii au început
sa le accepte (Wardle et al., 2003). Învățăm să ne placă ceea ce mâncăm. Spre deosebire de
bebelușii hrăniți de mama, bebelușii germani hrăniți din sticlă cu lapte cu aroma de vanilie au
devenit adulți cu o preferință specială pentru vanilie. (Haller et al.,2009).

Gustul este o senzație chimică. În fiecare parte a limbii tale, există 200 sau mai multe papile
gustative, fiecare conținând pori ce receptează substanțele chimice din hrană. Unii receptori sunt
stimulați în mare parte de senzația de dulce, alții de cele amare, sărate, acre sau umami. Producerea
senzației nu durează mult, ci doar o zecime de secundă (Kelling&Halpern, 1983).

21
 [Document title]

Receptorii gustativi se reproduce o dată la o săptămână sau două, deci daca te arzi cu hrană
fierbinte nu prea contează. Cu cât avansezi în vârstă, numărul papileor gustative scade, la fel ca
senzația gustativă (Cowart. 1981). (Nu este de mirare că adulții se bucură de mâncarea pe care
copiii nu o plac). Fumatul și alcoolul accelereaza această degradare. Cei care și-au pierdut senzația
gustativă au spus că mâncarea are gust de paie și că le este greu sa înghită. (Cowart, 2005)

Pe suprafața limbii se află mai multe papile decât limba poate recepta gusturi. Așteptările pot
influența gustul. Într-un experiment, persoanele care au mâncat carne vegetală au spus ca diferă
față de carnea animală, deși era aceeași carne(Allen et al., 2008). În alt experiment, li s-a spus că
vinul pe care îl gustă valorează 90$, când el valora 10$, dar a avut un gust mai bun deoarece
așteptările au stimulat mult mai multă activitate la nivelul creierului. ( Plassman et al., 2008).

Viața începe cu o inspirație și se termină cu o expirație. Între naștere și moarte, vei inhala și exhala
de aproape 20 000 de ori susținând astfel viața.

Ca și gustul, mirosul este de asemenea o senzație chimică. Mirosim ceva atunci când
moleculele substanței respective ajung la cei 20 de milioane de receptori din fiecare cavitate nazală
Acești receptori olfactivi răspund selectiv-unei arome de prăjitură, unei pelicule de fum, unui
parfum al unui prieten. Instantaneu, alertează creierul prin fibrele axonale. Fiind o senzație
primitivă, fibrele olfactive se duc in talamus.

22
 [Document title]

Chiar și nou nascuții au o chimie deosebită în relația lor. Aceștia învață foarte repede să își
recunoască reciproc mirosul (McArthy, 1986). Ajutată de miros, mama își recunoaște puiul dintr-
o mulțime de pui. Simțul nostru uman olfactiv este mai puțin acut decât senzațiile de văz sau auz.
Uitându-ne într-o gradina, putem remarca culori și forme multiple în detaliu și putem auzi o
multitudine de păsări cântând, dar totuși este necesar să ne apropiem de o floare ca să o putem
mirosi.

Moleculele odorizate vin în multe forme si mărimi-atât de multe, încât sunt necesari mulți
receptori pentru a le detecta. O mare familie de gene ne arată că sunt 350 sau mai multe proteine
receptoare ce recunosc anumite particule odorate (Miller, 2004). Linda Buck și Richard Axel
(1991) au descoperit (într-o muncă pentru care au luat un premiu Nobel în 2004), că aceste proteine
receptoare sunt incorporate în suprafața cavității nazale. Ca o cheie care alunecă într-un lacăt, asa
intră si moleculele în acești receptori. Totuși, noi nu avem receptori distincți pentru fiecare miros
în parte. Mirosul declanșează combinații de receptori, în paternuri care sunt interpretate de cortexul
olfactiv. Cum alfabetul englez are 26 de litere care pot forma atâtea cuvinte, așa moleculele
odorizate se unesc în arii diferite, formând cel puțin 1 trilion de mirosuri care pot fi discriminate
(Bushdid et al., 2014). Combinația de receptori olfactivi, care activeaza diverse paternuri
neuronale, ne permit sa distingem aroma unei cafele proaspete si a uneia vechi (Zou et al., 2005).

Genul si vârsta influențează abilitatea noastra de a identifica mirosuri. Femeile si tinerii au

cel mai bun miros (Wickelgren, 2009 Wysocki&Gilbert, 1989). Condiția fizică de asemenea
contează. Persoanele care fumează, care au bolile Parkinson, Alzheimer sau sunt alcoolici au o

23
 [Document title]

capacitate olfactivă redusă. Ceea ce este variabil pentru toți, este faptul ca senzația de miros se
degradeaza o dată cu vârsta.

10. Utilitatea practică

Cercetare: În primul rând, cercetarea senzaţiilor prin intermediul psihofizicii reprezintă

un plus pentru explorarea multidisciplinară a psihologiei din punct de vedere ştiinţific.
Importanţa şi utilitatea acestui aspect sunt oferite de raporarea la realitatea imediată a contactului
cu lumea fizică reprezentată de stimulii principali şi a elementelor comporamentale de natură
umană. Aceste informaţii contribuie la extinderea şi valorificarea descoperirilor pentru o
conceptualizare obiectivă a fenomenelor asociate.

Evaluare psihologică: În al doilea rând, o utilitate practică directă ce rezultă din folosirea
senzaţiilor în calitate de factori în evaluarea psihologică poate fi întâlnită în diverse domenii,
cum ar fi: psihologie militară, psihologie aplicată în domeniul securităţii naţionale, psihologia
muncii şi transporturilor.

Bibliografie

Banyard, P., Davies, M. N. O., Norman, C., & Winder, B (2010). Essential Psychology. A
Concise Introduction. Sage Publications Ltd.

Myers, D. G., & DeWall, C. N. (2015). Psychology, 11th edition. Worth Publishers.

Nevid, J. S. (2017). Essentials of Psychology. Concepts and Applications. Cengage Learning.

Nolen-Hoeksema, S., Fredrickson, B. L., Loftus, G. R., & Wagenaar, W. A. (2009). Atkinson &
Hilgard’s Introduction to Psychology, 15th edition. Wadsworth Pub Co.

Schacter, D. L., Gilbert, D. T., & Wegner, D. M (2012). Introducing Psychology. Worth
Publishers.

24
 [Document title]

Percepţia

1. Definiţie

Percepția este procesul prin care creierul interpretează informațiile senzoriale,

transformându-le în reprezentări semnificative ale lumii exterioare. Prin percepție, creierul
încearcă să înțeleagă masa stimulilor senzoriali care afectează organele noastre senzoriale. Dacă
nu ar fi vorba de percepție, lumea ar părea o schimbare continuă a mișcărilor de senzații
deconectate - o confuzie generală de lumini, sunete și alte impresii senzoriale. Creierul aduce
ordinea amestecului de senzații pe care le experimentăm, organizându-le în imagini coerente ale
lumii din jurul nostru. Pe scurt, putem spune că percepţia este procesul prin care creierul
integrează, organizează și interpretează impresiile senzoriale pentru a crea reprezentări ale lumii
(Nevid, 2017, p. 115).

2. De la senzaţie la percepţie

Este activarea în cortexul vizual precoce suficientă pentru a susține percepția? Sau trebuie
ca aceste informații să fie transmise unor zone vizuale superioare pentru a recunoaște prezența
unui stimul (*amintiţi-vă procesele discutate în cadrul senzaţiilor)? Celulele din cortexul auditiv
sunt reglate pentru anumite benzi de frecvență; celulele din cortexul vizual reprezintă proprietăți
precum orientarea, culoarea și mișcarea. Informațiile reprezentate în zonele senzoriale primare
sunt rafinate și integrate în timp ce ne mutăm în zone senzoriale secundare. O întrebare
importantă este: în ce fază de procesare această stimulare senzorială devine o percepție, ceva ce
trăim prin fenomene?

O modalitate de a studia această întrebare este de a ,,păcăli” sistemele senzoriale de procesare cu

stimuli care ne determină să formăm percepții care nu corespund adevăraților stimuli din mediul
înconjurător. Cu alte cuvinte, ceea ce percepem este o iluzie. Urmând procesarea unor astfel de
stimuli folosind fMRI, putem încerca să determinăm unde în fluxul de procesare semnalele devin
deraiate. De exemplu, dacă privim un disc colorat care schimbă culoarea în fiecare secundă de la
roșu la verde, nu avem nicio problemă să vedem cele două culori succesiv. Totuși, dacă același
ecran se învârte între cele două culori de 25 de ori pe secundă (sau 25 Hz), percepția este de
culoare fuzionată - un disc alb-gălbui constant (efectul aditiv al luminii roșii și verde). Acest

1
 [Document title]

fenomen este cunoscut sub numele de flicker fusion (combinarea semnalelor). În ce etapă a
sistemului vizual se descompune sistemul, nereuşind să păstreze stimulul de semnalare? Se
întâmplă la începutul prelucrării în cadrul structurilor subcorticale sau mai târziu în una din
zonele vizuale corticale? (Gazzaniga, Ivry şi Mangun, 2014, p 198).

Folosind un stimul de semnalizare (flickering stimulus), Sheng He şi colegii au testat

participanţii în timp ce observa schimbările în cortexul vizual (Jiang et al., 2007, apud.
Gazzaniga, Ivry şi Mangun, 2014, p. 198). În figura 5.32, au fost comparate răspunsurile fMRI
BOLD pentru zonele vizuale V1, V4 și VO în timpul unei pâlpâiri de contrast de 5 Hz
(perceptual de două culori), a unei stări de semnalizare (flicker) de 30 de Hz (perceptual o
culoare fuzionată) și o condiție de control, care a fost o condiție de contrast de sub-prag de 5 Hz
(perceptual nediferenţiate față de flotorul de 30 Hz). Procesarea subcorticală și mai multe dintre
zonele inferioare de procesare corticală, V1 și V4, au reușit să facă distincția între flickerul de 5
Hz, pâlpâirea de 30 Hz și controlul de non-pâlpâire cu 5 Hz. În schimb, răspunsul BOLD în
cadrul unei zone vizuale, adiacentă V4, VO, nu s-a diferențiat între stimulul de semnalizare și
stimulul static de control (figura 1) (Gazzaniga, Ivry şi Mangun, 2014, p. 198).

2
 [Document title]

Figura 1. Afișarea corelațiilor neuronale ale percepției: (a) Stimularea stimulului (flicker) de
mișcare pentru studierea limitelor rezoluției temporale. Stimulii din stânga și din dreapta au
alternat la diferite rate sau contrast. (b) răspunsul BOLD la stimulii pâlpâitoare în trei zone
vizuale, V1, hV4 și VO. Profilul de activare din VO se potrivește cu experiența perceptivă a
participanților, deoarece schimbările de culoare ale stimulului au fost invizibile la o rată ridicată
de 30 Hz sau când contrastul era sub prag. În contrast, profilul de activare în V1 și hV4 este
corelat cu stimulul real atunci când contrastul era peste prag (Gazzaniga, Ivry şi Mangun, 2014, p
198).

Putem concluziona că iluzia - un obiect gălbui care nu pâlpâie - se formează în această zonă
vizuală superioară (cunoscută variat ca VO sau V8), indicând faptul că, deși informația este
simțită cu exactitate în stadiile anterioare din fluxul vizual, percepția conștientă, cel puțin de
culoare, este mai strâns legată de activitatea din zona superioară. Într-un studiu asemănător,
John-Dylan Haynes și Geraint Rees la University College London s-au întrebat dacă imageria
prin rezonanţă magnetică funcţională ar putea fi utilizată pentru a detecta amprentele neuronale
ale ,,percepției" inconștiente (Haynes & Rees, 2005, apud. Gazzaniga, Ivry şi Mangun, 2014, p
198). Participanților li s-a cerut să decidă care dintre cele două căi a fost orientat spre un stimul
(figura 2).

Atunci când este prezentat stimulul pentru doar 20 de secunde, oamenii își pot identifica
orientarea cu un grad înalt de precizie. Dacă, totuși, stimulul este prezentat chiar mai rapid - să
spunem, pentru doar 30 de secundă - și este precedat și urmat de o mască de linii încrucișate,
performanța scade la niveluri de șansă. Cu toate acestea, prin folosirea unui algoritm sofisticat de

3
 [Document title]

recunoaștere a datelor cu privire la datele fMRI, cercetătorii au reușit să demonstreze că

activitatea din V1 poate distinge ce stimul a fost prezentat - un efect care a fost pierdut în V2 și
V3 (Gazzaniga, Ivry şi Mangun, 2014, p 198).

Figura 2. Activitatea din V1 poate prezice orientarea unui stimul invizibil.

(a) Participanții au văzut un inel în care liniile au fost ori orientate într-o singură direcție (țintă)
sau ambele direcții (mască).

(b) În unele studii, ținta a fost prezentată doar pentru 17 ms și a fost precedată de mască. În
aceste încercări, obiectivul nu a fost vizibil pentru participant. Un clasificator de tip a fost folosit
pentru a prezice din datele fMRI dacă ținta a fost orientată spre stânga sau spre dreapta. Când
stimulul era vizibil, clasificatorul a fost foarte precis atunci când folosea date din V1, V2 sau V3.
Atunci când stimulul a fost invizibil datorită măștii, clasificatorul a obținut doar performanțe
superioare șansei pentru datele de la V1 (Gazzaniga, Ivry şi Mangun, 2014, p. 199).

3. Cele cinci caracteristici ale sistemului perceptiv

Percepția este suficient de complexă încât orice clasificare a acesteia trebuie să fie
oarecum arbitrară. Cu toate acestea, în scopuri organizaționale, este utilă împărțirea problemelor
perceptuale în cinci categorii.

4
 [Document title]

În primul rând, prin procesul de atenție, trebuie luată o decizie cu privire la care
informații viitoare urmează a fi prelucrate și care urmează să fie aruncate (ar trebui să ,,trag cu
urechea” la conversația din stânga mea, care pare să fie despre soțul/soția mea sau la conversația
mea dreapta care pare să includă scoruri la un anumit sport?).

În al doilea rând, sistemul trebuie să fie capabil să determine unde sunt obiectele de
interes (este obiectul potențial periculos la lungimea brațului, la stânga mea, sute de metri drept
înainte sau unde?).

În al treilea rând, sistemul perceptual trebuie să poată determina care obiecte sunt acolo
(este un cort sau un urs la care mă uit?).

În al patrulea rând, sistemul trebuie să poată să abstractizeze caracteristicile critice ale

unui obiect recunoscut (o canapea care are găuri și lovituri în ea ar fi percepută în mod rezonabil
și descrisă ca fiind ,,dreptunghiulară” chiar dacă forma ei nu este un dreptunghi perfect).

Această abilitate de abstractizare este strâns legată de a cincea caracteristica perceptuala,

aceea a constanței perceptuale: sistemul perceptual trebuie să mențină anumite trăsături inerente
ale obiectelor (de exemplu, forma dreptunghiulară a unei uși) chiar și atunci când unghiul ușii
față de tine este de așa natură încât un trapez pe retină.

Astfel, cele cinci funcții majore ale sistemului perceptual sunt: determinarea părții din mediul
senzorial care trebuie urmărită, localizarea sau determinarea poziţiei obiectelor, recunoașterea
sau determinarea obiectelor, abstractizarea informațiilor critice din obiecte și păstrarea aspectului
constant al obiectelor, chiar dacă imaginile lor retinale se schimbă. (Hoeksema, Fredrickson,
Loftus şi Wagenaar, 2009, p. 153).

4. Atenţia - Primul pas în percepţie

Prin atenția selectivă, vă limitați atenția la anumiți stimuli în timp ce filtrați alți stimuli.
Când vă concentrați atenția asupra unui lucru, cum ar fi sunetul vocii unei persoane, creierul
îndepărtează sau ignoră alți stimuli (Sacchet et al., 2015, apud. Nevid, 2017, p. 116). Procesul de
atenție selectivă vă împiedică să vă alimentați cu informații exterioare nefolositoare. Aceasta
explică de ce puteți percepe anumiți stimuli, dar nu și alții. Vă permite să vă concentrați asupra
cuvintelor pe care le citiți, dar să nu percepeți sunetele unei mașini care trece în afara ferestrei

5
 [Document title]

sau senzația de la degetele de la picioare atingând interiorul pantofilor. De asemenea, acordăm

mai multă atenție stimulilor care sunt semnificativi sau importanţi din punct de vedere emoțional.
De exemplu, un părinte într-un somn adânc poate percepe strigătul slab al unui copil în încăperea
următoare, dar nu este deranjat de sunetul unei sirene dintr-o ambulanță care trece chiar prin faţa
casei.

Stările noastre motivaționale - fie că ne este foame sau sete, de exemplu - joacă roluri importante
în atenție. Când ne este foame, sunt mai multe șanse decât atunci când tocmai am mâncat să
acordăm o atenție deosebită mirosurilor de la un restaurant. De asemenea, avem mai multe șanse
de a observa panourile publicitare din partea cu restaurante.

Expunerea repetată poate crește atenția anumitor stimuli. Expunerea auditivă prenatală poate
explica de ce sugarii de trei zile preferă sunetul vocii mamei lor - măsurată prin învârtirea
capului - la vocile altor femei (DeCasper &Fifer, 2008, apud. Nevid, 2017, p. 116).

Pe de altă parte, expunerea la un stimul constant ne poate determina să ne obişnuim cu acesta -

apare fenomenul de habituare. Când porniți pentru prima dată un aparat de aer condiționat sau
ventilator, este posibil să observați un zgomot constant pe care îl produce. Dar după un timp, nu
îl mai percepeți, chiar dacă sunetul continuă să lovească receptorii senzoriale din urechile
voastre. Creierul vostru s-a adaptat la stimulul constant prin reglarea acestuia. Habituarea
(familiarizarea) are sens dintr-o perspectivă evoluționistă, deoarece stimulii constanți sunt mai
puțin probabili decât modificarea stimulilor să necesite un răspuns adaptiv (Nevid, 2017, p. 117).

5. Setul perceptiv

Deoarece creierele noastre se bazează atât pe cunoștințele cât și experiențele noastre,

putem scăpa, de obicei, cu economisirea procesării noastre senzoriale și pentru a face
presupuneri despre ceea ce ne spune informația senzorială. Mai mult, o ghicire destul de decentă
cu mai puțini neuroni este mai eficientă decât un răspuns mai sigur cu un număr mare de neuroni.
În calitate de ,,zgârciţi” cognitivi, încercăm, în general, să folosim cu cât mai puțină putere de
foc neuronală (Lilienfeld, Lynn, Namy, Woolf, 2015, p. 181).

Setul perceptiv reprezintă tendința percepţiilor de a fi influențate de așteptări sau de

preconcepții. Când se confruntă cu stimulente ambigue, oamenii își bazează adesea percepția
asupra așteptărilor și preconcepțiilor lor. Am putea specula că fanii devotați ai poveştilor

6
 [Document title]

ştiinţifico-fantastice ar fi mai predispuși decât alții să perceapă lumini strălucitoare în cerul nopţii
ca OZN (Nevid, 2017, p. 117).

6. Modalităţi de procesare

În cursul anterior despre senzaţii ne-am concentrat asupra modului în care sistemele
noastre perceptuale codifică și transformă informațiile senzoriale primite. Cu toate acestea,
percepția este mai mult decât aceasta: este vorba despre înțelegerea informațiilor primite.

Setul perceptual poate afecta și ceea ce auzim. Luați în considerare pilotul liniștit care, la
decolare, s-a uitat la co-pilotul său trist și a spus: ,,înveseleşte-te!" Așteaptând să audă obișnuitul
,,pregăteşte-te!", co-pilotul ridică cu promptitudine roțile - înainte să plece (Reason & Mycielska,
1982, apud. Myers şi DeWall, 2015, p. 236).

Setul perceptual afectează în mod similar gustul. În cadrul unui experiment patronii unui bar au
fost invitaţi să ofere bere gratuită (Lee et al., 2006, apud. Myers şi DeWall, 2015, p. 236). Când
cercetătorii au adăugat câteva picături de oțet la o bere de marcă, degustătorii au preferat-o pe
aceasta - cu excepția cazului în care li sa spus că beau bere cu oțet. Apoi se așteptau să aibă și,
de obicei, aveau un gust mai rău. Într-un alt experiment, copiii preșcolari, cu o marjă de vârstă de
la 6 la 1, au crezut că, cartofii prăjiţi au avut un gust mai bun atunci când au fost serviți într-o
pungă McDonald's decât o pungă albă (Robinson et al., 2007, apud. Myers şi DeWall, 2015, p.
236). Ce determină setul nostru de percepții? Prin experiență, formează concepte sau scheme
care organizează și interpretează informații necunoscute (Myers şi DeWall, 2015, p. 236).

Nu există o singură teorie a percepției. Cu toate acestea, o întrebare-cheie pentru oamenii

de știință se referă la măsura în care procesele de jos în sus (bottom-up) și de sus în jos (top-
down) contribuie la experiențele noastre perceptuale. Persoanele care acordă o importanță mai
mare procesării bottom-up (de exemplu, Gibson, 1950; 1966, apud. Banyard, Davies, Norman şi
Winder, 2010, p. 110) susțin că informațiile senzoriale de nivel scăzut sunt determinantul cel mai
important al ceea ce percepem. În contrast, teoreticienii top-down, cum ar fi Gregory (1970;
1997, apud. Banyard, Davies, Norman şi Winder, 2010, p. 110), susțin că procesele cognitive de
nivel superior sunt determinanții importanți ai percepției. Adevărul, ca de obicei, este undeva
între ele (Banyard, Davies, Norman şi Winder, 2010, p. 110).

6.1. Abordările bottom-up

7
 [Document title]

Cea mai cunoscută teorie care subliniază importanța procesării de jos în sus (bottom-up)
a fost propusă de J.J. Gibson (1966), și este cunoscută ca o teorie a percepției directe. Gibson a
argumentat că ceea ce percepem este determinat direct de informațiile din scena vizuală și că nu
este necesară o procesare cognitivă la nivel superior. El a sugerat că mișcarea prin mediul
înconjurător este crucială pentru generarea de informații și că această acțiune este cheia pentru a
percepe lumea din jurul nostru.

În consecință, distribuția energiei luminoase în mediul înconjurător, așa-numita matrice optică,

oferă o sursă de informație bogată și imediată. Mișcarea în mediul înconjurător determină
schimbarea informațiilor din matricea optică și percepem direct această schimbare prin ochii
noștri (ceea ce el numeste optica ecologică). Percepția schimbării vizuale este influențată de
invarianți - surse de informație în domeniul vizual care rămân constante. O comparație a
aspectelor schimbătoare (variantă) versus neschimbate (invariante) ale scenei vizuale oferă
informații directe despre mediul vizual. De exemplu, când călătoriți pe un drum deschis,
orizontul rămâne constant. Cu toate acestea, pe măsură ce accelerați spre destinație, există
variante în rata la care mașinile vă trec (această mișcare de obiecte este numită fluxul optic) și în
dimensiunea aparentă a mașinilor din fața voastră (desigur, dimensiunea reală este invariantă).
Astfel, puteți măsura viteza relativă la care voi şi ceilalţi vă deplasați în modificări ale ratei
fluxului optic sau din creșterea/scăderea dimensiunii aparente a mașinii.

Un alt aspect important în teoria lui Gibson este noțiunea de posibilităţi (affordances). Conform
lui Gibson, scopul obiectelor poate fi perceput direct, fără cunoștințe anterioare. De exemplu,
funcția unui scaun (care urmează să fie așezată) este percepută direct pentru că permite șederea.
De asemenea, funcția unei scări poate fi determinată direct deoarece structura obiectului permite
cățărarea. Teoria lui Gibson a fost extrem de influentă, mai ales că încurajează oamenii de știință
să se gândească la percepție în lumea reală, mai degrabă decât într-un mediu bazat pe un
laborator artificial, unde sursele naturale de informații vizuale sunt îndepărtate. Munca lui
Gibson arată că scenele vizuale naturale sunt bogate în informații, că scena vizuală este
dinamică, nu statică, și că pentru a subestima acești factori este să ne limităm înțelegerea
percepției. El subliniază, de asemenea, importanța acțiunii și a mișcării în percepție, ceva care a
fost (a fost) în mare măsură neglijat în alte teorii. Cu toate acestea, teoria este problematică și a
fost supusă unor critici destul de dure. În special, criticii ridică îngrijorarea cu privire la noțiunea

8
 [Document title]

aparent contrară a posibilităţilor (affordances). Este într-adevăr plauzibil că putem percepe

întotdeauna în mod direct funcția unui obiect, chiar dacă nu avem cunoștințe anterioare despre
acest obiect? De exemplu, cum am putea ști că un măr era pentru mâncare și nu pentru a juca
crichet dacă nu aveam experiență cu mere? (Banyard, 2010, p. 110).

6.2. Abordările top-down

Teoriile de tip top-down presupun că procesele de nivel superior, cum ar fi cunoașterea și

memoria, au influențe importante asupra percepției. Teoreticieni precum Richard Gregory (1970;
1997) au oferit perspective constructiviste. Acestea sunt bazate pe ideea că experiențele noastre
perceptuale sunt construite de la impunerea procesării la nivel înalt asupra percepțiilor
senzoriale. Astfel de teorii sunt cunoscute de multă vreme. Deşi nimeni nu unifică teoria, toate
perspectivele constructiviste au trei lucruri în comun (Eysenck & Keane, 2005, apud. Banyard,
Davies, Norman şi Winder, 2010, p. 111).

Toate consideră percepţia a fi: nu doar senzație, ci un proces activ și constructiv; un produs
secundar direct al senzațiilor și ipotezelor despre lume și cum funcționează; influențate de
diferențele individuale și experiențele personale.

În consecință, Gregory (1970; 1997) susține, spre deosebire de Gibson, că este o contribuție
senzorială și că trebuie să interpretăm informațiile oferite de simțurile noastre pentru a înțelege
ce se întâmplă. Existența constanțelor perceptuale (ipotezele cognitive despre lume) și efectele
iluziilor vizuale oferă suport pentru o abordare constructivistă.

Pe măsură ce navigăm în lumea noastră, imaginea care cade pe retină este în mod constant în
schimbare. Astfel, dacă imaginea care se încadrează pe retina noastră a fost singura determinantă
a ceea ce noi am perceput, atunci obiectele vizuale par să schimbe forma și dimensiunea atunci
când poziţia noastră s-a schimbat. Dar din cauza constantelor perceptuale, experiența perceptuală
rămâne stabilă. În exemplul anterior, dimensiunea imaginii unei mașini pe retină se schimbă pe
măsură ce ne apropiem de ea. Cu toate acestea, în loc să percepem obiectul ca schimbând
dimensiunea reală, percepem o schimbare în distanța de vizionare. Acest lucru se datorează
faptului că, creierul aplică scalarea constantă și mărește în sus sau în jos imaginea mentală a
mașinii pentru a ține cont de mișcarea relativă (Banyard, Davies, Norman şi Winder, 2010, p.
111).

9
 [Document title]

De asemenea, imaginea formei unei uși se schimbă pe retină (sau într-o fotografie), în
funcție de deschiderea sau închiderea acesteia, dar recunoaștem cu ușurință că aceste imagini
diferite sunt în același obiect (figura 3). Acest lucru se datorează faptului că, creierul aplică
scalarea constantă. Iluziile vizuale ilustrează faptul că percepția este un proces activ de
interpretare. Ei lucrează deoarece încercăm să înțelegem informațiile vizuale, chiar dacă cauza
specifică este diferită de la o iluzie la alta și pot exista mai multe mecanisme la joc. Iluzia lui
Müller-Lyer (vezi figura 4) este un exemplu clasic. Aici, linia cu aripioarele orientate spre
exterior pare să fie mai lungă decât linia cu aripioarele orientate spre interior. Grigorie (1963;
1997) a sugerat că acest lucru se datorează faptului că aripile implică adâncime. Aripile orientate
spre interior implică partea din față a unui obiect care se îndepărtează de noi (de exemplu, colțul
din față al celor două pereți), iar aripile exterioare implică colțul din interior al unui obiect care
avansează spre noi (de exemplu colțul îndepărtat al unei încăperi). Gregory numește această
constantă de scalare greșită și procese similare sunt considerate a sublinia alte iluzii vizuale.

Abordarea constructivistă este importantă în a arăta că, cunoașterea și memoria pot și

influențează percepția. Cu toate acestea, criticii (de exemplu, Gibson, 1950; Morgan & Casco,
1990, apud. Banyard, Davies, Norman şi Winder, 2010, p. 112) susțin că se pune prea mult
accentul pe importanța iluziilor vizuale, care sunt adesea stimuli bidimensionali artificiali. La
urma urmei, cum ați putea să sperați să înțelegeți cum funcționează o mașină dacă luați în
considerare numai ce se întâmplă greșit sau ce se întâmplă atunci când este rupt? Cu toate
acestea, punctul de bază al constructiviștilor rămâne: procesele top-down influențează percepția.

10
 [Document title]

Figura 3. (Banyard, Davies, Norman şi Winder, 2010, p. 112).

Figura 4. (Banyard, Davies, Norman şi Winder, 2010, p. 113).

6.3. Bottom-Up versus Top-Down

În procesarea de jos în sus (bottom-up), creierul asamblează anumite caracteristici ale

formelor, cum ar fi unghiuri și linii, pentru a forma modele pe care le putem compara cu
imaginile stocate pe care le-am văzut înainte. De exemplu, creierul combină liniile și unghiurile
individuale pentru a forma un model pe care îl recunoaștem drept numărul 4. Procesarea de jos în
sus poate fi, de asemenea, utilizată pentru a combina elementele individuale de litere și cuvinte
în modele recunoscute. Dar cum putem citi scrierile de mână în care aceeași literă nu se
formează niciodată de două ori în același mod? Acest stil de prelucrare, de sus în jos (top-down),
implică perceperea tiparelor ca o mulțime de semnificație - cum ar fi recunoașterea chipurilor
oamenilor pe care îi cunoaștem - fără a fi nevoie să-și pună piesele componente. De asemenea,
folosim tipuri de procesare de sus în jos și de jos în sus pentru sunete sau stimulare auditivă
(Tervaniemi și colab., 2009, apud. Banyard, Davies, Norman şi Winder, 2010, p. 113). De
exemplu, când efectuăm procesarea de jos în sus încercând să discrimineze între diferitele
instrumente muzicale din muzica orchestrală sau ascultând cu atenție pentru anumite cuvinte
dintr-o melodie. Ne angajăm în prelucrarea de sus în jos atunci când urmărim o melodie în capul

11
 [Document title]

nostru sau auzim amestecul de instrumente într-o simfonie sau de cuvinte și versuri într-o
melodie.

Procesarea de sus în jos se bazează pe experiența și cunoștințele dobândite cu modele, dar nu

este perfectă. S-ar putea să fi avut experiența de a gândi că ai recunoscut pe cineva de la distanţă
dar când se aproapie îţi dai seama că ai greșit uitându-te mai atent la acea persoană. Ați făcut
această reșeală din cauza tendinței de a percepe fețele pe baza întregului lor model, mai degrabă
decât să le construiţi în funcție de caracteristică. În ciuda greşelilor ocazionale, recunoașterea
facială este ceva ce creierul uman face mai bine decât orice sistem informatic elaborat încă
(Wagstaff, 2006, apud. Banyard, Davies, Norman şi Winder, 2010, p. 113).

7. Organizarea perceptivă

7.1. Principiul Gestalt – gruparea obiectelor

Psihologia gestalt se referă la o școală de psihologie care a început în Germania în prima

jumătate a secolului al XX-lea. Acesta a propus ca o experiență sau un comportament să poată fi
înțeleasă doar ca un întreg, nu prin înțelegerea părților constitutive individuale.

Oamenii au tendința de a percepe mediul în ansamblu (deși conține obiecte distincte),

spre deosebire de o mulțime de părți diferite. Acest lucru este surprinzător având în vedere că
sistemele senzoriale defalcă informațiile senzoriale care intră în componenți de bază (de
exemplu, lungimea de undă, frecvența spațială etc.). Psihologii Gestalt (de exemplu, Max
Wertheimer, 1880-1943, Wolfgang Kohler, 1887-1967 și Kurt Koffka, 1886-1941) au încercat să
înțeleagă modul în care organizăm și împărtășim experiența perceptuală a lumii. Ei au susținut că
percepția implică mult mai mult decât semnalul primit și că ceea ce este experimentat (întregul)
este mult mai mult decât părțile pe care le cuprinde. Ei au căutat să identifice principiile (legile
Gestalt) care explică modul în care elementele unei scene sunt puse împreună în mod perceptiv.
Unele legi, împreună cu exemplele vizuale (aceste principii nu se aplică doar viziunii) sunt
prezentate în figura 5. De exemplu, completarea este locul în care mintea noastră completează și
percepe un obiect întreg, chiar dacă o parte din ea nu poate fi văzută sau nu există. Deși aici am
enumerat aceste principii în mod independent, în lumea reală pot lucra independent sau împreună
și uneori pot interfera unul cu celălalt (Quinlan & Wilton, 1998, apud. Banyard, Davies, Norman
şi Winder, 2010, p. 113).

12
 [Document title]

Figura 5. (Banyard, Davies, Norman şi Winder, 2010, p. 114).

7.2.Perceptia adancimii

Perceptia adancimii – abilitatea omului de a “vedea” tridimensional si a de estima

distantele. Acest lucru se face pe baza indicatorilor adancimii.
Indicatorii adancimii = diferite tipuri de informatii vizuale care, logic sau matematic, ne
ofera info despre adancimea unui obiect. Ei sunt impartiti in 2 categorii: binoculari și
monoculari.
Indicatorii binoculari – disparitatea binoculara. Oamenii si alte primate au 2 ochi, ceea
ce le permite sa integreze informatiile venite de la fiecare ochi pentru a percepe adancimea.
Diferenta de imagine vazuta separat, de fiecare ochi, se numeste disparitate binoculara. Ea este
mai mare pentru obiectele apropiate si scade pe masura ce obiectele se indepartează.Pentru
obiectele situate la 3-4 metri de ochi, disparitatea binoculara este atat de mica, incat ea nu mai
este un indicator de incredere al profunzimii. Cu toate acestea, ea este utilizata pentru obiecte
aflate in vecinătatea noastră, nu pentru obiecte foarte indepartate (nori, un munte din zare etc.)
Indicatorii monoculari. Sunt utilizati de creier pentru obiecte foarte indepartate. Nu este
folosit un singur indicatori monocular, ci un amestec de indicatori, pentru a crea o estimare
corespunzatoare a distantei obiectelor, dar si a relatiilor spatiale dintre ele. Indicatorii monoculari
sunt:

13
 [Document title]

1.Marimea relativa – daca o imagine contine un sir de obiecte similare, care difera ca marime,
privitorul interpreteaza obiectele mai mici ca aflandu-se la o distanță mai mare.

2.Interpoziția – daca un obiect este asezat astfel incat imaginea sa sa se suprapuna peste
imaginea altuia, privitorul vede obiectul ca fiind mai aproape

3.Înălțimea relativă - Intre obiectele similare, cele mai par mai aproape de orizont sunt percepute
ca fiind mai indepartate.

14
 [Document title]

4.Perspectiva - Cand doua linii paralele dintr-o imagine par sa convearga, ele sunt percepute ca
disparand in departare

5.Umbrirea - Configuratia umbrelor ofera informații despre profunzimea unui obiect. Cand o
imagine nu primeste lumină direct, apare o umbră. Dacă umbra cade pe o parte a aceluiași obiect,
blocând lumina, se numește umbra atașată. Daca ea cade pe un alt obiect, se numește umbra
aruncată. Aceste umbre ne oferă informații despre formele obiectelor, distanțele dintre ele și
pozitia sursei de lumină într-o imagine.

15
 [Document title]

6.Mișcarea relativă – vitezele diferite a două obiecte ne oferă informații despre distanțe. Când
suntem într-un tren aflat în mișcare, obiectele apropiate “se mișcă” rapid in directia opusă, iar
obiectele îndepartate se misca lent; obiectele aflate foarte departe par fixe. Diferența de viteză cu
care par să se miște obiectele, în asemenea situații se numește paralaxa mișcării și ne dă indicia
despre distanța obiectelor față de noi.

7.2. Constanţă perceptivă

Aici ne concentrăm asupra constanței perceptuale - tendința de a percepe mărimea,

forma, culoarea și luminozitatea unui obiect ca fiind aceleași chiar și atunci când imaginea pe
care o aruncă asupra modificărilor retinei. Nu ne-am putut adapta foarte bine la lumea noastră
fără constanță perceptuală. Lumea se schimbă în mod constant înaintea ochilor noștri, pe măsură
ce privim obiectele din diferite distanțe și perspective. Doar întoarcerea capului schimbă
geometria unui obiect proiectat pe retină. Cu toate acestea, noi nu percepem obiectele schimbând
înaintea ochilor noștri. Noi le percepem ca fiind constante - un lucru bun, pentru că, desigur, ele
sunt constante. De exemplu, abilitatea de a percepe că un tigru este un tigru și nu o pisică de
casă, indiferent de distanța de la care animalul este privit, ar putea fi un mecanism de salvare a
vieții. Tendința de a percepe un obiect ca având aceeași formă chiar și atunci când obiectul este
privit din diferite perspective este constanța formei. Dacă observați un castron rotund pe o masă
din diferite unghiuri, imaginea pe care o aduce pe retină vă schimbă forma. Cu toate acestea,
percepeți castronul ca rotund. Cu alte cuvinte, forma sa rămâne constantă în ciuda schimbării
unghiului de vedere. În mod similar, percepeți o ușă ca având o formă neschimbătoare, în ciuda
diferențelor dintre imaginea pe care o aruncă pe retină atunci când este deschisă sau închisă.
Întorcându-ne la castron, pe măsură ce vă apropiați de el la nivelul ochilor, dimensiunea acestuia
- în termeni din dimensiunea imaginii retinale - creşte. Pe măsură ce vă deplasați mai departe de
ea, dimensiunea din imaginea retiniană scade. Cu toate acestea, veți continua să percepeți
castronul ca fiind de aceeaşi dimensiune. Tendința de a percepe un obiect ca având aceeași
dimensiune în ciuda modificărilor dimensiunii imaginii retinale pe care o exprimă este constanța
dimensiunii (Combe & Wexler, 2010, apud. Nevid, 2017, p. 120).

Experiența îi învață pe oameni despre distanță și perspectivă. Învățăm un obiect văzută la

o distanță va arăta mai mică decât atunci când este aproape și că un obiect văzut din diferite
perspective vor avea forme diferite. De asemenea, oamenii percep obiectele ca păstrând culoarea

16
 [Document title]

lor chiar și atunci când condițiile de iluminare se schimbă. Această tendință se numește
constanță de culoare. De exemplu, dacă mașina este roșie, o percepeți ca fiind roșie, chiar dacă
ar putea părea gri seara. Tendința de luminozitate percepută a unui obiect să rămână relativ
constantă, în ciuda schimbărilor în iluminare, se numește constantă luminozitate sau constantă de
luminozitate (Wilcox & Duke, 2003, apud. Nevid, 2017, p. 120). Un obiect are caracteristica
reflectanței ( = mașina reflectă unele unde luminoase mai mult decat pe celelalte) – reflecta mai
mult lungimile de unda ale obiectului in sine ( ale mașinii în sine) decat lungimile de unde ale
altor caracteristici ale mediului (bec, daca suntem în garaj sau razele soarelui daca suntem in aer
liber).

Constanta culorii = proprietatea sistemului vizual de a percepe caracteristica reflectantei

(o proprietate inerenta obiectului) indifferent de lungimea de unda sursa De exemplu, o bucată de
cretă albă plasată în umbră într-o zi însorită reflectă mai puțină lumină decât un puc de hochei
negru plasat direct în lumina soarelui. Cu toate acestea, percepem creta ca să fie mai strălucitoare
decât pucul de hochei.

8. Utilitatea practică

1. Studii experimentale: Un exemplu pentru această categorie poate fi considerată

dezvoltarea perceptivă ca şi subiect stabil de cercetare în domeniul percepţiei, şi nu numai.

(Nolen-Hoeksema, Fredrickson, Loftus şi Wagenaar, 2009, p. 190)

2. Evaluarea psihologică: La fel ca şi în cazul senzaţiilor, ca şi o continuare, o utilitate

practică directă ce rezultă din folosirea senzaţiilor în calitate de factori în evaluarea psihologică

17
 [Document title]

poate fi întâlnită în diverse domenii, cum ar fi: psihologie militară: soldaţii, aviatorii, psihologie
aplicată în domeniul securităţii naţionale, psihologia muncii şi transporturilor.

Bibliografie

Banyard, P., Davies, M. N. O., Norman, C., & Winder, B (2010). Essential Psychology. A
Concise Introduction. Sage Publications Ltd.

Myers, D. G., & DeWall, C. N. (2015). Psychology, 11th edition. Worth Publishers.

Nevid, J. S. (2017). Essentials of Psychology. Concepts and Applications. Cengage Learning.

Nolen-Hoeksema, S., Fredrickson, B. L., Loftus, G. R., & Wagenaar, W. A. (2009). Atkinson &
Hilgard’s Introduction to Psychology, 15th edition. Wadsworth Pub Co.

18
 Memoria

Fiecare dintre noi are o identitate unică, care este strâns legată de lucrurile pe care le-am
gândit, simțit, le-am făcut și le-am experimentat. Amintirile sunt reziduurile acelor evenimente,
schimbările de durată pe care le produce experința în creierul nostru. Ușurința cu care o persoană
își poate aminti trecutul nu trebuie să ne facă să apreciem actul amintirii ca fiind unul simplu ci
din contră, este un act complex. Întrucât memoria este atât de remarcabil de complexă, este, de
asemenea, remarcabil de fragilă . Cu toții am avut experiența de a uita ceva pe care am vrut cu
disperare să ni-l amintim (Schacter, Gilbert, & Wegner 2013).
Memoria reprezintă învățarea care durează de-a lungul timpului; este informația care a
fost encodată (achiziționată), stocată și reactualizată de-a lungul timpului. Encodarea, stocarea și
reactualizarea sunt trei procese diferite. Ne putem gândi la aceste procese ca fiind analoage
tastaturii calculatorului (encodarea), hard driver-ului (stocarea) și software-ului care permite
informației să fie afișată pe ecran (reactualizarea). Numai în condițiile în care toate cele trei
componente au funcționat ne putem aminti ceea ce dorim (Feldman, 2015). Aceste procese ale
memorie vor fi descrise în rândurile următoare.

Procesele memoriei
Encodarea
Informațiile despre lumea exterioară ajung la noi prin intermediul simțurilor noastre. Dar,
pentru ca aceste informații să pătrundă în memorie, trebuie să treacă printr-un proces de
codificare sau transformare astfel încât să poată fi stocate în memorie. Codificarea este similară
procesului prin care un calculator convertește input-urile în biți care pot fi stocați în memoria sa.
Encodăm informațiile în moduri diferite, inclusiv acustic (codificate prin sunet), vizual
(codificate prin formarea unei imagini mentale) și semantic (codificate prin semnificație).
Encodăm informațiile acustic prin transformarea semnalelor auditive în șiruri de sunete
recunoscute. De exemplu, utilizăm codificarea acustică atunci când încercam să păstram un
număr de telefon în minte, repetându-l. Sau putem codifica vizual aceste informații
reprezentându-ne o imagine mentală a cifrelor numărului de telefon. Dar encodarea vizuală tinde
să se estompeze mai repede decât encodarea auditivă, deci, în general, este mai puțin eficient să
încercăm să reținem șiruri de numere. Tindem să utilizăm codificarea vizuală pentru a forma
amintiri de durată ale fețelor oamenilor. Utilizăm coduri acustice pentru a reține melodii și rime
cunoscute. Encodarea informațiilor semantic - prin semnificație - implică transformarea
sunetelor și a imaginilor vizuale în cuvinte semnificative. Când purtăm o conversație, aducem în
memorie semnificația a ceea ce spune cealaltă persoană și nu sunetele pe care le scoate persoana
în timp ce vorbește. Encodarea semantică ajută la păstrarea informațiilor în memorie. Este mult
mai probabil să ne amintim informațiile atunci când facem un efort conștient de a le înțelege
semnificația, decât atunci când doar repetam informațiile verbale (Nevid, 2017).
Encodarea poate fi, de asemenea, voluntară sau involuntară. Encodarea voluntară
presupune prezența scopului de a memora. Persoana are o sarcină clară și va trebui să se
mobilizeze și să depună un anumit efort pentru a memora informația care îi este necesară.
Encodarea involuntară are loc în absența controlului voluntar sau a mecanismelor atenției
direcționată de scop. Prin urmare, persoana nu depune efort pentru a memora.

Stocarea
Stocarea constă în păstrarea reprezentării codificate. Aceasta înseamnă că o modificare în
sistemul nervos înregistrează ceea ce tocmai am experimentat, păstrând-o ca un eveniment
memorabil. Dupa ce citim o carte, creierul nostru se schimbă. Legăturile neuronale care susțin
memoria devin mai puternice și se construiesc noi sinapse. Acest proces neural este cunoscut sub
numele de consolidare. Prin consolidare, informațiile codificate sunt stocate în memorie. Există
cel puțin trei sisteme de stocare care diferă în funcție de durata stocarii informațiilor. Stocarea
poate dura o fracțiune de secundă sau poate durata toată viața (Gazzaniga, Heatherton &
Halpern, 2016). Aceste sisteme vor fi discutate în detaliu în următoarele pagini.
Dinamica stocării ține de trei aspecte:
- fidelitatea cu care este păstrată informația; fidelitatea reprezintă raportul de corespondență
dintre structura materialului memorat inițial și cea a materialului care se află în stocul mnezic;
unul din factorii de care depinde fidelitatea stocării este calitatea encodării.
- completitudinea și exactitatea informației; completitudinea este dată de raportul cantitativ
dintre ceea ce se păstrează și ceea ce a fost memorat inițial; exactitatea se referă la corespondența
izomorfică dintre elementele encodate inițial și cele păstrate în stocul memorie.
- amplificarea informației ține de îmbogățirea sa, de plasarea ei într-un context logic și
semnificativ mai larg, de sistematizarea și ierarhizarea datelor encodate.

Reactualizarea
Reactualizarea sau recuperarea este procesul de accesare a informațiilor stocate în
memorie pentru a fi accesibile conștiinței. Recuperarea informațiilor stocate cu foarte mult timp
în urmă este una dintre minunile creierului uman. Însă recuperarea amintirilor este departe de a fi
perfectă. Deși unele amintiri par a fi recuperate fără efort, altele depind de utilizarea anumitor
indicii, numite indicii de recuperare, pentru a le aduce în conștiință. Instrumentele de recuperare
sunt asociate cu situațiile în care amintirile au fost inițial formate. Putem să ne amintim despre
ceea ce am învățat ieri la curs, aducându-ne aminte de locul în care am stat, hainele pe care le-am
purtat și așa mai departe (Nevid, 2017).
Precum encodarea, și reactualizarea poate fi voluntară sau involuntară. Reactualizarea
voluntară apare atunci când încercăm să recuperam cantități mari de informații, informații care
au fost memorate cu mult timp în urmă sau informații care nu au fost pe deplin înțelese. Căutarea
informației are loc prin punerea în plan intern a anumitor întrebări ajutătoare legate de contextul
în care a fost encodată informația, de momentul și locul în care a intrat în contact cu informația
etc. Reactualizarea involuntară apare atunci când este vorba de o informații cunoscute, legate de
evenimente importante din viața noastră, date semnificative pentru noi. Aceasta este spontană, nu
necesită efort și este foarte utilă în situațiile practice din viață.

Mecanismele neurologice ale memoriei

Sistemul memoriei explicite: Lobii frontali și hipocampusul
Rețeaua care procesează și stochează amintirile explicite pentru fapte și episoade include
lobii frontali și hipocampusul. Pentru procesarea memoriei de lucru, multe regiuni ale creierului
trimit input-uri la lobii frontali. Lobii frontali din stânga și din dreapta procesează diferite tipuri
de amintiri. De exemplu, reamintirea unei parole și menținerea ei în memoria de lucru ar activa
lobul frontal stâng. Amintirea unei scene de la petrecere ar putea activa mai degrabă lobul
frontal drept.
Hipocampul, situat în sistemul limbic, salvează amintirile explicite. Hipocampul și
rețelele creierului din apropiere sunt active, deoarece oamenii formează amintiri explicite cu
privire la nume, imagini și evenimente.
Deteriorarea acestei structuri perturbă, prin urmare, retragerea amintirilor explicite.
Persoanele care au hipocampului stâng deteriorat au problem în a-și amintii informațiile
verbale, dar nu au probleme în amintirea desenelor, planurilor și locațiilor. În ceea ce privește
afectarea hipocampului drept, problema este inversată.
Subregiunile hipocampului servesc, de asemenea, unor funcții diferite. O parte este
activă deoarece oamenii învață să asocieze nume cu fețe. O altă parte este activă, deoarece
aparatorii memoriei se angajează în mnemonica spațială. Amintirile nu sunt stocate permanent
în hipocamp. În schimb, această structură pare să acționeze ca un bazin de acumulare în care
creierul înregistrează și deține temporar elementele unui episod amintit - mirosul, simțul, sunetul
și locația. Apoi, amintirile migrează pentru stocare în altă parte. Acest proces de stocare se
numește consolidarea memoriei. Somnul sprijină consolidarea memoriei. În timpul somnului
profund, hipocampul procesează amintiri pentru recuperarea ulterioară. După antrenament, cu cât
este mai mare activitatea hipocampului în timpul somnului, cu atât mai bine va funcționa
memoria a doua zi. Zonele cortexului care înconjoară hipocampul susțin procesarea și stocarea
amintirilor explicite (Myers & Nathan DeWall, 2015).

Modele de abordare ale memoriei

Psihologii au creat modele de abordare ale memoriei pentru a ne ajuta să ne gândim la
modul în care creierul nostru formează și recuperează amintirile.
Un model de procesare a informației aseamănă memoria umană cu operațiile
computerului. Astfel, pentru a ne aminti orice eveniment trebuie:
• să primim informații în creierul nostru, acest proces fiind numit codificare.
• să păstrăm acele informații, proces numit stocare.
• să obținem ulterior informațiile stocate, proces numit recuperare.
Ca toate analogiile, modelele ce fac referire la operațiile calculatoarelor au limitele lor.
Amintirile noastre sunt mai puțin precise și sunt mai fragile decât cele ale unui computer. Mai
mult, majoritatea calculatoarelor procesează informații succesiv, chiar în timp ce alternează între
sarcini.
Creierul nostru agil procesează simultan multe lucruri (unele în mod inconștient) prin
procesarea paralelă. Modelul neural se concentrează pe această procesare a informației ce vede
amintirile ca produse ale rețelelor neuronale interconectate. Memoriile specifice apar din
activarea anumitor structuri din cadrul acestor rețele. De fiecare dată când învățăm ceva nou,
conexiunile neuronale ale creierului se schimbă, formând și întărind căi care ne permit să
interacționam și să învățăm din mediul înconjurător care este într-o continuă schimbare.
Pentru a explica procesele formare ale memoriei, Richard Atkinson și Richard Shiffrin
(1968) a propus un model în trei etape:
- înregistrarea informațiilor pentru un timp scurt și sub o formă slab elaborată prin
intermediul memoriei senzoriale.
Informațiile care sosesc din mediul înconjurător sunt plasate pentru prima dată în ceea ce se
numeste memoria senzorială și are următoarele caracteristici: este mare (conține toate
informațiile care influențează respectivul organ de simț), este efemeră (variază de la câteva
zecimi de secundă la câteva secunde) și acea mică parte a informațiilor pe care le-a stocat le-a
transferat în următoarea componentă majoră a sistemului, memoria de scurtă durată.
- procesarea informațiilor în memoria pe termen scurt, unde le codificăm prin repetiție.
Memoria pe termen scurt este următorul spațiu de stocare al informațiilor. Aceasta are
următoarele caracteristici: în primul rând, poate fi identificată aproximativ cu conștiința,
informațiile din memoria de scurtă durată sunt sunt informații de care suntem conștienți. În al
doilea rând, informațiile din memoria pe termen scurt sunt ușor accesibile; acestea pot fi folosite
ca bază pentru luarea deciziilor sau pentru îndeplinirea sarcinilor de ordinul a două secunde sau
mai puțin. În al treilea rând, informația din memoria pe termen scurt va fi uitată într-o perioadă
de aproximativ 20 de secunde. În al patrulea rând, informația poate fi împiedicată să se
deterioreze dacă este repetată de mai multe ori. În al cincilea rând, informația repetată sau care
suferă alte forme de procesare este transferată din memoria pe termen scurt în cel de-al treilea
depozit de informații, memoria pe termen lung.
- trecerea informațiilor în memoria pe termen lung pentru recuperarea lor ulterioară.
Memoria pe termen lung este un depozit mare de informații în care se păstrează toate
informațiile care sunt în general disponibile pentru noi. Memoria pe termen lung are următoarele
caracteristici: În primul rând, informațiile intră prin diferite procese elaborative, de la memoria
de scurtă durată. În al doilea rând, dimensiunea acesteia este nelimitată. În al treilea rând,
informațiile sunt preluate din memoria pe termen lung prin procesul de recuperare și plasate
înapoi în memoria pe termen scurt, unde pot fi manipulate și utilizate pentru a îndeplini sarcina
(Atkinson & Hilgard, 2009).
Alți psihologi au actualizat acest model cu alte elemente noi și importante precum
memoria de lucru și prelucrarea automată.

Formele memoriei
Memoria senzorială
Informațiile obținute inițial din mediul înconjurător prin intermediul organelor de simț
sunt plasate într-o memorie de scurtă durată numită memorie senzorială. Memoria senzorială
deține o mare cantitate de informații, deține o reprezentare destul de fidelă a informațiilor
senzoriale care patrund prin intermediul organelor de simț și este de scurtă durată. Există,
probabil, amintiri senzoriale care corespund tuturor organelor senzoriale, dar, ca și în cazul
senzației și percepției, cele care au fost studiate cel mai mult sunt cele care corespund stimulilor
vizuali (memoria iconică) și stimulilor auditivi (memoria ecoică) (Atkinson & Hilgard,2009).
Memoria senzorială apare atunci când o lumină, un sunet, un miros, un gust sau o
impresie tactilă lasă o urmă în sistemului nervos pentru o fracțiune de secundă. Când ne uitam la
ceva rapid, putem să ne imaginam scurt imaginea și să ne reamintim câteva detalii ale acesteia.
Amintirile noastre senzoriale ne permit să experimentăm lumea ca pe un flux continuu și nu în
senzații dinstincte (Gazzaniga, Heatherton & Halpern, 2016).
Memoria iconică reprezintă memoria senzorială a stimulior vizuali. Cadrele de imagini
imprimate în memoria iconică sunt foarte scurte, cercetările indicând că aceasta durează
aproximativ ¼ secunde. În memoria iconică imaginile se păstreaza cu exactitate, ca într-o
fotografie. Memoria ecoică este memoria senzorială auditivă. Urmele mnezice ale stimulilor
auditivi pot dura câteva secunde, mai mult decât urmele stimulilor vizuali.
Memoria de scurtă durată
Atunci când acordăm atenție unui lucru, informațiile trec de la depozitele senzoriale la
memoria de scurtă durată. Un model mai contemporan al păstrării pe termen scurt a informațiilor
este memoria de lucru. Acest sistem de stocare reține în mod activ și manipulează mai multe
fragmente de informații temporare din diferite surse. De exemplu, memoria de lucru include
sunete, imagini și idei. Informațiile rămân în memoria de lucru timp de 20 până la 30 de secunde.
Apoi dispare dacă noi nu împiedicam în mod activ acest lucru. Putem păstra informațiile prin
monitorizarea lor - adică, gândindu-ne la ele sau repetându-le (Gazzaniga, Heatherton &
Halpern, 2016).
Memoria pe termen scurt este limitată atât în ceea ce privește timpul de menținere a
informațiilor cât și cantitatea de informații pe care le conține. Majoritatea oamenilor pot păstra
aproximativ 7 +/-2 elemente în memoria pe termen scurt, dar dacă adăugăm mai multe elemente
noi, atunci cele vechi încep să scadă. Aceste elemente pot fi numere, litere sau chiar cuvinte sau
idei. Prin urmare, o modalitate de a crește stocarea este de a grupa mai multe litere într-un singur
element semnificativ. Acest proces poartă numele de chunking. Chunks-ul, termen preluat ca
atare în limba română, implică combinarea unor mici fragmente de informații în grupuri sau
bucăți mai mari (Schacter, Gilbert & Wegner, 2013).

Memoria de lungă durată

Spre deosebire de memoria senzorială și memoria pe termen scurt, memoria de lungă
durată deține informații pentru ore, zile, săptămâni sau ani și are o capacitate mult mai mare însă
limitele ei nu sunt cunoscute.
Atenția este o modalitate de stocare a informațiilor în memoria senzoriala sau în memoria
de lucru. Pentru a stoca informații pe termen mult mai lung, trebuie să trimitem aceste informații
în memoria pe termen lung. În mod normal, în cursul vieții noastre de zi cu zi, ne angajăm în
multe activități și suntem bombardați cu foarte multe informații. Un sistem de filtrare trebuie să
constrângă ceea ce se întâmplă în memoria pe termen lung. Pentru a deveni expert în orice
activitate, trebuie să practicam. Cu cât repetem o acțiune de mai multe ori, cu atât este mai ușor
să efectuăm acea acțiune. Repetiția este o modalitate de a stoca informațiile în memoria pe
termen lung, însă repetarea a ceva de mai multe ori nu este cea mai buna metodă pentru a face
informația memorabilă.
 În general, informațiile despre mediul înconjurător care ne ajută să ne adaptăm
sunt transformate într-o amintire pe termen lung. Dintre miliardele de experiențe și gânduri
senzoriale pe care le avem în fiecare zi, dorim să stocăm doar informații utile. Teoria evolutivă
ne ajută să explicăm cum decidem în prealabil ce informații vor fi utile. Memoria ne permite să
folosim informațiile în moduri care ne ajută la reproducere și supraviețuire (Gazzaniga,
Heatherton & Halpern, 2016).
Consolidarea este un proces prin care amintirile devin stabile în creier. La scurt timp
după codificare, amintirile există într-o stare fragilă în care pot fi ușor distruse; odată cu
consolidarea, ele sunt mai rezistente la perturbări. Actul de reamintire a unei informații, de a
gândi despre ea și de a vorbi despre ea cu alții, probabil contribuie la consolidare. Dar, chiar și
amintirile aparent consolidate pot deveni din nou vulnerabile, ceea ce necesită să fie consolidate
din nou. Acest proces se numește reconsolidare (Schacter, Gilbert & Wegner, 2013).
Memoria de lungă durată are mai multe sisteme : memoria explicită sau declarativă
compusă din memoria episodică și memoria semnatică și memoria explicită compusa din
condiționarea clasică și memoria procedurală.
Memoria explicită se referă la amintirea intenționată sau conștientă a informațiilor. Când
încercăm să ne amintim un nume sau un eveniment despre care am învățat anterior, căutăm în
memoria noastră explicită. Memoria implicită se referă la amintiri de care persoanele nu sunt
conștiente de ele, dar care pot influența performanțele și comportamentele ulteriore (Feldman,
2015).
Memoria episodică cuprinde experiențele trecute ale unei persoane și informațiile despre
timpul și locul în care s-au petrecut experiențele. De exemplu, dacă ne amintim de aspectele
legate de ziua de naștere de la 16 ani precum locul, lucrurile pe care le-am făcut, aceste
informații fac parte din memoria noastra episodică. Memoria semantică constă în cunoașterea
unor fapte independente de experiența personală. Este posibil să nu ne amintim unde sau când
am învățat acele informatii, dar le știm. Memoria procedurală sau memoria motorie, implică
abilități motorii, obiceiuri și alte comportamente folosite pentru atingerea unor obiective, cum ar
fi coordonarea mișcărilor musculare pentru a merge pe bicicletă, a skia, a te da cu rolele, a
urmării regulile drumului în timpul condusului. Amintirile procedurale sunt, în general,
inconștiente (Gazzaniga, Heatherton & Halpern, 2016).
Uitarea
În ceea ce privește amintirea evenimentelor și informațiilor, oamenii nu reușesc să-și
amintească de ele întodeauna. Uitarea este o experiență perfect normală, de zi cu zi. Uităm mult
mai mult decât ne amintim (Gazzaniga, Heatherton & Halpern, 2016). Cele două explicații
principale rivale ale uitării sunt degradarea și interferența.
Degradarea poate fi considerată deteriorarea corelării organice a învățării. Această
leziune fizică a țesutului cerebral (de exemplu, prin leziuni cerebrale) poate duce la pierderea
memoriei. Astfel, dacă presupunem că țesutul cerebral suferă de "uzură și rupere" de-a lungul
timpului, atunci aceasta este o explicație plauzibilă de uitare (Banyard et al., 2010).
Un alt mod în care amintirile pot fi distorsionate este prin interferența altor amintiri. În
interferența proactivă, informațiile vechi inhibă capacitatea de a ne aminti informații noi. De
exemplu, dacă studiați pentru testul la psihologie, apoi studiați pentru testul la istorie și dați
imediat testul la istorie, performanța pentru testul la istorie poate fi afectată de cunoștințele
despre psihologie. În interferența retroactivă, informațiile noi inhibă abilitatea de a ne aminti
informațiile vechi. Deci, atunci când vine momentul să dați testul la psihologie, performanța ar
putea suferi pentru că vă amintiți materialul de la istorie proaspăt întărit (Gazzaniga, Heatherton
& Halpern, 2016).
Desigur, eșecul memoriei este, de asemenea, esențial pentru a ne aminti informații
importante. Abilitatea de a uita detaliile neînsemnate despre experiențe, oameni și obiecte ne
ajută să evităm împovărarea și distragerea memoriei cu date fără sens. Uitarea contribuie la
ținerea deoparte a informațiilor nedorite și inutile de a interferarea cu recuperarea informațiilor
dorite și necesare. De asemenea, uitarea ne permite să formăm impresii generale și amintiri. De
exemplu, motivul pentru care prietenii noștri ne apar familiari este că putem să uităm
îmbrăcămintea, petele de pe față sau alte aspecte care se schimbă de la o întâlnire la alta. În
schimb, amintirile noastre se bazează pe un rezumat al diferitelor caracteristici importante,
aceasta fiind o utilizare mult mai economică a capacității memoriei (Feldman, 2015).
Implicațiile practice
Memoria este un proces psihic foarte important fără de care viața ar fi doar un continuu
prezent. Memoria are utilitate practică în toate domeniile vieții noastre, atât personale cât și
profesionale.Însă există profesii în care memoria joaca un rol mult mai important decât în altele.
În ceea ce privește domeniul nostru de activitate, cercetării din domeniul psihologiei,
neurologiei, neuropsihologiei sunt interesați în mod direct de acest proces psihic pentru a
descoperi modul în care funcționează memoria și metode, tratamente pentru îmbunătățirea
memoriei sau ameliorarea degradării acesteia. De asemenea, neurochirurgii sunt interesați de
acest proces psihic întrucât se confruntă des cu pacienți care suferă de tulburări sau pierderi ale
memoriei datorate unor leziuni cerebrale. Psihologii clinicieni testează deseori memoria
pacienților pentru înțelegerea unor aspecte, îmbunătățirea memoriei prin intermediul unor
exerciții, depistarea nivelului degradării memoriei în cazul în care pacientul urmează să aibă o
intervenție chirurgicală. Psihologii din domeniul psihologiei muncii, transporturilor și serviciilor
trebuie să afectueze deseori testări ale memoriei pentru a descoperi acele persoane care nu sunt
apte de o anumită profesie în care memoria are un rol important (profesori, medici, avocați,
jurnaliști etc.). Psihiatrii se confruntă deseori cu deteriorarea memoriei pacienților și de aceea
este necesar să cunoscă mecanismele memoriei, interferarea acesteia cu toate aspectele vieții,
recomandarea unui tratament pentru ameliorarea deteriorării cognitive.
Bibliografie

Atkinson, R. C., Hilgard, E. R., (2009). Introduction to psychology. Oxford and IBH Publishing.
Banyard, P., Dillon, G., Norman, C., & Winder, B. (2015). Essential psychology. Sage
Publications Ltd.
Myers D.G., Nathan DeWall, C. (2015). Psychology. 11th edition. Worth Publishers.
Nevid, J. (2017). Essentials of psychology: Concepts and applications. Cengage Learning.
 Limbajul

Limbajul este una dintre cele mai complexe minuni ale creierului uman. În timp ce multe
specii comunică, de exemplu pasările prin sunete și tot felul de cântece, limbajul uman reprezintă
un salt cuantic dincolo formele de comunicare ale animalelor. Ne distanțează de alte specii.
Oamenii pot vorbi, scrie și citi în peste 4.000 de limbi comunicând totul, de la informații de bază
la emoții complexe și nuanțe subtile ale marii literature. Limba ne permite să trăim în societăți
complexe, deoarece prin limbă învățăm istoria, regulile și valorile culturii noastre (Gazzaniga,
Heatherton & Halpern, 2016, p. 329).
Limbajul este un sistem de comunicare prin simboluri care sunt combinate în
conformitate cu regulile de gramatică pentru a avea o semnificație. Gramatica este un set de
reguli care specifică modul în care unitățile de limbă pot fi combinate pentru a produce mesaje
cu sens. Structura complexă a limbajului uman se deosebește de simplele sistemele de
semnalizare folosite de alte specii; de asemenea, ne permite să exprimăm o gamă largă de idei și
concepte, inclusiv concepte intangibile sau abstracte, cum ar fi unicorn sau democrație (Schacter,
Gilbert, & Wegner, 2013, p. 268).
Mulțumită limbajului, informația circulă din mintea mea către a dumneavoastră.
Maimuțele recunosc în parte ceea ce văd. Mulțumită limbajului (vorbit, scris sau semnalat), noi
înțelegem multe lucruri pe care nu le vedem și pe care strămoșii noștri nu le-au știut niciodată. În
ziua de azi, observă Gilbert (2006), un taximetrist obișnuit din Pittsburg “știe mai multe despre
univers decât au știut Galileo, Aristotel, Leonardo sau alții care erau atât de inteligenți încât
aveau nevoie doar de un nume.”
Pentru Pinker (1990), limbajul este “diamantul de pe coroana cogniției”. Dacă tu ai putea
să reții doar o abilitate cognitivă, alege limbajul, sugerează cercetătorul Lera Borodisky (2009).
Fără să auzi, ai putea totuși să ai prieteni, familie sau job. Dar fără limbaj, ai putea să le ai ? ”
Limba este atât de importantă existenței noastre, atât de mult integrată umanității, încât ne este
greu să concepem viața în absența ei.”
Structura limbajului

Folosirea limbajului presupune parcurgea mai multor niveluri. pentru a comunica

eficient. Aceste niveluri sunt: fonemele, sunetele limbii noastre; morfemele, cele mai mici
unități de vorbire semnificativă; sintaxa, regulile gramaticale care determină modul în care
compunem cuvintele în șiruri semnificative; și informațiile extralingvistice, elemente de
comunicare care nu fac parte din conținutul limbajului, dar care sunt esențiale pentru
interpretarea semnificațiilor, cum ar fi expresiile feței și tonul vocii.
Fonemele sunt categoriile de sunete produse de aparatul nostru vocal. Aceste categorii
sunt influențate de elementele aparatului vocal, inclusiv buzele, dinții, limba, vibrația corzilor
vocale, deschiderea și închiderea gâtului și alte manipulări fizice ale gâtului și gurii noastre.
Morfemele sunt cele mai mici unități cu sens dintr-o limbă. Sunt create prin unirea
fonemelor. Majoritatea morfemelor noastre sunt cuvinte precum “câine”, “fericire”. Morfemele
transmit informații despre semantică - adică derivate din cuvinte și propoziții. Cu toate acestea,
avem, de asemenea, șiruri de sunete care nu sunt cuvinte, ci modifică sensul cuvintelor atunci
când sunt atașate în ele (sufixele, prefixele). Tot aici intră prepozițiile și articolele.
Sintaxa este setul de reguli al unei limbi cu ajutorul căruia construim propoziții. Sintaxa
nu constă doar în ordinea cuvintelor; include, de asemenea, markeri morfologici și structura
propozițiilor. Markerii morfologici sunt morfeme (ceea ce înseamnă că schimbă semnificația
unui cuvânt, dar fac acest lucru pe baza unei reguli gramaticale). Deși regulile sintactice descriu
modul în care limba este organizată, limbajul curent nu le respectă întotdeauna perfect. Deci,
sintaxa descrie o formă de limbaj ideal, la fel ca limbajul formal pe care îl citim în documentele
scrise.
Informațiile extralingvistice nu fac parte din limbă, dar joacă un rol esențial în
interpretarea acesteia. Câteva exemple includ indiciile nonverbale ale vorbitorului - cum ar fi
expresi facială, postura, gesturile și tonul vocii. Neînțelegerile pot apărea cu ușurință dacă
oamenii nu sunt atenți la aceste informații sau dacă la o parte din ele nu avem acces, cum ar fi în
timpul unei convorbiri telefonice sau în mesajele text etc. (Lilienfend et al., 2016, pp. 330-331).

Bazele neurofiziologice ale limbajului

 În procesarea limbajului, ca și în alte forme de prelucrare a informațiilor, creierul
funcționează prin împărțirea funcțiilor mentale - vorbirea, percepția, gândirea, memoria - în
subfuncții. Experiența conștientă de a citi această pagină pare indivizibilă, însă antrenăm multe
rețele neuronale din creier pentru a evalua forma, sunetul și semnificația fiecărui cuvânt (Myers
& Nathan DeWall, 2015, p. 377).
Există patru arii principale ale limbajului care sunt localizate la cele mai multe persoane
în emisferul cerebral stâng. Aceste arii ale limbajului sunt situate perisylvian. Două arii sunt
receptorii formând zona centrală a limbajului iar celelalte două sunt executive (Damasio Ar.,
1985; Damasio H., 1989; Willmes, 1993; apud apud Tătăranu, Dediu & Ciubotaru, 2009).
Principala arie receptorie responsabilă de percepţia limbajului vorbit şi de limbajul intern
este situată în partea posterioară a ariei temporale postero-superioare- aria Wernicke şi la nivelul
girului Heschl (Damasio, 1985; Damasio, 1989; Willmes, 1993; apud Tătăranu Dediu &
Ciubotaru, 2009). Cea de a doua arie receptorie care ajută la înţelegerea limbajului scris ocupă
girusul angular. Girusul supramarginal şi regiunea temporală inferioară chiar anterior de
cortexul vizual de asociaţie fac parte de asemeni din zona centrată a limbajului (Damasio, 1985;
Damasio, 1989; apud Tătăranu, Dediu & Ciubotaru, 2009).
Principala arie executivă este situată la capătul posterior al convulaţiei frontale inferioare
şi se numește aria lui Broca. Această arie este responsabilă de aspectul motor al limbajului.
Cuvintele percepute vizual li se dă expresie scrisă prin intermediul unei a patra arii a limbajului -
aria Exner situată în partea posterioară a convulaţiei frontale mijlocii (Naeser, 1982; Ojemann,
1991; apud Tătăranu, Dediu & Ciubotaru, 2009).
Grupurile neuronale responsabile de comunicarea paralingvistică (intonaţia, exclamaţia,
expresia facială, mişcările globilor oculari, gestica corporală) sunt situate bilateral şi simetric şi
nu depind în totalitate de emisferele cerebrale. Ca urmare limbajul simbolic depinde de două
aspecte importante şi anume gradul de dezvoltare a creierului şi nivelul de educaţie al individului
(Ropper, 2005; apud apud Tătăranu, Dediu & Ciubotaru, 2009).
Toate tulburările de vorbire şi limbaj incluzând aici şi cele legate de scris şi de citit au o
importanţă deosebită deoarece ele sunt de cele mai multe ori manifestări ale unor suferinţe
cerebrale.Tulburări de vorbire şi limbaj determinate de leziuni cerebrale pot fi împărţite în 4
categorii: pierderea sau dificultate în producerea şi/sau înţelegerea limbajului scris sau vorbit
determinate de leziuni cerebrale dobândite- afazie sau disfazie (Kertesz, 1993; Martin, 1992;
apud Tătăranu, Dediu & Ciubotaru, 2009); tulburări de vorbire sau limbaj în contextual unor boli
care interesează funcţii mentale superioare ca de exemplu: confuzie, delirium, retard mental şi
demenţă (Kertesz, 1993; apud Tătăranu, Dediu & Ciubotaru, 2009); afectarea pronunţiei
cuvintelor cu funcţie mentală intactă, înţelegerea limbajului vorbit sau scris şi construcţie
gramaticală corectă a propoziţiilor- dizartrie (Dronkers, 1996; Wise, 1999; apud Tătăranu, Dediu
& Ciubotaru, 2009); alterarea sau pierderea vocii ca urmare a afectării laringelui sau a inervaţiei
sale - afonie sau disfonie (Tătăranu, Dediu & Ciubotaru, 2009).
Afazia este o tulburare gândirii care afectează exprimarea sau înțelegerea limbajului
vorbit sau scris ce rezultă în urma unor leziuni dobândite ale creierului. În funcţie de localizarea
leziunii afazia poate îmbrăca mai multe forme, astfel:
- afazia Broca (afazia ”motorie”, “anterioară”, “expresivă”, sau “nonfluentă”) ce reprezintă un
deficit primar în producţia limbajului cu păstrarea capacităţii de înţelegere (Tătăranu, Dediu &
Ciubotaru, 2009); cea mai mare problemă a pacienților o constituie producerea vorbirii; în mod
tipic au un discurs telegrafic,încetinit- ah, luni, parc, bine, fac omisiuni de cuvinte, dezacorduri
(Myers & Nathan DeWall, 2015, p. 377).
-afazia Wernicke (afazia “senzorială”, “receptivă”, “posterioară” sau “fluentă”) ce cuprinde
două elemente principale: incapacitatea de a înţelege limbajul vorbit sau scris şi un limbaj
relativ fluent dar parafazic (Ropper, 2005; Margolin, 1991; apud Tătăranu, Dediu & Ciubotaru,
2009); pot avea o vorbire gramaticală, dar tinde să fie lipsită de sens:" Simțiți-vă foarte bine. Cu
alte cuvinte, obișnuiau să lucrez la țigări. Nu știu cum. Lucrurile la care nu am putut auzi sunt
aici.” (Myers & Nathan DeWall, 2015, p. 377).
-afazia totală sau globală ce este determinată de distrucţia unei părţi importante din zona
limbajului, interesând atât aria Broca cât şi Wernicke precum şi teritoriul dintre ele afectează
vorbirea şi limbajul sunt afectate în totalitate (cel mult pacienţii pot rosti câteva cuvinte, pot
emite sunete) (Croisile, 1990; Kertesz, 1989; apud Tătăranu, Dediu & Ciubotaru, 2009);
-din categoria sindromului de deconectare face parte afazia de conducere în care deficitul de
vorbire este similar afaziei receptive însă înţelegerea rămâne normală iar pacientul face încercări
repetate de a rosti cuvintele potrivite (Kertesz, 1989; apud Tătăranu, Dediu & Ciubotaru, 2009).
Teoriile învățării umane

Procesul de achiziționare al limbajului a fost subiectul unor controverse semnificative în

rândul oamenilor de știință provenind din trei abordări diferite: behaviorist, nativist și
interacționist.
Teoria behavioristă. Conform explicației behavioriste a lui B. F. Skinner despre învățarea
limbajului,noi învățăm să vorbim în același mod în care învățăm oricare altă abilitate: prin
întărire, modelare, extincție și alte principii de bază ale condiționării operante. Când bebelușii se
maturizează din punct de vedere fizic, încep să vocalizeze. Vocalizările care nu sunt întărite se
diminuează treptat, iar cele care sunt întărite rămân în repertoriul copilului în curs de dezvoltare.
Acești copii imită, de asemenea, și tiparele de vorbire pe care le aud. Apoi, părinții sau alți adulți
modelează aceste tipare de vorbire prin întărirea celor gramaticale și ignorând sau pedepsind pe
cele care nu sunt gramaticale. Explicația behavioristă este atractivă deoarece oferă o explicație
simplă a dezvoltării limbajului, dar nu poate explica multe din caracteristicile fundamentale ale
dezvoltării limbajului . În primul rând, părinții nu-și petrec prea mult timp în a-și învăța copiii să
vorbească corect gramatical. Ei întăresc emisiile copiilor doar în ceea ce privește acuratețea și nu
corectitudinea gramaticală. În al doilea rând, copiii generează fraze pe care nu le-au mai auzit
până atunci. Acest lucru arată că ei nu doar imită ci învață regulile pentru generarea propozițiilor.
Teoria nativistă. Lingvistul Noam Chomsky a argumentat că aptitudinile de învățare a
limbii sunt integrate în creierul uman și sunt separate de inteligența generală. Această teorie
nativistă susține că dezvoltarea limbajului este cel mai bine explicată de capacitatea biologică,
înnăscută a omului de a învăța limbajul. Conform concepției nativiste, copiii învață cu ușurință
regulile gramaticale ale limbajului uman, deoarece sunt "programați" pentru a face acest lucru.
Există persoane care, în ciuda inteligenței generale scăzute, au o abilitatea deosebită de a învăța
limbajul cu ușurință. Acest lucru indică faptul că abilitatea lingvistică ar fi diferită de alte
capacități mentale. Alte persoane, cu o inteligență normală sau aproape normală pot găsi anumite
aspecte ale limbajului uman greu sau imposibil de învățat. Această afecțiune este cunoscută sub
numele de disfazie genetică, un sindrom caracterizat de incapacitatea de a învăța structura
gramaticală a limbii, în ciuda inteligenței normale. De asemenea, în concordanță cu viziunea
nativistă sunt dovezile care arată că limba poate fi dobândită numai pe parcursul unei perioade
restrânse de dezvoltare. Lenneberg (1967) consideră că perioada sensibilă pentru învățarea
limbilor începe la aproximativ 18-24 de luni și se încheie la pubertate. Această perioadă reflect
maturizarea neurală.

Lingvistul Noam Chomsky a susținut că toate limbile împărtășesc câteva elemente de bază, pe
care el le numește gramatică universală. Toate limbile omenești, de exemplu, au substantive,
verbe și adjective ca și cărămizi de bază ale gramaticii. În plus, spune Chomsky, noi oamenii
suntem născuți cu o predispoziție încorporată de a învăța reguli gramaticale, care ne ajută să
explicăm de ce preșcolarii dobândesc o limbă așa de ușor și folosesc gramatica atât de bine. Se
întâmplă așa de natural – tot atât de natural ca păsările care învață să zboare – pentru că
antrenatul din greu ajută.

Teoria interacționistă. Teoriile nativiste sunt deseori criticate pentru că nu explică modul
în care se dezvoltă limba ci doar explică de ce. Abordarea interacționistă susține că, deși copiii se
nasc cu o abilitate înnăscută de a dobândi un limbaj, interacțiunea socială joacă, de asemenea, un
rol esențial în dobândirea limbajului. Interacționiștii subliniază faptul că părinții își adaptează
interacțiunile verbale cu copiii în moduri care simplifică procesul de achiziție al limbii: vorbesc
încet, rostesc clar și folosesc fraze mai simple decât atunci când vorbesc cu adulții (Schacter,
Gilbert & Wegner, 2013, pp. 274-275).

Noi nu suntem născuți cu o limbă specifică încorporată și limbile sunt mult mai diverse decât
implică ideea de gramatică universală (Bergen,2014 ; Ibbotson,2012). Europenii și nativii
austrieci și neozeelanzi, deși au fost separați din punct de vedere geografic timp de 50.000 ani
pot învăța ușor fiecare limba celuilalt (Chater et al., 2009). Și indiferent ce limbă experimentăm
ca și copii, dacă vorbim sau cântăm, este specific pentru toții să învățăm ușor gramatica și
vocabularul(Bavelier et al., 2003). Încă nu contează ce limbă învățăm, începem să vorbim cel
mai adesea în substantive (pisicuță, ta-ta) mai degraba decât în verbe și adjective (Bornstein et
al., 2004). Biologia și experiența lucrează împreună.

Dezvoltarea limbajului
 Precum se dezvoltă creierul, la fel se dezvoltă și abilitatea de a vorbi și de a formula
propoziții. Astfel, pe măsură ce copiii dezvoltă abilitățile sociale, își îmbunătățesc și abilitățile
lingvistice. Există o variație a cursului dezvoltării limbajului, dar, în general, etapele dezvoltării
limbajului sunt remarcabil de asemănătoare al persoane (Gazzaniga, Heatherton & Halpern,
2016, p. 332).
Perceperea și producerea sunetelor limbii. În timpul primului an sau după naștere, sugarii
învață multe despre sunetele limbii lor materne. Ei încep să descopere fonemele limbii lor și cum
să folosească aparatul lor vocal pentru a scoate sunete specifice. Deși bâlbâitul copiilor pare a fi
o absurditate - și de obicei este - joacă un rol important în dezvoltarea limbajului, permițând
copiilor să-și dea seama cum să-și miște elementele aparatului vocal pentru a genera anumite
sunete. Bâlbâitul se referă la orice vocalizare intenționată (sunete, altele decât plânsul, râgâitul,
suspinul și râsul, care sunt mai puțin intenționate), lipsită de semnificație. Bâlbâitul evoluează în
primul an de viață și urmează o evoluție a etapelor care demonstrează controlul sporit al
copilului asupra aparatului vocal. Până la sfârșitul primului an, bâlbâitul bebelușul capătă un ton
de conversație care pare plin de înțeles, chiar dacă nu este. Pe măsură ce nou-născuții își reglează
bine tractul vocal, își ajustează și urechile. După cum am aflat, limbile au foneme diferite; astfel
încât, pentru a fi utilizatori buni a-i limbii lor materne, sugarii trebuie să învețe care seturi de
sunete sunt relevante pentru limba lor. Toți copiii au inițial aceleași categorii de foneme de bază,
indiferent de limba maternă a părinților lor. Cu toate acestea, copiii își ajustează rapid fonemele
în cursul primului an pentru a se potrivi limbii lor materne. La zece luni, categoriile de foneme
sunt foarte asemănătoare cu cele ale vorbitorilor adulți.
Învățarea cuvintelor. Copiii învață să recunoască și să interpreteze cuvintele cu mult
înainte - uneori cu câteva luni înainte – de a le putea produce. Acest lucru se întâmplă deoarece
ei au o capacitate limitată de a coordona sunetele pentru a produce cuvinte recunoscute. Ei ar
putea fi perfect conștienți de faptul că elefantul se referă la un animal mare, gri, cu un trunchi
lung, dar este posibil să nu poată produce acest cuvânt mare. Între vârsta de 1 an și un 1 an și
jumătate, copiii vor acumula un vocabular ce cuprinde între 20 și 100 de cuvinte.. Până la vârsta
de 2 ani, majoritatea copiilor pot produce câteva sute de cuvinte. O dată cu mersul la grădiniță,
vocabularul lor ajunge la câteva mii de cuvinte. Cu toate acestea, copiii fac, de obicei, unele
greșeli în interpretarea cuvintelor și a modului de a le folosi extensive sau restrictiv. Aceasta
înseamnă că ei aplică cuvinte într-un sens mai larg decât adulții (toți bărbații adulți sunt "tati")
sau într-un sens mai restrâns (cuvântul pisică se aplică numai pisicii lor). Desigur, de cele mai
multe ori, copiii reușesc să obțină exact înțelesul cuvintelor, ceea ce este o realizare remarcabilă.
Dezvoltarea sintaxei. Prima etapă majoră în dezvoltarea sintaxei copiilor este combinarea
cuvintelor în fraze. La început copiii încep a vorbi prin cuvinte individuale ce transmit gânduri
întregi. Un copil poate folosi cuvântul cațel pentru a exprima "Uite un cățel!" "Unde este
cățelul?" Sau chiar "Cațelul m-a lins!" Interpretarea acestor cuvinte poate fi o provocare. Până
împlinesc doi, majoritatea copiilor încep să lege cuvintele în fraze simple de două cuvinte. Deși
aceste fraze sunt încă departe de ceea ce înseamnă o propoziție completă, acestea sunt un pas
important spre îmbunătățirea înțelegerii limbii. De exemplu, copilul poate spune "mai mult suc"
pentru a solicita o reumplere a paharului sau "suc-uh-oh" pentru a o anunța pe mama că sucul său
s-a vărsat. În această etapă, copiii au înțeles deja câte ceva despre regulile sintactice. De
exemplu, au tendința de a folosi cuvintele în ordinea corectă, chiar dacă omit unele din ele. Ca și
în cazul învățării cuvintelor, copiii înțeleg câteva reguli sintactice de bază înainte de a le putea
exprima. Printre altele, înțeleg că ordinea cuvintelor influnețează semnificația înainte ca ei să
poată genera propoziții complete. La câteva luni după ce au început să folosească fraze de două
cuvinte, copiii folosesc propoziții mai complexe care implică combinații de trei și patru cuvinte.
Ei dobândesc majoritatea regulilor sintactice de-a lungul vârstei preșcolare, dar continuă să
achiziționeze reguli mai complexe în anii primii ani de școală (Lilienfeld et al., pp 333-335).
În ceea ce privește mecanismele creierului implicate în producția lingvistică, sunt
importante atât structura biologică cât și educația pentru dezvoltarea limbajului. Abilitatea
noastră de a folosi limbajul depinde nu numai de capacitatea biologică de a produce limbajul, ci
și de experiența cu sunetele, semnificațiile și structurile discursului uman. Copiii în mod natural
dobândesc limbajul ascultându-i pe cei din jur, cu mult înainte de a învăța regulile de gramatică
în școală. De asemenea, își extind vocabularul prin reproducerea cuvintelor pe care alții le
atribuie unor obiecte specific. Părinții îi pot ajuta pe copii să-și dezvolte abilitățile lingvistice
vorbindu-le și citindu-le frecvent. De asemenea, ei pot utiliza principiile condiționării operante și
învățării observaționale prin utilizarea unui limbaj adecvat și recompensarea copiilor pentru
imitarea acestui limbaj (Nevid, 2017, p. 258).

Stadiul gângurelii: stadiul de dezvoltare a limbajului începe la 4 luni, în care sugarii rostesc
spontan diverse sunete, la început fără legătură cu limbajul uzual.
Stadiul un-cuvânt: este stadiul de dezvoltare a limbajului, de la un an la doi ani, pe parcursul
căruia un copil vorbește cel mai adesea în cuvinte unice.

Stadiul două -cuvinte: începând cu vârsta de 2 ani, este stadiul de dezvoltare a limbajului pe
parcusul căruia un copil vorbește, în mare parte, în afirmații de două cuvinte.

Vorbirea telegrafică: stadiul limbajului timpuriu pe parcusul căruia un copil vorbește ca o

telegramă – „ merge mașină „- folosind în mare parte substantive și verbe.

Limbajul și gândirea

Procesul gândirii şi limbajul sunt deci inseparabile. Atunci când învaţă să gândească,
copilul vorbeşte cu sine cu voce tare, ulterior, pe măsură ce procesul gândirii se maturizează va
renunţa la pronunţarea propriilor sale gânduri. Cuvintele sunt deci o parte integrantă a gândirii şi
sunt pentru fiecare dintre noi “gardienii” propriilor noastre gânduri (Ropper, 2015; Darby 1993;
apud Tătăranu, Dediu & Ciubotaru, 2009).
Dezvoltarea limbajului se desfășoară de obicei într-o succesiune de pași. Aproape toți
sugarii se exprimă cu un singur cuvânt, apoi trec la un discurs telegrafic și ulterior la propoziții
simple care includ morfeme funcționale. În ciuda a ceea ce unii părinți susțin, este greu de găsit
dovezi solide precum că bebelușii încep imediat să vorbească în propoziții. Această evoluție
ordonată ar putea rezulta din dezvoltarea generală cognitivă care nu are legătură cu experiența
unei anumite limbi. De exemplu, probabil sugarii încep cu un singur cuvânt și apoi cu două
cuvinte, din cauza limitărilor inițiale ale amintirilor pe termen scurt; ar putea fi necesară o
dezvoltare cognitivă suplimentară înainte de a avea capacitatea de a pune împreună o propoziție
simplă. În contrast, progresia ordonată, sistematică, poate depinde de experiența cu un anumit
limbaj, reflectând cunoștințele copilului despre acea limbă.
Un studiu a încercat să evalueze achiziția limbii engleze de către copiii adoptați de vârstă
preșcolară care nu cunoșteau limba engleza înainte de adopție (Snedeker, Geren, & Shafto,
2007). Principala concluzie a acestui studio a fost că unele dintre etapele-cheie ale dezvoltării
limbajului depind mai degrabă de caracteristicile învățării limbii decât de limitările generale ale
dezvoltării cognitive (Schacter, Gilbert & Wegner, 2013, p. 273).
 A dezvolta limbajul înseamnă a dezvolta capacitatea de a gândi. Gândirea copiilor se
dezvoltă în acelaș timp cu limbajul. Este foarte dificil să ne gândim sau să conceptualizăm
anumite idei abstracte (angajament, libertate sau rimă) fără limbaj! Ceea ce este valabil pentru
prescolari este valabil pentru toată lumea: nu este lucru foarte ușor să dezvoltăm limbajul. De
aceea majoritatea manualelor introduc noi cuvinte - pentru a învăța idei noi și noi moduri de
gândire (Myers & Nathan DeWall, 2015, pp. 380-381).
Încă nu s-a ajuns la o concluzie certă dacă limbajul influențează gîndirea sau dezvoltarea
gândirii influențează limbajul. Cel mai probabil există o relație bilaterală între acestea. De-a
lungul timpului au fost elaborate mai multe teorii în vederea explicării legăturii dintre gândire și
limbaj precum: gândirea reprezintă o formă de vorbire interioară- Watson; gândirea este pur
lingvistică- Wittgenstein; limbajul determină gândirea- ipoteza relativității ligvistice a lui Whorf;
gândirea determină dezvoltarea limbajului- Piaget; gândirea și limbajul reprezintă procese
independente, ambele influențând dezvoltarea intelectuală- Vîgotski (Aniței, 2010, p.286).

Formele limbajului

Limbajul îndeplineşte mai multe funcţii concentrate în jurul actului de comunicare

(funcția de comunicare, funcția cognitivă, funcția emoțional-expresivă, funcția imprerativ-
persuasivă, funcția ludică). Acest obiectiv este realizat prin intermediul mai multor forme ale
limbajului, care sunt prezentate în rândurile ce urmează.
Limbajul poate fi clasificat astfel: după modul de implicare al limbii avem- limbaj verbal
(realizat cu ajutorul cuvintelor), nonverbal (nu utilizează cuvinte) şi paraverbal (însoţeşte
vorbirea şi capătă sens şi semnificaţie doar împreună cu aceasta); după gradul de accesibilitate
pentru cei din jur- limbaj intern (accesibil doar propriei persoane) și limbaj extern (accesibil
celorlalţi) care poate fi oral şi scris; după numărul de interlocutori, limbajul oral poate fi-
solilocviu, monolog, dialog şi colocviu.
Limbajul oral constă în producerea unor semnale verbale sonore (cuvinte rostite)
perceptibile pentru alte persoane şi receptarea unor asemenea semnale emise de către alţii.
Limbaj oral înseamnă a vorbi şi a asculta. Este cel mai important dintre toate formele limbajului
întrucât este prima formă a limbajului care apare în dezvoltarea ontogenetică, celelalte forme
constituindu-se pe baza acesteia și este cel mai frecvent utilizat în comparaţie cu toate celelalte
forme Funcţiile principale ale limbajului oral sunt cele de comunicare şi de cunoaştere. El
dispune de un registru foarte vast de mijloace de expresivitate. Limbajul oral are un caracter
situațional deoarece se defășoară întotdeauna într-un context social și este dependent şi susţinut
de interacţiunile sociale, fiind orientat şi direcţionat de reacţiile de moment ale interlocutorilor
Monologul are ca notă definitorie faptul că un vorbitor se adresează unui public mai larg.
Îl întâlnim atunci când cineva susţine o prelegere, un discurs, o conferinţă, o predică etc. Dintre
toate formele limbajului, monologul are un gradul de dificultate cel mai ridicat, întrucât eficienţa
sa este dependentă nu doar de cele spuse, cât mai ales de adaptarea conţinuturilor şi a nivelului
de accesibilitate al exprimării la caracteristicile auditorului (Cioară, 2012).
Dialogul reprezintă o alternanță de replici, partenerii translatându-și în continuu rolurile
de emițător și transmițător (Aniței, 2010, p. 280). Este cea mai frecvent întâlnită dintre toate
formele limbajului şi prototipul acestei activităţi psihice. Din punct de vedere al pregătirii
conţinuturilor ce urmează a fi transmise, dialogul este modalitatea de comunicare cea mai facilă,
întrucât dispune de cel mai inalt grad al caracterului situational: cel mai frecvent, o idee
exprimată continuă sau constituie un răspuns la ceea ce partenerul de conversaţie a spus anterior,
feedback-urile sunt verbale, clare şi directe, subiectul nu este unul impus ci eventual propus de
unul dintre interlocutori şi poate fi schimbat cu uşurinţă în funcţie dorinţa vorbitorilor sau de
contextul situaţional.
Colocviul presupune un număr mai mare de participanţi care comunică între ei, fiecare
adresându-se succesiv tuturor. Este o forma de monolog sau dialog extins, o discuţie gen “masă
rotundă”.
Limbajul scris constă în elaborarea unor semnale grafice şi respectiv în receptarea şi
înţelegerea unor astfel de semnale emise de alte persoane. Spre deosebire de limbajul oral, care
se dobândeşte timpuriu, spontan şi natural, simpla interacţiune cu semenii fiind suficientă pentru
a activa predispoziţiile genetice pentru învăţarea vorbirii, însuşirea limbajului scris necesită
intenţionalitate, efort constant şi intruire specială. Ontogenetic apare mai târziu decât limbajul
oral (în jurul vârstei de 6 – 7 ani), când copilul stăpâneşte relativ corect exprimarea orală şi
motricitatea fină de la nivelul mâinii este suficient de dezvoltată. Sub aspectul gradului de
dificultate, limbajul scris este mai pretenţios decât cel oral pentru că necesită o activitate
complexă de elaborare a frazelor în scopul surprinderii adecvate a ceea ce se doreşte a se
exprima şi nu dispune de caracter situaţional. Este strict reglementat de reguli de ortografie şi
punctuaţie, iar cele mai neînsemnate omisiuni pot denatura sensul mesajului. Dificultatea
exprimării în scris este amplificată şi de faptul că mijloacele de expresivitate sunt mult mai sărac
reprezentate (prin semnele de punctuaţie). O altă diferenţă importantă dintre limbajul oral şi cel
scris este dată de lungimea frazelor. Limbajului scris îi sunt specifice frazele lungi, elaborate,
care reflectă mai fidel şi mai nuanţat ideea ce se doreşte a fi exprimată, întrucât, spre deosebire
de ascultăror, cititorul alege singur ritmul ce-i este confortabil pentru a parcurge textul şi are
posibilitatea de a reveni asupra unui anumit paragraf.
Limbajul intern se desfaşoară în sfera launtrică, mintală a individului şi reprezintă o
vorbire cu sine şi pentru sine. Sub aspect fonetic este asonor, inaccesibil altor persoane, dar, cu
toate acestea, el implică o serie de micro-mişcări la nivelul aparatului fono-articulator. Acest
lucru face ca, chiar dacă cei din jur nu au acces la conţinuturile procesate, prezenţa “vorbirii în
gând” să poată fi uneori identificată. Spre deosebire de limbajul extern, care se desfăşoară în mai
multe faze succesive şi consumă timp, limbajul intern reduce succesivitatea la o relativă
simultaneitate, ceea ce îi conferă o viteza de lucru foarte mare (economicitate). Adeseori ignoră
elementele mai puţin importante dintr-un mesaj (cum sunt cuvintele de legătură), fiind centrat pe
înţelesuri, pe imagini şi idei. Limbajul intern uzează de prescurtări şi condensări de sensuri,
substituind cuvintele cu imagini şi fixându-se cu predilecţie asupra acţiunuilor şi calităţilor,
însuşire numită predicativitate. Sub aspect evolutiv, limbajul intern se constituie pe baza celui
extern, dar, odată, dezvoltat şi maturizat, ajunge să coordoneze celelalte forme ale limbajului.
Functiile sale principale sunt functia cognitiva şi funcţia reglatorie
Limbajul nonverbal cuprinde ansamblul gesturilor, expresiilor mimico-faciale, posturilor
corporale etc. care însoţesc, dublează sau substituie vorbirea. Acestea sunt menite a întări,
completa sau înlocui informaţia enunţată verbal, însă sunt frecvente şi cazurile în care mesajele
nonverbale contrazic flagrant conţinutul celor spuse. În materie de veridicitate, mesajele
nonverbale sunt însă întotdeauna mai credibile deoarece, aflându-se sub tutela sistemului nervos
parasimpatic, răspund mai greu la comenzi voluntare şi controlul lor este mult mai dificil
Dacă limbajul nonverbal se poate manifesta independent de exprimarea orală, limbajul
paraverbal însă este strict dependent de vorbire şi nu poate exista independent de aceasta. Sunt
incluse aici elemente ca intensitatea vorbirii, intonaţia, ritmul şi pauzele, topica, alegerea
cuvintelor, repetiţiile, dificultaile de exprimare etc. Toate acestea sunt purtătoare de semnificaţie,
putând nuanţa sau chiar modifica în totalitate adevăratul sens al celor enunţate (Cioară, 2012).
Utilitate practică

Datorită funcțiilor sale, în special a celor de comunicare și cognitive, limbajul reprezintă

un interes deosebit pentru psihologi, psihopedagogi, neurologi, lingviști, logopezii, cercetători
neurolingviști.
Psihoterapeuții și psihologii clinicieni sunt interesați în mod direct de acest proces
întrucât limbajul interferează și cu alte procese psihice, precum gândirea. Studierea și
cunoașterea acestuia poate oferi o viziune de ansablu asupra funcționării cognitive a persoanei
dar și asupra funcționării sociale. De asemenea, acești psihologi le pot oferi părinților
psihoeducație cu privire la dezvoltarea limbajului copilului.
Psihopedagogii și logopezii studiază limbajul pentru elucidarea problemele complexe de
natură psihologică, pedagogică, sociologică și medicală ale limbajului cât și pentru corectarea
tulburărilor de limbaj, optimizarea înțelegerii și comunicării.
Psihologii din aria sănătății ocupaționale sunt interesați de limbaj întrucât acest proces
psihic este important aproape în orice loc de muncă și, de multe ori, are un efect direct asupra
rezultatelor muncii. Din acest motiv, tulburările de limbaj trebuie ameliorate, iar în cazul în care
acest lucru nu este posibil, persoana în cauză trebuie învățată cum să se adapteze la locul de
muncă având acest deficit sau reorientată spre alt loc de muncă în care acest deficit nu cântărește
foarte mult.
Bibliografie

Gazzaniga, M. S., Heatherton, T., Halpern, D. (2016). Psychological Science, 5th edition. W. W.
Norton & Company.
Lilienfeld, S., Lynn, S. J., Namy, L., Woolf. (2016). Psychology From inquiry to understanding.
3th edition. Pearson Higher Education AU.
Myers D.G., Nathan DeWall, C. (2015). Psychology. 11th edition. Worth Publishers
Nevid, J. (2017). Essentials of psychology: Concepts and applications. Cengage Learning
Schacter, D. L., Gilbert, D. T., & Wegner, D. M. (2013). Introducing psychology. Worth
Publishers
 Învăţarea – partea I

Concepte de bază

Psihologii definesc învățarea ca pe un proces de dobândire de informații și comportamente

noi și relativ durabile. Prin învățare, noi oamenii suntem capabili să ne adaptăm la mediile noastre.
Învățăm să ne așteptăm și să ne pregătim pentru evenimente semnificative, cum ar fi mâncarea sau
durerea (condiționarea clasică). În mod obișnuit, învățăm să repetăm acte care aduc recompense
și să evităm acte care aduc rezultate nedorite (condiționarea operantă). Învățăm noi
comportamente prin observarea evenimentelor și urmărirea altor persoane, iar prin limbaj învățăm
lucruri pe care nici nu le-am experimentat și nici nu le observăm (învățarea cognitivă).

Cu mai mult de 200 de ani în urmă, filosofii John Locke și David Hume au reiterat
concluzia lui Aristotel, veche de 2000 de ani: învățăm prin asociere. Mințile noastre conectează în
mod natural evenimentele care apar în succesiune. Dacă asociați un sunet cu o consecință
înspăimântătoare, simpla auzire a sunetului poate provoca frica.

Asocierile învățate funcționează adesea subtil:

• Dați oamenilor un stilou roșu (asociat cu marcarea erorilor), mai degrabă decât un stilou
negru, iar atunci când vor corecta eseuri, aceştia vor observa mai multe erori și vor da note mai
mici (Rutchick et al., 2010).

• La vot, oamenii sunt mai susceptibili să susțină impozitele pentru a sprijini educația dacă
locul lor de vot este repartizat într-o școală (Berger et al., 2008). În sudul conservator al SUA,
alegătorii sunt mai susceptibili să susțină interdicția căsătoriei între persoane de același sex atunci
când votează într-o biserică (Rutchick, 2010).

• După lucrul cu bancnote de hârtie murdare, uzate, oamenii (vânzătorii de piață, studenții
în jocuri de laborator) devin mai egoiști și mai exploatativi; după lucrul cu bancnote noi și curate
devin mai altruişti și mai echitabili (Yang et al., 2013).

Asocierile învăţate ne hrănesc, de asemenea, comportamentele obișnuite (Wood et al.,

2014). Pe măsură ce repetăm comportamentele într-un anumit context - dormind într-o anumită

1
poziție în pat, mergând pe anumite alei din campus, mâncând popcorn într-un cinematograf -
comportamentele devin asociate cu contextele. Următoarea noastră experiență a contextului evocă
apoi răspunsul nostru obișnuit. Mai ales în momentele în care voința noastră este epuizată, cum ar
fi atunci când suntem obosiți din punct de vedere mental, avem tendința să ne întoarcem la
obiceiurile noastre (Neal et al., 2013). Acest lucru este valabil atât pentru obiceiurile bune
(consumul de fructe), cât și pentru cele rele (excesul de alcool), toate acestea fiind încorporate în
circuitele cerebrale (Graybiel & Smith, 2014).

Cât durează să se formeze astfel de obiceiuri? Pentru a afla, o echipă britanică de cercetători
a solicitat unui număr de 96 de studenți să aleagă un comportament sănătos (cum ar fi alergatul
înainte de cină sau consumul de fructe la prânz), să o facă zilnic timp de 84 de zile și să înregistreze
dacă comportamentul a fost perceput ca automat. În medie, comportamentele au devenit obiceiuri
după aproximativ 66 de zile (Lally et al., 2010).

Animalele complexe pot învăța să asocieze comportamentul propriu cu rezultatele sale. O

focă va repeta diferite comportamente, cum ar fi aplaudatul și lătratul, care îi determină pe oameni
să-i arunce un peşte. Legând două evenimente care se petrec împreună, animalele dau dovadă de
învățare asociativă, un proces important pentru supraviețuirea lor: anticiparea viitorului imediat.

Acest proces al învăţării asociative este condiționat şi are loc sub două forme principale,
deşi adesea se petrec împreună:

• Prin condiționarea clasică, învățăm să asociem doi stimuli și, astfel, să anticipăm
evenimente (un stimul este orice eveniment sau situație care evocă un răspuns). Învățăm că un
fulger semnalează trosnitura iminentă a unui tunet; când fulgerul se aprinde în apropiere, începem
să ne încordăm în expectativa sunetului. Asociem stimuli pe care nu îi controlăm și răspundem
automat, ceea ce se numește comportament respondent.

• Prin condiționarea operantă, învățăm să asociem un răspuns (comportamentul nostru) și

consecințele acestuia. Astfel, noi (și alte animale) învățăm să repetăm acte urmate de rezultate
bune și să evităm actele urmate de rezultate proaste. Aceste asocieri produc comportamente
operante.

Condiționarea nu este singura formă de învățare. Prin învățarea cognitivă dobândim

informații mentale care ghidează comportamentul nostru. Studiul observațional, o formă de

2
învățare cognitivă, ne permite să învățăm din experiențele altora. Chimpanzeii, de exemplu, învață
uneori comportamente doar prin vizionarea altora în timp ce le îndeplinesc. Dacă un animal vede
un alt animal rezolvând un puzzle și câștigând o recompensă de mâncare, observatorul poate
efectua trucul mai repede. Acelaşi lucru se petrece şi în cazul oamenilor: Vedem și învățăm.

I. Condiţionarea clasică

Condiționarea clasică reprezintă un tip de învățare în care se învață conectarea a doi sau
mai mulţi stimuli și anticiparea evenimentelor.

Numele lui Ivan Pavlov (1849-1936) este familiar multora dintre noi. Experimentele sale
de la începutul secolului al XX-lea – printre cele mai faimoase cercetări ale psihologiei – sunt
clasice, iar fenomenul pe care acesta l-a explorat este numit, pe bună dreptate, condiționare clasică.

Activitatea lui Pavlov a pus bazele multor idei ale psihologului John B. Watson. În căutarea
legilor care stau la baza învățării, Watson (1913) i-a îndemnat pe colegii săi să renunțe la referirile
la gândurile, sentimentele și motivele interioare. Știința psihologiei ar trebui să studieze modul în
care organismele răspund stimulilor în mediul lor, a spus Watson: "Scopul său teoretic este
predicția și controlul comportamentului. Introspecția nu reprezintă o parte esențială a metodelor
sale." Pe scurt, psihologia ar trebui să fie o știință obiectivă bazată pe comportamentul observabil.

Această viziune, pe care Watson a numit-o behaviorism, a influențat psihologia nord-

americană în prima jumătate a secolului al XX-lea. Pavlov și Watson au împărtășit atât un dispreț
pentru conceptele "mentaliste" (cum ar fi conștiința), cât și o convingere că legile de bază ale
învățării sunt aceleași pentru toate animalele - fie că e vorba de foci, câini sau oameni. Watson
susținea că, pentru că suntem animale, studiul altor animale mai simple ar putea aduce edificări
asupra modului în care funcționează oamenii. Cu acest accent pe învățare, Watson a susținut, de
asemenea, că "instinctul" este un alt concept de care psihologia nu are nevoie. Ne începem viața
ca o pagină goală (fără personalitate, inteligență - doar o pânză mentală goală) și tot ceea ce facem
ulterior, toate cunoștințele și abilitățile noastre sunt rezultatul proceselor de învățare sau de
instruire deliberată. Astfel, Watson considera că formarea și controlul suprem asupra
comportamentului trebuiau să reprezinte obiectivul central al psihologului. După cum a spus
Watson (1930) „putem construi orice om, începând de la naștere, în orice fel de ființă socială sau
a-socială la comandă"(citat în Leahey, 2004: 377).

3
 Puțini cercetători propun astăzi că psihologia ar trebui să ignore procesele mentale, dar
majoritatea sunt de acord că, condiționarea clasică este o formă de bază de învățare prin care toate
organismele se adaptează la mediul lor.

Experimentele lui Pavlov

Pavlov şi-a îndreptat atenţia creatoare către misterul învăţării cu ocazia unei observații
incidentale. Fără greş, atunci când pui mâncare în gura unui câine îl determină pe acesta să
saliveze. Mai mult decât atât, câinele va începe să saliveze nu numai la gustul mâncării, ci și la
simpla vedere a mâncării, a castronului pentru mâncare sau a persoanei care oferă mâncarea sau
chiar la sunetul pașilor acelei persoană. La început, Pavlov considera aceste "secreții psihice" o
contrarietate - până când a realizat că ele indică o formă simplă, dar fundamentală de învățare.

Pavlov și asistenții săi au încercat să-și imagineze ce gândește și simte câinele în timp ce
saliva în expectativa mâncării. Acest lucru i-a dus doar la dezbateri fără rost. Astfel, pentru a
explora fenomenul mai obiectiv, au experimentat. Pentru a elimina alte influențe posibile, au izolat
câinele într-o încăpere mică, l-au fixat într-un ham și i-au atașat un dispozitiv pentru a-i devia
saliva către un instrument de măsurare.

Din încăperea alăturată, au prezentat mâncarea mai întâi prin introducerea unui castron de
mâncare în cameră, apoi suflând pudră de carne în gura câinelui într-un moment precis. Apoi au
asociat numeroși stimuli neutri – stimuli pe care câinele îi putea vedea sau auzi, însă care nu erau
asociaţi cu alimentele – cu momentul în care mâncarea ajungea în gura câinelui. Chiar înainte de
a introduce alimente în gura câinelui pentru a produce salivarea, Pavlov producea un ton muzical.
După mai multe asocieri de ton și mâncare, câinele, anticipând acum pulberea de carne, începea
să saliveze numai la auzul tonului. În experimentele ulterioare, o sonerie, o lumină, o atingere pe
picior, chiar și vederea unui cerc au declanșat salivarea. (Această procedură funcţionează şi în
cazul oamenilor. Atunci când nişte tineri londonezi flămânzi au privit figuri abstracte înainte de a
mirosi unt de arahide sau vanilie, creierul lor a început curând să răspundă anticipare doar la
vederea imaginilor abstracte [Gottfried et al., 2003]).
Un câine nu învață să saliveze ca răspuns la mâncarea din gură. Mai degrabă, mâncarea din
gură, în mod automat, necondiționat, declanșează reflexul salivar al unui câine. Astfel, Pavlov a
numit salivarea ca răspuns necondiționat, iar hrana un stimul necondiționat.

4
 Salivarea ca răspuns la ton este totuși învățată. Este condiționată întrucât câinele asociază
tonul cu mâncarea, această reacţie numindu-se răspuns condiționat. Stimulul care fusese neutru
(în acest caz, un ton fără semnificație care declanșează acum salivarea) este stimulul condiționat.
Distingerea acestor două tipuri de stimuli și răspunsuri este ușoară: condiționat = învățat;
necondiționat = neînvățat.
Ulterior acestor demonstraţii ale învăţării asociative, Pavlov și asociații săi au explorat
cinci procese majore de condiționare: achiziția, extincția (dispariția), recuperarea spontană,
generalizarea și discriminarea.

Achiziţia
În cadrul condiţionării clasice, achiziţia reprezintă etapa inițială, atunci când sunt legaţi un
stimul neutru și un stimul necondiționat astfel încât stimulul neutru începe să declanșeze răspunsul
condiționat. (În condiționarea operantă reprezintă consolidarea unui răspuns întărit).
Pentru a înțelege achiziția sau învățarea inițială a relației stimul-răspuns, Pavlov și asociații
săi s-au întrebat cât timp ar trebui să treacă între prezentarea stimulului neutru (tonul, lumina,
atingerea) și stimulul necondiţionat (mâncarea) pentru a asigura efectul achiziţiei. Răspunsul este,
pentru majoritatea cazurilor, în jur de o jumătate de secundă.
Cu doar câteva excepții, condiționarea nu are loc atunci când stimulul neutru apare în urma
stimulului necondiţionat. Condiționarea clasică este biologic adaptivă deoarece ajută oamenii și
alte animale să se pregătească pentru evenimente bune sau rele. Pentru câinii lui Pavlov, tonul
inițial neutru a devenit stimul condiţionat după ce a ajuns să semnaleze un important eveniment
biologic - sosirea hranei (stimul necondiţionat). Pentru o căprioară în pădure, ruperea unei crenguțe
(stimul condiţionat) poate semnala apropierea unui prădător (stimul necondiţionat).
Şi în cazurile oamenilor, obiectele, mirosurile și imaginile asociate cu plăcerea sexuală -
chiar și o figură geometrică într-un experiment - pot deveni stimuli condiționați pentru excitare
sexuală (Byrne, 1982; Hoffman, 2012). Respirația cu iz de ceapă nu produce, de obicei, excitare
sexuală. Dar când este asociat în mod repetat cu un sărut pasional, poate deveni stimul condiţionat
și poate reuşi să producă excitare. Astfel, condiționarea ajută animalele să supraviețuiască și să se
reproducă - răspunzând la indicii care le ajută să obţină hrană, să evite pericolele, să găsească
parteneri și să producă urmași (Hollis, 1997).

5
 Prin condiționarea de ordin superior, un nou stimul neutru poate deveni un stimul
condiţionat nou fără prezența unui stimul necondiţionat. Tot ceea ce este necesar este ca acesta să
devină asociat cu un stimul condiționat anterior. Dacă un ton semnalează în mod regulat hrana și
produce salivație, atunci o lumină care devine asociată tonului poate de asemenea să înceapă să
declanșeze salivarea. Deși această condiționare de ordin superior (numită și condiționare
secundară) tinde să fie mai slabă decât condiționarea de prim ordin, ea influențează viața noastră
de zi cu zi. Imaginați-vă că ceva ne provoacă frică (cum ar fi un câine de pază asociat cu o
muşcatură anterioară a câinelui). Dacă altceva, cum ar fi sunetul lătratului unui câine, ne aduce în
minte acest câine de pază, atunci chiar şi doar lătratul ne poate provoca puţină teamă.

Extincţia şi recuperarea spontană

Extincţia (dispariţia) reprezintă diminuarea unui răspuns condiționat; apare în cadrul
condiţionării clasice atunci când un stimul necondiționat nu urmează un stimul condiționat. (Apare
în condiționarea operantă atunci când un răspuns nu mai este întărit).
Recuperarea spontană reprezintă reapariţia, după o pauză, a unui răspuns condiţionat
dispărut.
Pavlov s-a întrebat ce s-ar întâmpla dacă, după succesul condiţionării, stimulul condiţionat
ar apărea în mod repetat în absenţa stimulului necondiţionat (dacă tonul suna în mod repetat, fără
a i se mai oferi şi mâncare câinelui), răspunsul fiind apariţia fenomenului de extincţie a răspunsului
condiţionat (câinele saliva din ce în ce mai puţin), dar şi a fenomenului de recuperare spontană
dacă se îngăduia o pauză de câteva ore între administrări. Această reapariţie a unui răspuns
condiţionat slăbit i-a sugerat lui Pavlov că procesul de dispariţie mai degrabă reprimă răspunsul
condiţionat, decât să îl elimine.

Generalizarea
Generalizarea este tendința, odată ce un răspuns a fost condiționat, ca stimuli asemănători
stimulului condiționat să genereze răspunsuri similare.
Pavlov și studenții săi au observat că un câine condiționat la sunetul unui ton a răspuns, de
asemenea, într-o oarecare măsură la sunetul unui ton nou și diferit. De asemenea, un câine
condiționat să saliveze atunci când era mângâiat saliva, de asemenea, un pic atunci când era

6
scărpinat (Windholz, 1989) sau atunci când a fost atins pe o altă parte a corpului. Această tendință
de a răspunde la stimuli asemănători stimulului condiţionat se numește generalizare.
Generalizarea poate fi adaptabilă, aşa cum copiii mici, învăţaţi să se teamă de mașinile în
mișcare, se tem de şi mișcarea camioanelor și a motocicletelor. Iar temerile generalizate pot
persista. Un scriitor argentinian care a fost torturat încă se fereşte atunci când vede pantofi negri –
prima întrezărire a torţionarilor săi când aceştia se apropiau de celulă. Reacțiile generalizate de
anxietate au fost demonstrate în studiile de laborator care au comparat copiii care abuzaţi cu cei
neabuzaţi. Atunci când o față furioasă apărea pe ecranul calculatorului, răspunsurile din undele
cerebrale ale copiilor abuzați erau dramatic mai puternice și îndelungate (Pollak et al., 1998).
Stimulii asemănători cu obiectele care provoacă dezgust în mod natural vor provoca şi ei
dezgust, prin asociere (de ex. dacă o caramea, de altfel dezirabilă, este modelată asemănător cu
fecalele câinilor, aceasta va evoca dezgust) (Rozin et al., 1986). În fiecare dintre aceste exemple
umane, reacțiile emoționale ale oamenilor la un stimul au fost generalizate către stimuli similari.

Discriminarea
Câinii lui Pavlov au învățat, de asemenea, să răspundă la sunetul unui anumit ton și nu la
alte tonuri. Această abilitate învățată de a distinge între un stimul condiționat (care prezice stimulul
necondiţionat) și alți stimuli irelevanți se numește discriminare. Capacitatea de a recunoaște
diferențele este adaptivă. Stimulii doar uşor diferiţi pot fi urmaţi de consecințe foarte diferite.

Importanța experimentelor lui Pavlov constă, în primul rând, în constatarea că multe alte
răspunsuri la mulți alți stimuli pot fi condiționate în mod clasic la multe alte organisme - de fapt,
în fiecare specie testată, de la râme, la peşti, la maimuțe şi până la oameni (Schwartz, 1984). Astfel,
condiționarea clasică este o modalitate prin care practic toate organismele învață să se adapteze la
mediul lor.
În al doilea rând, Pavlov a arătat cum un proces, cum ar fi învățarea, poate fi studiat în mod
obiectiv. Răspunsul salivar este un comportament măsurabil în centimetri cubi de saliva. Succesul
lui Pavlov a sugerat, prin urmare, un model științific pentru modul în care s-ar putea desfășura
disciplina tânără a psihologiei - prin izolarea elementelor de bază ale comportamentelor complexe
și studierea acestora cu proceduri obiective de laborator.

7
Micul Albert
Activitatea lui Pavlov a oferit, de asemenea, o bază pentru ideea lui Watson (1913) că
emoțiile și comportamentele umane, deși influențate biologic, sunt în principal o sumedenie de
răspunsuri condiționate. Lucrând cu un băieţel de 11 luni, Watson și Rosalie Rayner (1920; Harris,
1979) au arătat cum ar putea fi condiționate temerile specifice. La fel ca majoritatea copiilor,
"Micul Albert" se temea de zgomote puternice, dar nu şi de șobolani albi. Watson și Rayner îi
prezentau un șobolan alb și, pe măsură ce Micul Albert se întindea să-l atingă, loveau o bară de
oțel cu un ciocan chiar în spatele capului său. După șapte repetări de a vedea șobolanul și de a auzi
zgomotul înfricoșător, Albert a izbucnit în lacrimi la simpla vedere a șobolanului. Cinci zile mai
târziu, a generalizat această reacție de teamă la vederea unui iepure, a unui câine și a unei jachete
din piele de focă, dar nu și a unor obiecte nesimilare, cum ar fi jucăriile. În mod evident, acest
experiment ar fi inacceptabil din considerente etice în vremurile actuale.
Condiţionarea clasică funcționează chiar şi asupra sistemului imunitar: atunci când un gust
specific însoțește un medicament care influențează răspunsurile imune, gustul în sine poate ajunge
să producă un răspuns imun (Ader & Cohen, 1985).

II. Condiţionarea operantă

Condiționarea clasică și condiționarea operantă sunt forme de învățare asociativă, dar

diferențele lor sunt simple:

• Condiționarea clasică creează asocieri între stimuli (un stimul condiţionat și stimulul
necondiţionat pe care primul îl semnalează). De asemenea, implică un comportament respondent
- acţiuni ce reprezintă răspunsuri automate la un stimul (cum ar fi salivarea ca răspuns la pulberea
de carne și mai târziu ca răspuns la un ton).

• În condiționarea operantă, organismele își asociază propriile acțiuni cu consecințe. Acțiunile

urmate de întăriri cresc; cele urmate de pedepse adesea scad. Comportamentul care acționează
asupra mediului pentru a produce stimuli de recompensă sau de pedepsire se numește
comportament operant.

8
 Condiţionarea operantă reprezintă, astfel, un tip de învățare în care comportamentul este
consolidat dacă este urmat de un răspuns de întărire sau recompensă sau diminuat dacă este urmat
de un răspuns punitiv.

Experimentele lui Skinner

B.F. Skinner (1904-1990) poate fi numit cea mai influentă și controversată figură a
behaviorismului modern, fiind votat drept cel mai influent psiholog al secolului al XX-lea
(Dittman, 2002). Skinner a elaborat legea efectului a lui Edward L. Thorndike (1874-1949):
comportamentul recompensat este probabil să reapară, iar comportamentul pedepsit este mai puțin
probabil să reapară. Folosind legea efectului a lui Thorndike ca punct de plecare, Skinner a
dezvoltat o tehnologie comportamentală care a dezvăluit principiile de control al
comportamentului.

Pentru studiile sale de pionierat, Skinner a proiectat o cameră operantă, cunoscută şi sub
numele de cutia lui Skinner. Cutia are o manetă pe care animalul o apasă – ori o cheie sau un disc
pe care îl ciuguleşte – pentru a primi o recompensă în hrană sau apă. Conţine şi un dispozitiv care
înregistrează aceste răspunsuri. Acest design creează un context în care șobolanii și alte animale
demonstrează conceptul de întărire al lui Skinner: orice eveniment care întărește (crește frecvența)
un răspuns anterior. Ceea ce întărește depinde de animal și de condiții. Pentru oameni, poate fi
laudă, atenție sau un salariu. Pentru șobolanii flămânzi și însetaţi, mâncarea și apa funcționează
bine. Aceste experimente au explorat condiţiile precise pentru o învăţare eficientă şi de durată.

Viziunea behavioristă ideală a lui Skinner este expusă în două publicații filosofice (Walden
two publicată în 1948, și Dincolo de libertate și demnitate în 1971) prin descrierea unei societăți
utopice în care oamenii "erau condiționați de să acționeze în moduri admirabile social" (Harré,
2006: 18 ). În această lume nouă, oamenii ar fi răsplătiți pentru un comportament bun, iar societatea
ar fi ordonată, productivă și calmă, nivelul crimei ar fi scăzut, iar fericirea ar fi pretutindeni.
Desigur, această abordare ridică problema deciderii asupra lucrurilor care fac lumea mai „bună” și
mai „fericită” și a cui decide aceste lucruri.

Modelarea comportamentului

Procedeul prin care acțiunile sunt ghidate în mod gradual către comportamentul dorit
poartă numele de modelare (shaping). Această metodă implică aproximări succesive, prin care

9
sunt recompensate răspunsurile care se apropie din ce în ce mai mult de comportamentul final
dorit, în timp ce alte răspunsuri sunt ignorate. Prin recompensarea ocazională a comportamentelor
dorite, cercetătorii și dresorii de animale formează treptat comportamente complexe.

Tipuri de întăriri

Există două tipuri fundamentale de întărire:

1. Întărire pozitivă – consolidează răspunsul prin prezentarea unui stimul plăcut după
răspuns.
2. Întărire negativă – consolidează răspunsul prin reducerea sau eliminarea unui
element negativ (luarea unei aspirine ameliorează durerea de cap, oprirea alarmei de
trezire). Întărirea negativă nu echivalează cu pedeapsa. Aceasta înlătură, mai degrabă,
un eveniment aversiv, şi poate fi asociată cu ceva ce aduce uşurare.

Întăriri primare şi condiţionate

Există întăriri care nu se învaţă, ci sunt satisfăcătoare în mod natural (procurarea hranei
când ne este foame, ameliorarea unei dureri), acestea fiind întăriri primare. Cele condiţionate
sau secundare capătă forţă prin asocierea cu cele primare. Viețile noastre sunt pline de întăriri
condiționate - bani, note bune, un ton vocal plăcut - fiecare dintre ele fiind legat de mai multe
recompense de bază. Dacă banii sunt o întărire condiționată – dacă dorința oamenilor de a avea
bani este derivată din dorința lor de a mânca - atunci foamea ar trebui să-i facă pe oameni mai
doritori de bani, după cum a presupus o echipă europeană de cercetare (Briers et al., 2006). Într-
adevăr, în experimentele lor, participanţii au fost mai puțin predispuși să doneze actelor caritabile
atunci când erau flămânzi, și a fost mai puțin probabil să împartă bani cu alți participanți atunci
când se aflau într-o cameră cu arome care induceau foamea.

Întăriri imediate şi întârziate

Animalele nu răspund cu succes întăririlor întârziate. Dacă unui şobolan îi este întârziată
recompensa pentru mai mult de 30 de secunde, acesta nu va învăţa comportamentul dorit, ci va
trece mai departe la alte comportamente incidentale (zgâriat, adulmecat, mişcări aleatoare etc.), iar
unul dintre aceste comportamente va fi întărit în locul celui dorit.

10
 Oamenii, în schimb, răspund cu succes întăririlor întârziate (salariul de la finalul lunii, nota
bună de la sfârşitul semestrului, trofeul de la sfârşitul sezonului). Pentru a funcţiona în mod
eficient, oamenii trebuie să înveţe amânarea gratificării, abilitate regăsită şi de la vârsta de 4 ani.
A învăţa să ne controlăm impulsurile pentru a obţine recompense mai valoroase reprezintă un pas
important către maturizare (Logue, 1998a,b). Copiii care reuşesc să-şi amâne satisfacția au avut
tendința de a deveni adulți competenţi din punct de vedere social și cu performanţe înalte (Mischel
et al., 1989).

Cu toate acestea, consecinţele mici, dar imediate, sunt, deseori, mai atrăgătoare decât
consecinţele mari, dar întârziate. De exemplu, recompensele imediate ale automobilelor şi
avioanelor care funcţionează cu combustibil fosil și utilizarea aerului condiționat predomină
asupra consecințelor mai mari ale schimbărilor climatice globale, ale nivelurilor în creștere a
mărilor și ale vremii extreme.

Programe de întărire (reinforcer schedules)

Întărirea continuă – în cadrul acesteia învățarea are loc rapid, ceea ce face ca aceasta să
fie cea mai bună alegere pentru a stăpâni un comportament. Dar şi extincţia se petrece rapid. Atunci
când întărirea se oprește - când oprim recompensarea cu hrană după ce șobolanul apasă maneta -
comportamentul se oprește şi el curând. Acest tip de program de întărire are loc rar în viaţa reală.

Întărirea parţială (intermitentă) – răspunsurile sunt întărite doar uneori, iar alteori nu.
Învăţarea are loc mai lent, dar rezistenţa la extincţie este mai mare decât în cazul întăririi continue.
(Aparatele de jocuri de noroc recompensează jucătorii în acest mod – ocazional şi imprevizibil, iar
jucătorii continuă să încerce, deoarece cu acest program de întărire speranţa reapare permanent).

Skinner şi colaboratorii săi au comparat 4 programe de întărire parţială, unele foarte rigide,
altele variate în mod imprevizibil:

1. Program de întărire în proporţie fixă (fixed-ratio) – consolidează comportamentul după

un anumit număr de răspunsuri.
2. Program de întărire în proporţii variabile (variable-ratio) – oferă întăriri după un număr
aparent imprevizibil de răspunsuri (jocurile de noroc).
3. Program de întărire la interval fix (fixed-interval) – întăreşte primul răspuns după o
perioadă fixă de timp.

11
 4. Program de întărire la interval variabil (variable-interval) – întăreşte primul răspuns
după intervale variate de timp, în care nu se cunoaşte timpul de aşteptare până la
recompensă.

În general, ratele de răspuns sunt mai mari atunci când întărirea este legată de numărul de
răspunsuri (program în proporţii) decât de timp (program cu interval de timp). Dar răspunsul este
mai consistent atunci când întărirea este imprevizibilă (un program variabil) decât atunci când este
previzibilă (un program fix).

Pedeapsa

Dacă întărirea creşte frecvenţa unui comportament, pedeapsa face exact opusul. O
pedeapsă este orice consecinţă care descreşte frecvenţa unui comportament precedent.
Penalizările rapide și sigure pot restrânge puternic comportamentul nedorit. Șobolanul care este
șocat după atingerea unui obiect interzis și copilul care este ars prin atingerea unui aragaz fierbinte
va învăța să nu repete acele comportamente. Conformitatea copiilor crește adesea după mustrare
și o pedeapsă "time out" (Owen et al., 2012). Comportamentul criminal, majoritar impulsiv, este,
de asemenea, influențat mai mult de pedepsele rapide și sigure decât de amenințarea unor sentințe
severe (Darley & Alter, 2012).

Astfel, pedeapsa hrănește un anumit tip de moralitate - una axată pe interzicere (ce nu se
face), mai degrabă decât pe obligații pozitive (Sheikh & Janoff-Bultman, 2013). Ceea ce se învață
adesea din pedepse, a spus Skinner, este cum să le eviți. Cei mai mulți psihologi preferă acum
accentuarea întăririlor: Observați când oamenii fac ceva corect și oferiți-le afirmare pentru asta.

Aplicabilitatea condiționării operante

Educație – Idealul lui Skinner pentru aplicarea behaviorismului său în educație era
învățarea asistată de calculator, prin care se putea stabili un program de învățare personalizat
nevoilor fiecărui elev sau student, în concordanță cu capacitățile și ritmului său de lucru. Ca o
alternativă la programele de învățare clasice, software-ul de învățare adaptivă evaluează gândirea
și învățarea fiecărui student și ajustează continuu ceea ce prezintă și testează (Fletcher, 2013).

Sport - În comparație cu copiii învățați prin metode convenționale, cei instruiți prin metoda
comportamentală de modelare (shaping) au demonstrat o îmbunătățire mai rapidă a abilităților

12
(Simek & O'Brien, 1981, 1988). În cadrul acestei abordări învățarea se produce gradual, pe nivele
de performanță și prin clădirea treptată a încrederii în sine a sportivilor.

Profesie – Skinner considera că întărirea axată, în mod eficient, pe munca productivă în

viața de zi cu zi ar îmbogăți lumea întreagă. În cadrul ocupațional și profesional, recompensele au
cele mai mari șanse de a crește productivitatea dacă performanța dorită este clar definită de la bun
început și dacă aceasta este, într-adevăr, realizabilă. Astfel, managerii ar trebui să recompenseze
comportamentele specifice și realizabile, nu un „merit” vag definit.

Creșterea copiilor - Cercetătorii de instruire pentru părinți ne reamintesc că, spunând

"Pregătește-te să te bagi în pat" și apoi cedând protestelor sau sfidărilor copiilor, părinții întăresc
astfel de văicăreli (Wierson & Forehand, 1994). Exasperați, părinții atunci pot să țipe sau să facă
gesturi amenințătoare. Copilul speriat se supune, întărind, astfel, comportamentul furios al
părinților. În timp, se dezvoltă o relație distructivă dintre părinți și copii.

Personal – putem utiliza condiționarea operantă pentru întărirea propriilor comportamente

dorite, sau pentru a elimina comportamente indezirabile. Se recomandă folosirea următorilor pași:

1. Stabilirea unui obiectiv realist în termeni măsurabili.

2. Deciderea asupra cum, când și unde se va lucra pentru atingerea scopului
propus.
3. Monitorizarea frecvenței implicării în comportamentul dorit.
4. Întărirea comportamentului dorit (recompense de activități sau mâncăruri
preferate)
5. Reducerea graduală a recompenselor (pe măsură ce noul comportament devine
unul habitual).

Comparație între condiționarea clasică și cea operantă:

Condiționare clasică Condiționare operantă

Idee de bază organismul asociază evenimente.
Răspuns involuntar, automat.
Achiziții asociere de evenimente; SN este
asociat cu SNC pentru a deveni SC.
organismul asociază comportamentul
cu evenimentele rezultante.
voluntar, acționează asupra mediului.
asocierea răspunsului cu o consecință
(întărire sau pedeapsă).

13
 Extincție RC descrește atunci când SC este rata de răspuns descrește atunci când
prezentat singur în mod repetat. întărirea este oprită.
Recuperare spontană reapariția, după o pauză, a unui RC reapariția, după o pauză, a unui
dispărut. răspuns dispărut.
Generalizare tendința de a răspunde la stimuli răspunsul la stimuli similari este, de
similari cu SC. asemenea, întărit.
Discriminare abilitatea învățată de a distinge între organismul învață că unele răspunsuri,
un SC și alți stimuli care nu dar nu altele, vor fi întărite.
semnalează un SNC.

SN= stimul neutru; SNC= stimul necondiționat; SC= stimul condiționat; RC= răspuns condiționat.

Influenţa biologică asupra condiționării

Behavioriștii timpurii considerau că aproape orice activitate de care este capabil un

organism poate fi condiționată de orice stimul pe care organismul îl poate percepe. Odată cu
trecerea anilor și acumularea dovezilor științifice, s-a ajuns la consensul că posibilitatea de
condiționare a unui animal este limitată de biologia sa. Predispozițiile fiecărei specii pregătesc
animalul să învețe asocierile care îi sporesc șansele de supraviețuire.

Cel mai ușor învățăm și reținem comportamente care reflectă predispozițiile noastre
biologice. Am putea învăța cu ușurință niște porumbei să bată din aripi pentru a evita un șoc electric
și să ciugulească pentru a obține hrană: fuga de pericol utilizând aripile și mâncatul cu ciocul sunt
comportamente naturale ale porumbeilor. Cu toate acestea, porumbeii ar avea dificultăți să învețe
să ciugulească pentru a evita un șoc sau să bată din aripi pentru a obține mâncare (Foree &
LoLordo, 1973). Principiul: Constrângerile biologice predispun organismele să învețe asocieri care
sunt în mod natural adaptive.

Influenţa cogniţiei asupra condiționării clasice

14
 În respingerea conceptelor "mentaliste", cum ar fi conștiința, Pavlov și Watson au
subestimat importanța nu numai a constrângerilor biologice, ci și a efectelor proceselor cognitive
(gânduri, percepții, așteptări). Behavioriștii timpurii considerau comportamentele învățate ale
șobolanilor și câinilor ca reacții ce ar putea fi reduse la mecanisme fără minte, astfel încât nu era
nevoie să se țină seama de cogniție. Dar Robert Rescorla și Allan Wagner (1972) au arătat că
animalele pot învăța predictibilitatea unui eveniment. Cu cât este mai previzibilă asocierea, cu atât
răspunsul condiționat este mai puternic.

Asocierile învățate pot influența atitudinile (Hofmann et al., 2010), după cum arată și un
studiu britanic: un număr de copii britanici au vizionat personaje noi de desene animate alături de
înghețată (efectul „Yum!”) și altele alături de brocolli (efectul „Yuk!”) și au ajuns să declare că
cele mai îndrăgite personaje erau cele legate de înghețată (Field, 2006). Elementele condiționate a
fi plăcute sau neplăcute sunt chiar mai puternice atunci când oamenii observã și sunt conștienți de
asocierile pe care le-au învãțat (Shanks, 2010).

Astfel de experimente explică de ce tratamentele de condiționare clasică, care ignoră

procesele cognitive, au adesea un succes limitat. De exemplu, într-un tratament pentru alcoolism
se poate administra alcool amestecat cu o substanță care să provoace greață, însă asocierea dintre
alcool și greață poate fi substanțial redusă de conștientizarea faptului că alcoolul a fost amestecat
cu o altă substanță, iar această substanță este cea responsabilă pentru senzația negativă.

Influenţa cogniţiei asupra condiționării operante

Cu toate că Skinner a recunoscut bazele biologice ale comportamentului și existența

proceselor de gândire, numeroși psihologi l-au criticat pentru minimizarea importanței proceselor
cognitive, întrucât existența și importanța acestora a fost dovedită de-a lungul timpului.

Conceptul de învățare latentă ilustrează prezența și utilitatea proceselor cognitive.

Șobolanii care explorează un labirint, fără a primi recompense evidente, par să-și construiască o
hartă cognitivă, o reprezentare mentală a labirintului. Atunci când un experimentator plasează
hrana într-un capăt al labirintului, acești șobolani parcurg labirintul la fel de rapid și eficient ca și
ceilalți șobolani care au primit anterior întăriri cu hrană pentru acest rezultat. Ca și oamenii care
vizitează un oraș nou, șobolanii au experimentat învățarea latentă în timpul rondurilor anterioare,

15
însă această învățare a devenit evidentă doar atunci când a existat un stimulent pentru a o
demonstra.

Perspectiva cognitivă a arătat, de asemenea, limitele recompenselor: promisiunea unei

recompense pentru o sarcină deja plăcută poate avea efecte nedorite. Răsplata excesivă (care
reprezintă o motivație extrinsecă) poate distruge motivația intrinsecă - dorința de a îndeplini un
comportament în mod eficient și doar de dragul său. În experimente, copiilor le-a fost promis un
câștig pentru a se juca cu un puzzle sau cu o jucărie interesantă. S-a constatat că aceștia s-au jucat
cu jucăriile mai puțin decât copii neremunerați (Deci et al., 1999; Tang & Hall, 1995).

Motivația intrinsecă și extrinsecă se împletesc în mod natural în viața de zi cu zi, astfel

fiind inutilă o exagerare a recompenselor. Studenții care se concentrează pe învățare (recompensa
intrinsecă) obțin adesea note bune și devin absolvenți (recompense extrinsece). Medicii care se
concentrează asupra vindecării (intrinsecă) pot ajunge să câștige un trai bun (extrinsec). Într-
adevăr, cercetările sugerează că oamenii care se concentrează asupra semnificației muncii lor nu
numai că au performanțe mai bune, dar în cele din urmă se bucură de mai multe recompense
extrinseci (Wrzesniewski et al., 2014).

Bibliografie

Darley, J. M., & Alter, A. (2012). Behavioral issues of punishment and deterrence. In E. Shafir (Ed.), The behavioral
foundations of policy. Princeton, NJ: Princeton University Press and the Russell Sage Foundation. (p. 295)

16
Deci, E. L., Koestner, R., & Ryan, R. M. (1999, November). A meta-analytic review of experiments examining the
effects of extrinsic rewards on intrinsic motivation. Psychological Bulletin, 125(6), 627–668. (p. 305)

Field, A. P. (2006). I don’t like it because it eats sprouts: Conditioning preferences in children. Behaviour Research
and Therapy, 44, 439–455. (p. 304)

Foree, D. D., & LoLordo, V. M. (1973). Attention in the pigeon: Differential effects of food-getting versus shock-
avoidance procedures. Journal of Comparative and Physiological Psychology, 85, 551–558. (p. 303)

Harris, B. (1979). Whatever happened to Little Albert? American Psychologist, 34, 151–160. (p. 288)

Hollis, K. L. (1997). Contemporary research on Pavlovian conditioning: A “new” functional analysis. American
Psychologist, 52, 956–965. (p. 285)

Myers D.G., Nathan DeWall, C. (2015). Psychology. 11th edition. Worth Publishers.

Smith, E. E., Nolen-Hoeksema, S., Fredrickson, B. L., Loftus, G. R. (2005). Introducere în Psihologie. Editura
Tehnică. București.

17
 Învățarea – partea a doua

Învăţarea observațională

Învăţarea observaţională, o formă a învăţării cognitive, ne deprinde să învăţăm din

experienţele celorlalţi. De exemplu cimpanzeii, uneori învaţă comportamente urmărind pur şi
simplu cum alţii execută anumite lucruri. Dacă un animal vede cum un altul rezolvă un puzzle şi
astfel caştigă o recompensă constând în hrană, cel care a observat poate efectua sarcina mult mai
repede. Acest lucru este valabil şi la oameni: observăm şi învăţăm.

Cogniția este cu siguranță un factor important în învățarea observațională, în care animalele

de regn superior, în special oamenii, învață fără experiență directă, urmărindu-i și imitându-i pe
alții. Un copil care îşi vede sora că şi-a ars degetul pe o plită fierbinte învaţă să nu o atingă. Învățăm
limbile noastre native și diverse alte comportamente specifice prin observarea și imitarea altora,
un proces numit modelare.

Pentru a testarea procesului de modelare a agresivității, Albert Bandura a derulat următorul

experiment (Bandura et al., 1961): Într-o cameră sunt așezați un preșcolar și un adult, care au
posibilitatea de a se juca cu diferite jucării. La un moment dat, adultul se ridică și, sub privirile
copilului, lovește, aruncă și vorbește urât unei jucării gonflabile („Bobo doll”). Copilul este, apoi,
dus într-o altă cameră plină cu jucării interesante, dar este scos din cameră curând de cercetător,
sub pretextul că acele jucării vor fi păstrate pentru „ceilalți copii”. Copilul, acum frustrat, este dus
într-o ultimă cameră, ce conține un număr mic de jucării, printre care și o păpușă Bobo.

Rezultatele au fost că acei copii care fuseseră martorii comportamentului agresiv al

adultului față de păpușă au avut mai multe șanse de a repeta comportamentul față de jucărie, decât
copiii care nu au fuseseră expuși modelului adult. Copiii au imitat nu doar comportamentul, dar și
limbajul folosit de adultul agresiv.

Albert Bandura despre experimentul cu păpușa Bobo: “Păpuşa Bobo mă urmărea oriunde
mă duceam. Fotografiile sunt publicat în toate textele psihologice introductive şi practic fiecare
student la psihologia introductivă are acces la ele. Recent am verificat într-un hotel din
Washington. Funcţionarul de la masă a întrebat, “Nu eşti tu psihologul care a făcut experimentul
cu păpuşa Bobo?” Am răspuns, “Mă tem că aceasta va fi moştenirea mea.” El a reluat, “Aceasta
merită o îmbunătățire. O să vă pun într-un costum în partea liniştită a hotelului”(2005). O analiză
de referinţă recentă, şi la fel şi cărţile de specialitate îl identifică pe Bandura ca fiind cel mai
eminent psiholog al lumii ( Diener et al., 2014).

Urmărind un model, experimentăm o întărire sau o pedeapsă indirectă și învățăm să

anticipăm consecințele unui comportament în situații precum cele pe care le observăm. Este cel
mai probabil să învățăm de la oameni pe care îi percepem ca fiind asemănători cu noi înșine.
Imagistica RMN funcțional arată că atunci când oamenii observă că cineva câștigă o recompensă
(și mai ales atunci când este cineva simpatic și similar), se activează propriile sisteme cerebrale de
recompensă, ca și când ei înșiși ar fi câștigat recompensa (Mobbs et al., 2009). Atunci când ne
identificăm cu cineva, vom experimenta rezultatele lor în mod indirect. Chiar și temerile noastre
învățate pot să se stingă pe măsură ce observăm pe altcineva depășind situația de teamă în siguranță
(Golkar et al., 2013).

Învățarea prin imitare este extrem de răspândită în natură. Cimpanzeii observă și imită tot
felul de noi comportamente de căutare a hranei și de folosire a uneltelor, care sunt apoi transmise
din generație în generație în cultura lor locală (Hopper et al., 2008; Whiten et al., 2007). Într-o
analiză de 27 de ani a 73.790 de observații cu privire la balene, o singură balenă a lovit apa, în anul
1980, pentru a direcționa peștii pradă într-o grămadă. În anii care au urmat, această tehnică s-a
răspândit printre alte balene (Allen et al., 2013).

La om, imitația este omniprezentă. Expresiile populare, moda, ceremonii, mâncăruri,

tradiții, moralități toate sunt răspândite de către o persoană care copiază alta. Imitația modelează
chiar și comportamentul ființelor umane foarte tinere (Bates & Byrne, 2010). La scurt timp după
naștere, bebelușii pot imita adulții care își scot limba. De la 8 până la 16 luni, copiii imită diferite
gesturi noi (Jones, 2007). La vârsta de 12 luni, ei privesc în direcția în care privește un adult
(Meltzoff et al., 2009). Și până la vârsta de 14 luni copiii imită acțiuni prezentate la televizor
(Meltzoff, 1988; Meltzoff & Moore, 1989, 1997). Chiar și în cazul vârstelor de 2 ani și jumătate,
când multe dintre abilitățile lor mentale sunt apropiate de cele ale cimpanzeilor adulți, copiii
depășesc cimpanzeii la sarcini sociale, cum ar fi imitarea soluției altcuiva la o problemă (Herrmann
et al., 2007).

Theory of mind (teoria minții)

 Creierul uman, precum cel antropoid, susține empatia și imitația. Cercetătorii pot folosi
imagistica RMNf pentru a vedea activitatea creierului asociată cu efectuarea și observarea de
acțiuni. O problemă dezbătută în mod curent este dacă această capacitate umană de a simula
acțiunea altcuiva și de a împărtăși experiența altcuiva se datorează unor neuroni specializați în
imitare (mirror neurons – neuroni oglindă) sau dacă se datorează distribuirii rețelelor cerebrale
(Gallese et al., 2011, Iacoboni, 2008, 2009, Mukamel et al., 2010, Spaulding, 2013). Indiferent,
creierul copiilor permite apariția empatiei și a capacității lor de a deduce starea mentală a altuia,
abilitate cunoscută ca teoria minții (theory of mind) (Premack & Woodruff, 1978).

Pentru a interacționa în mod eficient cu ceilalți, este necesar ca un om să înțeleagă că este

posibil ca aceștia să aibă gânduri, convingeri și opinii diferite asupra lumii. Aptitudinea de a atribui
o teorie a minții unei alte persoane pare să fie ceva ușor de realizat pentru majoritatea adulților,
însă ea este, în fapt, o sarcină care necesită multă abilitate (copiii sub vârsta de 4 ani au adesea
dificultăți în a se pune în locul altor indivizi).

O teorie bine dezvoltată a minții este esențială pentru supraviețuirea politicii zilnice a vieții
școlare și pentru implicarea emoțională în ficțiune și dramă, precum și pentru a înțelege diferențele
complexe dintre ficțiune și realitate. Unii cercetători au sugerat că teoria minții este, de fapt, o
funcție specifică domeniului, cu o arhitectură neuronală specifică, utilizată pentru rezolvarea
problemelor sociale și examinarea credințelor și dorințelor altora. Deficitele din modulul teoriei
minții (theory of mind module - TOMM) au fost sugerate ca fiind unul dintre simptomele cheie ale
autismului (Baron-Cohen, 1995). Se consideră că dezvoltarea teoriei minții este esențială pentru
capacitatea de a lucra cu ceilalți și de a se implica în relații sociale în cadrul educațional.

Emoțiile pot fi contagioase prin răspunsul creierului la observarea altor oameni. Prin ecoul
său neurologic, creierul nostru simulează și experimentează în mod indirect ceea ce observăm.
Atât de reale par aceste reluări mentale instante încât putem confunda o acțiune pe care am
observat-o cu o acțiune pe care am efectuat-o (Lindner et al., 2010). Dar, prin aceste reconstituiri,
înțelegem stările altora. Observând pozițiile, chipurile, vocile și stilurile de scriere ale celorlalți,
ne sincronizăm inconștient cu ale lor - ceea ce ne ajută să simțim ceea ce simt ei (Bernieri et al.,
1994; Ireland & Pennebaker, 2010).

Mai mult decât atât, când observăm personajele de film care fumează, creierul fumătorilor
simulează spontan fumatul, ceea ce explică pofta acestora pentru fumat în acel moment (Wagner
et al., 2011). Văzând durerea unui persoane dragi, chipurile noastre oglindesc emoția celuilalt.
Chiar și cititul cărților de ficțiune poate declanșa o astfel de activitate, pe măsură ce simulăm
mental experiențele descrise (Mar & Oatley, 2008, Speer et al., 2009).

Etape în învățărea prin observație:

- Atenția: observatorul învață dacă își concentreze atenția asupra acțiunii mentorului sau
profesorului. De exemplu, la orele de dans, elevii trebuie să fie atenți la mișcările de dans ale
profesorului.

- Retenția: observatorul trebuie să memoreze ceea ce vede și, ulterior, să extragă din memorie
acea informație. De exemplu, atunci când învățăm să folosim programe pe calculator.

- Reproducerea (faza motorie): observatorul imită comportamentul celuilalt, dar trebuie să aibă
abilitățile fizice și intelectuale corespunzătoare – acestea constituie un factor limitativ. De
exemplu, oamenii nu pot zbura (fără aparate) dacă se uită la păsări și încearcă să imite mișcările
lor de zbor.

- Motivația: obsevatorul trebuie să fie motivat să facă un comportament. De exemplu, atunci

când profesorul îi învață ceva pe elevi, el trebuie să îi încurajeze și să le treazească interesul
pentru repetarea comportamentului.

- Întărirea/recompensarea: dacă un comportament primește întăriri positive din partea celorlalți,

acest lucru va crește probabilitatea ca observatorul să repete comportamentul.

Aplicabilitatea învățării observaționale

Efecte prosociale – modelele prosociale pot avea efecte prosociale. Utilizarea modelării
comportamentale ajută la însușirea mai rapidă a unor abilități atunci când acestea pot fi observate
la alți membri ai grupului. Oamenii care dau exemple de comportamente non-violente și ajutătoare
pot cultiva comportamente similare în alții. India lui Mahatma Gandhi și America lui Martin
Luther King, Jr., amandoi s-au inspirat din puterea modelului, făcând dintr-o acțiune non-violentă
o forță puternică pentru schimbarea socială în ambele țări.

Media oferă numeroase modele – un studiu a constatat că în șapte țări, vizionarea mass-media
prosocială a stimulat un comportament ajutător ulterior (Prot et al., 2013).
Părinții reprezintă modele puternice – s-a constatat că învățarea observațională a moralității începe
devreme. Creștinii europeni care și-au riscat viața pentru a salva evreii de naziști, au avut o relație
strânsă cu cel puțin un părinte care a modelat o puternică moralitate sau o grijă umanitară; acest
lucru a fost valabil și pentru activiștii pentru drepturile omului din S.U.A. din anii 1960 (Londra,
1970; Oliner & Oliner, 1988). Copiii receptivi la nivel social, care își imită voluntar părinții cu o
moralitate puternică, au tendința de a deveni preșcolari cu o conștiință puternic internalizată
(Forman et al., 2004). Modelele sunt cel mai eficiente atunci când acțiunile și cuvintele lor sunt
consecvente. Pentru a încuraja copiii să citească, citeşte-le şi înconjoară-i cu cărți și oameni care
citesc. Pentru a creşte șansele copiilor tăi să practice religia ta, închină-te şi frecventează activitaţi
religioase cu ei. Uneori, totuși, modelele spun un lucru și fac altul. Experimentele sugerează că,
confruntați cu comportamente care urmează principiul „fă ce zice popa, nu ce face popa”, copiii
învață să le facă pe ambele (Rice & Grusec, 1975; Rushton, 1975). Expuși la un ipocrit, copiii tind
să imite ipocrizia - făcând ceea ce face modelul și spunând ceea ce spune modelul, și nu invers.

Efecte antisociale

Vestea proastă este că învățarea observațională poate avea efecte antisociale. Ele ne pot ajuta să
înțelegem de ce părinții abuzivi cresc copii agresivi, și de ce mulți bărbați care își lovesc soțiile au
avut tați care aveau și ei acest comportament (Stith et al., 2000). ). Criticii noteaza că agresivitatea
ar putea fi genetică. Dar în cazul maimuţelor, ştim că sunt implicați și factori de mediu. În multe
studii, maimuţele tinere au fost separate de mamele lor și supuse unor niveluri ridicate de
agresiune,au fost agresive ele însele cand au crescut (Chamove, 1980).

Emisiunile TV și videoclipurile pe Internet sunt surse puternice de învățare observațională, astfel

că este foarte important să conștientizăm ce influențe media permitem asupra comportamentului
nostru și a celorlalți. În timp ce se uită la televizor sau văd filmuleţe, copiii pot “învăţa” că hărţuirea
este un mod eficient de a-i control pe alţii, că sexul liber şi neprotejat aduce plăcere fără a aduce
mai târziu nefericire şi boală, sau că bărbaţii trebuie să fie duri şi femeile blânde. Şi ei au timp din
belşug pentru a învăţa asemenea lecţii. În primii 18 ani, mulţi copii din ţările dezvoltate petrec mai
mult timp uitându-se la televizor decât stau la şcoală. Adolescenţii de vârstă medie se uită la
televizor mai mult de 4 ore pe zi; adulţii de vârstă medie, 3 ore (Robinson & Martin, 2009;
Strasburger et al., 2010).
Spectatorii învaţă despre viaţa de fapt de la un povestitor, unul care reflectă mitologia culturii dar
nu realitatea. Între 1998 şi 2006, audienţa în ceea ce priveşteviolenţa raportată a crescut la 75%
(PTC, 2007). Dacă includem programele prin cablu şi închirierea casetelor video, numărul
violenţelorcreşte. O analiză a peste 3000 de reţeleşi programe prin cablu desfăşurată pe perioada
unui an într-un studiu atent a arătat ca aproape 6 din 10 trăsături sunt violente, ca 74% dintre actele
de violenţă rămân nepedepsite, ca 58% nu arată durerea victimei, jumătate dintre incidente implică
“violenţa justificată”, şi că aproape jumătate au un făptaş atractiv. Aceste condiţii definesc
remediul pentru efectul de vizionare a violenţei descrise în multe studii (Donnerstein, 1998, 2011).

Neuroștiințele și învățarea

Structurile cerebrale implicare în procesul de învățare sunt:

- Din perspectivă neurobiologică, aria medială a lobului temporal este responsabilă

pentru aspectele complexe ale învățării, cât și ale memoriei.
- Hipocampul joacă și el un rol major în învățare și memorie (cu deosebire în memoria
spațială).
- Funcțional, ganglionii bazali sunt implicați în controlul mișcării și al învățării de
obiceiuri.
- Funcțional, cerebelul este implicat în echilibru, controlul postural și tonul muscular,
precum și coordonarea, învățarea și planificarea mișcărilor.

Neurotransmițătorul principal implicat în procesul de învățare este acetilcolina (ACh),

având rol în învățare, memorie, atenție și somn REM (rapid eye movement – mișcări oculare
rapide).

Este de reținut faptul că învățarea, la fel ca multe alte procese psihice, este un fenomen de
ansamblu al ființei umane. Învățăm permanent, în mod intenționat sau neintenționat, iar succesul
învățării depinde de funcționalitatea a numeroși alți factori (memorie, atenție, motivație, stare de
sănătate, interese, integritatea structurilor neurale implicate etc.).
Bibliografie
Myers D.G., & Nathan DeWall, C. (2015). Psychology. 11th edition. Worth Publishers.

Smith, E. E., Nolen-Hoeksema, S., Fredrickson, B. L., Loftus, G. R. (2005). Introducere în Psihologie. Editura
Tehnică. București.
 Motivația

I. Definire

Psihologii definesc motivația drept o nevoie sau dorință ce energizează și direcționează

comportamentul. Aceasta se manifestă prin interacțiunea dintre elementul genetic și cel învățat.

II. Teorii ale motivaţiei

De-a lungul timpului s-au dezvoltat patru perspective principale de abordare a motivației și a
comportamentelor ei specifice:

• Teoria instinctului (mai târziu va deveni perspectiva evoluționistă)

• Teoria reducerii impulsului (Drive-reduction theory)
• Teoria excitației (Arousal theory)
• Ierarhia nevoilor propusă de Abraham Maslow

2.1. Teoria instinctului

Propusă în perioada în care teoria evoluționistă a lui Charles Darwin era în plin proces de
dezvoltare, aceasta se bazează pe ideea conform căreia comportamentul uman este condus de o serie
de instincte (definite ca și comportamente complexe care sunt strict imprimate într-o specie și nu pot
fi anulate). Astfel de comportamente sunt des întâlnite printre alte specii, în special în regnul animal.
Unele dintre comportamentele umane, precum reflexele sugarului, respectă acest pattern caracteristic,
dar mult mai multe sunt cele direcționate atât de nevoi fiziologice, cât și psihologice.
Teoria instinctului nu a putut explica o gamă largă de motive umane, dar presupunerea sa de
bază este continuată în psihologia evoluționistă ce propune teza conform căreia genele predispun la
unele comportamente specifice.
2.2. Teoria reducerii impulsului

Aceasta a înlocuit teoria precedentă, propunând ideea conform căreia o nevoie fiziologică
creează o stare de excitare care conduce organismul în direcția reducerii nevoii. Cu câteva excepții,
când nevoia fiziologică crește, la fel face și drive-ul psihologic, o stare de excitare, de motivație.
Ceea ce stă la bază acestei teorii este nevoia organismului de a menține homeostazia (starea
de echilibru fiziologic). Ciclul actului motivațional redat de această teorie pornește de la apariția
dezechilibrului intern (nevoia), fiind condus apoi către motivație (ex. setea), pentru a se finaliza cu
satisfacere nevoii printr-un comportament specific (ex. bem apă). Cu toate acestea, nevoilor imediate
li se mai adaugă și stimulenţii (incentives) din mediul exterior, fie ei pozitivi sau negativi. Prin aceștia
motivația ne este influențată de istoria interacțiunilor noastre, a învățării continue.
2.3. Teoria excitației/activării

Cu toate acestea, suntem mai mult decât un sistem homeostazic. Unele comportamente
motivate cresc starea de activare (arousal), un exemplu bun fiind curiozitatea sau dorința de a ne
depăși limitele. Astfel, motivația umană nu caută să elimine starea de activare, ci să atingă un nivel
optim al acesteia. Odată ce avem toate nevoile biologice satisfăcute, ne simțim împinși să
experimentăm stimularea și tânjim după informații. În lipsa stimulării suntem plictisiți și căutăm un
mod prin care să ne creștem starea de activare la un nivel optim. La polul opus, prea multă stimulare
duce la stres și atunci vom cauta un mod de a reduce starea de activare.
La începutul secolului XX, doi psihologi au studiat relaţia dintre starea de activare și
performanță și au identificat legea Yerkes-Dodson, sugerând că un nivel mediu/moderat de activare
va duce la performanță optimă (Yerkes&Dodson, 1908). Nivelul optim de activare depinde și de
sarcină pe care trebuie să o ducem la bun sfârșit. Cu cât sarcina este mai dificilă, cu atât această
necesită un nivel mai scăzut de activare pentru atingerea performanței.
2.4. Ierarhia nevoilor a lui Abraham Maslow

Luând în calcul faptul că, după satisfacerea nevoilor fiziologice, comportamentul nostru este
condus de alte motive superioare, fiecare având un rang, Abraham Maslow a elaborat așa numita
piramidă a motivelor. La bază se află nevoile fiziologice (hrană, adăpost, sex, etc). Doar dacă acestea
sunt satisfăcute omul va fi motivat de dorința de satisfacere a nevoii de securitate, schimb de iubire
și stimă de sine. Dincolo de acestea zace potențialul maxim al unui om, conform lui Maslow.
Către finalul vieții, Maslow a propus faptul că unii oameni ajung și la un nivel de transcendere
a sinelui, la acest nivel, oamenii caută să își atingă propriul potențial, simt nevoia unui sens în viață,
un scop și comuniune dincolo de planul fizic. (Kolko-Rivera, 2006).
Bineînțeles, această ierarhie este aproximativă, ordinea putând fi modificată de la persoană la
persoană.
Cu timpul, acestui model i-au fost adăugate de către psihologii evoluționiști și motivele legate
de formarea relațiilor de prietenie și parentalitate ca motive universale.
Cu toate acestea, simpla idee că unele motive sunt mai convingătoare decât altele oferă un
cadru de lucru pentru a ne gândi la motivație. Studiile din întreagă lume susțin această idee de bază.
(Oishi et al., 1999; Tay & Diener, 2011). În națiunile mai sărace cărora le lipsește accesul facil la bani
și la mâncarea și adăpostul pe care aceștia îl oferă, satisfacția financiară prezice în mai mare măsură
starea de bine. În națiunile bogate, unde majoritatea oamenilor își pot satisface nevoile de bază,
satisfacția în viața de familie este un predictor mai bun.
În continuare vom lua în calcul 3 dintre nevoile principale: foamea, sexul și nevoia de afiliere,
evidențiind o serie de cercetări în domeniu, bazele neuropsihologice, precum și modelele explicative
de bază.
III. Foamea

3.1 Teorii

O primă perspectivă teoretică în studiul foamei și a altor nevoi fiziologice este oferită de Ancel
Keys care, împreună cu echipă lui de cercetare (1950), a studiat înfometarea parțială ce poate surveni
în situații de război.
Aceștia au utilizat un eșantion de 36 de bărbați selectați din 200 de voluntari cărora le-au redus
cantitatea de hrană la jumătate, după 3 luni de mâncat normal. Oamenii semînfometati au devenit
apatici în timp ce corpurile lor își conservau energia. În cele din urmă, greutatea corporală li s-a
stabilizat la aproximativ 25% sub greutatea inițială.
În plan psihologic efectele au fost mult mai dramatice. Urmând pattern-ul teoriei lui Maslow,
aceștia au devenit obsedați de mâncare, gândindu-se încontinuu la aceasta. Schimbarea aceasta redă
impactul real pe care îl au nevoile și motivația în viața noastră.
În continuarea ideii lui Keys, Loran Nordgren și colegii săi de la Universitatea din Amsterdam
au descoperit faptul că oamenii aflați într-o stare “fierbinte” de motivație (cauzată de oboseală, foame
sau excitație sexuală) își amintesc cu ușurință astfel de sentimente din propriul trecut, percepându-le
apoi ca forțe motivaționale în comportamnetul altor oameni.
Într-un alt experiement, oamenilor li s-au dat 4 $ pe care îi puteau păstra sau folosi pentru a
licita pentru mâncare. Oamenii cărora le era foame au supralicitat pentru o gustare pe care o vor
mânca mai târziu, când vor fi sătuli, iar cei sătuli au sublicitat pentru o gustare pe care o vor mânca
mai târziu, când le va fi foame. (Fisher&Reagal, 2014). Similar, când sunt motivați sexual, bărbații
vor tinde să perceapă un zâmbet mai mult că pe un flirt decât că pe un semn de prietenie (Howell et
al., 2012).

3.2. Explicația neurofiziologică

În experimentul prezentat anterior, voluntarii lui Keys simțeau senzația de foame datorită
sistemului homeostazic proiectat să mențină greutatea normală și un nivel adecvat de nutrienți.
Întrebarea este ce anume produce senzația de foame?
A.L. Washburn a fost primul care a propus un răspuns la această întrebare: contracțiile
musculare ale stomacului. Printr-un experiment realizat împreună cu Walter Canon acesta a înghițit
un balon ce avea atașat un dispozitiv de înregistrare. După umflarea balonului, dispozitivul transmitea
datele contracțiilor musculare, iar Washburn își monitoriza senzațiile interne, apăsând pe un buton de
fiecare dată când simțea senzația de foame. Concluziile acestora au dedus doar faptul că senzația de
foame și contracțiile musculare sunt simultane, însă studii realizate pe șobolani au descoperit faptul
că în urma exciziei stomacului, aceștia continuau să mănânce, rezultate replicate și în cazul oamenilor
cu leziuni datorate ulcerului sau cancerului. Acest fapt aduce în prim plan existența unor mecanisme
la nivel cerebral ce stimulează senzația de foame independent de stomac.
Aceste căi de transmitere a informației se află la nivelul hipotalamusului. O serie de căi
neurale recepționează și procesează informațiile cu privire la nivelul de nutrienți și glucoză din sânge,
inhibitand sau stimulând senzația de foame. În cazul în care nucleul arcuat (responsabil de secreția
hormonilor stimulenţi pentru apetit) este distrus, șoarecii înfometați nu vor mai mânca nimic și vor
muri. În sens invers, dacă zona ce secretă hormoni inhibitori este distrusă, șoarecii vor mânca
continuu, îngrășându-se fără măsură.
Hormonii principali responsabili de controlul apetitului sunt:
• Grelina: hormon secretat de stomacul gol; trimite creierului semnale de tipul “Îmi este foame”.
• Insulina: hormon secretat de pancreas; controlează glucoza din sânge.
• Leptina: Hormon proteic secretat de celulele grase; când este în abundență, cauzează creșterea
metabolismului și inhibarea senzației de foame
• Orexina: hormon declanșator al foamei secretat de hipotalamus
• PYY: hormon secretat de tractul digestiv; trimite creierului semnale de tipul ”Nu îmi este
foame”

Interacțiunea complexă dintre hormonii de apetit și activitatea cerebrală poate explica

predispoziția aparentă a corpului de a-și menține greutatea (set point = punctul în care “termostatul
greutăţii” este presupus a fi setat. Când corpul ajunge sub aceasta greutate, creșterea senzației de
foame și scăderea vitezei metabolismului se pot combina pentru a reveni la starea inițială). Au existat
diverse dezbateri pe această temă, o serie de cercetători susținând teoria conform căreia organismul
tinde să își păstreze greutatea optimă setată de set point, adaptandu-se condițiilor la care este supus.
Ca și confirmare, bărbații din studiul lui Keys și-au menținut greutatea cu 25% sub greutatea de start
în condițiile reducerii aportului de calorii la jumătate până la sfârșitul perioadei de testare de 6 luni.
Acest fapt a fost posibil prin adaptarea lor la raportul aport-consum de energie, reducând consumul
prin reducerea activităților fizice și a consumului mental.
A doua tabără de cercetători susține existența unui așa numit settling-point (nivelul la care
greutatea unei persoane se află în raport cu aportul și consumul de energie), o mărime variabilă și
modificabilă pe parcursul timpului prin scăderi/creșteri treptate și susținute în greutate. De asemenea,
aceștia iau în calcul și factorii psihologici implicați în controlul greutății și aportul de alimente.

3.3. Influențele și implicațiile psihologice

Factori ce influențează senzația de foame și comportamentul alimentar:

 • Factori privind sănătatea psihică
Un studiu realizat de Paul Rozin și colegii săi (1998) a testat doi pacienți cu amnezie care nu
își aminteau evenimente ce au avut cu mai mult de un minut în urmă. Dacă la 20 de minute după ce
au mâncat un prânz normal pacienților li se oferea o altă porție, amândoi o consumau entuziasmați...
și de obicei, o masă oferită după încă 20 de minute era din nou terminată. Acest lucru sugerează că o
parte din senzația de foame este dată de capacitatea noastră de a ne aminti când am mâncat ultima
dată.
• Factori culturali și biologici
Atât chimia, cât și factorii de mediu ne influențează nu numai momentul în care ni se face
foame, ci și preferințele. Spre exemplu, când suntem stresați sau anxioși alegem să mâncăm alimente
bogate în carbohidrați. Aceștia stimulează secreția de serotonină, având efecte calmante.
Preferințele noastre pentru dulce și sărat sunt genetice și universale. Alte preferințe de gust
condiționate, astfel că oferirea de alimente foarte sărate oamenilor le va influența preferința pentru
sare în exces. (Beauchamp, 1987) sau starea de rău dată de un anumit aliment în copilărie ne va
împinge să dezvoltăm o aversiune față de acesta. Ideea prezența se prelungește și asupra preferințelor
oamenilor dintr-o cultură pentru un anumit aliment. Oamenii tind să evite mâncăruri noi (neophobia),
acesta fiind un mod de protecție împotriva îmbolnăvirii încă din Antichitate.
Alte preferințe de gust sunt similar adaptive, de exemplu evitarea anumitor alimente în timpul
sarcinii, în special în săptămâna a 10-a, când fătul este cel mai sensibil în fața toxinelor.
• Influențe situaționale
Ecologia alimentării este un termen prin care cercetătorii descriu influența mediului social
asupra obiceiurilor noastre de hrănire. Trei elemente majore reies din studiul acesteia:
- Prezența altora tinde să ne amplifice tendințele naturale de comportament
- Bias-ul de unitate (descrie fenomenul prin care oamenii tind să mănânce mai mult dacă au
farfurii mai mari)
- Varietatea mâncării stimulează hrănirea
3.4. Obezitatea și controlul greutății
Un studiu internațional desfășurat în 188 de țări (Ng et al, 2014) a descoperit că:
• Între 1980 și 2013 proporția adulților supraponderali a crescut de la 29 la 37 de procente la
bărbați și de la 30 la 38 procente la femei
• Pe parcursul ultimilor 33 de ani nicio țară nu și-a redus rata obezității
• Variațiile naționale sunt imense cu procentul de persoane supraponderale între 85% în Tonga
și 3% în Timar-Leste.
Conform WHO (World Health Organization) o persoană supraponderală are indexul masei
corporale peste 25, iar cineva obez are 30 sau mai mult.
 3.4.1. Riscuri de sănătate
Printre riscurile produse de obezitate se regăsesc: diabetul, presiune sangvină crescută, boli
cardiace, pietre la rinichi, artrită și anumite tipuri de cancer. Obezitatea extremă duce la creșterea
riscului de suicid.
3.4.2. Factori
Odată ce ne îngrășăm avem nevoie de mai puțină hrană pentru a ne menține greutatea decât
am avut nevoie pentru a o atinge. Grăsimea are un metabolism mai lent decât mușchii – necesită mai
puțin energie pentru a fi menținută. Când corpul unei persoane supraponderale scade sub punctul de
așezare (settling point), creierul declanșează foame crescută și scade metabolismul. Corpul se
adaptează înfometării prin arderea mai putinor calorii și căutând să își recapete greutatea pierdută.
(Cornier, 2011).
3.4.3. Componenta genetică
Există corelații între greutățile fraților, în special la gemeni, abstracție făcând personele
adoptate.
3.4.3 Influența socială
Un studiu cu durata de 32 de ani pe un eșantion de 12 067 oameni a arătat că aceștia sunt mai
predispuși să devină obezi dacă au un prieten obez. (Christakis & Fowler, 2007). Dacă prietenul obez
era unul apropiat, riscurile se triplau.

IV. Motivația sexuală

Sexul nu este o nevoie imperioasă precum hrana, în sensul în care putem trăi fără el, însă
comportamentele sexuale și motivația sexuală asigură reproducerea speciei.
4.1. Fiziologia
Un element important în comportamentul sexual sunt hormonii sexuali. Hormonul sexual
masculin principal este testosteronul. Hormonii sexuali feminini principali sunt estrogenii (ex.
Estradiol.) Hormonii sexuali ne influențează în timpul mai multor perioade pe parcursul vieții: în
perioada prenatală ne direcționează dezvoltarea ca bărbat sau femeie; în timpul pubertății, o explozie
de hormoni sexuali ne propulsează în adolescenţă; după pubertate și o bună perioadă din viața adultă,
hormonii sexuali activează comportamentul sexual.
Spre deosebire de animale, oamenii nu sunt influențați de ciclurile de producere a acestor
hormoni în asemenea măsură, însă ei stimulează comportamentul, putând fi manipulați spre a facilita
reproducerea și anumite dezechilibre prezente.
Valuri mari sau declinuri hormonale afectează dorința bărbaților și a femeilor în modificări
care tind să apară la două momente previzibile ale vieții și uneori într-un punct imprevizibil:
 1. Creșterea puberala a nivelului de hormoni declanșează dezvoltarea caracteristicilor
sexuale și a interesului sexual.
2. În viața târzie, scăderea nivelului de estrogen la femei declanșează menopauză.
3. Pentru unele persoane, operațiile sau consumul de droguri și medicamente pot cauza
modificări hormonale.
4.3. Psihologia sexului
Comparativ cu motivația noastră pentru a mânca, motivația sexuală este mai puțin influențată
de factori biologici. Factorii psihologici și socio-culturali joacă un rol mai important.
4.3.1 Stimulii externi.
Bărbații și femeile devin excitați atunci când văd, aud sau citesc material erotic (Heiman,
1975; Stockton & Murnen, 1992). În 132 de experimente, senzațiile de excitație sexuală ale bărbaților
au redat mai precis răspunsul genital decât la femei. În urma expunerii repetate, răspunsul emoțional
la orice stimul erotic scade de cele mai multe ori sau intră în obișnuință.
Efectele negative ale expunerii la stimuli externi : acceptarea violului, devalorizarea
partenerului, scăderea satisfacției.

4.3.2. Stimulii imaginari

Stimulii din capul nostru – imaginația – ne pot influența excitarea sexuală și dorință. În lipsa
senzațiilor genitale datorată unor leziuni ale măduvei spinării, oamenii pot simți în continuare dorința
sexuală. (Willmith, 1987)
Persoanele treze se pot excita nu doar prin reamintirea unor activități sexuale anterioare, ci
și prin fantazare, iar unui număr mic de femei îi poate produce chiar orgasm (Komisaruk & Whipple,
2011).
4.3.3. Orientarea sexuală
Aceasta este o atracție sexuală de durată către membrii de același sex (orientare
homosexuală), de sex opus (orientare heterosexuala) sau ambele sexe (orientare bisexuală).
Valorile personale afectează orientarea sexuală mai puțin decât alte forme de comportament
sexual.
4.3.3.1 Originea orientării sexuale
O teorie propune că persoanele dezvoltă atașamente erotice față de parteneri de același sex
dacă sunt segregați pe criterii de gen în momentul maturizării drive-ului sexual. (Stones, 1981). Într-
adevăr, bărbații gay tind să își amintească trecerea prin pubertate mai devreme, când prietenii este
mai posibil să fie băieți.
Brokerfield afirmă că influența prietenilor are puțină, dacă nu inexistentă influență asupra
orientării sexuale.
 4.3.3.2 Diferențele la nivel cerebral între personele gay și cele heterosexuale
Cercetătorul Simon LeVay (1991) a studiat secțiuni ale hipotalamusului extrase de la
persoane decedate atât heterosexuale, cât și homosexuale. Rezultatele indică faptul că un cluster de
celule este semnificativ mai mare la bărbații heterosexuali față de femei și de bărbații homosexuali.
LeVay nu percepe hipotalamusul ca un centru al orientării sexuale, ci mai degrabă că o
importantă parte a caii neurale implicate în comportamentul sexual. El afirmă faptul că pattern-urile
comportamentale sexuale pot influența structura creierului, bănuind însă că anatomia creierului este
cea care influențează mai degrabă orientarea. Presupunerea lui pare să fie comfirmată de descoperirea
unei diferențe similare între berbecii care prezintă sau nu comportamente homosexuale.
Aceeași diferențiere se păstrează și în cazul răspunsului la stimuli olfactivi specifici.

4.3.3.3 Influențele genetice

Studiile gemelare au descoperit faptul că genele joacă un rol important în explicarea
diferențelor individuale în orientarea sexuală. Gemenii monozigoti sunt într-o anumită măsură mai
predispuși spre a împărți orientarea homosexuală (Alanko et al, 2010).
Este posibil ca o serie multiplă de gene, în interacțiune cu alte influențe, să modeleze
orientarea sexuală. Un studiu genomial pe 409 perechi de frați homosexuali a identificat legături ale
orientării sexuale cu ariile a doi cromozomi, unul transmis de mamă (Sander et al, 2014). Moleculele
atașate de gene le pot afecta expresia. Unii cercetători speculează că prin afectarea sensibilității la
testosteron, astfel de influențe epigenetice pot cauza și masculinizarea femeilor în uter sau
feminizarea bărbaților. (Rice et al. 2012).
De asemenea, sistemul imunitar al mamei poate juca un rol în dezvoltarea orientării sexuale.
Bărbații care au frați mai mari sunt cumva mai predispuși la homosexualitate. Motivul pentru acest
fenomen – efectul fratelui mai mare și al ordinii nașterii – este neclar. Blanchard suspectează un
răspuns imunologic defensiv al mamei la substanțele străine produse de fetușii masculini. Cu fiecare
sarcină cu un fetus masculin, anticorpii materni devin mai puternici și pot împiedica creierul fetusului
din a se dezvolta într-un pattern masculin complet. În asentiment cu explicația biologică, efectul
acesta apare doar la bărbații care au frați mai mari născuți din aceeași mamă (Bogaert, 2006b).

VII. Implicaţii practice ale studiului motivaţiei

Motivația, ca și construct, este ceea ce ne împinge să ne menținem corpul și mintea într-o stare
de funcționare optimă, ne dă forță să ne ducem la bun sfârșit ceea ce întreprindem și să evoluăm în
cadru social și pe plan personal. Astfel, utilizarea teoriilor motivației și influențarea acesteia poate
produce efecte semnificative asupra randamentului și productivității persoanelor atât în mediul
organizațional, cât și în viața privată.
 În cadrul psihologiei industrial-organizațională, politicile de recompensare și stimulare a
angajatului bazate pe intervenții în sferă motivațiilor personale pot duce la creșterea satisfacției la
locul de muncă și pe parcurs a creșterii productivității și a loialității față de companie. De asemenea,
prin efectul de răspândire, un angajat fericit va recomanda compania în care lucrează, oferind astfel
promovare suplimentară în mod gratuit.
De asemenea, până să se ajungă la angajare, întreg procesul de evaluare a intereselor și
motivației se bazează, indiferent dacă este făcut inconștient de către persoana respectivă înainte de a
aplica pentru un loc de muncă sau aceasta apelează la o testare specializată, pe luarea în considerare
a lucrurilor care ne motivează, pe nevoi și pe raportul dintre acestea și capacitățile pe care le avem.
Întregul sistem este bazat pe o analiză activă a importanței motivelor, putând să luăm în considerare
chiar structura piramidei lui Maslow.
În psihologia sportivă și a controlului greutății, motivația constituie elementul cheie în
intervenții. În acest domeniu, problematica structurilor motivaționale și a mecanismelor constructive
ghidează terapeutul în sensul abordării personalizate a cazului și găsirii unui sistem complex, bine
structurat care să aducă eficiență maximă pentru pacient.
Psihologia reclamei și publicitatea pot utiliza analiza motivațiilor persoanelor din grupurile
țintă pentru crearea unor oferte eficiente financiar, elemente deja folosite în studiile de piață actuale.
O influență a motivației poate interveni și în plan educațional, posibile studii putând fi făcute
pe corelațiile dintre elementele ce constituie factori atractivi pentru elevii ce abandonează sistemul
educațional.

VIII. Bibliografie

Banyard, P., Davies, M. N. O., Norman, C., & Winder, B (2010). Essential Psychology. A Concise
Introduction. Sage Publications Ltd.

Myers, D. G., & DeWall, C. N. (2015). Psychology, 11th edition. Worth Publishers.

Nevid, J. S. (2017). Essentials of Psychology. Concepts and Applications. Cengage Learning.

Nolen-Hoeksema, S., Fredrickson, B. L., Loftus, G. R., & Wagenaar, W. A. (2009). Atkinson &
Hilgard’s Introduction to Psychology, 15th edition. Wadsworth Pub Co.

Schacter, D. L., Gilbert, D. T., & Wegner, D. M (2012). Introducing Psychology. Worth Publishers.
 Pag. 1 din 9

EMOȚIILE – PARTEA I

I. Definire
O emoție este un episod complex, multicomponent, cae creează o disponibilitate de
actiune. O emoție intensa are cel putin 6 compoente: evaluarea cognitive, experiența subiectivă,
tendinta de gandire si actiune, modificari corporale interne, expresia faciala si reactia la emotie
(adica felul in care oamenii fac față la propria emotie sau la situația care a declanșat-o).
Niciuna din aceste 6 componente nu constituie separat o emotie. In schimb, ele se unesc
pentru a crea o anumita emotie.
Emotiile se diferentiază de alte stări afective, cum ar fi dispozițiile afective. În primul
rând, emoțiile au de obicei un factor declanșator clar – ele sunt legate de un lucru, o persoană,
o situație. Dispozițiile, pe de altă parte, sunt stări afective difuze și deseori variabile. Din motive
necunoscute, intr-o zi sunteti iritabil, iar in ziua urmatoare, vesel. Emoțiile sunt de obicei scurte,
durează câteva secunde, până la minute, iar dispozițiile pot dura chiar si zile întregi. Emoțiile
implică mai multe componente, cele menționate mai sus, iar dispozițiile pot fi observabile doar
la nivelul experienței personale, subiective. Emoțiile pot fi împărțite în mai multe categorii
(e.g., frică, bucurie, furie, uimire), pe când dispozițiile variază doar din punct de vedere al
nivelului de activare și al tonalității plăcute sau neplăcute.
Cercetătorii consideră că toate componentele emoțiilor interacționează între ele și se
influențează reciproc. Modul obișnuit de evoluție a emoției este prezentat mai jos:
 Pag. 2 din 9

II. Teorii istorice ale emoțiilor

TEORIA EXPLICAREA
EMOȚIILOR
James-Lange Emoțiile apar din
conștientizarea propriilor
răspunsuri fizice la stimuli
activatori emoționali
Cannon-Bard Stimuli emoţional-activatori
declanșează răspunsuri în
corpul nostru şi simultan
răspunsul subiectiv la acești
stimuli.
Schachter-Singer Modul în care simțim
emoțiile depinde de doi
factori: activarea generală și
o etichetă cognitivă
conștientă.
Zajonc; LeDoux Unele răspunsuri
emoționale au loc
instantaneu, cu evaluare
conștientă.
Lazarus Evaluarea cognitivă(este
periculos sau nu) – uneori
fără a fi conștienți de asta-
definește emoția.
EXEMPLU
Observăm cum ne bate
inima foarte tare după o
ameninţare și apoi ne simţim
înspăimântați.
Inimă ne bate mai tare în
același timp în care simțit
senzația de frică.
Interpretăm activarea ca
teamă sau entuziasm în
funcție de contextul în care
ne aflăm.
Din reflex ne simțim
tulburați când auzim un
sunet în pădure înainte de a-l
eticheta ca o amenințare.

III. Emoția și evaluarea cognitivă

În urma interacțiunii cu mediul înconjurător ( = situația obiectivă în care se găsește o
persoană) se activează prima componentă a emoției, și anume, evaluarea cognitivă – un proces
de interpretare a relevanței stimulilor din mediu. Prin intermediul acestui proces de interpretare,
apreciem dacă relația actuală persoană-mediu ne afectează starea de bine sau ne împiedică să
ne atingem obiectivele.
Evaluările cognitive sunt, în mare parte, responsabile pentru diferențierea emoțiilor.
Deseori menționăm evaluările cognitive atunci când descriem calitatea unei emoții (”eram
furios pentru că era nedrept”, ”m-am speriat pentru că am fost părăsit”). Nedreptatea și
abandonul sunt sunt evident, credințe abstracte, dar ele vin dintr-un proces de evaluare
cognitivă.
Importanța acestei componente a fost decoperită în anii 60, printr-o serie de
experimente facute de Schachter si Singer (1962). Stanley Schachter şi Jerome Singer (1962)
au crezut că experienţă emoţională necesită o interpretare conştientă a excitării: reacţiile
 Pag. 3 din 9

noastre fizice şi gândurile noastre(percepţia, memoria, şi intepretarea) împreună creează

emoţia. în teoria lor, emoţiile au două componente: excitarea fizică şi evaluarea cognitivă.
Să luăm în considerare modul în care excitarea se scurge de la un eveniment la atul.
imaginează-ţi că ajungi acasă după o alergare de înviorare şi găseşti un mesaj cum că ai obţinut
jobul mult aşteptat. Cu excitarea persitenta din urmă alergării, te ai simţi mult mai entuziast
dacă ai primi această veste după ce te-ai trezi dintr-un pui de somn?
Pentru a explora acest efect de scurgere, Schachter şi Singer au injectat studenţii cu
epinefrină, care declanşează sentimentul de excitare. Imaginează-te că participant: După ce
primeşte injecţia, te duci în sala de aşteptare, unde te întâlneşti cu altă persoană (complice la
experiment) care se comportă ori euforic, ori iritat. Observând această persoană, începi să simţi
inima bătând mai tare şi respiraţia devenind mai rapidă. Dacă ţi s -ar fi spus să aştepţi aceste
efecte de la injecţie, cum te-ai simţi?
Voluntarii s-au simţit puţin emoţionaţi - pentru că au atribuit excitarea, medicamentului. Dar
dacă ţi s-ar spune că injecţia nu are nici un efect advers? Poate ai reacţiona la fel că participanţii
din celălalt grup. Ei au prins emoţia aparenţă a celelilate persoane din sala de aşteptare. Au
devenit mai fericiţi, dacă complicele era euforic, sau tafnos, dacă complicele părea iritat.
Această descoperire -- că o stare agitată poate fi experimentată că o emoţie sau că altă,
depinzând după cum o interpretăm şi etichetăm-- a fost replicatat în zeci de
experimente(Reisenzein, 1983; Sinclairel al., 1994; Zillmann, 1986).
Teoria lor a fost numita teoria bifactorială a emoției: emoțiile rezultă din combinarea
a doi factori – o stare initiala de activare neexplicată și o o explicatie sau evaluare cognitive
pentru aceasta activare (excitatie).
Alți cercetători au avut probleme in a replica rezultatele initiale. A fost nevoie de dovezi
suplimentare pentru a trage concluzia certă că o activare complet neutră poate fi atribuita unei
anumite emoții. Aceste dovezi au fost aduse de Zillmann si Bryant (1974), care au pus
participanții să facă intai exercitii fizice solicitante si apoi sa realizeze o sarcina in timpul careia
au fost provocati de un complice al experimentatorului. Exercitiile fizice au creat o stare de
activare fiziologica neutră care a persistat pana cand participantul a fost provocat. Aceasta
activare ar fi trebuit sa se combine cu activarea indusa de complice sis a determine o reactive
mai intense la furie. Dar, participantii care facusera exercitii fizice au reactionat mai agresiv la
provocare comparative cu cei care nu au facut exercitii fizice. Rezultatele au confirmat teoria
bifactoriala, dar au sustinut un effect mai restrans, numit atribuirea gresita a activarii. Cu
alte cuvinte, activarea fiziologica prelungita (exercitiile fizice) poate fi atribuita gresit
 Pag. 4 din 9

situatiilor care apar dupa aceea ( o remarca ambigua din partea cuiva), intensificand reactiile
noastre la aceste circumstante. Activarea prelungita poate fi suport pentru furie.
Având in vedere rolul important al evaluarii cognitive pentru determinarea calitatii
emotiei, au apărut teorii ale evaluarii cognitive. Ele sugerează ca modul in care o persoana
evaluaeaza o situatie (nu felul in care evalueaza activarea fiziologica) determina trairea
subiectiva a emotiei, activarea asociata si alte componente ale reactiei emotionale. Teoriile
evaluarii cognitive pot fi impartite in: (1) teorii ale evaluarii minimale (reduc numarul de
dimensiuni ale evaluarii la minim, la niste teme fundamentale) si (2) teorii ale evaluarii
dimensionale (identifica o varietate de dimensiuni ale evalurii, utile in explicarea diferntelor
dintre emotii).
Teoriile evaluării minimale spun că există anumite tranzactii umane fundamentale care
dau nastere unor emotii specifice. Lazarus (1991) a identificat 4 tranzactii fundamentale pe
care le-a numit teme relationale nucleare ( = sensul personal ce rezultă dintr-un anumit pattern
de evaluări despre un anumit tip de relație persoană-mediu). Mai jos, sunt trecute emotiile și
temele relaționale care le declansează (observam că emoțiile similare – anxietatea, frica – au o
tema relațională de amenințare). Temele fundamentale si emotiile associate pot fi intalnite in
orice cultura umana. Unele circumstante sunt evaluate aproape la fel de către toti oamenii. Dar,
tipurile de situatii care determină pattern-urile de evaluare enumerate mai jos, pot fi diferite de
la o cultură la alta.

Emoție Temă

Furie O ofensă adusă mie sau celor dragi

Anxietate O amenințare difuză

Frică Un pericol imediat, concret

Vinovăție Încălcarea unei cerințe morale

Rușine Nerespectarea unui ideal al eului

Tristețe Trăirea unei pierderi

Invidie Dorința de a avea un lucru al altei persoane

Richard Lazarus (1991, 1998) a descoperit că creierul nostru procesează cantități mari
de informații fără conștientizarea acestora și că unele răspunsuri emoționale nu necesită
 Pag. 5 din 9

gândire. Mare parte din viața noastră emoțională operează prin intermediul căii scurte,
automate, rapide. Dar, a întrebat el, de unde știm cum reacționam la ceva dacă nu am putut
estima intr-un fel situația? Aprecierea poate sa fie fara efort și s-ar putea să nu fim conștienți
de ea, dar este tot o funcție mentală. Pentru a ști dacă un stimul este bun sau rău, creierul
trebuie să aibă idee despre ceea ce este (Storbeck et al., 2006). Astfel, a spus Lazarus,
emoțiile apar atunci când evaluam un eveniment ca inofensiv sau periculos, dacă știm cu
adevărat cum este. Noi evaluam sunetul tufelor fosnind ca fiind o amenințare. Mai târziu, ne
dam seama că era "doar vântul".
Teoriile evaluării dimensionale pun accent pe specificarea multiplelor dimensiuni ale
evaluării și pe consecințele emoționale ale acestor dimensiuni.
Roseman (1984) propune 2 dimensiuni ale evaluării cognitive. În tabelul de mai jos, o
dimensiune este gradul de atractivitate al unui eveniment anticipat, iar cealaltă este
probabilitatea de apariție

Se produce Nu se produce

Dezirabilă Bucurie Suferință

Indezirabilă Tristețe Ușurare

Cand combinam aceste dimensiuni, obtinem 4 evaluari posibile; fiecare dintre ele
produce o emotie distinctă.
Smith și Ellsworth (1985, 1987) au descoperit că este nevoie de cel putin 6 dimensiuni
pentru a putea descrie o varietate mai mare de emoții. Aceste dimensiuni sunt:
1.Dezirabilitatea situației (placuta vs. neplacuta)
2. Cantitatea de efort pe care persoana anticipa că il va depune.
3. siguranța producerii evenimentului.
4. Cantitatea de atentie pe care persoana e dispusa sa o acorde situatiei.
5. Gradul de control pe care persoana crede că il are asupra situatiei.
6. Gradul de control pe are persoana il atribuie factorilor non-umani din situatie.
Majoritatea dovezilor inițiale in sprijinul acestor teorii se bazau pe corelații și
autoevaluări. Abia in anii 2000 s-a putut demonstra experimental că evaluările cognitive
precedă și determină celelalte componente ale emoțiilor. Neumann (2000) a conceput un
experiment in care participanții au realizat, inițial, o sarcină de atribuire pentru evenimente
 Pag. 6 din 9

neutre: fie atribuire internă, proprie (Eu aștept autobuzul), fie atribuire externă (El așteaptă
autobuzul). Au general 20 de propoziții de atribuire proprie, respectiv de atribuire externă. Apoi
au fost puși într-o situație negativă contradictorie: un experimentator le-a spus că meargă în
camera cealaltă ca să termine cercetarea. Când au deschis ușa camerei respective, un alt
experimentator a țipat la ei și le-a spus ”Ieși afară! Nu ai citit semnul de pe ușă? Ai deranjat
experimentul. Așteaptă afară.”. Ce rezultate s-au obținut? Participanții care au fost inițial
pregătiți să facă atribuire internă au fost mai predispuși să-și exprime vinovăția și să-și ceară
scuze că au intrat în cameră. Cei care au fost inițial pregătiți să facă atribuiri externe, au fost
mai predispuși la exprimarea furiei și la învinovățirea experimentatorului.
În prezent, majoritatea teoreticienilor consideră că evaluările cognitive pot fi conștiente,
dar și automate sau inconștiente.

IV. Emoția și trăirea subiectivă

Cu toate că evaluarea cognitivă poate avea loc în afara controlului conștient, trăirea
subiectivă, prin definiție, este conștientă și se referă la ceea ce raportează persoana că simte:
bucurie, frică, furie, uimire, gelozie, invidie etc.
Când trăim o emoție negativă, valența aceasta negativă reprezintă un indiciu că un
anumit element din mediul este o amenințare pentru noi și că trebuie să acționăm pentru a ne
proteja. Când trăim o emoție pozitivă, valența aceasta pozitivă ne arată că suntem în siguranță
și, ca atare, putem explora mai departe.
Se consideră că trăirea subiectivă orientează comportamentul, procesul decizional și
procesarea informațiilor.

V. Emoția și tendințele de gândire și acțiune

Emoțiile negative ne împing către tendințe de acțiune și gândire, concrete și restrânse.
De pildă, cand ne este frică, fugim de pericol. Emoțiile pozitive sunt însoțite de tendințe de
gândire și acțiune, mai largi și mai deschise către multiple posibilități. Pentru exemple,
consultați tabelul următor:
 Pag. 7 din 9

Aceste tendințe descriu ideile oamenilor despre posibile acțiuni. Dacă tendințe devine
acțiune reală sau nu, depinde de interacțiunea dintre controlul personal, normele culturale și
alți factori proximali sau distali.

VI. Emoția și modificările corporale

Când trăim emoții precum furia sau frica, putem să ne dăm seama că există anumite
modificări corporale – inima bate mai repede, respirația este mai rapidă, gura se usucă,
transpirăm etc. Aceste modificări sunt date de activarea sistemului nervos simpatic, o ramură
a sistemului nervos vegetativ. SNS (sistemul nervos simpatic) mobilizează corpul pentru
acțiune; stimulează secreția de epinefrină și norepinefina, ficatul trimite mai mult zahăr în
sânge pentru a alimenta musculatura cu energie, repspiratia se accelerează, pulsul și tensiunea
vor crește, iar digestia va încetini. Pupilele se dilată pentru a lăsa lumina să treacă, corpul va
transpira pentru a se autoregla. Dacă ești rănit, sângele se va coagula mai repede. Nu toate
modificările se produc concomitent. După ieșirea din criză sau eliminarea factorului stresor,
SNP (sistemul nervos parasimpatic – responsabil de conservarea energiei corpului) îți calmează
gradual corpul în timp ce hormonii de stres sunt eliminați din sânge.
SNS este responsabil pentru următoarele modificări corporale asociate emoțiilor:
1. Creste tensiunea arteriala si ritmul cardiac.
2. Respiratie accelerata.
3. Pupile dilatate.
4. Se intensifica transpiratia.
 Pag. 8 din 9

5. Se diminueaza secretiile salivare si mucoase.

6. Creste concentratia de zahar din sange (pentru a oferi mai multa energie organismului).
7. Sangele se coaguleaza mai rapid (in cazul ranirii).
8. Sangele e redirectionat spre creier si musculatura scheletica.
9. Oripilație (“piele de gaină”).
Combinații ale modificările menționate se produc, adesea, în cazul emoțiilor precum
furia, frica, bucuria extremă și excitația sexuală. Există emoții negative, precum regretul și
tristețea, care sunt însoțite de încetinirea proceselor organice.
Insula, un centru neuronal din creier este activat atunci când experienţiem diverse
emoții negative social (dorință sexuală, mândrie și dezgust). În scanările cerebrale, ea se
activează când oamenii mușcă dintr-un aliment dezgustător, miros același aliment, se gândesc
la a mușca dintr-un gândac sau simt dezgust moral față de un afacerist fără scrupule care
încearcă să păcălească o văduvă (Sapolski, 2010). Regiuni similare se găsesc în diferite părți
ale creierului.
Cu toate acestea, emoțiile noastre – precum excitarea sexuală, teamă, furia și dezgustul
– se simt diferit și de cele mai multe ori arată diferit în fața celorlalți. Putem părea “paralizati
de frica” sau “gata să explodam”. Frica și bucuria aduc creșteri similare în viteză cardiacă, dar
stimulează mușchi faciali diferiți. Când simți frică, sprâncenele ți se încruntă. La bucurie,
mușchii obrajilor și cei suboculari se contractă într-un zâmbet. (Witvliet & Vrana., 1995).
De asemenea, observarea a diferite emoții activează puncte diferite în amigdală.
Scanările cerebrale și înregistrările EEG arată că emoțiile activează și zone diferite din cortex.
Spre exemplu, emoțiile negative precum dezgustul declanșează activare în cortexul prefrontal
drept. Persoanele predispuse la depresie și cei cu personalități orientate spre negativism au
prezentat, de asemenea, mai multă activitate în lobul prefrontal drept. Opus, persoanele cu o
atitudine pozitivă au activare mai mare în lobul stâng.
În general, emoțiile pozitive produc un număr redus de modificări fiziologice pentru că
tendințele de gândire și acțiune asociate lor sunt generale și nu specifice. Emoțiile pozitive
ajută oamenii să iși revină din orice activare prelungită care însoțește emoțiile negative =
efectul de contracarare realizat de emoțiile pozitive.
Intensitatea emoțiilor și activarea fiziologică
Există vreo legătură între intensitatea emoțiilor noastre și activarea fiziologică
resimțită? În 1962, G.W. Hohmann a dat un răspuns la această întrebare, studiind viața
emoțională a persoanelor cu leziuni a nivelul măduvei spinării (MS). Când MS este lezată sau
secționată, senzațiile de sub zona lezată nu mai ajung la creier și, ca atare, omul nu le simte.
 Pag. 9 din 9

Având în vedere că unele dintre acele senzații vin de la SNS, leziunile respective reduc
contribuția SNS la trăirea emoțiilor. Așadar, Hohmann a împărțit veteranii de război, cu leziuni
la MS, în 5 grupuri, în funcție de zona lezată:
- nivel cervical (aproape de gât); SNS nu trimite deloc aferențe la creier;
- nivel sacral (aproape de capătul celălalt al MS); SNS trimite unele aferențe la creier;
- 3 zone intermediare, de-a lungul MS.
Participanții au fost intervievați pentru a afla cum s-au simțit în situații de frică, furie și
excitație sexuală. Fiecare a relatat o situație dinainte de leziune și una după leziune, care a
declanșat emoția respectivă. Apoi, au fost rugați să compare intensitatea emoțiilor avute înainte
de leziune și după leziune, pentru fiecare situație descrisă.
Rezultatele au arătat că, cu cât leziunea a fost localizată mai aproape de gât (adică
aferențele către creier au fost mai reduse), cu atât persoana a trăit mai slab emoția după leziune.
Deci, reducerea activării fiziologice a determinat o scădere a intensității emoțiilor.

Bibliografie

Myers, D. G., & DeWall, C. N. (2015). Psychology, 11th edition. Worth Publishers.

Nevid, J. S. (2017). Essentials of Psychology. Concepts and Applications. Cengage Learning.

Nolen-Hoeksema, S., Fredrickson, B. L., Loftus, G. R., & Wagenaar, W. A. (2009). Atkinson
& Hilgard’s Introduction to Psychology, 15th edition. Wadsworth Pub Co.
Pag. 1 din 9

EMOȚIILE – PARTEA A II-A

I. Expresiile faciale

Expresiile faciale au rolul de a comunica emoția, de a o amplifica și de a o regla.

Anumite expresii faciale au un înțeles universal, indiferent de cultura în care crește
persoana respectivă. De pildă, expresia universală a furiei implica înroșirea feței, coborârea și
apropierea sprancenelor, tremurul nărilor, încordarea muschilor maxilarului și arătarea dinților.
Studii realizate pe participanți din S.U.A., Brazilia, Chile, Argentina și Japonia care au
numit emoția pe baza expresiei faciale, au arătat că, indiferent de țară, participanții au identificat
aceleași poze ca fiind caracteristice pentru fericire, furie, dezgust, frică și surprindere/uimire. Chiar
și membrii unor triburi îndepărtate, care nu au avut contact cu lumea occidentală (populațiile Fore
și Dani din Noua Guinee), au putut să identifice emoțiile reprezentate de expresiile faciale ale
oamenilor din culturile occidentale. Ei au confundat uneori frica cu surprinderea/uimirea. Drept
urmare, s-a considerat că unele emoții și, respectiv, expresiile faciale aferente, au un caracter
universal (Ekman, 1982). Aceste studii întăresc ipoteza lui Ch. Darwin cu privire la caractersul
înnăscut al expresiilor faciale. Conform lui, modul în care ne exprimăm emoțiile reprezintă un
pattern moștenit care a avut, inițial, o valoare de supraviețuire. De pildă, expresia dezgustului se
bazează pe încercarea organismului de a scăpa de un lucru neplăcut, poate chiar ortrăvitor, cu care
persoana a luat contact.
Încă o dovadă a faptului că expresiile faciale au rol în comunicare, este adusă de momentele
în care expresiile faciale ale unei persoane schimbă comportamentul altei persoane. Cercetările pe
interacțiunile mamă-copil demonstrează că, în situații incerte, bebelușii caută feedback de mamă.
Dacă feedback-ul facial primit de la mamă este de frică, atunci bebelușii nu continuă acțiunea.
Dacă mama zâmbește, bebelușii continuă acțiunea, considerând că sunt în siguranță (Sorce, Emde,
Campos și Klinnert, 1985).
James Laird și colegii săi (1974, 1984, 1989) au indus subtil studenților instrucțiunea de a
se încrunta spunându-le “contractaţi aceste grupe de muşchi” și “apropiaţi-vă sprâncenele” (pentru
a putea să le ofere cercetătorilor în mod fictiv șansa de a atașa electrozi faciali). Rezultatele au
indicat faptul că studenții s-au simțit puțin furioși și în același mod au adoptat și alte emoții de
bază.
Pag. 2 din 9

Efectul feedback-ului facial a fost regăsit de multe ori, în multe locuri, pentru multe emoții
de bază. Acesta presupune tendința stării mușchilor faciali de a declanșa sentimente
corespunzătoare precum teamă, furie sau fericire. Doar prin activarea unuia dintre mușchii
zâmbetului ținând un creion între dinți, situațiile stresante par mai puțin supărătoare (Kraft &
Pressman, 2012). Un zâmbet din inimă – făcut nu numai cu gura, ci și prin ridicarea obrajilor –
sporește sentimentele pozitive și mai mult în momentul în care reacționezi la ceva plăcut sau
amuzant (Soussignan, 2001).
Alți cercetători au observat un efect similar de feedback comportamental. (Flack, 2006;
Snodgrass et al., 1986). Acesta presupune tendința comportamentului de a influența sentimentele,
gânduri și acțiunile noastre și ale celorlalți. Imitarea naturală a emoțiilor altora ne ajută să explicăm
de ce emoțiile sunt contagioase (Dimberg et al., 2000; Neumann & strack, 2000). Postările pozitive
de pe Facebook creează un efect de tsunami, încurajându-ne prietenii de pe Facebook să exprime
mai mult emoții pozitive. (Kramer, 2012).
II. Reacția la emoție (reglarea emoțiilor)

Reglarea emoțiilor constituie modularea, modificarea, ajustarea oricărei componente a

emoțiilor, cu scopul de a obține o adaptare mai bună la mediul înconjurător. De cele mai multe
ori, reglarea emoțiilor se face în direcția diminuării unei emoții și a amplificării alteia. De
exemplu, când suntem triști și încercăm să diminuăm tristețea resimțită, respectiv când suntem
veseli și încercăm să prelungim veselia. Există și momente în care dorim să amplificăm emoții
negative, cum ar fi furia – de exemplu, atunci când constatăm că am primit un produs de calitate
slabă, care nu corespunde cu specificațiile oficiale și vrem să facem o reclamație comerciantului.
Exprimarea furiei ajută comerciantul să estimeze cât de nemulțumiți suntem și să ia atitudine mai
rapid, de teama unei plângeri la autorități. Așadar, emoțiile și efoturile noastre de a le regla merg
mână în mână, este foarte greu să le separăm unele de altele.
Încă de la grădiniță, copiii sunt învățați să-și regleze emoțiile. Părinții își învață copiii
(explicit și implicit) când unele emoții sunt dezirabile și când nu. Este clasic exemplul
puloverului urât croșetat și primit cadou de la bunica. Chiar dacă nu ne place cadoul, părinții ne
învață să ascundem dezamăgirea și să afișăm o emoție de mulțumire și o atitudine politicoasă
față de bunica.
Pag. 3 din 9

Experimental, succesul copiilor de a controla exprimarea emoțiilor negative corelează cu

risc scăzut de a dezvolta ulterior probleme comportamentale. Copiii care se pricep mai bine la a-
și regla emoțiile, vor avea mai mult succes în societate.
Există mai multe strategii de reglare emoțională. În sine, niciuna nu este considerată cea
mai bună, respectiv cea mai proastă. Utilizarea lor depinde de context și de scop. În schimb,
utilizarea îndelungată, intensă a unei anumite strategii poate veni cu diferite costuri.

Strategia de reglare Cognitivă Comportamentală

Dezangajare Evit să mă gândesc la problemă. Evit situația problematică

Distragerea atenției Mă gândesc la ceva plăcut Fac un lucru plăcut sau

solicitant.

Strategii de angajare Reevaluarea cognitivă Îmi exprim sentimentele; caut

sprijin

Strategii focusate pe Mă gândesc cum să rezolv Fac acțiuni pentru a o rezolva.

situație problema

Revenind la exemplul cu puloverul urât primit de la bunica. O modalitate de a reacționa

este de a ne inhiba dezamăgirea, tristețea și chiar de a ne forța să zâmbim și să o îmbrățisăm pe
bunica. Altă strategie este de a reinterpreta situația (de a o reevalua) și de a considera că intenția
contează, concentrându-ne pe efortul și priceperea pe care bunica le-a pus în croșetarea
puloverului. Făcând această reinterpretare, putem oferi bunicii un zâmbet autentic și o
îmbrățisare. Deși ambele strategii pot fi convingătoare din punctul de vedere al bunicii, s-a
demonstrat că strategia inhibării expresiilor faciale mărește gradul de activare fiziologică.
Reevaluările nu vin cu acest cost fiziologic, pentru că ele modifică emoțiile, nu le ”îngheață”.
Mai mult, eforturile făcute pentru ingibarea expresiilor faciale au cost ridicat și la nivel cognitiv
(îngreunează unele procese cognitive precum memoria). Ca atare, ținând cont de aceste dovezi,
reevaluarea pare o strategie mai bună decât inhibarea expresiilor faciale.
Pag. 4 din 9

III. Genul și cultura în trăirea și exprimarea emoțiilor

După analiza a 125 de studii asupra sensibilității la indicii nonverbale, Judith Hall (1984,
1987) a concluzionat faptul că femeile depășesc în general bărbații în citirea indiciilor emoționale
ale unei persoane când le sunt prezentate secvențe scurte de comportament. Avantajul femeilor
apare devreme în dezvoltarea lor. Într-o analiză a 107 studii, fețele, copiii și adolescenții depășeau
bărbații în performanță. (McClure, 2000).
Senzitivitatea femeilor la comportamnetul nonverbal ajută la explicarea alfabetismului lor
emoțional. Când sunt rugate să descrie o stare, acestea utilizează descrieri mai complexe în raport
cu bărbații.
Capacitatea femeilor de a decoda emoțiile altora poate contribui de asemenea și la
responsivitatea lor emoțională ridicată (Vigil, 2009). În studiul a 23 000 de oameni din 26 de
culturi, femeile au raportat că a fi mai deschise la sentimente decât bărbații (Costa et al., 2001).
Aceeleasi diferențieri de gen sunt aparențe și la copii (Chaplin &Aldao, 2013).
Există, însă, o excepție: când cercetătorii au manipulat o față de gen neutru prin
intermediul unui program de editare pentru a arăta bucurie, respectiv furie, majoritatea subiecților
au identificat fața fericită ca fiind o femeie, iar pe cea nervoasă ca fiind un bărbat. (Becker et al.,
2007).
Percepția emoționalității femeilor hrănește, de asemenea, – și este hrănită – de faptul că
oamenii pun emoționalitatea femeilor pe bază dispoziției lor și a bărbaților pe circumstanțe.
(Barrett & Bliss-Moreau, 2009). Mulți factori ne influențează atribuirile, inclusiv normele
culturale (Mason & Morris, 2010). Totuși, există anumite diferențe de gen în descrierea
experiențelor emoționale.
În general, barbații și femeile diferă mai mult în modul în care își exprimă emoțiie, decât
în privinta trăirii lor subiective.
Diferite comportamente au semnificații diferite în funcție de cultură, însă unele dintre
acestea sunt în mare parte universale (doi îndrăgostiţi vor tinde să se apropie unul de celălalt
în public indiferent de țara de origine).
De asemenea, suntem capabili să detectăm semnalele nonverbale ce ne sugerează
anumite emoții trăite de ceilalți. Acest lucru este posibil datorită faptului că reacțiile
emoționale diverse urmează tipare specifice de activare musculară. În cazul în care ne
controlăm aceste tipare, există totuși un set de microexpresii, tensionari involuntare ale
Pag. 5 din 9

mușchilor faciali ce trădează prezența emoției respective. Prin acest mecanism putem evalua
și dacă o anumită expresie este simulată (un zâmbet fals față de unul natural).
De asemenea, unii dintre noi sunt mai sensibili în ceea ce privește detectarea indiciilor
fizice, fapt demonstrat prin experimente ce aveau că stimuli filmulețe prezentând persoane cu
exprimări foarte asemănătoare pentru emoții diferite, diferențele fiind foarte slab
recognoscibile. Un anumit număr de participanți a reușit însă să identifice diferențele dintre
cele două expresii. Același studiu a descoperit și faptul că introvertii sunt mai pricepuți în a
citi expresiile oamenilor, în timp ce extravertii sunt mai ușor de citit (Ambody et al., 1995).
Experiența influențează modul în care percepem emoțiile. În urma observării unei fețe
ce conținea atât indici de teamă, cât și de furie, copiii cu istoric de abuz fizic au fost mai
predispuși la a identifica fața ca fiind agresivă decât ceilalți. (Pollak & Kistler, 2002; Pollak &
Tolley-Schell, 2003).
Cultura și exprimarea emoțiilor. Însemnătatea gesturilor variază de la o cultură la altă.
Importanța definirii culturale a gesturilor a fost demonstrată în 1968 când Coreea de Nord a
publicat fotografii ale unor ofițeri presupuși a fi fericiți de pe o navă de spionaj americană. În
fotografie, trei bărbați au ridicat degetul mijlociu, spunându-le răpitorilor că acesta era un semn
hawaian pentru „mult noroc!”. (Fleming & Scott, 1991).
Expresiile faciale oferă unele accente nonverbale care dau indicii cu privire la cultură
cuiva (Marsh et al., 2003). Astfel, date din 182 de studii au arătat o creștere vagă a acuității
când oamenii judecau emoții din propria cultură. (Elfenbein & Ambady, 2002, 2003a,b). Cu
toate acestea, semnele specifice ale emoțiilor depășesc granițele culturale. Oamenii orbi din
naștere etalează expresii faciale comune asociate emoțiilor de bucurie, tristețe, teamă și furie.
(Galați et al., 1997).
Expresiile muzicale ale emoțiilor trec și ele granițele culturale.
Chiar dacă împărtășim limbajul nonverbal universal, a devenit o cale de adaptare pentru
noi să interpretăm fețele într-un context particular. Oamenii judecă o fața furioasă aflată într-o
situație înspăimântătoare ca fiind temătoare. Ei judecă o față temătoare într-o situație dureroasă
că exprimând durere (Carroll & Russell, 1996).
Deși culturile împărtășesc un limbaj universal pentru anumite emoții, ele diferă la
cantitatea de emoție pe care o exprimă. Acele culturi care încurajează individualitatea, în
Europa de Vest, Australia, Nouă Zeelandă și America de Nord afișează în mare parte emoții
Pag. 6 din 9

vizibile (van Hemert et al., 2007). Acelea care încurajează oamenii să se muleze pe ceea ce
simt alții, precum China, tind să aibă comportamente emoționale mai puțin vizibile
(Matsumoto et al., 2009b; Tsai et al., 2007).

IV. Agresivitatea

Când ne aflăm în față unei amenințări sau a unei provocări, teamă declanșează evitarea,
însă furia declanșează răspunsul de luptă – fiecare dintre ele fiind un comportament adaptativ la
momentul oportun.
Furia ne poate răni: Ostilitatea cronică este relationata cu bolile de inimă. Furia ne sporește
ritmul cardiac, provoacă transpirație și ne ridica nivelul de testosteron (Herrero et al., 2010; Kubo
et al., 2012; Peterson & Harmon-Jones, 2012). Furia declanșează, de asemenea, fluxul de sânge
către sistemul de alarmă din creierul nostru, cauzând reacția noastră către obiectul furiei (Denson
et al., 2009).
Culturile individualiste încurajează oamenii să-și dea frâu liber furiei. Astfel de sfat este
rareori auzit în culturi unde identitatea oamenilor este centrată mai mult pe grup. Persoanele care
își simt intredependenta profund văd furia că o amenințarea la armonia grupului (Markus &
Kitayama, 1991).
Atitudinea vestică de manifestare a furiei presupune că astfel obținem eliberarea
emoțională sau catharsis-ul prin acțiuni agresive sau fantezii. Cercetătorii raportează că doar uneori
acest comportament duce la relaxare și la calmare, însă acest lucru tinde să fie adevărat doar dacă
sunt îndeplinite următoarele condiții: ei își direcționează contraatacul către cel care i-a provocat,
răzbunarea lor pare justificabilă și ținta lor nu este intimidantă.
Pe scurt, exprimarea furiei poate avea temporar un efect calmant dacă această nu ne lasă
cu un sentiment de vină sau anxietate. Catharsis-ul eșuează de cele mai multe ori să ne elimine
furia. Cel mai des, manifestarea furiei produce și mai multă furie. Furia conduce către agresivitate
= un comportament care are ca intenție lezarea altei persoane sau distrugerea lucrurilor. Aceste
rezultate sunt în contradicție cu teoria psihanalitică asupra agresivității. Conform lui S. Freud,
agresivitatea este o pulsiune înnăscută. Dacă ea ar fi înnăscută, manifestarea ar duce la dizolvarea,
reducerea ei.
Teoria învățării sociale propune un model diferit al agresivității, postulând că (1)
agresivitatea este doar una dintre manifestările aversive ale frustrării și (2) este o reacție care nu
Pag. 7 din 9

are proprietăți de pulsiune – ca atare, este influențată de consecințele anticipate ale

comportamentului. Vezi figura de mai jos.

V. Fericirea

Oamenii fericiți percep lumea ca fiind mai sigură și sunt mult mai încrezători în sine. Ei
sunt mai cooperanți și decisivi. Ei evaluează aplicanții pentru job-uri mai favorabil, își savurează
experiențele pozitive trecute fără a se concentra pe părțile negative și sunt mai conectați social. Ei
trăiesc vieți mai sănătoase, energice și satisfăcute (DeNeve et al., 2013; Mauss et al., 2011).
Fericirea nu doar că se simte bine, ea ne face bine. În studiu după studiu, o experiență de
creștere a stării de bine de moment a făcut oamenii mai predispuși să ofere bani, să îi ajute pe
ceilalți, să se implice în voluntariate sau să facă fapte bune. Psihologii numesc asta fenomenul feel
good-do good (Salovey, 1990).
A face fapte bună promovează și sentimente pozitive. Acestea crește, spre exemplu, dorința
oamenilor de a dona un rinichi, iar donarea îi face pe cei care au nevoie de un rinichi mai fericiți
(Brethel-Haurwitz & Marsh, 2014).
Așa cum confirmă datele din cercetările australiene, puterea banilor de a crește fericirea
este semnificativă pentru veniturile mici și scade odată cu creșterea venitului (Cummins, 2006).
Aceste lucru presupune că o eventuală creștere a veniturilor mici ar face mai multe pentru creșterea
fericirii decât creșterea veniturilor mari.
Odată ce o persoană are suficienți bani pentru comfort și securitate, adunarea mai multor
venituri contează din ce în ce mai puțin. Experiența luxului ne scade capacitatea de a savura
plăcerile simple ale vieții (Quoidbach et al., 2010).
Pag. 8 din 9

Creșterea economică în țările afluente nu a oferit nicio creștere aparentă a moralului și a

stării de bine sociale. Cei care tânjesc după intimitate, creștere personală și contribuții la
comunitate au parte de o calitate mai bună a vieții (Kasser, 2002, 2011).
Cercetătorii au găsit corelații semnificative ale stării de bine cu următoarele
comportamente și caracteristici: stimă de sine crescută (în țările individualiste), optimismul și
agreabilitatea, construirea de relații apropiate sau a unui mariaj satisfăcător, modelarea muncii și
a relaxării în funcție de competențele personale, religiozitate activă, somn de calitate și practicarea
de exerciții fizice. Alți factori precum vârstă, genul și atractivitatea fizică nu sunt relationaţi cu
starea de bine crescută.
VI. Importanţa practică a studiului emoţiilor

Dacă luăm în considerarea stadiul de dezvoltare al nivelului de cunoaștere științifică în

domeniul emoțiilor, raportat la cerințele din mediul social, putem remarca câteva arii de interes.
În primul rând, în domeniul terapiilor de lungă și scurtă durată pot fi implementate tehnici
și programe de prevenție a anumitor condiții mentale nepatologice, centrate pe nevoile individuale
ale persoanei. Acest lucru va facilita obținerea stării de bine ce la rândul ei va continua să aducă
beneficii atât persoanei aflate în terapie, cât și celor din jurul acesteia. În timp poate fi remarcată
o creștere a productivității, îmbunătățiri la nivelul relațiilor personale, elemente ce, prin efectul de
contagiune și interacțiune influențează întreg cercul social al persoanei.
În domeniul educațional, problematica emoțiilor și a gestiunii acestora survine ca bază a
întocmirii programelor de învățare eficiente și benefice pentru elevi și studenți. Implementarea
unei serii de cursuri sau ateliere practice, cu conținut specific treptei de vârstă și intereselor
acestora. Efectele se vor remarca în timp, stimulând dezvoltarea elevilor în adulți cu un set de
mecanisme de coping adaptativ ce înlocuiesc pe cât posibil startegiile dăunătoare și previn efectele
acestora.
Domeniul organizațional este un alt grup țintă al acestor intervenții, satisfacția la locul de
muncă și controlul emoțional fiind predictori ai stării de bine și corelând negativ cu burnout-ul.
Elementul de prevenție poate fi combinat cu sisteme de management al epuizării și revenirea
după episoade de acest gen.
Pe partea de psihologie a reclamei și publicitate, studiul emoțiilor, al impactului acestora
asupra comportamentului de cumpărare, dezvoltarea strategiilor de marketing construite pe baze
fundamentate științific poate crește eficiența acestora, stimulând pe termen lung economia.
Pag. 9 din 9

Bibliografie

Myers, D. G., & DeWall, C. N. (2015). Psychology, 11th edition. Worth Publishers.

Nevid, J. S. (2017). Essentials of Psychology. Concepts and Applications. Cengage Learning.

Nolen-Hoeksema, S., Fredrickson, B. L., Loftus, G. R., & Wagenaar, W. A. (2009). Atkinson &
Hilgard’s Introduction to Psychology, 15th edition. Wadsworth Pub Co.