ARGUMENT

Europa îi recunoaşte României atuul biodiversităţii: aici trăiesc jumătate din

sălbăticiunile vechiului continent. Suprafaţa Carpaţilor din România constituie habitatul a 40%
dintre lupii europeni (3000 lupi), 60% dintre urşi (aproximativ 5600 urşi bruni) şi 40% dintre
râşi (1500 râşi). Ne putem chiar mândri cu aspretele, o specie de peşte care datează de acum 30
de milioane de ani şi care e de negăsit în vreo altă ţară din lume. Fauna României cuprinde 62
de specii ameninţate: 15 de mamifere, 13 de păsări, două de reptile, 10 de peşti şi 22 de
nevertebrate. Deţinem, deci, 62 de specii ameninţate în diverse stadii, de la critic la moderat.
De la sturioni sau foca sihastru la linx şi ţestoase, la racul european ori vipera de stepă. Există
şi proiecte de repopulare, ca acela, de succes, prin care a fost resuscitata capră neagră sau
marmota. Monumente ale naturii sunt declarate specii de animale sau plante care se afla în
pericol de dispariţie (capră neagră, ursul, râsul, floarea de colţ, sângele voinicului etc. Sau
arbori de vârste considerabile). Astfel, sunt 3 rezervaţii ale biosferei, incluse în patrimoniul
UNESCO (Delta Dunării, Parcul Naţional Retezat şi Parcul Naţional Munţii Rodnei), aproape
20 de parcuri naţionale şi naturale, ca şi numeroase rezervaţii de conservare ştiinţifică a naturii,
monumente ale naturii şi rezervaţii naturale.
În 1935 se înfiinţează Parcul Naţional Retezat, urmat de alte rezervaţii naturale:
Pădurea Letea, Fâneţele Clujului, Codrul Secular Slătioara. În 1965, în România existau 130 de
rezervaţii, întinse pe o suprafaţă de 75.000 de hectare. În prezent, în România sunt 134 de
rezervaţii naturale şi monumente ale naturii cu o suprafaţă de 130.000 de hectare.
Multe dintre speciile prioritare sunt pe cale de dispariţie. În întreaga lume, marile
mamifere nu mai au un habitat propice supravieţuirii. Din lipsă de hrană, caprele îşi reduc
numărul, iar animalele carnivore care ar trebui să le vâneze sunt nevoite să atace stânele
ciobanilor sau gospodăriile sătenilor situate la marginile pădurilor. De cele mai multe ori,
pentru această teribilă îndrăzneala, plătesc cu viaţa.

1
 CAPITOLUL I

BIODIVERSITATEA

Biodiversitatea cuprinde varietatea genelor, a speciilor şi a ecosistemelor care constituie

viaţa pe pământ. În prezent, suntem martorii unei pierderi constante a biodiversităţii cu
consecinţe profunde pentru lumea naturală şi pentru bunăstarea oamenilor. Cauzele principale
sunt schimbările care se produc în habitatul natural. Acestea au loc datorită sistemelor de
producţie agricolă intensivă, construcţiilor, exploatării carierelor, exploatării excesive a
pădurilor, oceanelor, râurilor, lacurilor şi solurilor, invaziilor de specii străine, poluării şi - tot
mai mult - datorită schimbărilor climatice la nivel global. Europa a stabilit un obiectiv pentru a
stopa pierderea biodiversităţii până în 2010. Studiile recente ale AEM (Agenţiei Europene de
mediu) arată că, fără eforturi politice suplimentare semnificative, este puţin probabil că
obiectivul să fie atins.

Umanitatea este ea însăşi o parte a biodiversităţii şi existenţa noastră în lume ar fi

imposibilă fără aceasta. Calitatea vieţii, competitivitatea economică, forţa de muncă şi
securitatea, toate se bazează pe acest capital natural. Biodiversitatea este esenţială pentru
„serviciile ecosistemelor”, adică serviciile pe care le oferă natură: reglarea climei, apă şi
aerul, fertilitatea solului şi producţia de alimente, combustibil, fibre şi medicamente. Aceasta
este esenţială pentru menţinerea viabilităţii pe termen lung a agriculturii şi a pescuitului şi stă
la baza multor procese industriale şi a producţiei de medicamente noi.

În Europa, activitatea umană a format biodiversitatea încă de pe vremea răspândirii

agriculturii şi a creşterii animalelor, de acum peste 5 000 de ani. Revoluţiile agricole şi
industriale au determinat schimbări dramatice şi accelerate în utilizarea terenurilor,
intensificarea agriculturii, urbanizare şi abandonarea terenurilor. În schimb, acestea au dus la
prăbuşirea multor practici (de exemplu, metodele agricole tradiţionale) care ajutau la
menţinerea peisajelor bogate în biodiversitate.

Consumul ridicat pe cap de locuitor în Europa şi producerea de deşeuri înseamnă că

impactul nostru asupra ecosistemelor se extinde cu mult dincolo de continentul nostru.
Stilurile de viaţă europene se bazează puternic pe importul de resurse şi bunuri din toată
lumea, deseori încurajând exploatarea nedurabilă a resurselor naturale. Toate acestea duc la

2
pierderea biodiversităţii care, la rândul ei, dăunează resurselor capitale naturale pe care se
bazează dezvoltarea economică şi socială.

În ultimele decenii, condiţiile naturale şi peisajul din România au fost influenţate în

mod deosebit de evoluţia activităţilor economice, la care se adaugă creşterea economică a
ultimilor ani care a condus de multe ori la o exploatare excesivă a resurselor naturale. În
aceste condiţii, multe specii de plante şi animale sunt ameninţate cu dispariţia, iar modificarea
peisajului reprezintă primul indicator al deteriorării mediului înconjurător.

1.1. Habitate naturale, specii sălbatice de flora şi faună.

Ecosistemele naturale şi semi-naturale din România reprezintă aproximativ 47% din

suprafaţa ţării. Ca urmare a studiilor efectuate prin Programul CORINE Biotops, au fost
identificate şi caracterizate 783 tipuri de habitate (13 habitate de coastă, 89 de zone umede,
196 de pajişti, 206 de pădure, 54 de mlaştină, 90 de stâncării/nisipuri şi 135 zone agricole) în
261 de zone analizate de pe întregul teritoriu al ţării. O mare varietate de specii sălbatice de
flora şi faună de pe teritoriul României prezintă o importanţă economică deosebită, având
multiple utilizări în diverse sectoare. Pentru acele specii de importanta comercială, este
necesară o evaluare a zonelor şi a cantităţilor disponibile, precum şi o planificare adecvată în
vederea utilizării raţionale a acestor specii, pentru a evita exploatarea excesivă.

1.2. Situaţia ariilor naturale protejate

În România există 13 Parcuri Naţionale, 13 Parcuri Naturale, precum şi Rezervaţia

Biosferei Delta Dunării. Suprafaţa totală a parcurilor naţionale, parcurilor naturale şi
rezervaţiilor biosferei este de 1.687,512 ha (121.780 ha suprafaţa maritimă), ceea ce
reprezintă 7% din suprafaţa terestră a ţării. În afara parcurilor naţionale, parcurilor naturale şi
rezervaţiilor biosferei exista circa 935 de rezervaţii ştiinţifice, monumente ale naturii şi
rezervaţii naturale a căror suprafaţa totală este de aproximativ 180.000 hectare.

3
 Prin urmare, suprafaţa terestră a ariilor naturale protejate acoperă circa 8% din
suprafaţa terestră a ţării la finele anului 2005. Până la sfârşitul anului 2013, acest procent
urmează să crească la 15%. Procentajul suprafeţelor ocupate de ariile naturale protejate se
împarte după cum urmează: parcuri naturale 42,32%; Rezervaţia Biosferei Delta Dunării
31,59%; parcuri naţionale 16,83%; alte tipuri de arii protejate 9,26% . Una dintre cele mai
reprezentative arii protejate din reţeaua naţională este Delta Dunării care are triplu statut
internaţional: Rezervaţie a Biosferei, Sit Ramsar (zona umedă de importanţă internaţională),
Sit al Patrimoniului Mondial Natural şi Cultural. Datorită stării favorabile de conservare în
care se afla sistemele ecologice şi speciile din Delta Dunării, Consiliul Europei a acordat
acestei rezervaţii Diploma Europeană.

Până în prezent, în cadrul reţelei existente de arii protejate din România au fost
identificate 113 de Arii Speciale de Protecţie Avi-faunistica (ASPA) şi 274 Situri de
Importanta Comunitară propuse (SICp). Acestea vor reprezenta reţeaua Natura 2000 şi vor
acoperi circa 15% din suprafaţa ţării. Ariile Speciale de Protecţie Avi-faunistica vor fi oficial
declarate ca atare prin HG, iar Siturile de Importanta Comunitară propuse au fost declarate ca
atare prin Ordin de Ministru în cursul anului 2007.
Procesul de elaborare a cadastrului ariilor naturale protejate în format GIS a demarat în
2002. Până în prezent, au fost realizate hărţile şi descrierile limitelor Rezervaţiei Biosferei
Delta Dunării, a parcurilor naţionale şi parcurilor naturale, permiţând astfel calcularea analitică
a suprafeţelor acestor categorii de arii naturale protejate, cu un grad mult mai mare de precizie.
Pentru circa 80% din totalul ariilor naturale protejate au fost determinate limitele în format
GIS. Suprafaţa ariilor protejate existente se afla în cea mai mare parte în proprietatea statului
(cca. 78%), dar suprafeţe importante sunt şi în proprietate privată (11%) sau aparţin
autorităţilor locale (11%).
Regimul proprietăţii este încă în schimbare, în special din cauza procesului continuu de
retrocedare a pădurilor. Toate ariile protejate, inclusiv viitoarele situri Natura 2000, se vor
confrunta cu importante provocări în ceea ce priveşte managementul conservării şi menţinerea
stării adecvate de conservare, în situaţia în care nu se prevăd măsuri adecvate de implementare
astfel încât să încurajeze proprietarii terenurilor să integreze conservarea biodiversităţii în
practicile de utilizare a terenurilor. Este important de subliniat că în reţeaua existenţa de arii
protejate, care va include şi o parte însemnată a Reţelei Natura 2000, nu există infrastructura
necesară unui management eficient. MMDD este responsabil pentru organizarea şi coordonarea

4
managementului ariilor protejate. Până în prezent, MMDD a semnat contracte pentru
managementul majorităţii parcurilor naturale şi naţionale cu Regia Naţională a Pădurilor (22),
cu autorităţile locale (2) sau universităţi (1).
Biosfera Delta Dunării este direct coordonata de către minister. În plus, ariile protejate,
altele decât parcurile naţionale şi naturale, sunt în custodia directă a persoanelor fizice, a ONG-
urilor sau a diverselor instituţii (Administraţia Naţională a Pădurilor sau autorităţi locale). Doar
4 administraţii ale parcurilor naţionale au beneficiat de sprijin financiar considerabil pentru
dezvoltarea infrastructurii. Doar 3 arii protejate au planuri de management aprobate de către
MMDD. În prezent, ca urmare a presiunii economice şi a resurselor financiare precare, ariile
protejate se confrunta cu presiuni ridicate cauzate de exploatările ilegale, turismul şi
construcţiile necontrolate, vânătoarea ilegală şi alte presiuni, ceea ce a dus la pierderi
ireversibile ale biodiversităţii în România. Cu scopul de a îmbunătăţi managementul sistemului
de arii protejate, care va deveni o reţea complexă de arii protejate de importanta naţională şi
siturile Natura 2000, în cursul anului 2007 s-a înfiinţat Agenţia Naţională pentru Ariile
protejate şi Conservarea Biodiversităţii.

5
 CAPITOLUL II
DIMINUAREA BIODIVERSITĂŢII

Creşterea populaţiei, eroziunea solului, defrişările, amenajarea litoralului pe distanţe

mari, ploile acide, poluarea, toate se corelează şi cu dispariţia de specii de plante şi animale.
Milioane de specii de plante şi animale, microorganisme, rezultatul adaptării şi evoluţiei timp
de 3,5 miliarde de ani.
În această perioadă organismele şi-au întărit procesul reproducerii, reparator, reglator,
care le conferea mai mulţi urmaşi şi supravieţuiau numai cei care se reproduceau cu succes.
Modificările apărute s-au acumulat, s-au combinat şi s-au adaptat la modificările mediului, iar
ca rezultat a apărut fantastică biodiversitate şi variabilitate a formelor de viaţă. Omul a folosit
mult timp această diversitate biologică obţinând un surplus în alimentaţie facilitând apariţia
civilizaţiei moderne. Făcând selecţia animalelor şi plantelor omul din neolitic până azi, a
imprimat particularităţile dorite şi a creat plante de o mare productivitate, de pildă: grâul, orzul,
porumbul hibrid care asigura hrana oamenilor
Selecţia activa se bazează pe folosirea unor gene unice pentru a conferi rezistenţă
crescândă faţă de bolile noi ale plantelor. Prin biotehnica actuală o serie de particularităţi utile
pot să fie translocate de la specii înrudite sălbatice, unor specii sau soiuri care până acum prin
metoda încrucişării nu se puteau obţine. Acest fapt va modifica interesul de a face o
inventariere a răspândirii şi proprietăţilor unei plante sau animal căruia nu i s-a dat atenţie până
acum.
Folosirea materialului genetic din multe surse va creşte, iar adaptare speciilor noi la
necesităţile omului pare a fi atât de importantă ca şi domesticirea plantelor şi animalelor de
omul din neolitic. O plantă poate fi folosită în alimentaţie, industrie, medicină, etc.
În ultimii 30 de ani din cele aproximativ 35.000 de specii de plante superioare, s-au
cercetat peste 30.000 specii a căror potenţial biologic şi genetic a fost exploatat. Este necesară
şi menajarea intactă a ecosistemelor care joacă un rol crucial în menţinerea condiţiilor care
furnizează perpetuarea speciilor şi a vieţii pe Terra. Dacă nu sunt dezechilibre, ecosistemele
aduc contribuţii la: menţinerea debitului de apă în bazinele râurilor şi fluviilor, acţionează ca
tampon la inundaţii, purifică aerul urban de poluanţi, asigură existenţa populaţiilor de păsări şi

6
insecte care facilitează moderarea numărului de dăunători ai agriculturii. Dacă dispar unele
specii cheie se blochează şi prestarea unor funcţii de importanţă vitală. Uneori prin
dezechilibre create se poate stimula şi apariţia unor epizootii epifitotii cu mare violenţă, fapt ce
degradează unele specii sau soiuri de cultură.
Această situaţie determină necesitatea realizării unei rezolvări costisitoare de
introducere a genelor la plantele gazdă faţă de dăunători şi paraziţi, similar cu unele procese
petrecute cândva pe cale naturală. Aceste funcţii de reglare influenţează şi la nivel global
circuitul unor elemente pe Terra (de ex. Carbonul, Sodiul, Fosforul etc.) sunt de importanţă
vitală pentru toate speciile inclusiv omul. Acestea sunt reglementările de ecosisteme în acord
cu ipoteza Gaia conform căreia totalitatea organismelor pe Terra schimba într-un anumit sens
condiţia existenţială pentru a forma un mediu optim de viaţă. Aşadar, asocierea vegetativă şi
animală prestează nişte funcţii de reglare esenţiale.
Dacă o specie dispare; ea s-a pierdut pentru totdeauna. Unii cercetători consideră că s-
au obţinut genele specifice unui animal disparut-quagga-ruda îndepărtată a calului. Dar este
greu de imaginat cum s-ar putea reînvia bourul şi calul sălbatic care hălăduia odinioară prin
Moldova cu asemenea gene sau fragmente de gene izolate din sursa de stepa, sau calul
moldovenesc. Evident cu aceste gene s-ar putea lămuri gradul de rudenie între speciile
apropiate şi prin urmare s-ar descifra unele enzime ale evoluţiei, dar nu ar descifra tainele
dispariţiei speciei. Specia quagga prin anul 1960, era în turme mari în Africa de Sud, iar după
20 de ani specia a fost exterminată. După 1980 dispariţia speciilor s-a intensificat în raport cu
creşterea demografică şi cu extinderea aşezărilor omeneşti.

7
 Se disting două tipuri de dispariţii.

În primul caz sunt speciile care se transformă în decursul unor generaţii în urmaşi cu
particularităţi diferite determinând fenomenul de mutaţii şi selecţii naturale, iar specia se
adaptează treptat la modificările de mediu. În al doilea caz se întâlnesc dispariţii sau înlăturări
pentru totdeauna a unei specii determinate de un impas al produsului evoluţiei. În evoluţie s-au
eliminat uneori unele specii.În ultimii 500 de milioane de ani au avut loc 6 dispariţii în masă. O
disparitie acută a fost la finele permianului, acum 24 milioane de ani şi care a adus la
exterminarea a 95% din totalul de specii vii în oceane.În actualitate se crede că unele dovezi ar
exista şi se corelează cu momentul căderii pe Pământ a unor asteroizi. Un astfel de impact a
coincis cu holocaustul dinozaurilor acum 65 milioane de ani. Acest fenomen a generat
speculaţii în sensul că anumite evenimente cosmice periodice probabil căderi de meteoriţi din
coada unei comete generată de existenţa unui astru geamăn al soarelui nedescoperit, care a
produs cataclisme repetate şi a tulburat evoluţia vieţii pe Terra.
Sunt câteva date cunoscute în legătură cu dispariţia speciilor:
1) Speciile nu au dispărut brusc, iar unele specii de scoici marine au pierit într-un ritm de
1,2 specii la o mie de ani. Dar şi dispariţia aşa-zisa bruscă a dinozaurilor a fost într-un interval
de peste 2 milioane de ani.
2) După fiecare catastrofa a urmat o frânare a activităţii biologice de câteva milioane de
ani înainte de a se forma specii noi care să refacă nivelul de diversitate existent înainte.
3) Nici una din dispariţiile din trecut nu a fost determinată de acţiunea omului.
Fenomene descrise au fost valabile până în pleistocenul târziu, perioada care s-a sfârşit
cu 10 mii de ani în urmă când au dispărut mai multe dintre mamiferele cu dimensiuni mari din
Europa America de Nord.
Evident, schimbările globale de climă şi vânătorii neolitici au jucat un rol în dispariţia
maimuţelor păroase şi felinelor cu colţi uriaşi. Oamenii primitivi probabil au folosit focul
pentru a hăitui în capcana animale, incendiind pădurile şi producând fără să vrea stepele
Europei şi preeriile din America. Dar dispariţiile din pleistocenul târziu nu au fost urmate de o
intensificare a apariţiei unor noi forme de viaţă, deoarece nu trecuse destul timp pentru
generaţia unor noi specii distincte în natură.

8
 Astfel actuala diminuare a biodiversităţii reprezintă un motiv de o mare îngrijorare. Pe
lângă dispariţia de specii mai există şi alte pierderi care reţin atenţia. Aşa pot dispare subspecii,
varietăţi, populaţii unice, iar o astfel de micşorare a variaţiilor genetice de la o specie este
considerată o pierdere din punct de vedere biologic, deoarece epuizează treptat fondul necesar
pentru evoluţia şi diversitatea ulterioară.

CAPITOLUL III
SPECII DE ANIMALE REPREZENTATIVE PENTRU
BIODIVERSITATEA ROMÂNIEI

3.1. Antilopa Carpaţilor – Capra Neagră

"Antilopa Carpaţilor “
Capră neagră este o specie deosebită a faunei din România, aflându-se pe lista animalelor
protejate de lege încă din anul 1933, an în care este declarată "monument al naturii". La acea
vreme, pe areale extinse din Carpaţi, populaţia de capre negre dispăruse. În consecinţă, atât în
Munţii Rodnei, cât şi în Masivul Ceahlău s-au executat repopulări cu un succes relativ în
perioadele următoare. Principala cauză a dispariţiei acestor magnifice mamifere este, ca de
obicei, omul şi în special braconierul. După anul 1990, de când numărul armelor a crescut, a
scăzut cel al animalelor sălbatice din Carpaţi, în vizorul lunetelor ilegale trecând sute de
exemplare doborâte cu sălbăticie. Capră neagră, unul dintre cele mai vechi mamifere din
Europa (contemporană cu mamutul sau rinocerul lânos, în perioada glaciaţiunii cuaternare),
este o specie căreia din nefericire nu i se acorda suficientă importanţă în România zilelor

9
noastre. În Masivul Ceahlău, locul în care s-a realizat în 2007 unul dintre cele mai ample şi
extinse studii asupra acestei specii, au fost identificate 113 capre negre sănătoase şi viguroase.

Fig.1. Capră neagră

Aceasta realizare se datorează introducerii, în perioada 1967-1968, a şapte exemplare

de capră neagră, fapt ce a reprezentat o reuşită pentru popularea muntelui, ajungându-se, în
aproximativ 35 de ani, la un efectiv de 113 exemplare.
Coutier, un apreciat biolog francez, afirma despre capră neagră că este "cea mai mare,
cea mai grea dintre toate rasele geografice". Astăzi, această minune a naturii constituie mândria
Munţilor Ceahlău, Rodna, Ciucas, Vrancea, Bucegi, Piatra Craiului, Făgăraş, Lotru, Cozia,
Candrel şi Tarnovu, Buila - Vânturariţa, Părâng, Retezat şi Şureanu. Zonele preferate de capră
neagră sunt stâncăriile inaccesibile altor vieţuitoare, situate peste limita superioară a pădurilor,
astfel că este destul de greu de realizat o întâlnire cu aceste minunate monumente ale naturii.
"Antilopa Carpaţilor", aşa cum a fost botezată de unii cercetători, trăieşte în medie 15 ani, în
grupuri de câteva exemplare, doar ţapii bătrâni preferând singurătatea filosofică de pe crestele

10
munţilor.
După împerechere, capră neagră naşte, de obicei, un singur pui, rareori doi, care îşi
urmează mama imediat pe crestele munţilor. Principalele cauze care duc la moartea
exemplarelor sunt independente de intervenţia omului, cum ar fi căderile în avene, avalanşele
sau atacul prădătorilor: lupul sau râsul. Pot fi enumerate însă şi alte acţiuni negative: păşunatul
oilor aproape de biotopul caprelor negre şi, în ultima perioadă într-o mare măsură, braconajul.

3.2. Lupul, "oaia neagră" a pădurii

Imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, în pădurile din România mai existau
4.000 de exemplare de lup, şi, pentru că prada naturală era tot mai puţină, aceştia provocau
pagube însemnate în rândul animalelor domestice. După 1950 s-a declanşat o campanie de
exterminare a acestui prădător. Astfel, s-a ajuns că, în 1967, populaţia de lupi să se reducă la
1.500 de exponenţi. Dăunător a fost considerat şi în perioada comunistă şi s-a combătut prin
mai multe mijloace, unul dintre acestea fiind permisul de vânătoare pe toată perioada anului,
iar pentru fiecare lup capturat se primeau şi premii. Până în 1991, metoda prin care erau ucişi
cei mai mulţi lupi era otrăvirea, care a avut efect negativ şi asupra altor carnivore, că urşii.
Astăzi, lupul este specie protejată la noi în ţară, dar acolo unde densităţile sunt mari şi
provoacă pagube deosebite altor sectoare, Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor aproba
recoltarea exemplarelor în exces.

11
Fig. 2. Lupul cenuşiu

În Neamţ, studiul efectuat de biologul Beatrice Slavinschi are în vedere populaţia de

lupi din Masivul Ceahlău şi zona Grinţieş. Haitele de lupi sunt alcătuite din maximum trei
indivizi în Ceahlău, iar în Grinţieş sunt trei sau chiar patru lupi la o haită. Asocierea în haită
demonstrează faptul că lupul este un animal sociabil. În general, haitele sunt formate din
perechea reproducătoare şi puii din anul precedent. Întâlnirile cu acest prădător se pot realiza
chiar în curţile cetăţenilor din aceste zone. Au fost semnalate mai multe atacuri asupra
gospodăriilor, lupii producând unele pagube.
În teritoriile unde vânătoarea este permisă şi primează interesul economic, speciile de
carnivore vor fi în siguranţă, deoarece administratorii acelor zone vor avea în grijă
suplimentarea hranei în lunile de iarnă, pentru a ajuta vânatul să treacă peste perioada săracă în
resurse. În Munţii Rodnei şi în Masivul Ceahlău s-au executat repopulări cu un succes relativ
în perioadele următoare. Principala cauză a dispariţiei acestor magnifice mamifere este, ca de
obicei, omul şi în special braconierul.

3.3 Râsul - Lynx lynx

Râsul din Carpaţi a ajuns să fie protejat prin lege în anii 70, după ce mulţi vânători au
raportat ca populaţia acestei feline a avut foarte mult de suferit din cauza otrăvirii. Frumoasă
felină, în comparaţie cu lupul, a avut mult mai mult de suferit deoarece are o densitate naturală
şi o rată de reproducere mai mică. În acelaşi timp, faptul că nu îi este frică de om îl face mult
mai vulnerabil la capturarea în capcane şi împuşcare. Astăzi, râsul beneficiază de o protecţie
strictă, fiind declarat monument al naturii. O constatare valoroasă a biologului Slavinschi este
aceea că râsul consumă totuşi şi animale moarte, chiar dacă au fost ucise de un alt prădător sau
de om.

12
Fig. 3. Râsul

"Probabil că râşii nu consuma carne aflată în putrefacţie, dar cu siguranţă se hrănesc cu

resturi de animale doborâte de alţi prădători şi conservate de frig. Acest fapt, dacă nu este un
caz izolat, infirma studiile de specialitate şi afirmaţiile diverselor publicaţii care susţin că râsul
nu se hrăneşte decât exclusiv cu ceea ce vânează", a afirmat Beatrice Slavinschi după ce a
observat un râs care s-a hrănit din carcasa unui cal amplasat special la un punct de observaţie
pentru urs. Din alte observaţii realizate s-a ajuns la concluzia că există similitudini între lup şi
râs, ambele specii evitând să vâneze în zonele în care se adapostes şi se înmulţesc. În acelaşi
timp, râsul nu este la fel de precaut că lupul atunci când frecventează locurile de hrănire.
În România, numărul râşilor se estimează la 2.000 de exemplare, Carpaţii fiind zona
cea mai dens populată de această specie (şi de urşi, şi de lupi) din Europa. Râşii sunt însă greu
de numărat prin metode tradiţionale, pentru că sunt activi noaptea târziu şi dimineaţa devreme,
atunci când ei se pot orienta vizual, iar noi, nu.
Aceste câteva date oferite despre cele mai hăituite mamifere din Munţii Carpaţi sunt
îngrijorătoare, în special din cauza faptului că, în continuare, există oameni care nu respecta
legile cu privire la protecţia animalelor. Astfel, pentru a putea vedea în habitatul natural un lup
sau un râs, şansele sunt extrem de mici. În acest ritm, în cazul în care nu se vor întreprinde
măsuri drastice pentru protejarea acestor comori naturale am putea ajunge să le mai vedem

13
doar la zoo sau, mai rău, doar în pozele din cartea de geografie.

3.4. Zimbrul

Acesta din urmă e înrudit mai mult cu bizonul din America decât cu bourul. Declarat
specie în pericol în 1996, este foarte vulnerabil la boli, din cauză că cele 3000 exemplare
existente azi în lume (cele mai multe în rezervaţii naturale din Polonia şi Belarus) sunt urmaşii
a doar 12 indivizi! (deci au diversitate sangvinică redusă). Ce s-a întâmplat de au ajuns astfel?
La fel ca bourul, şi zimbrul a fost vânat şi exterminat în sălbăticie. Ultimul exemplar din lume
a fost braconat în Caucaz în 1927 (din Polonia dispăruse în 1919). La data aceea însă, deja
existau vreo 50 de zimbri prin grădini zoologice din toată lumea. Iată că şi astea folosesc la
ceva nu? De aici s-au luat 12 animăluţe (11 din subspecia europeană şi unul din subspecia
caucaziană), cu care s-a pornit repopularea parcurilor naţionale în 1951. A fost un succes, dar
specia e în continuare vulnerabilă şi are nevoie de mare atenţie şi îngrijire.

Fig. 4. Zimbrul

Şi dacă tot veni vorba de România, să spunem şi că pe meleagurile noastre, ultimii

zimbrii în sălbăticie au fost vânaţi în 1762 în Moldova şi 1790 în Transilvania. Cam de
multişor, nu? Noroc că alţii i-au conservat în alte părţi, şi astfel am primit şi noi începând cu
1958 primii zimbrii, aduşi din Polonia.

14
 La ora actuală, pe meleagurile noastre se află zimbrii în 4 locaţii: în România la Haţeg,
Vânători-Neamţ şi Bucşani (toţi în captivitate) şi în Bucovina de Nord (actualmente în
Ucraina) unde trăiesc cca 100 zimbri în libertate (Rezervaţia „Bucovinskaia” din obcinele de
nord). Interesant e că cei de la Vânători-Neamţ ar vrea să repopuleze pădurile cu zimbri, şi au
anunţat pentru 2009 punerea în libertate a primului grup, în pădurile Parcului Natural de acolo.
Ei spun că între acele păduri şi rezervaţia de peste graniţă nu ar fi obstacole importante pentru
că în viitor zimbrii să circule liber dintr-o parte în alta.
Lăsând glumă la o parte, Ucraina şi Rusia au deja fiecare câte 10 cirezi de zimbri în
libertate, urmate de Belarus cu 7 şi Polonia cu 5. Până şi Lituania are una, în timp ce noi mai
aşteptăm deocamdată...
Rezervaţia „Neagra-Bucşani”, înfiinţată în 1980, are un ţarc de 162 ha, în care trăiesc
35 zimbri. De aici se aduc zimbri şi la Vânători-Neamţ, unde au un viitor mai bun datorită
înfiinţării parcului natural şi condiţiilor de acolo.
Totuşi, ca să vedeţi cât de vulnerabile sunt aceste animale, aflaţi că în luna aprilie a
anului 2008, doi zimbri au fost luaţi de la Bucşani pentru a fi duşi la Vânători. Datorită unor
greşeli comise de cei care s-au îngrijit de tranchilizare, zimbrii au murit însă pe drum, unul la
Ploieşti şi celălalt la Buzău!!!
Concluzia este o simplă întrebare pentru voi toţi: Aţi vrea oare că nepoţii sau poate
chiar copiii voştri să ajungă să vadă în astfel de condiţii şi alte animale, precum URSUL,
CAPRĂ NEAGRĂ, RÂSUL, CERBUL său LUPUL??? Suntem la doar câţiva paşi de crearea
premiselor pentru această situaţie sinistră...

3.5. Ursul brun

Ursul brun, un animal puternic, face parte din fauna ţării noastre. Este ocrotit de lege,
pentru că a fost vânat cu nesăbuinţă, pentru blana lui, astfel că numărul lor a scăzut atât de mult
încât ajunsese să fie ameninţat cu dispariţia. Trăieşte în desişul pădurilor de molid, în grotele
stâncilor calcaroase, de unde porneşte în căutarea hranei constând din fructe de pădure, miere
de, albine, peşti, atacând, rareori, chiar şi vietăţile mari. în general, ursul brun este răspândit în
emisfera nordică a globului terestru, în Canada, Statele Unite ale Americii, Europa de Nord,
Siberia şi China.

15
Fig. 5 Ursul brun

Îl întâlnim în ţara noastră în partea de nord, în Munţii Rodnei şi Maramureşului, de la

1000m în sus, cu un regim de hrană mai mult carnivor şi îl mai întâlnim la înălţimi mai mici de
1000m şi se hrăneşte mai ales cu vegetale.
Este un animal solitar care îşi străbate teritoriul de primăvară până toamna în căutarea
hranei. Nu are duşmani naturali, cu excepţia omului. Unul dintre momentele deosebite din
existenţa ursului brun îl reprezintă petrecerea anotimpului rece. Majoritatea dintre noi cred că
în perioada de iarnă ursul se retrage în bârlog şi doarme.În realitate, în acest interval, ursul sta
într-o stare de somnolenţă numita hibernare.În această perioadă, simţurile lui sunt treze, deci
poate ieşi oricând din bârlog dacă îl pândeşte vreun pericol.
În general ursul brun este timid şi paşnic. Singura situaţie specială în care devine
feroce este aceea în care trebuie să-şi protejeze puii. Există însă legi care îi protejează şi pe urşi
de violenţă oamenilor, foarte mulţi urşi aflaţi în captivitate au fost antrenaţi să danseze, să
joace în spectacole de box sau să se dea cu bicicleta.

16
 În România, ursul se vânează limitat şi numai în cazul în care exista o suprapopulaţie,
fiind permise numai anumite sezoane, respectiv, între 15 martie-15 mai şi 1 septembrie-31
decembrie.

3.6. Monumentele înaripate ce înfrumuseţează ţara noastră

Ştiaţi că numai în Delta Dunării sunt peste 330 de specii de păsări? 172 cuibăresc aici,
57 rămân aici tot anul sau sunt parţial migratoare. 9 specii sunt declarate monument al naturii.
În Delta Dunării exista specii înalt preţuite, aflate pe cale de dispariţie, ca rata suliţar
(Anas acută), rata pitică (Anas crecca), rata lopătar (Anas clupata), rata cu ochiul alb (Aythia
niroca). Specia ţigănuşul (Plegadis falcinellus) inclusă în componenţa păsărilor sfinte egiptene,
ocupând cuiburile noastre din stuhărie, a atins un număr stabilit de noi de peste 500 exemplare.
Alte păsări din ţara noastră pe cale de dispariţie sunt vulturul negru, şoimul dunărean, pelicanul
creţ, cocoşul de munte şi multe altele. În anul 2008 Uniunea Internaţională pentru Conservare
Naturală (UICN) a emis o listă care cuprindea speciile de păsări, din România, care erau pe
cale de dispariţie. Aceste specii au fost clasificate în trei categorii: ameninţate grav, ameninţate
şi vulnerabile.

Fig. 6 Cocoşul de munte

Din prima categorie fac parte nagâţul de stepa (Vanellus gregarius) şi culicul mic
(Nemenius), care nu au mai fost semnalate în România de 20 de ani. Una dintre speciile de
păsări din România, ameninţate cu extincţia, este rata cu cap alb (Oxyura leucocephala).
Această pasăre doar trece, pe timpul iernii, prin teritoriul României, oprindu-se de obicei, în

17
zona lacului Techirghiol. O caracteristică a acestei specii de rate o constituie coada, alcătuită
din pene foarte dure.

Fig. 7 Nagâţul de stepa (Vanellus gregarius) Culicul mic (Nemenius)

Fig. 8 Raţă cu cap alb (Oxyura leucocephala).

O altă specie pe cale de dispariţie, care doar traversează ţara noastră pe timp de iarnă,
este gâsca cu gât roşu (Branta ruficollis). Aceste păsări se opresc, în fiecare iarna, în regiunea
lacului Razelm, din judeţul Tulcea, dar au fost văzute şi în zonele din estul Munteniei. Gâsca
cu gât roşu este una din cele mai rare specii de gâsca din lume. Un proiect finanţat, în proporţie
de 75%, din fonduri europene, în valoare de peste 650.000 de euro, a fost demarat în 2004,
pentru salvarea acestei specii de gâscă. S-a cumpărat un teren lângă lacul Techirghiol, iar
terenul a fost cultivat cu grâu şi porumb, acestea fiind plantele cu care gâsca cu gât roşu se
hrăneşte. Populaţia de păsări din această specie nu a crescut însă, deoarece în apropiere s-a

18
construit o fermă de piscicultura. Din cauza deranjului, păsările nu mai vin în această zonă.

Fig. 9 Gâsca cu gât roşu (Branta ruficollis) Fig. 10 Şoimul dunărean (Falco cherrug)

Tot în zona Dobrogei se mai afla o specie la un pas de extincţie: şoimul dunărean
(Falco cherrug). În încercarea de a salva această specie, SOR a amplasat 14 cuiburi artificiale
în zone împădurite din Podişul Babadag, învecinate cu ariile de stepa. Între 2004 şi 2005, s-a
încercat ajutarea şoimului să-şi găsească cuiburi în zonele în care vâna. Cuiburile erau
confecţionate din scânduri iar, în interior, a fost pus nisip şi pietriş mărunt pentru că femelele
să-şi poată face o adâncitură în care să depună ouăle. Dacă unele cuiburi au fost deteriorate,
altele au fost furate, astfel că rezultatele proiectului au fost sub aşteptări.
În cea de a treia categorie a păsărilor pe cale de dispariţie, cea a speciilor vulnerabile, se
afla pelicanul creţ (Pelecanus crispus). Această specie cuibăreşte în Delta Dunării, în timpul
iernii preferând să se mute în zonele de coastă. Potrivit SOR, numărul perechilor clocitoare de
pelican creţ nu depăşeşte 500 în toată Europa. Diferenţa dintre pelicanul creţ şi cel comun este
că cel creţ are partea inferioară a aripilor complet deschisă la culoare.

19
 Fig. 11 Pelicanul creţ (Pelecanus crispus).
În categoria "vulnerabile" intra şi Acvila ţipătoare mare (Aquila clanga), care poate fi
întâlnită, în timpul iernii, în Deltă. Aceste păsări cuibăresc, de obicei în zone împădurite, în
apropierea lacurilor, a râurilor sau bălţilor. Dropiile (Otis tarda), aflate, de asemenea, pe lista
UICN, mai sunt văzute în vestul României, dar aceste exemplare provin din Ungaria.
Vânturelul mic (Falco naumanni) şi Gârliţa mică (Anser erythropus) sunt şi ele specii
declarate în pericol de extincţie pe teritoriul României. Acvila de câmp (Aquila heliaca)
întregeşte lista cu specii vulnerabile. În ultimii ani, cuiburi ale acestor păsări nu au mai fost
găsite la noi în ţară.

Fig. 12
Dropiile (Otis tarda), Acvila ţipătoare mare Vânturelul mic
(Aquila clanga) (Falco naumanni)

20
 Ciprian Fântână a menţionat că mai multe specii de păsări deja au dispărut definitiv de
pe teritoriul României. Zăganul (Gypaetus bărbătuş), vulturul pleşuv sur (Gyps fulvus) sau
vulturul negru (Aegypius monachus) au dispărut în prima parte a secolului trecut, mai ales din
cauza folosirii otrăvurilor folosite pentru uciderea carnivorelor mari. În anii '80 au fost
observate, pe teritoriul României, ultimele cuiburi de hoitar, o specie de vultur pleşuv de
culoare albă-gălbuie.

Zăganul (Gypaetus bărbătuş)

21
 CONCLUZII

Printre cauzele dispariţiei speciilor de păsări de la noi din ţara se număra degradarea
habitatului prin intensificarea agriculturii şi managementul defectuos al pădurilor şi al
păşunilor. Un alt pericol care ameninţa populaţiile de păsări de pe teritoriul României, îl
reprezintă amplasarea fermelor eoliene pe traseele de migraţie ale păsărilor. Ariile de Protecţie
Specială Avifaunistică reprezintă 12% din teritoriul României. Acest procent însă  nu este
suficient, conform Uniunii Europene. Astfel, ţara noastră risca să fie trimisă în faţa Curţii
Europene de Justiţie dacă nu măreşte numărul ariilor de protecţie. Lumea celor care nu cuvânta
nu se pricepe a lansa SOS-uri. Oferind atâtea bucurii simple prin însăşi existenţa lor liberă,
gazelele, peştii, păsările, mamiferele care mor sub ochii noştri indiferenţi poarta încă, fiecare
un nume.…………………………………………………………………………………………..
De noi depinde ca scarabeul să nu rămân doar în “Invocaţia” Păsării Pheonix, melcul-in
cântecele naive, iar crapul, doar în poveştile pescăreşti.
Ritmul dispariţiei speciilor şi a consecinţelor ar putea fi cunoscute cu mai multă
precizie dacă oamenii de ştiinţa ar fi în posesia unui inventar complet al plantelor şi animalelor.
Până în prezent există 1,5 milioane de plante şi animale descrise ştiinţific. Plantele antropofite,
peştii amfibiile, reptilele şi mamiferele sunt în număr de aproximativ 290 mii de specii, din
care numai plantele reprezintă 85%. Analizând după criteriile de repetabilitate şi
distributivitate a speciilor cercetate, oamenii de ştiinţă presupun că mai exista 5-10 milioane de
specii încă nedescrise, iar unii autori consideră că ele ar fi până la 30 sau chir 50 de milioane.
Bogăţia formelor de viaţă este distribuită pe Terra în mod neuniform.

22
 BIBLIOGRAFIE

1. Mihai D. Cristea Editura: Ceres Anul: 2006, Biodiversitatea.

2. Valeriu Enescu, Dorel Chereches, Constantin Randiu Editura: Agris 1997,

Conservarea biodiversitatii si a resurselor genetice forestiere.

3. Vasile CRISTEA , Simone DENAEYER, Editura: Eikon 2004, De la

biodiversitate la OGM-uri?

4. http://www.zooland.ro/arhiva/animale+protejate

5. http://www.ecomagazin.ro/animalele-protejate-de-o-noua-lege/

6. www.google.ro

23
5. ANEXE:

Lupul cenuşiu

24
Zimbrul

Râsul

Ursul brun

25
Vulturul negru (Aegypius monachus)

26
Vulturul pleşuv sur (Gyps fulvus)

27