Universitatea de Stiinte Agronomice si Medicina Veterinara Bucuresti

Master: Stiinte Horticole Ecologice

DISCIPLINA: ETICĂ ȘI INTEGRITATE ACADEMICĂ

ESENŢA ETICII ECOLOGICĂ ŞI ÎNSEMNĂTATEA EI PENTRU DEZVOLTAREA
COMUNITĂŢILOR RURALE

Student:
Rusu (Bruma) Iulia

București
2020
 Etica ecologică reprezintă un areal al studiilor interdisciplinare, obiect al cărora sunt
aspectele morale şi spirituale a atitudinii omului (societăţii) faţă de natură care are ca scop
revizuirea bazelor axiologice ale civilizaţiei în direcţia dezvoltării integre a omului şi a
caracterului organic al activităţii lui vitale pe Pământ.
Etica ecologică se fundează pe interpretările metafizice a postştiinţei neclasice (ecologiei,
biologiei evoluţioniste, fizicii cuantice), a tradiţiei „minorităţii” în cultura apuseană şi, în mare
măsură, pe tradiţia concepţiei despre lume orientală (daosism, confucianism, budism etc.). În
limitele conştiinţei ştiinţifico-naturaliste a societăţii tehnogene au fost create o multitudine de
etici aplicate care au ca scop de a limita din punctul de vedere al moralităţii formele brutale de
exploatare a naturii (problemele etice ale naturii şi tehnicii, demilitarizării, codul utilizării
naturii, imperativele ecologice), care presupune lărgirea concepţiilor utilitariste (care reies din
necesităţile generaţiilor viitoare, din păstrarea diversităţii biologice ca resurse care pot fi utilizate
în diferite scopuri în viitor etc.). Critica teoretică a acestor idei ne indică asupra caracterului
antropocentric a acestei etici „secundare”. Se cunoaşte că antropocentrismul concepe fiinţele
umane în calitate de cauză a existenţei acestei lumi (lumea „pentru oameni”) sau în calitate de
măsură a tuturor valorilor, iar în opinia reprezentanţilor eticii ecologice, anume omul este izvorul
degradării biosferei şi a naturii noastre personale. Polemica ce a apărut în cadrul eticii ecologice
cu privire la chestiunea dacă aroganţa şi ignoranţa omul de tradiţie şi provenienţă iudaico-
creştină, sau cea a grecilor antici sau mai vechi decât ele rămâne deschisă. În limitele acestei
polemici a apărut teoria creştină a administrării responsabile a animalelor din partea omului. La
variantele concepţiei antropocentrice se referă şi ecologia socială care propune micşorarea forţei
creatoare a evoluţiei naturale în folosul scopurilor determinate de cultură („a doua natură”)
pentru crearea unor relaţii sociale armonioase, a unei societăţi organice gentilice orientată din
punct de vedere ecologic, neierarhizată care va restabili relaţiile reciproce suplimentare cu lunea
supraomenească. Experienţa tragică a sec. al XX-lea ne denotă, în opinia reprezentanţilor eticii
ecologice, despre caracterul neeficient al chemărilor de a ne întoarce spre etica tradiţională şi a
necesităţii căutării unor instrumente sociale mai eficiente. În mişcarea ecologică persistă
motivele ce ţin de drepturile animalelor, apoi a plantelor, pământurilor, oceanelor şi planetei în
întregime. Protecţia drepturilor diverselor forme de viaţă capătă forme normative, identice cu
mişcările pentru drepturile diferitor grupuri de oameni în diferite perioade a istoriei de nu demult
drepturile femeilor, a oamenilor de culoare, a copiilor etc.). Sunt înaintate concepţii a eliberării
animalelor, a renunţării la utilizarea animalelor în experienţele ştiinţifice, în cadrul vânătorii
comerciale sau sportive, pentru creşterea agricolă comercială. Totodată, sunt puse în discuţie
problemele valorice ale diverselor forme ale naturii vii şi aspectele juridice, operaţionale şi
sociopsihologice ale drepturilor lor, abordarea tutelară faţă de drepturile animalelor şi plantelor,
statutul extraordinar al Pământului etc. Această reorientare valorică a conştiinţei omului în
spiritul respectului şi dragostei faţă de Pământ şi faţă de toţi „copiii” ei vine într-o contradicţie
destul de acută cu obiectivul consumist al societăţii contemporane. Însă, rămâne deschisă o
întrebare, dacă este această reorientare necesară cu apariţia noilor sentimente morale sau cu
acutizarea sensibilităţii faţă de mediul înconjurător care a existat la oameni dintotdeauna.
Reprezentanţii ecologiei etice „primare” indică asupra caracterului neadecvat a limbii drepturilor
pentru rezolvarea problemei relaţiilor noastre cu mediul natural, deoarece el presupune
antropoformizarea lumii naturale. Neacceptarea antropocentrismului, sau biocentrismului în mod
direct – reprezintă o directivă generală a majorităţii filosofilor al acestui curent destul de amplu
şi pestriţ care include apărătorii unor animale sau plante individuale, a ecologilor de aîncime,
holiştilor neantropocentrişti, neopragmaticilor, ecofeminiştilor, daosiştilor etc. Biocentrismul
reprezintă conceperea tuturor fiinţelor vii şi a altor părţi a ecosistemei Pămîntului ca ceva ce
posedă valoare pentru sine (innerem value), dar şi o valoare interioară (intrinsic), adică o valoare
independentă de interesele umane. Biocentrismul îl transformă pe arogantul „rege al naturii” într-
un cetăţean al comunităţii biotice. Acest lucru este foarte precis reflectat în formula determinării
binelul la A. Leopold: este bine tot ce contribuie „la păstrarea integrităţii, stabilităţii şi frumuseţei
comunităţii biotice”. Predecesori nemijlociţi ai eticii ecologice a fost etica pămîntului lui A.
Leopold şi etica evlaviei în faţa vieţii a lui A. Schweitzer despre care am vorbit în partea a doua a
cursului nostru. Etica ecologică s-a concentrat în jurul jurnalului Environmental Ethics, fondat în
1979. Pe paginile lui au fost expuse cîteva discuţii, care au determinat conturul de bază ale
cercetărilor teoretice în domeniul eticii ecologice. Termenul „etica enviromentală” a fost bilanţul
discuţiei despre noţiunea „natură”, recunoscută ca fiind destul de amplă pentru a scoate la iveală
cercul de probleme aflate în discuţie (cu toate că mulţi autori continuă să o utilizeze şi în
prezent). Două tipuri de temperamente care polemizează pe tot parcursul existenţei filosofiei –
cele extraverte şi introverte sau răsfrînt şi asupra ecologiei etice. Gînditorii care sunt părtaşii
tipului introvert tind să fundamenteze atitudinea morală faţă de alte forme de viaţă în limitele
unei concepţii teoretice unice (B. Callicott, R. Taylor, Yu. Hargrouv etc.). O astfel de etică
ecologică păstrează în focalitatea moralei bunăstarea şi legăturile sociale ale oamenilor, dar
include în cercul responsabilităţii moralei şi binele oamenilor care vor trăi în viitor, a animalelor,
plantelor şi a altor făpturi, sau a tuturor organismelor care constituie un ecosistem 524 sau
ecosistemele ca atare. Gînditorii tipului extrovert sunt dispuşi să studieze predilecţiile valorice
existente în baza utilizării bazelor teoretice deja înaintate (C. Stoun, M. A. Uoren, A. Brennen
etc.). În conformitate cu concepţiile pluraliştilor este imposibil de creat o etică în care se vor lua
în consideraţie şi oamenii şi speciile cu cerinţele lor divergente, dar se poate lucra cu diferite
probleme în mod separat, utilizând diverse principii raţionale. O astfel de poziţie corespunde cu
critica postmodernistă a concepţiei despre lume coordonată de orice tip. Principalul obiect al
preocupărilor biocentriştilor monişti a devenit elaborarea unei teorii atotcuprinzătoare a valorii în
calitate de bază metafizică a oricărei etici ecologice şi s-a transformat într-un fundament pentru
rezolvarea multiplelor probleme puse în discuţie, în primul rând, a pretenţiilor concurente a
individualismului şi holismului. Dispute despre faptul dacă noi putem răsfrânge relaţiile morale
numai asupra unor animale individuale sau asupra tuturor făpturilor vii, sau asupra ecosistemelor
individuale (rîul, muntele), sau numai asupra seminţiilor şi speciilor şi ecosistemelor în general,
au scos la iveală deosebiri a temperamentelor filosofice şi sau dovedit a fi în nici un caz inocente
din punct de vedere practic. În acest sens, apare întrebarea dacă trebuie să salvăm un cerb care se
îneacă sau nu avem dreptul să ne amestecăm la ospăţul iminent al locuitorilor ecosistemei de
mlaştină? Se pare că manifestarea tendinţei spre un compromis teoretic, totuşi înclină spre
individualism. Propunerea care a venit din partea unor filosofi de a schimba noţiunea de
„biocentrism” cu noţiunea de „ecocentrism” care este nu chiar justă, cu toată că indică la legătura
directă a noii teorii atotcuprinzătoare a valorii intrinseci cu noua paradigmă ecologică dualistă a
postştiinţei neclasice. O fundamentare exemplară a ei este efectuată în articolul lui B. Callicott
Valoarea intrinsecă, teoria cuantică şi etica ecologică. Concepţia în cauză se atribuie la cele mai
dezvoltate şi cunoscute teorii moniste în cadrul eticii ecologice. Ea include o metafizică unică a
moralei (ca ceva ce este înrădăcinată în sentimentele morale), o concepere unică a naturii umane
(ca animal social care participă împreună cu semenii săi la crearea Odiseei evoluţioniste), o
psihologie morală unică (ca responsabilitatea noastră pentru alţi apropiaţi – membri al
numeroaselor noastre comunităţi organizate în mod ierarhic şi însăşi aceste comunităţi).
Rădăcinile ei intelectuale se trag de la filosoful englez D. Hume, economistul englez A. Smith,
biologul englez CH. Darwin şi ecologul şi filosoful american A. Leopold. Concepţia în cauză
propune evidenţierea a trei „familii” de bază în spectrul multiplu al teoriilor moniste a eticii
ecologice: 1) familia neokantiană, unită prin criteriul kantian al apartenenţei la sfera moralei –
prin aptitudinea spre mişcare volitivă (R. Taylor, Т.Rigan, R. Attfild, H. Rolston etc.); 2) adepţii
eticii pămîntului lui A. Leopold (B. Callicott, Т. Rigan, R. Attfild, H. Rolston etc.); 3) a eticii de
adîncime (A. Ness, U. Foks, F. Metyuz, M. Tsimmerman etc.). Ecologia de adîncime (deep
ecology) reprezintă un curent destul de influent în etica ecologică. Esenţa abordării ecologiei de
adîncime constă în elaborarea de către fiecare din noi a unui sistem de convingeri personale, a
unei filosofii conştiente care va lua în calcul natura noastră fundamentală şi situaţia existenţială.
525 Abordarea în cauză ne îndreaptă spre obţinerea maturităţii şi a răspunsului personal la
întrebările filosofice despre natura omului, despre natura naturii, despre locul şi rolul nostru în
lumea naturală. Ecologia de adîncime înaintează o platformă unică, sau principii de bază, ca o
parte teoretică a diverselor convingeri personale, spriginindu-se pe ipoteza lui B. Spinoza despre
apropierea spirituală a oamenilor pe măsura dobîndirii maturităţii.
Principiile de bază ale ecologiei de adîncime sunt:
1) prosperarea tuturor formelor de viaţă de pe Pămînt este preţioasă prin sine însuşi;
valoarea lumii nu depinde de folosul adus de ea omenirii;
2) bogăţia şi diversitatea formelor de viaţă contribuie la realizarea acestor valori şi, prin
urmare, sunt valoroase prin sine însuşi;
3) oamenii nu au dreptul de a micşora aceste bogăţii şi diversitatea vieţii, cu excepţia
satisfacerii necesităţilor vitale umane;
4) înflorirea vieţii umane şi a culturii este compatibilă numai cu o micşorare substanţială
a populaţiei, care este cerută de alte forme ale vieţii;
5) actuala invazie a omului în lumea neomenească este fără limite şi situaţia se
înrăutăţeşte destul de rapid;
6) este necesar de schimbat politica şi trebuie de influenţat asupra structurilor de bază -
economice, tehnologice şi ideologice;
7) schimbările ideologice reprezintă schimbările evaluării calităţii vieţii – existenţa în
situaţia valorii interioare a naturii în întregime, dar nu a ataşamentului către standardele înalte de
viaţă;
8) cei, care sunt gata să adopte aceste principii, trebuie în mod direct sau indirect să le
materializeze în viaţă.
Etica agriculturii biologice vizează definirea principiilor unei agriculturi productive,
durabile, cu un respect ridicat faţă de biosferă şi înglobând, în acelaşi timp, aspectele ecologice,
socio-umane şi economice. Aceste aspecte sânt întotdeauna considerate ca obiective majore in
vederea menţinerii acestui tip de agricultură. Agricultura biologică reprezintă o cerinţă care
persistă la nivel global pe baza conceptului de echilibru natural, care acordă o atenţie deosebită
solului. În acest tip de agricultură sunt prioritare sistemele diversificate şi tehnicile preventive.
Solul este un mediu viu şi nu doar un simplu suport pe care creşte o plantă. În primul rând, solul
trebuie să fie hrănit prin intermediul îngrăşămintelor puţin solubile, necesitând un proces de
transformare de către microorganismele edafice pentru a putea fi asimilabile, pentru ca apoi solul
să hrănească plantele. Astfel, este stimulată activitatea biologică a solului prin incorporarea
îngrăşămintelor verzi ca şi compostul de materii organice, favorizează activitatea biologică a
solului.
Totodată, pentru creşterea animalelor, cele mai importante principii care trebuie să fie
respectate în cadrul agriculturii ecologice sunt:
a) legătura sol - plantă - animal;
b) asigurarea bunăstării animalului;
c) alimentaţia bazată pe agricultura biologică;
d) limitarea tratamentelor acordând o importanţă primordială metodelor de prevenire a
bolilor.
Iniţial agricultura biologică a apărut în Franţa şi a fost recunoscută prin adoptarea unei
legi speciale în decembrie 1980. Legislaţia franceza a definit-o ca fiind „un mod de producţie
care interzice utilizarea produselor chimice de sinteză” şi ca un semn oficial de calitate, eticheta
roşie a AOC- ului şi certificatul de conformitate. 526 În 1991, Uniunea Europeană adoptă un
regulament (nr. 2092 - ‘91 din 24.06.1991) pentru produsele vegetale biologice, care este aplicat
după această dată în toate tipurile de agricultură biologică din Uniunea Europeană. Anexele
acestui text sunt revizuite în mod regulat. Începând cu ’90 agricultura ecologică este în plină
dezvoltare pe plan mondial. Ea se practică pe toate cele cinci continente, pe o suprafaţă agricolă
de cca 30 milioane de hectare. Totodată, din totalul produselor agricole piaţa produselor
ecologice este numai de 2,5 – 3 %. Pentru produsele animaliere biologice, în vederea unei
reglementari europene, Franţa s-a îmbogăţit progresiv cu caiete de sarcini naţionale,
reglementând fiecare tip de producţie (şi de produse) animalieră. Abia în 19 iulie 1999, miniştrii
europeni ai agriculturii au votat textul definitiv al unei reglementari aplicabile produselor
animaliere. Textul a intrat în vigoare la 24 august 2000. El permite fiecărui stat membru să
adopte o reglementare mai strictă. În această ordine de idei, agricultorii din Romania, trebuie să
fie pregătiţi pentru schimbări în vederea aderării ulterioare la Uniunea Europeană şi la acordul de
liber schimb cu Uniunea Europeană care trebuie să fie edificate pe câteva principii fundamentale.
Una dintre condiţiile reuşitei conversiei agriculturii moldoveneşti rezida în aderarea la principiile
agriculturii biologice. Diviziunea principiilor fundamentale este indispensabila deoarece, odată
ce va fi realizată trecerea, producătorul se va găsi într-un nou context tehnic dificil de manevrat
şi singura sa motivaţie nu o reprezintă decât perspectiva unor îmbunătăţiri sau cucerirea unor
segmente de piaţă înguste. Una din consecinţele conversiei agriculturii spre o agricultură
biologică o reprezintă abandonul direcţiilor clasice ale ei. Gama largă a produselor chimice de
sinteză sporeşte contrastele din agricultura clasica, ele nemaifiind accesibile în această nouă
abordare. Riscul de a te găsi fără nici o soluţie imediată devine o problema reală. Aceasta situaţie
este dificila fără un minimum de rezolvare a problemei. Trebuie să conştientizăm faptul că
conversia este un proces evolutiv care modifică în profunzime sistemul de exploatare, în
particular sistemele care sunt legate de principiile fundamentale ale agriculturii durabile. Apariţia
agriculturii biologice ne denotă despre faptul că societatea devine conştientă puţin cîte puţin de
importanţa mediului înconjurător şi de urmările care apasă asupra ei, în special securitatea
alimentară şi poluarea. Evenimentele majore, ca de exemplu „carnea cu hormoni”, „criza vacii
nebune”, „apariţia organismelor modificate genetic”, sînt legate direct de alimentaţia noastră,
care motivează mobilizarea unei parţi importante a societăţii pentru produse biologice.
Agricultura biologică propune soluţii viabile şi apare ca o alternativă în faţa acestei crize.
Practic, în acest context statul francez a decis să ofere subvenţii agriculturii biologice, anunţând
la 12 decembrie 1997 un plan naţional de dezvoltare al agriculturii biologice. Obiectul principal
al acestui plan pentru perioada 1998-2002 a fost de a permite Franţei recucerirea locului de lider
al pieţei europene, la fel ca în anii ‘80. Acest plan prevedea: 527 - favorizarea conversiei,
multiplicând de 5 ori numărul de agricultori din 2005; - să iniţieze şi să pună în aplicare filiere de
producţie şi comercializare; - să redezvolte activităţile de cercetare - dezvoltare - instruire; - să
folosească sloganul de agricultura biologica; - să îmbunătăţească reglementările europene. În
‘2000, deja se confirma accelerarea conversiei. Cu 9.283 de exploatări şi aproape 370.000 ha,
agricultura biologică franceză reprezenta 1,3% din suprafaţa agricolă naţională.. Deoarece piaţa
internaţională a produselor ecologice este permanent în creştere, acest element a contribuit la
dezvoltarea agriculturii ecologice în republica Moldova şi a accelerat exportul produselor
agroalimentare. De fapt, acestea constituie premisele necesităţii implementării Programului
naţional privind producţia agroalimentară ecologică. Ministerul Agriculturii şi Industriei
Alimentare promovează insistent un sistem unic de producţie ecologică şi certificare a proceselor
tehnologice. Pentru ţara noastră, producţia agroalimentară ecologică şi comercializarea acesteia
este o şansă reală de penetrare a pieţelor străine, care sunt suprasaturate cu produse din
agricultura convenţională şi suportă lipsă de produse ecologice. Stimulaţi de actele legislative
elaborate de Guvernul RM, a crescut interesul agricultorilor moldoveni, precum şi al agenţilor
economici cu privire la producţia agroalimentară ecologică. Agricultura este unul din
principalele sectoare economice a Romaniei şi întotdeauna a jucat un rol destul de important în
economia statului. În acest context, agricultura trebuie să aducă contribuţii valoroase în
dezvoltarea economică a statului. Producţia agroalimentară ecologică este o modalitate de
Dezvoltare Durabilă în agricultură, care permite soluţionarea eficientă a unui şir de probleme de
ordin social, ecologic, economic şi politic. În continuare ne vom referi la comportamentul etic în
agricultură, care are menirea pentru a menţine sau restabili armonia între mediul uman şi cel
ecologic. 529 În această ordine de idei, trebuie să ne întrebăm dacă este împotriva eticii
profesionale orice acţiune şi faptă care dăunează mediului ecologic, chiar dacă ele nu sunt
sancţionate de legislaţia pozitivă? Etica agricolă presupune, de asemenea, căutarea armoniei între
societate şi natură care trebuie să conducă la revizuirea practicii noastre din agricultura de astăzi
pentru a conserva solurile de cernoziom care sunt cele mai fertile din lume. În prezent, de multe
ori se aude argumentul potrivit căruia între dezvoltarea ştiinţifică şi tehnologică şi dezvoltarea
morală este un abis, sau cel puţin un gol. Este evident că între o dezvoltare materială sporită şi
dezvoltarea valorilor morale există o întârziere, deoarece astăzi oamenii sânt într-o luptă
gigantică pentru a produce şi a obţine venituri cu orice preţ. Această stare de lucruri poate fi
ilustrată cu eliberarea de material genetic parţial investigat, introducerea pe piaţă a produselor
care nu sunt testate pentru condiţiile locale, micşorarea costurilor de producţie care poate avea
efecte adverse asupra sănătăţii oamenilor.
Pentru a reduce acest decalaj, este nevoie de dezbateri serioase şi căutare unor soluţii
pentru a soluţiona următoarele probleme:
1) trebuie ca statul să se definească dacă este nevoie ca să se menţină o cercetare agricolă
sau nu, iar dacă ea este necesară să furnizeze resursele financiare necesare;
2) trebuie ca statul să se decidă dacă vrea să lucreze cu fermieri mici, medii sau mari sau
cu toate grupurile şi să definească politici coerente reieşind din această decizie pentru a asigura
participarea democratică la producţia agroalimentară a tuturor agenţilor economici din acest
domeniu;
3) este important de a discuta despre posibila „brevetare” a ceea ce a fost descoperit cu
fonduri de la stat.
 Bibliografie
1. Mîndîcanu, V. Etica şi arta comportamentului civilizat. Programa cursului pentru elevii
cl. VIII-XII (şcoli, gimnazii, licee). Chişinău, 2001.
2. Leonardescu, C. Etica şi conduita civică. Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de dr.
Constantin Stroe. Bucureşti: Ed. Lumina Lex, 1999.
3. Jimenez, A. Alvarado, A. La etica en la agricultura. În: Agronomfa Costarricense,
1995, nr. 19(2), p. 87-92.
4. Gusti, D. Spre o etică a naţiunii noastre În: Opere, vol. II. Bucureşti: Ed. Academiei
R.S.R., 1969.
5. Bauman, Z. Etica postmodernă. Timişoara: Ed. Amarcord, 2000.