UNIVERSITATEA ”DUNĂREA DE JOS”, GALAȚI

FACULTATEA ȘTIINȚE JURIDICE, SOCIALE ȘI POLITICE

SPECIALIZAREA: DREPT

TEORIA SEPARAȚIEI
PUTERILOR ÎN STAT
la drept constituțional și instituții publice

Asist. univ. dr.: Liliana NICULESCU

Lect. univ. dr.: Vasile STOICA

Student: Victoria BULGAC,

anul I, grupa 1

Galați, 2018
 CUPRINS
INTRODUCERE...................................................................................................2
CAPITOLUL 1. ORIGINEA TEORIEI SEPARAȚIEI PUTERILOR.................3
CAPITOLUL 2. PRINCIPIUL SEPARAȚIEI PUTERILOR ÎN OPERA LUI
MONTESQUIEU..................................................................................................7
CAPITOLUL 3. SEPARAȚIA PUTERILOR ÎN ROMÂNIA.............................9
CAPITOLUL 4. PARLAMENTUL....................................................................10
CAPITOLUL 5. GUVERNUL............................................................................12
CAPITOLUL 6. INSTANȚELE JUDECĂTOREȘTI.........................................14
CAPITOLUL 7. RAPORTURILE DINTRE PUTERI........................................15
CONCLUZII.......................................................................................................16
BIBLIOGRAFIE.................................................................................................17

1
 INTRODUCERE
Separarea puterilor în stat, numită și "separația puterilor", este un termen politic
creat și folosit pentru prima dată de gânditorul politic francez al epocii Iluminismului Charles
de Secondat, Baron de Montesquieu, constituind un model de guvernare a tuturor statelor
democratice de astăzi.

Cea mai normală separare a acestor puteri este considerată cea tripartită, care se întâlnește
la majoritatea națiunilor moderne, unde este vorba de
puterile legislativă, executivă și judiciară, cu mențiunea că aceste funcții nu au voie să se afle
în aceeași mână. Acest principiu a fost enunțat încă de către John Locke și de către C. de
Montesquieu în lupta împotriva statului absolutist, principiul acesta devenind baza statului
constituțional modern. Această separație este ținută în echilibru prin intermediul unor
controale reciproce (echilibrul puterilor), apărând astfel pe cetățeni de eventualele acțiuni
despotice ale statului.

Adepții teoriei afirmă că această limitare a responsabilităților și a puterilor protejează

democrația și blochează apariția tiraniei, în timp ce criticii separării puterilor subliniză că
indiferent de realizări, separarea puterilor încetinește procesul de guvernare, promovează
dictatura executivului, respectiv consfințește imposibilitatea tragerii acestuia la răspundere,
tinzând totodată să marginalizeze legislativul.

În realitate, nu există nici un sistem democratic care are o absolută separare a puterilor,
sau nu există nici un sistem politic având aceste puteri "total integrate". Numai unele dintre
sistemele politice actuale sunt fondate declarat pe acest principiu al separării, în timp ce altele
sunt clar bazate pe interconectarea și întrepătrunderea lor.

Un avantaj al separației puterilor constă în faptul că aceasta, indică în mod exact:

1. modul de organizare al autorităților care vor exercita una din cele trei puteri;
2. modul lor de funcționare;
3. mecanismul de interferență a acestora.1

1
Cristian Ionescu, Principalele forme de interferență ale instituțiilor de guvernare în statul de drept, în
”Studii de drept românesc”, nr.2/1995

2
 CAPITOLUL 1. ORIGINEA TEORIEI SEPARAȚIEI PUTERILOR
Orice proces de conducere social-politică desfășurat în vederea realizării unor obiective
de interes general, sau prin care se urmărește ”Binele comun” al națiunii, presupune
specializarea activităților statale, adică stabilirea unor organisme investite cu autoritate, care
să desfășoare practici ori reguli, același tip de activități. Această cerință are caracter obiectiv,
se impune cu necesitate în viața fiecărui stat, pentru ca procesul de conducere la nivel general
să fie eficient.2

Chiar și în cele mai vechi state ale antichității s-au stabilit în timp modele de distribuire a
autorității de guvernare anumitor organisme specializate, investite cu prerogative de putere,
mai mult sau mai puțin însemnate. Aceasta, întrucât oricât de simple ar fi relațiile de putere ce
se cer ordonate, reglementate de societate, oricât de puțin numeroasă ar fi o comunitate
umană, procesul de conducere nu poate fi realizat nemijlocit de un singur individ sau de un
unic organism titular al puterii politice.

Prin esența sa, procesul de conducere statală trebuie să fie însă unitar, reflecție a
caracterului unitar al puterii politice. În orice formațiune statală, puterea politică trebuie să
aibă un caracter unitar, în sensul că este deținută fie de un singur individ sau de un grup foarte
restrâns (în statele arhaice), fie de un corp politic larg (în statele moderne).

Din această perspectivă, se spune că într-un stat nu poate exista decât o putere unică,
căreia nu i se opun alte puteri de aceeași natură. În virtutea puterii publice, statul este
îndreptățit să nu recunoască pe teritoriul său o altă voință/putere venită din afară.3

Putere = forță organizată aparținând unui singur individ sau colectivități umane largi,
concretizată în capacitatea sa de a defini și înfăptui interesele generale ale grupului, impunând
tuturor membrilor acestuia voința sa, la nevoie prin folosirea legitimă a forței de
constrângere.4

În concluzie, putem afirma că puterea politică suverană, ca element constitutiv, este

esențialmente unică, indiferent cine ar fi titularul legitim al acesteia – un individ (monarhul
absolut) sau poporul - și formele sale de exercitare.

Puterea statului este o putere vremelnic delegată de către titularul puterii suverane,
autoritățile statului acționând în limitele competențelor ce le-au fost delegate direct sau
indirect de corpul electoral. Cu alte cuvinte, autoritățile statului exercită mai degrabă funcții
decât puteri.

În concepția și filosofia politică ale antichității elene – unde găsim primele informații
despre distribuirea autorității – puterea aparținea și era exercitată, fie de un singur individ
(monarhul),fie de un corp politic restrâns (aristocrații), fie de către popor (democrația).

2
Robert A. Dahl, Democracy and its critics, Yale University Press, New Haven, 1989, p.62-63.
3
A. Teodorescu, în Tratat de drept administrativ, vol. 1, București, 1929, p.113
4
Într-o altă definiție, prin putere se înțelege puterea organizată a unui grup care se exprimă în capacitatea
acestuia de a exprima voința națiunii și a asigura realizarea acesteia prin mijloace specifice organizării societății
în stat, deținând în acest scop monopolul creării și aplicării dreptului (Drept constituțional și instituții publice
contemporane, Genoveva Vrabie, Editura Ștefan Procopiu, Iași, 1993, p.125)

3
Monarhului îi revenea autoritatea supremă în stat (polis), el putând legifera potrivit bunului
plac, având deplina libertate de a decide punerea în aplicare a legilor și de a judeca.

Cucerând de la regalitate puterea, aristocrația ateniană și-a impus propriile interese

politice și economice în detrimentul cetățenilor liberi, dar săraci. Ca regim politic, democrația
instaurată în Atena și în alte polisuri grecești a realizat importante reforme politice și
legislative, cu scopul de a consolida și de a satisface celor mai mulți, prin mijlocirea unor
magistraturi care să-i reprezinte.5

Indiferent de natura regimurilor politice, prerogativele de putere erau exercitate de

organisme diferite, întrucât era practic imposibil ca întreaga activitate statală să fie
concentrată în mâinile unui singur individ sau organism. Așa cum spunea profesorul Paul
Negulescu, „libertatea și posibilitatea de dezvoltare a unei societăți, a unei națiuni, nu poate
fi asigurată decât numai când aceste atribuțiuni esențiale ale statului ar fi încredințate la mai
multe persoane, la titulari deosebiți, care să nu depindă unii de alții, să fie separați,
independenți, să se controleze reciproc”.6 O astfel de cerință nu putea fi realizată pe deplin în
sistemul de guvernare al polisurilor grecești. În aceste cetăți distribuirea distinctă a
prerogativelor de putere era o practică politică necontestată. În orice stat, potrivit lui
Aristotel, sunt 3 părți, de care legiuitorul se va ocupa, dacă e înțelept, să le orânduiască cât
mai bine și având în vedere, înainte de orice, interesele fiecăruia:

1. Adunarea generală – deliberează cu privire la afacerile publice;

2. Corpul magistraților – căruia trebuie să i se hotărască natura, atribuțiile și modul de
numire;
3. Corpul judecătoresc.

Cetatea Atenei avea pe lândă Adunarea poorului un număr mare de magistrați, fiecare
îndeplinind un anumit gen de activitate. Printre funcțiile publice exercitate figurau
legiferarea, judecarea pricinilor, conducerea războiului, întreținerea focului sacru ș.a.

Cel mai important organism în cadrul democrației ateniene era Adunarea poporului
(Ecclesia). Un alt organism era Consiliul (Boule), însărcinat cu atribuții de natură
executivă și constituit dintr-un număr foarte mare de membri. Acestor 2 organisme li se
adăugau magistraturile (archai). Înalții magistrați erau desemnați de popor fie prin
tragere la sorți, fie prin alegere pentru un mandat.

O situație asemănătoare o întâlnim în Roma îndeosebi în perioada republicii.

Comițiile curiale erau adunări ale ”Bărbaților sub arme”, convocate și prezidate de rege.
Rolul lor – deliberarea celor mai importante probleme de interes public:adoptarea legilor,
declararea războiului, alegerea regelui. Ele alegeau magistrați pe un an, care dețineau fie
atribuții legislative, fie prerogative de natură executivă sau judecătorească. Dintre aceștia,
doi consuli exercitau pe rând puterea executivă supremă. Pretorul avea funcții judiciare,
constând în organizarea instanțelor și stabilirea formulelor procedurale în procese.

5
G. Glotz, Cetatea greacă, Editura Meridiane, București, 1992, p.172-185
6
Paul Negulescu, Curs de drept constituțional român, editat de Th Doicescu, București, p.298

4
 Senatul era instituția supremă în timpul republicii, având rolul de a conduce întreaga viață
a statului.

A trage însă concluzia, din cele arătate, că în Grecia antică sau Roma, ori în marile
imperii orientale și asiatice era practicată separația puterilor ar fi o eroare. Distribuirea
anumitor prerogative sau funcții publice, unor instituții specializate constituia o cerință
elementară a actului de conducere. Repartizarea, potrivit unor reguli stricte, a funcțiilor de
conducere statală, mai mult sau mai puțin simplă, a continuat și după dispariția polisurilor
grecești și a Imperiului Roman.

În Evul Mediu, dominat de puternice frământări sociale și politice, de lupta pentru

supremația puterii între Papalitate și Sfântul Imperiu Roman întâlnim o organizare a
exercitării ”puterilor”, de fapt a prerogativelor concrete de putere, oarecum apropiată de
cea din antichitate.

Cu toate acestea, odată cu întărirea regalității și apariția monarhiei absolutiste,

principiul de guvernare se baza pe ”confuzia puterilor”, adică pe concentrarea întregii
puteri politice în mâinile monarhului, care o exercita după bunul său plac. Sub influența
moralei creștine, monarhul era obligat să nu guverneze ca un tiran și chiar să sprijine
victimele celor care abuzau de puterea lor.

În Evul Mediu, numeroși gânditori printre care Marsilio de Padova, Dante, Thomas
Morus, Erasm de Rotterdam și alții au schițat modelele teoretice ale unui nou tip de sistem
politic, o nouă teorie a statului, în care figura centrală rămânea totuși Monarhul
atotputernic. Școala dreptului natural susține ideea că statul trebuie să dețină puterea
absolută, căreia îi corespunde natural monarhia absolută.

Nota comună a tututor acestor teorii și a altor este susținerea fără reținere a puterii
absolute, unice a monarhului și a delegării de către acesta a unor funcții ale puterii unor
corpuri intermediare între Coroană și supuși.

Revoluțiile burgheze din Anglia ( din 1640 și din 1688) și lupta împotriva
despotismului monarhic pe tot parcursul secolului al XVII-lea au dus la o schimbare
radicală a gândirii politice, rezultat și al întăririi considerabile a burgheziei.

Cel mai remarcabil gânditor al noului curent în filosofia politică a fost publicistul
englez John Locke7, care susținea că puterea absolută ar putea fi diminuată prin
separarea unor funcții ale Coroanei și exercitarea lor de către organisme distincte. În
lucrarea Essay on civil government (1690), Locke arăta că singurul remediu împotriva

7
John Locke (29 august 1632 - 28 octombrie 1704) a fost un filosof și om politic englez din secolul al XVII-lea,
preocupat mai ales de societate și epistemologie. Locke este figura emblematică a celor trei mari tradiții de
gândire aflate în centrul spiritualității epocii moderne.  În politică, Locke combate absolutismul și tirania, apără
libertatea și dreptul, vede în puterea legislativă forța supremă. Acesteia trebuie să i se supună puterea
executivă și cea federativă, care are menirea să apere comunitatea împotriva primejdiilor din afară. Dacă
guvernul, reprezentanții și monarhul își depășesc mandatul, atunci poporul trebuie să intervină și să-și exercite
singur suveranitatea. Cine încalcă legea și știrbește din drepturile poporului, se pune în stare de război cu
acesta, și revoluția este în acest caz o armă de apărare, un rău necesar.

5
 tiraniei îl constituia limitarea puterii monarhului și, în ultima instanță, dreptul la insurecție
al celor oprimați. El distinge în stat 3 puteri:

1. Puterea legislativă
2. Puterea executivă
3. Puterea federativă

Între acestea, puterea supremă este puterea legislativă, întrucât adoptă norme general –
obligatorii.

Puterea executivă are un caracter limitat și este încredințată monarhului.

Potrivit concepției lui Locke, puterea executivă și legislativă nu trebuie să fie reunite de
aceeași persoană, spre deosebire de puterea executivă și federativă, care trebuie contopite.
Deși este supremă, puterea legislativă are totuși limite, constând în comandamentele dreptului
natural. Prin puterea federativă, Locke înțelege dreptul de a declara război, de a încheia
pace și tratate cu alte state și, în general, prerogative cu caracter diplomatic.

Puterea judecătorească se consideră că ar fi inclusă în puterea legislativă, având în

vedere funcțiile judiciare ale Camerei Lorzilor.

Justificarea separării celor 3 puteri, în concepția lui Locke, constă în faptul că, datorită
fragilității caracterului oamenilor, tendința acestora de a acapara puterea este prea mare, dacă
aceleași persoane care au puterea de a face legi ar avea în același timp în mâinile lor și puterea
de a le executa. În toate republicile bine organizate, puterea legislativă este remisă mai multor
persoane, care se reunesc în adunări și o exercită împreună.8

În ceea ce privește celelalte 2 puteri, Locke consideră că ele pot fi exercitate de aceeași
persoană, întrucât și una și cealaltă presupun intervenția forței publice. Trebuie însă remarcat
faptul că Locke, deși distinge între cele 3 puteri, nu intuiește esența principiului separării
acestora, adică de a împiedica tirania, teoria sa reducându-se la o simplă distribuire a unor
funcții specializate ale statului și exercitarea lor separată.

Analizând concepția lui Locke privind separația puterilor, Leon Duguit9 arată că ”pentru
a se asigura acțiunea guvernamentală, o pondere reciprocă trebuie să se instituie între
diferite organe. Nu era o separare a puterilor care le-ar fi izolat, care ar fi provocat conflicte
și ar fi împiedicat liberul joc al mașinăriei politice. Era mai degrabă o colaborare a
organelor și o repartiție a funcțiilor”.10

8
A. Esmein, Elements de droit constitutionnel francais et compare, Sirey, Paris, 1909, p. 394
9
Léon Duguit (1859–1928), profesor la Universitatea de drept la Bordeaux. Duguit a avut o influență
semnificativă asupra dreptului public francez. Renunțând la teoriile tradiționale care priveau legea ca derivând
din autoritatea monarhului sau a statului, Duguit a găsit baza legii în faptul că oamenii sunt animale sociale
înzestrate cu un simț universal sau instinct de solidaritate și interdependență socială. Din acest sens,
recunoașterea anumitor reguli de conduită a fost esențială pentru a trăi împreună într-o societate. În opinia lui
Duguit, statul nu este o putere suverană, ci este o instituție care a apărut din nevoile sociale ale oamenilor;
guvernele, ca și indivizii, sunt legați de regulile legii derivate din necesitatea socială
10
Léon Duguit, Lecons de droit public general, Paris, 1926, p.196 .

6
 CAPITOLUL 2. PRINCIPIUL SEPARAȚIEI PUTERILOR ÎN OPERA LUI
MONTESQUIEU
Una din problemele fundamentale care au stat la baza programelor celor 2 revoluții
burgheze din Anglia, din secolul al XVII-lea, a fost problema libertății. Dar nu libertatea
individuală ca un comandament superior, de drept natural, ci libertatea politică, în sensul
dreptului națiunii de a-și alege reprezentanții și de a nu fi guvernată în mod tiranic.

Într-un context social-politic în care circulă ideea potrivit căreia instituțiile politice și
sociale nu se justifică decât în măsura în care ele protejează interesele și garantează drepturile
individului, Montesquieu conchide că ”într-un stat, adică într-o societate în care există legi,
libertatea nu poate consta decât în a putea face ceea ce trebuie să vrei și de a nu fi constrâns
să faci ceea ce nu trebuie să vrei”.11 Cu alte cuvinte, prin libertate se înțelege dreptul de a face
tot ceea ce îngăduie legile. Cu o condiție: legea să nu fie tiranică.

În concepția lui Montesquieu, nici democrația, nici aristocrația nu sunt state libere, prin
natura lor. Libertatea politică există ”decât atunci când nu se abuzează de putere, dar
experiența de totdeauna ne învață că orice om care deține o putere este înclinat să abuzeze
de ea și că el merge mai departe așa, până ce dă de granițe”. Remediul pentru o asemenea
soluție este contraponderea la puterea tiranică. Această soluție dată de Montesquieu a
revoluționat gândirea și practica politică ale statelor lumii și a fundamentat de fapt esența
separației celor 3 puteri în stat. ”Pentru ca să nu existe posibilitatea de a se abuza de putere,
trebuie ca prin rânduiala statornicită, puterea să fie înfrânată de putere”.

”În fiecare stat există 3 feluri de puteri : legislativă; executivă privitoare la chestiunile
care țin de dreptul ginților și puterea privitoare la cele care țin de dreptul civil”.

Puterea executivă privitoare la chestiunile care țin de dreptul ginților aparține

principelui (monarhului) și constă în dreptul acestuia de a declara război sau de a încheia
pace, de a trimite și primi ambasadori, de a apăra teritoriul ș.a.

Ultima putere mai este denumită și putere judecătorească.

Montesquieu este interesat, îndeosebi, de separarea celor 3 puteri, întrucât de modul în

care acestea sunt separate și se exercită se realizează sau nu libertatea politică. ”Atunci când
în mâinile acelorași persoane sau ale aceluiași corp de dregători se află întrunite puterea
legiuitoare și puterea executivă, nu există libertate, deoarece se naște teama că același
monarh sau același senat să nu întocmească legi tiranice, pe care să le aplice în mod tiranic.
Nu există, de asemenea, libertate, dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea
legislativă și de cea executivă”. Potrivit lui, puterea executivă trebuie încredințată
monarhului, întrucât exercitarea ei presupune acțiuni prompte.12 În schimb, puterea legislativă
va trebui deținută de popor.

Deși acesta folosește termenul de ”puteri”, el are în vedere funcții distincte (ansambluri
de atribuții sau prerogative specializate), distribuite unor organisme distincte și care
11
Montesquieu, Despre spiritul legilor, vol I, Editura Științifică, București, 1964, p.193
12
Gh Tănase Gheorghe, Separația puterilor în stat, Editura Științifică, București, 1994, p.11

7
acționează în mod separat unul față de altul. Între cele 3 puteri trebuie să existe însă o
colaborare, deși ele sunt separate. Colaborarea rezidă în special, în intervenția sau
”participarea” unei puteri la înfăptuirea celeilalte. De pildă, puterea executivă fixează
convocarea corpului legislativ și durata sesiunilor în raport cu împrejurările pe care le
cunoaște. Puterea executivă trebuie ”să ia parte la legiferare prin dreptul său de veto;
altminteri, ea va fi curând deposedată de prerogativele sale”. Monarhului - care deține dreptul
de veto, îi este interzis să ia parte la legiferare. În schimb, puterea legislativă – deși nu ar
trebui ”să aibă, la rândul ei, dreptul de a ține în loc puterea executivă, căci activitatea
executivă fiind limitată prin natura ei, este inutil de a o îngrădi”.

Cele 3 puteri se exercită de autorități independente, cărora le revin porțiuni aproximativ

egale de putere. În cadrul competențelor ce le sunt conferite, fiecare putere deține și exercită o
serie de atribuții prin care se realizează de fapt activități specifice (legislative, executive și
judecătorești) și, totodată, contrabalansează raporturile reciproce dintre ele. Potrivit
principiului separației puterilor, nici una dintre cele 3 puteri nu prevalează asupra celeilalte,
nu își subordonează pe cealaltă și nu poate să-și asume prerogativele ce revin celeilalte. În
plus, fiecare putere are o posibilitate legală și materială de a supraveghea cealălaltă putere și,
dacă observă încălcări ale acesteia de a-și asuma puteri suplimentare față de altă putere, fie
prin preluarea unor prerogative ce aparțin altei puteri, fie prin adăugarea unor puteri
suplimentare de natura celor care i-au fost conferite, trebuie să acționeze această încercare.

Modelul prezentat de Montesquieu a fost inspirat de modelul constituțional britanic, în

care monarhul ar fi corespuns executivului, parlamentul țării ar fi corespuns legislativului și
curțile de justiție ar fi corespuns puterii juridice.

Conform acestui model, puterea statului trebuie divizată în diferite compartimente cu

puteri și responsabilități separate și independente. Teoria separației puterilor a fost o reacție
împotriva monarhiei absolute, forma de guvernământ în care regele concentra în mainile sale
puterea supremă, considerându-se ca o personificare a statului de unde și celebra formulă a
regelui Ludovic al XIV-lea "statul sunt eu ".

8
 CAPITOLUL 3. SEPARAȚIA PUTERILOR ÎN ROMÂNIA
În România organizarea statală este reglementată prin articolul 2 din Constituție: ”
Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale
reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.
Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.” Din acest
articol reiese că organele reprezentative ale poporului nu dețin în mâinele lor întreaga putere,
ei doar îndeplinesc anumite aspecte ale acesteia, iar în alineatul 2 este explicat destul de
limpede faptul că puterea nu poate fi exercitată doar de o persoană, indiferent de statutul ei
sau de alte criterii importante, ci doar de către întregul popor. Conform art.1, alin (4),
Constituția României13: ” Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi
echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei
constituţionale.” Potrivit acesteia, între puteri există un echilibru stabil, fiecărei puteri
revenindu-i un rol anume. Legislativul se ocupă, în general, cu elaborarea legilor, Executivul
cu aplicarea legilor în viața de zi cu zi, adică executarea lor, iar Puterea Judecătorească se
ocupă cu soluționarea litigiilor apărute în urma nerespectării legilor publicate.

Cele trei puteri se regăsesc exprimate în Constituție: legislativul în normele privitoare la

Parlament (art. 58 și urm.); executivul în normele privitoare la președintele României și
Guvern (art. 80 și urm.); justiția în normele cu privire la autoritatea judecătorească (art. 123 și
urm.).

Consider această delimitare a puterilor fiind cea mai avantajoasă, deoarece puterea nu se
află în mâinile unei persoane sau a unui grup de persoane, ci este divizată corespunzător,
impunând organelor o anumită conduită și anumite sarcini pe care trebuie să le îndeplinească
în numele și în interesul cetățenilor.

Pentru a înțelege mai bine această teorie, trebuie să ne facem cunoscuți cu organele
respective. Precum am menționat anterior, în stat întâlnim 3 mari puteri:

1. legislativă reprezentată de Parlament,

2. executivă – Guvern;
3. judecătorească – Instanțele Judecătorești.

13
Constituția României este legea fundamentală a statului român care reglementează, printre altele,
principiile generale de organizare a statului, drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale
cetățenilor și autoritățile publice fundamentale. Actuala Constituție a României a fost adoptată în
ședința Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991 și a intrat în vigoare în urma aprobării ei
prin referendumul național din 8 decembrie 1991.

9
 CAPITOLUL 4. PARLAMENTUL
Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate
legiuitoare a ţării. El este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat. Acestea sunt alese prin vot
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, potrivit legii electorale. Numărul deputaţilor şi
al senatorilor se stabileşte prin legea electorală, în raport cu populaţia ţării. Sunt alese pentru
un mandat de 4 ani, care se prelungeşte de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu
sau de urgenţă, până la încetarea acestora. Alegerile pentru Camera Deputaţilor şi pentru
Senat se desfăşoară în cel mult 3 luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea
Parlamentului. Mandatul Camerelor se prelungeşte până la întrunirea legală a noului
Parlament. În această perioadă nu poate fi revizuită Constituţia şi nu pot fi adoptate,
modificate sau abrogate legi organice. Proiectele de legi sau propunerile legislative înscrise pe
ordinea de zi a Parlamentului precedent îşi continuă procedura în noul Parlament. Camera
Deputaților și Senatul lucrează în sedințe separate.

Camerele își desfașoară lucrările și în sedințe comune pentru:

a) primirea mesajului Președintelui României;

b) aprobarea bugetului de stat și a bugetului asigurărilor sociale de stat;

c) declararea mobilizării totale sau parțiale;

d) declararea stării de război;

e) suspendarea sau încetarea ostilităților militare;

f) aprobarea strategiei naționale de apărare a țării;

g) numirea Avocatului Poporului;

h) stabilirea statutului deputaților și al senatorilor, stabilirea indemnizației și a celorlalte

drepturi ale acestora;

Sesiuni: Camera Deputaților și Senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an.

Prima sesiune începe în luna februarie și nu poate depăși sfârșitul lunii iunie. A doua sesiune
începe în luna septembrie și nu poate depăși sfârșitul lunii decembrie. Camera Deputaților si
Senatul se întrunesc și în sesiuni extraordinare la cererea Președintelui României, a biroului
permanent al fiecărei Camere ori a cel puțin o treime din numărul deputaților sau al
senatorilor. Convocarea Camerelor se face de președinții acestora.

10
 Actele juridice și cvorumul legal: Camera Deputaților și Senatul adoptă legi, hotărâri și
moțiuni, în prezența majorității membrilor.

Caracterul public al ședințelor : Ședințele celor două Camere sunt publice. Camerele
pot hotărî ca anumite ședințe să fie secrete.

Categoriile de legi: Parlamentul adoptă legi constituționale, legi organice și legi

ordinare. Legile constituționale sunt cele de revizuire a Constituției. Prin lege organică se
reglementează: sistemul electoral; organizarea, funcționarea și finanțarea partidelor politice;
statutul deputaților și al senatorilor, stabilirea indemnizației și a celorlalte drepturi ale
acestora; organizarea și desfășurarea referendumului; organizarea Guvernului și a Consiliului
Suprem de Apărare a Țării; regimul stării de mobilizare parțială sau totală a forțelor armate și
al stării de război; regimul stării de asediu și al stării de urgență; infracțiunile, pedepsele și
regimul executării acestora; acordarea amnistiei sau a grațierii colective; statutul
funcționarilor publici; contenciosul administrativ; organizarea și funcționarea Consiliului
Superior al Magistraturii, celelalte domenii pentru care în Constituție se prevede adoptarea de
legi organice.

Adoptarea legilor si a hotarârilor Legile organice si hotarârile privind regulamentele

Camerelor se adoptă cu votul majorității membrilor fiecărei Camere. Legile ordinare și
hotarârile se adoptă cu votul majorității membrilor prezenți din fiecare Cameră. La cererea
Guvernului sau din proprie inițiativă, Parlamentul poate adopta proiecte de legi sau propuneri
legislative cu procedură de urgență, stabilită potrivit regulamentului fiecărei Camere.

Promulgarea legii Legea se trimite, spre promulgare, Președintelui României.

Promulgarea legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire. Înainte de
promulgare, Președintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii. Dacă
Președintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituționalității ei,
promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare
sau de la primirea deciziei Curții Constituționale, prin care i s-a confirmat constituționalitatea.

Intrarea în vigoare a legii: Legea se publică în Monitorul Oficial al României și intră în

vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.

11
 CAPITOLUL 5. GUVERNUL
Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură
realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației
publice. În îndeplinirea atribuțiilor sale, Guvernul cooperează cu organismele sociale
interesate. Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniștri și alți membri stabiliți prin lege
organică.

Învestitura: Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-

ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu
există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament. Candidatul pentru funcția
de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al
Parlamentului asupra programului și a întregii liste a Guvernului. Programul și lista
Guvernului se dezbat de Camera Deputaților și de Senat, în ședința comună. Parlamentul
acordă încredere Guvernului cu votul majorității deputaților și senatorilor.

Juramântul de credință: Primul-ministru, miniștrii și ceilalți membri ai Guvernului vor

depune individual, în fața Președintelui României, jurământul. Guvernul în întregul său și
fiecare membru în parte își exercită mandatul, începând de la data depunerii jurământului.

Incompatibilități: Funcția de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea

altei funcții publice de autoritate, cu excepția celei de deputat sau de senator. De asemenea, ea
este incompatibilă cu exercitarea unei funcții de reprezentare profesională salarizate în cadrul
organizațiilor cu scop comercial.

Încetarea funcției de membru: Funcția de membru al Guvernului încetează în urma

demisiei, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului, precum și
în alte cazuri prevăzute de lege.

Primul-ministru: Primul-ministru conduce Guvernul și coordonează activitatea

membrilor acestuia, respectând atribuțiile ce le revin. De asemenea, prezintă Camerei
Deputaților sau Senatului rapoarte și declarații cu privire la politica Guvernului, care se
dezbat cu prioritate. Președintele României nu îl poate revoca pe primul-ministru. Dacă
primul-ministru se află în una dintre situațiile prevăzute la articolul 106: ”Funcția de membru
al Guvernului încetează în urma demisiei, a pierderii drepturilor electorale, a stării de
incompatibilitate, a decesului, precum și în alte cazuri prevăzute de lege.”, cu excepția
revocării, sau este în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile, Președintele României va

12
desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini
atribuțiile primuluiministru, până la formarea noului Guvern. Interimatul, pe perioada
imposibilității exercitării atribuțiilor, încetează dacă primul-ministru își reia activitatea în
Guvern.

Actele Guvernului: Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe. Hotărârile se emit pentru

organizarea executării legilor. Ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în
limitele și în condițiile prevăzute de aceasta. Hotărârile și ordonanțele adoptate de Guvern se
semnează de primulministru, se contrasemnează de miniștrii care au obligația punerii lor în
executare și se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenta
hotărârii sau a ordonanței. Hotărârile care au caracter militar se comunică numai instituțiilor
interesate.

Răspunderea membrilor Guvernului: Guvernul răspunde politic numai în fața

Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic
solidar cu ceilalți membri pentru activitatea Guvernului și pentru actele acestuia. Numai
Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceara urmărirea penală a
membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor. Dacă s-a cerut
urmărirea penală, Președintele României poate dispune suspendarea acestora din funcție.
Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcție.
Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cazurile de răspundere și
pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind
responsabilitatea ministerială.

Încetarea mandatului: Guvernul își exercită mandatul până la data validarii alegerilor
parlamentare generale. Guvernul este demis la data retragerii de către Parlament a încrederii
acordate sau dacă primul-ministru se află în una dintre situațiile prevăzute la articolul 106, cu
excepția revocării, ori este în imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile mai mult de 45 de zile.
Guvernul al cărui mandat a încetat potrivit cauzelor de mai sus îndeplinește numai actele
necesare pentru administrarea treburilor publice, până la depunerea jurământului de membrii
noului Guvern.

13
 CAPITOLUL 6. INSTANȚELE JUDECĂTOREȘTI
Justitia se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe
judecătorești stabilite de lege. Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată
sunt prevăzute numai prin lege. Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și
aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale.
Compunerea Înaltei Curți de Casație și Justiție și regulile de funcționare a acesteia se stabilesc
prin lege organică. Este interzisă înființarea de instanțe extraordinare. Prin lege organică pot fi
înființate instanțe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor
persoane din afara magistraturii. Controlul judecătoresc al actelor administrative ale
autorităților publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepția celor
care privesc raporturile cu Parlamentul, precum și a actelor de comandament cu caracter
militar. Instanțele de contencios administrativ sunt competente să soluționeze cererile
persoanelor vătămate prin ordonanțe sau, după caz, prin dispoziții din ordonanțe declarate
neconstituționale. Ședințele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege.

Folosirea limbii materne și a interpretului în justiție: Procedura judiciară se

desfășoară în limba română. Cetățenii români aparținând minorităților naționale au dreptul să
se exprime în limba maternă în fața instanțelor de judecată, în condițiile legii organice.
Cetățenii străini și apatrizii care nu înțeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua
cunoștință de toate actele și lucrările dosarului, de a vorbi în instanță și de a pune concluzii,
prin interpret; în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit.

Folosirea căilor de atac: Împotriva hotărârilor judecatorești, părțile interesate și

Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii.

Politia instanțelor: Instanțele judecătorești dispun de poliția pusă în serviciul lor.

În cele expuse anterior,observăm rolul pe care îl are fiecare putere în stat. Nu putem
spune că o putere este superioară alteia, deoarece înțelegem perfect importanța fiecăreia în
societate. Ambele se află pe același nivel, iar principalul scop al lor este menținerea armoniei
sociale în cadrul societății. Teoria separației puterilor a avut un rol aparte, decisiv în
valorificarea democratică a relației dintre deținătorul suveran al puterii (poporul) și
organizarea statală a puterii politice. Este o teorie care a stat la baza elaborării constituțiilor,
afirmațiile din Declarația drepturilor omului și cetățeanului (1789, Franța) stând marturie în
acest sens.

14
 CAPITOLUL 7. RAPORTURILE DINTRE PUTERI
În ceea ce privește raporturile Parlamentului cu Guvernul vom menșționa îndeosebi
că Parlamentul: acordă votul de încredere asupra programului și a întregii liste a Guvernului;
retrage încrederea acordată; poate cere informații și documente; prin deputați și senatori se pot
pune întrebări și adresa interpelări; apreciază asupra răspunderii politice a Guvernului, poate
cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru fapte săvârșite în exercițiul funcției lor;
stabilește prin lege cazurile de răspundere și pedepsele aplicabile membrilor Guvernului;
abilitează Guvernul pentru a emite ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.
Compatibilitatea calitatății parlamentare cu cea de membru al Guvernului este și ea un aspect
al implicării reciproce. Bineînțeles că și executivul se implică în activitatea legislativului.

Cât privește raporturile dintre legislativ și puterea judecătorească ele trebuie

apreciate cu luare în considerare a principiului independenței judecătorilor și a supunerii lor
numai legii. Așadar intervenția in sfera justiției a altor puteri contravine principiului
constituțional. Aceasta nu exclude însă anumite raporturi constituționale care rezultă firesc
din sistemul organizării statale a puterii. Trebuie menționat că organizarea și funcționarea
instanțelor judecătorești se realizează potrivit legii. Ca atare Parlamentul este cel care
stabilește prin lege competențe și proceduri pentru instanțele judecătorești.

Ca o concluzie la cele precizate mai sus se poate menționa faptul că ne aflăm în prezența
unei conlucrări a structurilor statale în realizarea voinței poporului. Această conlucrare
presupune: competențe clar delimitate prin Constituție, autonomie organizatorică și
funcțională, control reciproc fără imixtiune, garanții constituționale ale îndeplinirii
mandatulului și ale respectării drepturilor cetățenilor.
Parlament

G
u
v
e
r
n

Instanțe judecătorești

15
 CONCLUZII
Separarea puterilor în stat este un principiu fundamental al statului de drept și presupune
o distribuire a puterii către instanțe diferite, independente, înzestrate cu atribute și prerogative
de conducere. Scopul separării puterilor în stat este acela de a împiedica acumularea,
deținerea sau exercitarea absolută a puterii.

Divizarea puterii poate garanta adoptarea și aplicarea corectă a legilor, precum și

respectarea drepturilor fundamentale ale oamenilor.

Teoria separației puterilor în stat este un principiu fundamental al democrației moderne,

potrivit căreia puterea este împărțită între cele trei ramuri ale guvernării, și anume puterea
legislativă, cea executivă și cea judecătorească. Fiecare putere este reprezentată de către o
instituție separată, iar cei care exercită aceste puteri sunt aleși prin diferite metode, au diferite
intervale de timp în care pot exercita puterea și sunt independenți unii față de alții.

Acest principiu nu presupune izolarea unei puteri față de cealaltă ci, dimpotrivă, fiecare
ramură a puterii este implicată în funcționarea celeilalte printr-un sistem de control și
echilibru reciproc.

În urma elaborării acestei lucrări m-am familiarizat cu rolul fiecărei puteri din societate.
Am înțeles încă o dată că datorită activităților desfășurate de acestea și de importanța lor
depinde armonia în cadrul societății. Fiecare putere are o importanță majoră în cadrul statului.
În lipsa organului care ar emite legi, care le-ar executa, nu am avea în prezent sumedenia de
legi importante în societate, nu s-ar cunoaște drepturile și libertățile fundamentale ale omului,
care sunt îngrădirile lor, nu s-ar cunoaște regulile care duc la buna funcționare a statului de
drept. Fiecare individ ar acționa după bunul său plac, îngrădind libertățile altuia. În societate,
evident, s-ar produce un haos, atâta timp cât omul nu se conduce de anumite reguli, el
acționează din propria inițiativă care de multe ori este contrară altei persoane. Dacă s-ar
atribui toate puterile statului unei singure persoane s-ar ajunge la tiranie şi ar constitui o
ameninţare pentru libertatea individuală. Deci, teoria separației puterilor a fost și continuă să
fie o teorie importantă în societate. Puterea nu se află doar în mâinile unei singure persoane, ci
este exercitată de mai multe persoane unite diferite în structuri organizatorice. Aceste puteri
nu se supun una alteia, ci mai curând conlucrează pentru satisfacerea intereselor generale ale
societății. Punerea în echilibru a acestor puteri, prin mijloace de control a uneia faţă de
celelalte, opreste astfel tendinţa de a acapara toată puterea şi de a abuza de ea.

16
 BIBLIOGRAFIE

Cristian Ionescu, Principalele forme de interferență ale instituțiilor de guvernare în

statul de drept, în ”Studii de drept românesc”, nr.2/1995 ;

Paul Negulescu, Curs de drept constituțional român, editat de Th Doicescu, București,

p.298 ;

Montesquieu, Despre spiritul legilor, vol I, Editura Științifică, București, 1964, p.193 ;

Gh Tănase Gheorghe, Separația puterilor în stat, Editura Științifică, București, 1994,

p.11 ;

Cristian Ionescu, Instituții politice și drept constituțional, Editura Fundației ”România de

Mâine”, București, 1999, p.96-120

https://www.constitutiaromaniei.ro/art-63-durata-mandatului/ ;

http://www.scritub.com/stiinta/stiinte-politice/SEPARAREA-PUTERILOR-IN-STAT-
PR9398166.php ;

https://www.revista22.ro/montesquieu-un-mare-prieten-al-libertatii-2135.html ;

Constituția României: art.2; art.61 – art.70; art.73 - art.79; art.102 - art.110; art.126 –
art.130.

17