Răspunderea pentru dauna ecologică

§.1. Noţiune.
Cadru de reglementare

Odată cu apariţia omului şi pe măsura evoluţiei sale s-au înmulţit influenţele asupra
mediului natural. Apoi, prin dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii, omul a căpătat posibilitatea de a
transforma, din ce în ce mai mult, mediul, dar a făcut-o în defavoarea elementelor acestuia. O
lungă perioadă de timp, omului nici nu-i trecea prin minte că ar trebui să menajeze natura, căci
acţiunea exercitată asupra ei i se părea insignifiantă. Însă creşterea rapidă a populaţiei, graba de a
aplica anumite tehnici şi goana după profit, precum şi atracţia din ce în ce mai puternică pentru
violenţă din zilele noastre, care ar putea ajunge într-o zi să pună în slujba patimilor omeneşti
puterea distructivă a atomului, a schimbat mentalitatea oamenilor, care acum gândesc că „vom
vedea specia umană şi poate viaţa pe Pământ ajungând la catastrofa finală”1.
Situaţia dezastruoasă în care ne aflăm este consecinţa nepăsării omului faţă de ziua de
mâine şi faţă de el însuşi. Această nepăsare, sau ignoranţă a făcut să se modifice clima
atmosferei – ploi acide, acumularea gazelor de seră, subţierea stratului de ozon –, să crească
temperatura planetei într-un ritm îngrijorător, situaţii care ridică întrebarea: lumea încotro?
Având în vedere că relaţia dintre umanitate şi sistemele, resursele naturale s-a schimbat în sens
negativ, în special în a doua jumătate a secolului trecut, generaţiei noastre îi revine misiunea de a
lua decizii ce vor hotărî care va fi viitorul nostru 2.
Pentru a putea vorbi despre noţiunea de dauna ecologică trebuie să ne raportăm în primă
fază la conceptul de mediu, astfel acesta a fost definit ca fiind ansamblul condiţiilor şi
elementelor naturale ale Terrei: apa, aerul, solul şi subsolul, aspectele caracteristice ale
peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele
vii, sistemele naturale în interacţiune cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele
valori materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea
omului3.

1 E. Bonnefous, Omul sau natura, Ed. Politică, Bucureşti, 1976, p. 8;

2 A. I. Duşcă, Dreptul Mediului ediţia a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, p.6;
3 A se vedea definiţia din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.195/2005 privind protecţia mediului, publicată în
M.Of. nr.1196 din 30 decembrie 2005, aprobată prin Legea nr. 265/2006 și modificată prin OUG nr. 57/2007 și prin
OUG nr. 114/2007 publicată în M. Of. nr. 713 din 22 octombrie 2007;

1
 Răspunderea pentru dauna ecologică

Întâlnită în toate ramurile dreptului, noţiunea de răspundere juridică sugerează ideea de

sancţiune. Fiind o categorie istorica, răspunderea juridică este o instituţie vie care s-a format şi a
evoluat odată cu societatea umană.
Răspunderea pentru încălcarea normelor de protecţie a mediului reprezintă un
complement absolut necesar în cazul nerespectării principiilor precauţiei şi al prevenirii, principii
carejoacă un rol primordial.
Diversele şi multiplele atingeri aduse mediului şi prejudicii cauzate omului şi mediului au
determinat doctrina să caracterizeze şi să consacre noţiunea de prejudiciu ecologic sau daună
ecologică distinct de prejudiciul ordinar (obişnuit). Prejudiciul ecologic depăşeşte cadrul unei
atingeri aduse bunurilor şi persoanelor luate individual. Mediul - ca victimă - este considerat
independent de dreptul de proprietate şi de persoane, el trebuind să fac obiectul unei protecţii
specifice
Conceptul de prejudiciu ecologic a fost pentru prima oară utilizat de Michel Despax
pentru a pune în evidenţă particularitatea prejudiciilor indirecte rezultând din atingerile aduse
mediului înconjurător. Astfel, orice atingere adusă unui element al mediului înconjurător (cum ar
fi, de pildă, apa sau atmosfera) nu poate să nu aibă efecte şi asupra altor componente ale
mediului (flora şi fauna acvatică sau terestră, solul etc.), având în vedere interdependenţa
fenomenelor ecologice. Aşadar, prejudiciul ecologic reprezintă o atingere a ansamblului
elementelor unui sistem, iar prin caracterul său indirect şi difuz pune probleme complexe cât
priveşte dreptul la reparaţie.

2
 Răspunderea pentru dauna ecologică

§.2. Răspunderea civilă delictuală

În dreptul mediului, prin răspunderea civilă delictuală se sancţionează, în general,

conduită reprobabilă, antisocială, a subiectelor de drept, persoane fizice şi juridice, care prin
faptele lor licite sau ilicite (comisive sau omisive) produc pagube elementelor de mediu sau
mediului în ansamblul său.
Prin consacrarea în Constituţia României o obligaţiei statului de a „reface şi ocroti mediul
înconjurător, precum şi de a menţine echilibrul ecologic”, s-a creat cadrul juridic general pentru
ocrotirea şi prin mijloace de drept civil a victimelor acţiunilor prin care se aduc prejudicii
ecologice.
Termenul de „refacere a mediului înconjurător” menţionat de textul constituţional se
poate interpreta nu numai din punct de vedere al contribuţiei statului la restabilirea echilibrului
ecologic, ci şi în sensul intervenţiei instituţiilor civile în soluţionarea delictelor civile prin care s-
au cauzat prejudicii mediului.

2.1. Particularităţi ale răspunderii civile în dreptul mediului

Răspunderea juridică specială ce intervine în cazul poluării mediului se așează pe
scheletul
clasic al formării unui raport juridic de obligații; ea cuprinde o faptă ilicită (actele de poluare),
fie că este rezultatul unei conduite comisive contrare dreptului, fie că este rezultatul unor acte
omisive, de asemenea contrare normelor juridice, faptă ce aduce o atingere unor factori de mediu
natural sau artificial, producând un prejudiciu şi atrage astfel aplicarea unei sancțiuni, în măsura
în care se dovedeşte sau se prezumă existenţa raportului de cauzalitate între acestea.
Fapta ilicită, în dreptul mediului, constă în conduita unei persoane fizice sau juridice,
concretizată într-o acţiune sau inacţiune ce contravine dispoziţiilor privind protecţia, conservarea
şi dezvoltarea mediului, efectele conduitei ilicite exteriorizându-se în prejudiciul care apare,
acesta fiind întotdeauna de natură patrimonială. In privinţa faptei ilicite săvârşite, dacă în dreptul
civil regula este aceea a răspunderii numai pentru fapte ilicite, în dreptul mediului faptele
generatoare de răspundere includ fie conduita ilicită, prin care se produc pagube mediului ce sunt
reprobabile prin ilicitatea lor, antrenând răspunderea pe temeiul culpei, fie sfera activităţilor

3
 Răspunderea pentru dauna ecologică

curente, normale ,licite, care pot constitui cauze ale vătămărilor ce afectează mediul, angajând
răspunderea pe temeiul riscului ( răspunderea obiectivă)4.
În ceea ce priveşte culpa, dacă în dreptul civil aceasta reprezintă temeiul principal, de
drept comun al răspunderii delictuale, în domeniul daunelor nucleare sau în alte domenii în
legătură cu care există o reglementare specială, răspunderea delictuală este fundamentată pe
ideea de risc.
Concepţia răspunderii obiective a fost argumentată pentru prima dată în dreptul modern
de doctrina germană, ulterior fiind propusă şi de doctrina franceză, la baza teoriei răspunderii
pentru risc aflându-se iniţial ideea de justiţie, în raport de care, din moment ce orice activitate
umană urmăreşte un profit, este just ca orice prejudiciu pe care îl provoacă să fie reparat5.
Un alt aspect ce trebuie analizat este raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu,
acesta este de cele mai multe ori greu de stabilit, ca de exemplu, în cazul poluării atmosferice,
unde un rol important revine şi condiţiilor (meteorologice sau de altă natură) care însoţesc
acţiunea cauzelor, influenţând-o în sens favorabil sau defavorabil, accelerând sau întârziind
producerea efectelor. Tot astfel, în cazul accidentelor nucleare, unde relaţia dintre un accident
produs la mii de km şi zeci de ani înainte şi consecinţele acestuia, este greu de stabilit.
În ciuda dificultăţilor prezentate s-a stabilit că pentru stabilirea raportului de cauzalitate
se are în vedere atât fapta ilicită ca acţiune pozitivă ca şi fapta ilicită ca inacţiune, respectându-se
următoarele premise:
1. stabilirea raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi nu a unui raport de
cauzalitate general;
2. selectarea factorilor pentru a se stabili care dintre ei au un rol cauzal şi pot fi reţinuţi în
sfera cauzalităţii specifice răspunderii delictuale;
3. stabilirea raportului mediat, atunci când raportul de cauzalitate nu este un raport direct
între faptă şi prejudiciu
Putem afirma ,ca o concluzie referitor la raportul de cauzalitate, faptul că, pentru a fi
despăgubită victima trebuie să probeze că dauna rezultă dintr-un act al părţii ce a fost chemată în
judecată.

4 D. Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Ed. All Beck, 2003, p. 75, p. 83;
5 M. Duţu, Tratat de Dreptul mediului, Ed. Economică, 2003, p. 75;

4
 Răspunderea pentru dauna ecologică

În ceea ce priveşte funcţiile acestui tip de răspundere acestea sunt preluate din dreptul
comun, fiind identice cu funcţiile răspunderii civile clasice, respectiv funcţia preventiv-
educativă, funcţia punitivă şi funcţia reparatorie.

2.2. Subiectele îndreptățite la repararea daunelor aduse mediului

Prin definiţie, mediul natural nu este subiectul victimă care să reclame reparaţiunea, ci o
valoare fundamentală care este ocrotită pe plan intern şi internaţional, prin lege6.
În cadrul dreptului intern, acest subiect poate fi statul, o unitate administrativ-teritorială,
persoana fizică sau juridică, publică sau privată, căruia i s-a produs un prejudiciu ca urmare a
nerespectării normelor de protecţie a mediului.
Pe plan internaţional, subiectul îndreptăţit la reparaţie este, în principiu, titularul
mediului, adică statul – în cazul în care mediul afectat se află sub jurisdicţia naţională sau
comunitatea internaţională – în cazul în care mediul afectat are statutul „patrimoniului comun”.
Statul apare nu numai ca subiect de drept asupra unui „patrimoniu”, în cadrul limitelor
jurisdicţiei sale, ci şi ca subiect având misiunea protecţiei mediului şi a conservării resurselor
acestuia, chiar dincolo de aceste limite.

2.3. Răspunderea juridică în condițiile Legii nr. 137/1995 modificată şi republicată

Până la apariţia Legii nr. 137/1995, dat fiind faptul că proba culpei este greu de făcut în
cazul prejudiciilor cauzate mai ales prin poluare, datorită naturii diverse a poluanților, a
caracterului difuz, a modului lor de răspândire, a naturii contaminării etc. în literatura juridică
unii autori s-au pronunţat pentru reglementarea generală a răspunderii pentru prejudicii cauzate
mediului, pe baza principiului răspunderii obiective, a unei răspunderi în solidar a coautorilor
prejudiciului, legitimarea procesuală activă a oricărui cetăţean, precum şi pentru definirea
noţiunii de „daună ecologică” astfel încât să cuprindă şi daunele indirecte, dat fiind raportul de
cauzalitate foarte relaxat în acest domeniu.
Cele două principii consacrate în art. 81 din legea cadru pentru protecţia mediului, în
materia răspunderii civile sunt: răspunderea obiectivă, independent de culpă şi răspunderea
solidară, în cazul pluralităţii autorilor. Instituţia răspunderii civile a fost adaptată la specificitatea
protecţiei mediului prin satisfacerea cerinţelor principiului fundamental „poluatorul plăteşte"
6 I.G. Sion, Ecologie şi drept internaţional: Cooperarea şi strategia internaţională în domeniul protecţiei mediului
înconjurator, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1990, p.128;

5
 Răspunderea pentru dauna ecologică

consacrat expres, pentru prima dată, în art. 3 lit. d din Legea nr. 137/1995, modificată şi
republicată, vizând o răspundere bazată pe risc, indiferent că este un risc înalt de poluare, pentru
care titularii acestor activităţi sunt obligaţi să încheie poliţe de asigurare ori un risc normal pentru
care victima trebuie să dovedească numai existenţa prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate.
Ca o derogare de la dreptul comun, dispoziţiile art. 5 lit. d din Legea nr. 137/1995
instituie un regim special în privinţa dreptului la acţiune pentru repararea prejudiciului "actio
popularis", acţiunea putând fi formulată nu numai de cel lezat, ci şi de oricare dintre persoanele
fizice sau juridice, care se pot adresa direct sau prin intermediul unor asociaţii, autorităţilor
administrative sau judecătoreşti în vederea prevenirii sau în cazul producerii unui prejudiciu
direct sau indirect. Prejudiciul ecologic, ca element de bază al răspunderii civile în dreptul
mediului reprezintă prejudiciul cauzat naturii sălbatice, neapropriabile -res nullius- ori intereselor
colectivităţii, prin intermediul mediului receptor, aer, apă, sol, independent de lezarea directă a
unui interes uman.7
Un al aspect important pe care îl reiterează Legea nr. 135/1995 îl constituie faptul că în
domeniul mediului, reparaţia în natură nu este posibilă, în principiu, nefiind restabilită o situaţie
anterioară, obligaţia cu privire la plata unor sume de bani acoperind doar uneori integralitatea
cheltuielilor pentru refacerea echilibrului ecologic sau a factorilor de mediu lezaţi. Caracterul
cert al prejudiciului, în domeniul dreptului mediului, vizează atât prejudiciile actuale, cât şi pe
cele viitoare, dacă există certitudinea că se vor produce.
.

7 M. Duţu, op.cit. p.58;

6
 Răspunderea pentru dauna ecologică

§.3. Răspunderea pentru daune aduse mediului

conform Directivei 2004/35/CE

Conform Directivei 2004/35/CE, daunele aduse mediului sunt:

Daune directe sau indirecte cauzate mediului acvatic vizat de legislaţia europeană
în materie de gestionare a apelor;
Daune directe sau indirecte cauzate speciilor şi habitatelor naturale protejate la
nivel european prin Directiva „păsări sălbatice” şi prin Directiva „habitate”;
Contaminarea directă sau indirectă a solurilor care implică riscuri importante
pentru sănătatea umană.

3.1. Domeniul de aplicare a principiului răspunderii

Principiul răspunderii se aplică daunelor aduse mediului şi ameninţărilor iminente de
producere a unor astfel de daune în cazul în care acestea sunt rezultatul unor activităţi
profesionale, din momentul în care este posibilă stabilirea unei legături de cauzalitate între dauna
respectivă şi activitatea în cauză.
Directiva 2004/35/CE face distincţia între două situaţii complementare, cărora li se aplică
un regim de răspundere diferit: pe de o parte, situaţiile cauzate de activităţile profesionale
enumerate în actul legislativ şi, pe de altă parte, situaţiile cauzate de celelalte activităţi
profesionale.
Astfel principiul răspunderii intervine pentru:
A. daunele aduse mediului, prin exercitarea uneia dintre activităţile profesionale şi
oricărei ameninţări iminente de producere a unor asemenea daune care este determinată de
una dintre aceste activităţi.
Activităţiile profesionale sunt cele enumerate de Anexa III şi anume:
1. Funcţionarea instalaţiilor care face obiectul unui permis, în temeiul Directivei
96/61/CE a Consiliului din 24 septembrie 1996 privind prevenirea şi reducerea integrată a
poluării . Este vorba despre toate activităţile menţionate în anexa I la Directiva 96/61/CE a
Consiliului, cu excepţia instalaţiilor sau părţilor de instalaţii utilizate pentru cercetare, dezvoltare
şi testarea unor noi produse şi procedee.
2. Operaţiunile de gestionare a deşeurilor, inclusiv colectarea, transportul, recuperarea şi

7
 Răspunderea pentru dauna ecologică

eliminarea deşeurilor şi a deşeurilor periculoase, inclusiv supravegherea acestor operaţiuni şi

gestionarea ulterioară a staţiilor de eliminare, care fac obiectul unui permis sau al unei
înregistrări în temeiul Directivei 75/442/CEE a Consiliului din 15 iulie 1975 privind deşeurile 8 şi
al Directivei 91/689/CEE a Consiliului din 12 decembrie 1991 privind deşeurile periculoase9.
Aceste activităţi presupun, între altele, exploatarea rampelor de deşeuri în temeiul
Directivei 1999/31/CE a Consiliului din 26 aprilie 1999 privind depozitele de deşeuri 10 şi
exploatarea instalaţiilor de incinerare în temeiul Directivei 2000/76/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului din 4 decembrie 2000 privind incinerarea deşeurilor11.
Statele membre pot decide că aceste activităţi nu includ împrăştierea, în scopuri agricole,
a nămolului de epurare provenit din instalaţiile de tratare a apelor urbane reziduale, tratate în
conformitate cu un standard aprobat.
3. Orice deversare în apele interioare de suprafaţă care face obiectul unei autorizări
prealabile în conformitate cu Directiva 76/464/CEE a Consiliului din 4 mai 1976 privind
poluarea cauzată de anumite substanţe periculoase evacuate în mediul acvatic al Comunităţii.12
4. Orice deversare a substanţelor în apele subterane, care face obiectul unei autorizări
prealabile în temeiul Directivei 80/68/CEE a Consiliului din 17 decembrie 1979 privind protecţia
apelor subterane împotriva poluării cauzate de anumite substanţe periculoase13.
5. Deversarea sau introducerea unor substanţe poluante în apele de suprafaţă sau
subterane care fac obiectul unui permis, al unei autorizaţii sau al unei înregistrări în temeiul
Directivei 2000/60/CE.
6.  Captarea şi îndiguirea apelor supuse unei autorizări prealabile în temeiul Directivei
2000/60/CE.
7. Fabricarea, utilizarea, stocarea, tratarea, condiţionarea, eliminarea în mediu şi
transportul la locul de depozitare a:
a. substanţelor periculoase în temeiul articolului 2 alineatul (2) din Directiva 67/548/CEE
a Consiliului din 27 iunie 1967 privind apropierea actelor cu putere de lege şi a actelor
administrative ale statelor membre referitoare la clasificarea, ambalarea şi etichetarea

8 JO L 194, 25.7.1975, p. 39. Directivă modificată ultima dată de Regulamentul (CE) nr. 1882/2003.
9 JO L 377, 31.12.1991, p. 20. Directivă modificată ultima dată de Directiva 94/31/CE (JO L 168, 2.7.1994, p. 28).
10 JO L 182, 16.7.1999, p. 1. Directivă modificată ultima dată de Regulamentul (CE) nr. 1882/2003.
11 JO L 332, 28.12.2000, p. 91.
12 JO L 129, 18.5.1976, p. 23. Directivă modificată ultima dată de Directiva 2000/60/CE.
13 JO L 20, 26.1.1980, p. 43. Directivă modificată ultima dată de Directiva 91/692/CEE (JO L 377, 31.12.1991, p.
48).

8
 Răspunderea pentru dauna ecologică

substanţelor periculoase14;
b. preparatelor periculoase în temeiul articolului 2 alineatul (2) din Directiva 1999/45/CE
a Parlamentului European şi a Consiliului din 31 mai 1999 privind armonizarea actelor cu putere
de lege şi a actelor administrative ale statelor membre cu privire la clasificarea, ambalarea şi
etichetarea preparatelor periculoase15;
c. produselor fitofarmaceutice prevăzute în articolul 2 punctul (1) din Directiva
91/414/CEE a Consiliului din 15 iulie 1991 privind introducerea pe piaţă a produselor
fitofarmaceutice16;
d. produselor biocide prevăzute în articolul 2 alineatul (1) litera (a) din Directiva 98/8/CE a
Parlamentului European şi Consiliului din 16 februarie 1998 privind comercializarea produselor
biodestructive17.
8. Transportul rutier, feroviar, pe cale navigabilă, maritim sau aerian al mărfurilor
periculoase sau al mărfurilor poluante definite în anexa A la Directiva 94/55/CE a Consiliului din
21 noiembrie 1994 de apropiere a legislaţiilor statelor membre privind transportul rutier de
mărfuri periculoase18 sau în anexa la Directiva 96/49/CE a Consiliului din 23 iulie 1996 de
apropiere a legislaţiilor statelor membre privind transportul feroviar de mărfuri periculoase 19 sau
în Directiva 93/75/CEE a Consiliului din 13 septembrie 1993 privind cerinţele minime pentru
navele care au ca destinaţie sau punct de plecare porturile Comunităţii si care transportă mărfuri
periculoase ori poluante20.
9. Exploatarea instalaţiilor supuse unei autorizări în temeiul Directivei 84/360/CEE a
Consiliului din 28 iunie 1984 privind combaterea poluării atmosferice provenite de la instalaţiile
industriale21, în ceea ce priveşte eliminarea în aer a substanţelor poluante reglementate de
directiva menţionată anterior.
10. Orice utilizare limitată, inclusiv transportul, a microorganismelor modificate genetic
14 JO 196, 16.8.1967, p. 1. Directivă modificată ultima dată de Regulamentul (CE) nr. 807/2003;
15 JO L 200, 30.7.1999, p. 1. Directivă modificată ultima dată de Regulamentul (CE) nr. 1882/2003;
16 JO L 230, 19.8.1991, p. 1. Directivă modificată ultima dată de Regulamentul (CE) nr. 806/2003 (JO L 122,
16.5.2003, p. 1);
17 JO L 123, 24.4.1998, p. 1. Directivă modificată ultima dată de Regulamentul (CE) nr. 1882/2003;
18 JO L 319, 12.12.1994, p. 7. Directivă modificată ultima dată de Directiva 2003/28/CE a Comisiei (JO L 90,
8.4.2003, p. 45);
19 JO L 235, 17.9.1996, p. 25. Directivă modificată ultima dată de Directiva 2003/29/CE a Comisiei (JO L 90,
8.4.2003, p. 47);
20 JO L 247, 5.10.1993, p. 19. Directivă modificată ultima dată de Directiva 2002/84/CE a Parlamentului European
şi a Consiliului (JO L 324, 29.11.2002, p. 53);
21 JO L 188, 16.7.1984, p. 20. Directivă modificată ultima dată de Directiva 91/692/CEE (JO L 377, 31.12.1991, p.
48);

9
 Răspunderea pentru dauna ecologică

în sensul Directivei 90/219/CEE a Consiliului din 23 aprilie 1990 privind utilizarea limitată a
microorganismelor modificate genetic22.
11. Orice diseminare deliberată în mediu, orice transport sau introducere pe piaţă a
organismelor modificate genetic în sensul Directivei 2001/18/CEE a Parlamentului European şi a
Consiliului23.
12. Transportul transfrontalier al deşeurilor, în interiorul, la intrarea sau la ieşirea din
Uniunea Europeană, se supune unei autorizări prealabile sau se interzice în sensul
Regulamentului (CEE) nr. 259/93 al Consiliului din 1 februarie 1993 privind supravegherea şi
controlul transporturilor de deşeuri în interiorul, la intrarea şi la ieşirea din Comunitatea
Europeană24.
B. Daunele aduse speciilor şi habitatelor naturale protejate prin exercitarea uneia
dintre activităţile profesionale, altele decât cele enumerate în anexa III, şi oricărei ameninţări
iminente de producere a unor asemenea daune determinate de una dintre aceste activităţi,
dacă operatorul a comis o eroare sau o neglijenţă.
Prevederile legale în domeniul mediului se aplică fără să aducă atingere legislaţiei
comunitare mai stricte care reglementează desfăşurarea uneia dintre activităţile care intră sub
incidenţa domeniului de aplicare a prezentei directive şi fără să aducă atingere legislaţiei
comunitare care prevede reguli privind conflictul de jurisdicţii.
Fără să se aducă atingere legislaţiei naţionale relevante, nu conferă părţilor private nici un
drept de compensaţie, ca urmare a unei daune aduse mediului sau a unei ameninţări iminente de
producere a unei asemenea daune
Aşadar primul regim de răspundere se aplică activităţilor profesionale periculoase sau
potenţial periculoase. Este vorba, despre activităţi agricole sau industriale pentru desfăşurarea
cărora este necesar un permis desfăşurarea de activităţi în cadrul cărora sunt deversate metale
grele în apă sau în aer, instalaţii care produc substanţe chimice periculoase, activităţi de
gestionare a deşeurilor (în special depozitele de deşeuri şi instalaţiile de incinerare), precum şi
despre activităţi privind organismele modificate genetic şi microorganismele modificate genetic.

22 JO L 117, 8.5.1990, p. 1. Directivă modificată ultima dată de Regulamentul (CE) nr. 1882/2003;
23 JO L 106, 17.4.2001, p. 1. Directivă modificată ultima dată de Regulamentul (CE) nr. 1830/2003 (JO L 268,
18.10.2003, p. 24);
24 JO L 30, 6.2.1993, p. 1. Regulament modificat ultima dată de Regulamentul (CE) nr. 2557/2001 al Comisiei (JO
L 349, 31.12.2001, p. 1);

10
 Răspunderea pentru dauna ecologică

În cadrul acestui prim regim, operatorul poate fi considerat responsabil chiar dacă nu a comis
nicio eroare.
Al doilea regim de răspundere se aplică tuturor activităţilor profesionale, dar exclusiv în
cazul în care survine o daună, sau o ameninţare iminentă cu producerea unei daune, care
afectează speciile şi habitatele naturale protejate de legislaţia comunitară. În acest caz,
răspunderea operatorului nu va fi angajată decât dacă acesta a comis o eroare sau s-a dovedit
neglijent.

3.2. Excepţii
Directiva prevede un număr de cazuri în care operatorii sunt exceptaţi de la răspunderea
pentru mediu.
Astfel prevederile directivei nu se aplică daunelor aduse mediului sau unei ameninţări
iminente de producere a unei astfel de daune cauzate de:
a. un conflict armat, ostilităţi, un război civil sau o insurecţie;
b. un fenomen natural cu caracter excepţional, inevitabil şi irezistibil;
De asemenea ele nu se aplică daunelor aduse mediului sau vreunei ameninţări iminente
de producere a unei asemenea daune determinate de un incident a cărui răspundere sau
compensaţie intră sub incidenţa domeniului de aplicare a uneia dintre convenţiile internaţionale,
inclusiv orice modificare viitoare a acestor convenţii, în vigoare în statul membru respectiv.
Convenţiile internaţionale sunt:
a. Convenţia internaţională din 27 noiembrie 1992 privind răspunderea civilă pentru
daune datorate poluării cu hidrocarburi;
b. Convenţia internaţională din 27 noiembrie 1992 privind înfiinţarea unui fond
internaţional pentru acordarea de compensaţii pentru daunele datorate poluării cu hidrocarburi;
c. Convenţia internaţională din 23 martie 2001 privind răspunderea civilă pentru daune
datorate poluării cu hidrocarburi utilizate pentru propulsia navei;
d. Convenţia internaţională din 3 mai 1996 privind responsabilitatea şi acordarea de
compensaţii pentru daunele legate de transportul pe mare al substanţelor periculoase şi nocive;
e. Convenţia din 10 octombrie 1989 privind răspunderea civilă pentru daunele cauzate în
timpul transportului rutier, feroviar şi pe cale navigabilă a mărfurilor periculoase.

11
 Răspunderea pentru dauna ecologică

Nu va fi împiedicat nici dreptul operatorului de a-şi limita răspunderea în conformitate cu

legislaţia naţională de punere în aplicare a Convenţiei privind limitarea răspunderii pentru
creanţele maritime din 1976, inclusiv orice modificare viitoare a acestei convenţii, sau a
Convenţiei de la Strasbourg privind limitarea răspunderii în navigaţia interioară din 1988,
inclusiv orice modificare viitoare a acestei convenţii.
Prevederile nu se aplică riscurilor nucleare, daunelor aduse mediului sau ameninţării
iminente de producere a unor astfel de daune care ar putea fi cauzate de activităţile reglementate
de Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice sau de un incident sau de o
activitate a căror răspundere sau compensaţie se află sub incidenţa domeniului de aplicare a
unuia dintre următoarele instrumentele internaţionale, inclusiv orice modificare viitoare a
acestora:
a. Convenţia de la Paris din 29 iulie 1960 privind răspunderea civilă în domeniul energiei
nucleare şi Convenţia Suplimentară de la Bruxelles din 31 ianuarie 1963;
b. Convenţia de la Viena din 21 mai 1963 privind răspunderea civilă în domeniul energiei
nucleare;
c. Convenţia din 12 septembrie 1997 privind finanţarea suplimentară pentru daunele
nucleare;
d. Protocolul Comun din 21 septembrie 1988 privind punerea în aplicare a Convenţiei de
la Viena şi a Convenţiei de la Paris;
e. Convenţia de la Bruxelles din 17 decembrie 1971 privind răspunderea civilă în
domeniul transportului maritim al materialului nuclear.
Directiva 2004/35/CE se aplică exclusiv daunelor aduse mediului sau ameninţării
iminente de producere a unor astfel de daune cauzate de o poluare difuză, dacă se poate stabili o
legătură de cauzalitate între daune şi activităţile diferiţilor operatori, neaplicându-se activităţilor
desfăşurate în principal în interesul apărării naţionale sau securităţii internaţionale sau
activităţilor al căror unic scop este de a asigura protecţia împotriva catastrofelor naturale.

12
 Răspunderea pentru dauna ecologică

§.4. Concluzii

Degradarea mediului înconjurător constituie în continuare una din marile probleme ale
omenirii. Mediul este afectat atât de consecinţele subdezvoltării cât şi a celor dezvoltării
excesive. În ţara noastră, protecţia mediului reprezintă o problemă de interes naţional,
constituind o obligaţie a autorităţilor, administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a tuturor
persoanelor fizice şi juridice. Nevoia de exploatare, dar şi de protecţie a componentelor mediului
natural (mediul geografic, factori fiziologici, biologici, demografici) au determinat adoptarea
unui complex de norme juridice specifice fiecărui stat.
În legislaţia dreptului comunitar au fost adoptate norme juridice privind protecţia
mediului înconjurător, controlul circulaţiei peste frontiere a deşeurilor periculoase, utilizarea
raţională a resurselor umane, protecţia speciilor rare de floră şi faună, etc.
Întâlnită în toate ramurile dreptului, noţiunea de răspundere juridică sugerează ideea de
sancţiune. Fiind o categorie istorica, răspunderea istorică este o instituţie vie care s-a format şi a
evoluat odată cu societatea umană.
În dreptul mediului înconjurător, răspunderea juridică a devenit, sub impactul revoluţiei
tehnico-ştiinţifice o ,,zonă fierbinte’’ datorită situaţiei ecologice mondiale afectată grav de
consecinţele industrializării şi automatizării, a exploatării neraţionale a resurselor naturale,
precum şi alţi factori.
Este recunoscut faptul că în domeniul protecţiei mediului şi al conservării naturii rolul cel
mai important le revine mijloacelor preventive de tip civil sau administrativ, în timp ce cele de
drept penal au un rol subsidiar.
Cu toate acestea, în contextul profundei crize ecologice care se manifestă la nivel
mondial, s-a considerat că există o insuficienţă şi o ineficacitate a normelor de recomandare
pentru protecţia mediului şi a celorlalte forme de răspundere juridică. În aceste condiţii,
răspunderea penală, ca cea mai severă dintre formele răspunderii juridice, este şi ea chemată să
contribuie la respectarea normelor edictate în domeniul protecţieie mediului. Pentru a contribui
efectiv la protecţia mediului, dreptul penal trebuie nu numai să se adapteze şi să
proporţionalizeze pedepsele cu prejudiciile ecologice, dar şi să instituie o represiune a poluării
care să nu poată fi confundată cu represiunea contravenţiilor, caz în care se sancţionează o
simplă încălcare a unor prescripţii administrative.

13
 Răspunderea pentru dauna ecologică

BIBLIOGRAFIE

1. E. Bonnefous, Omul sau natura, Ed. Politică, Bucureşti, 1976;

2. A. I. Duşcă, Dreptul Mediului, ediţia a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2014;
3. I.G. Sion, Ecologie şi drept internaţional : Cooperarea şi strategia internaţională
în domeniul protecţiei mediului înconjurator, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1990;
4. D. Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Ed. All Beck, 2003;
5. Mircea Duţu, Tratat de Dreptul mediului, Ed. Economică, 2003.

14
 Răspunderea pentru dauna ecologică

CUPRINS

§.1. Noţiune. Cadru de reglementare ............................................................................................. 1

§.2. Răspunderea civilă delictuală ..................................................................................................
3
2.1. Particularităţi ale răspunderii civile în dreptul mediului ............................................. 3
2.2. Subiectele îndreptățite la repararea daunelor aduse mediului ..................................... 5
2.3. Răspunderea juridică în condițiile Legii nr. 137/1995 modificată şi republicată ........
5
§.3. Răspunderea pentru daune aduse mediului conform Directivei 2004/35/CE ..........................
6
3.1. Domeniul de aplicare a principiului răspunderii ..........................................................
6
3.2. Excepţii ........................................................................................................................
7
§.4. Concluzii ................................................................................................................................
13
BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................................ 14

15