1.Buna ziua Alina, ce mai faci? Presupun ca te-ai intors de la Bacau...

Bună ! Da, am fost acolo pe șantierul Habitat for Humanity. Am fost unul din cei peste
800 de voluntari care au contribuit la ridicarea a 36 de case pentru familii să race, în
5 zile. Evenimente similare se întâ mplă de obicei în fiecare an la Habitat, de ziua
locuirii, care e pe 2 octombrie. Strâ ng mulți voluntari și fac un proiect de construcție
accelerată , numit Big Build. Cel de anul ă sta a fost însă cel mai mare fă cut vreodată
în Europa. Ca să -ți faci o idee, la ultimul la care am participat, acum doi ani, vreo 200
de voluntari au construit 8 case în 5 zile, și a pă rut un efort imens. Ce s-a întâ mplat
acum chiar a fost o nebunie! Ș i a ieșit excelent.

2. Ce a insemnat pentru tine Habitat for Humanity?

E o organizație la care am lucrat pentru câ teva luni, într-un proiect care își propunea
să repare vreo 300 de case în stare gravă , în comunită ți să race de romi. Pe lâ ngă ce a
ținut strict de proiect, a fost o adevă rată experiență de viață și mi-a atras atenția
asupra problemei locuirii. Ce se întâ mplă la Big Build e un pic altfel, familiile pentru
care se construiesc casele o duc ceva mai bine. Nu sunt cei mai să raci dintre cei mai
să raci, ci familii unde unul sau ambii pă rinți au loc de muncă , dar salariile sunt prea
mici să acopere un credit normal. Pentru casele Habitat for Humanity, ei plă tesc
niște rate, dar mult mai mici și în condiții flexibile, mai îngă duitoare în momente de
criză – dacă un pă rinte se îmbolnă vește sau își pierde serviciul, spre exemplu. Ideea
funcționează în toată lumea și se bazează pe un principiu interesant: familiile
primesc casa la un preț mai mic decâ t cel de construcție, dar contribuie cu ceea ce se
numește “sweat equity” – respectiv muncesc și ei la casă , 1000 de ore. Dacă nu pot ei
înșiși, îi ajută rudele sau prietenii. Dar trebuie să asigure orele de muncă în locul
banilor.

3. Mi-ai spus ca ai mai multe povesti de acolo. Poti sa-mi spui cate ceva?

Da, am întâ lnit oameni foarte diferiți, cu care am avut discuții surprinză tor de
personale și de firești. Uite, într-o seară m-am nimerit la masă cu Robert Rainford.
Auzisem că e “regele gră tarelor”, tipul care ne pregă tea prâ nzul, mare celebritate în
Canada, dar nu-l vă zusem niciodată la televizor, nu știam nimic despre el. Ș i am avut
o conversație foarte interesantă despre relația fiecă ruia dintre noi cu timpul, despre
prietenie și despre bucuria de a îi învă ța pe alții (pasiunea lui se pare că e, de fapt, să
fie profesor, mai degrabă decâ t vedetă de televiziune). Cine ar fi crezut?

O altă poveste, care mi s-a pă rut extraordinară , e a unui voluntar din echipa mea.
Nă scut într-o familie să racă , cu mulți copii, a crescut câ țiva ani într-un orfelinat, dar
a fost atâ t de groaznic încâ t de la 7 la 10 ani a fugit și a tră it pe stradă , într-o gheretă
(am povestit despre canalele pe care le știam și eu de câ nd am lucrat la un ONG care
ajuta copiii stră zii). După asta cineva l-a adus la Concordia, și așa a reușit să termine
școala. De curâ nd, tată la râ ndul lui, cu job stabil și o viață încropită de la zero, a
fă cut un credit să cumpere o casă bă trâ nească , dar o problemă de să nă tate l-a
imobilizat la pat și n-a mai putut s-o renoveze ca să se mute în ea. Disperați, copiii l-
au convins să le scrie celor de la Visuri la cheie – care chiar le-au fă cut o casă de vis
(mi-a ară tat poze!). Ce e interesant e că înainte să se îmbolnă vească , aplicase deja să
fie voluntar pe șantierul Habitat for Humanity, dar construcția a fost amâ nată
pentru anul ă sta. Prin urmare, acum a venit chiar după ce s-a fă cut bine și și-a
terminat și casa, drept pentru care a muncit câ t zece. A fost felul lui de a da înapoi
ajutorul pe care l-a primit.

4. Cum ai descrie vibe-ul dintr-un loc in care altruismul insufleteste pe toata lumea?

Mă i, te umple de energie. Pur și simplu. Ș i eu nu sunt genul care se entuziasmează

ușor! E fantastic să vezi atâ t de mulți oameni zâ mbind tot timpul. E ce mă surprinde
cel mai mult, mai ales la noi, unde probabil pe aceiași oameni, în alt context, i-ai
vedea îngrijorați, supă rați, tracasați. Acolo parcă dispar toate astea. Nu te
deranjează nici frigul, nici faptul că -ți strici hainele, nici aglomerația, nici munca
grea... Nu știu, am încercat să -mi dau seama ce face ca lucrurile să fie atâ t de diferite
la un eveniment de voluntariat de genul ă sta și de ce nu reușim să ducem această
energie și acest spirit de echipă și în viața de zi cu zi. Probabil că pâ nă la urmă e
combinația – faptul că ajuți, că ești parte din ceva mai mare, că nu faci asta în fiecare
zi, că vezi un rezultat concret. Ș i cred că e și tipul de activitate - bă nuiesc că sunt
puține lucruri mai satisfă că toare decâ t să știi că sub ochii tă i, și datorită ție, s-a
ridicat o casă de la zero în numai câ teva zile. E o treabă !

5. Cum a decurs o zi obisnuita de lucru si care era programul?

Ne strâ ngeam pe la 8:30 pe șantier, unde se fă cea protecția muncii, se mai

repartizau voluntari, se zâ mbea puțin la o cafea, după care începea treaba.

La Big Build, fiecare casă are un șef și o echipă de specialiști, care lucrează cot la cot
cu voluntarii și cu familiile și îi îndrumă tehnic, le dau sculele și materialele și în
general se asigură că toată lumea face câ te ceva și că e în siguranță . Sunt de obicei
constructori specializați, dar noi am avut și un grup de tineri voluntari de la
facultatea de arhitectură din Cluj, care ne-au coordonat.

Noi am construit un triplex (două apartamente cu două camere și o garsonieră ), și

cred că aveam vreo 40 de oameni în echipă . Lucram pâ nă pe la 12:30, cu o scurtă
pauză de cafea, după care prâ nzul – gă tit de data asta la fața locului, de o trupă
impresionantă de bucă tari, apoi din nou la muncă pâ nă pe la 5:30. Am avut noroc de
soare, așa că s-a muncit chiar cu spor și chef!

6. Tu ce ai facut efectiv si care au fost provocarile practice?

În prima zi am ajutat la montarea structurii de lemn a pereților și m-am chinuit să

bat cuie. Asta cred că a fost cea mai mare provocare, pentru că deși aș fi zis că mă
pricep, nu mi-a ieșit deloc, n-am reușit decâ t să îndoi cuiele, după care mă chinuiam
să le scot... Așa că am trecut la altele – am montat pereți din OSB, am fixat izolația
termică pe casă (am înfiletat niște ore bune la floretele alea!), am petrecut o zi
întreagă punâ nd plasă peste izolația termică – asta se face cu un strat de adeziv ca
un glet, iar peretele trebuie să ră mâ nă neted la sfâ rșit, așa că te chinui o vreme. Iar
în ultima zi, am pus tencuială decorativă vreo șase ore la râ nd. Dacă o să -mi fac
vreodată o casă , cred că la operațiunile astea o să mă descurc onorabil singură !

7. Ai avut si dificultati?

Nu chiar – am evitat lucră rile la care știam că nu mă pricep și m-am ferit să lucrez cu
materiale care îmi provoacă alergii. Munca cea mai grea e la acoperișuri, dar am avut
noroc cu o echipă de bă rbați puternici, care s-au mișcat super rapid. Altfel, normal,
sunt momente câ nd simți că nu faci ceva bine, sau că înaintezi prea încet, dar sunt
oameni în jur care să te ghideze și să -ți dea o mâ nă de ajutor.

8. Cum va petreceati timpul dupa o zi de munca?

Pă i... la bere. Cum altfel? E un mod bun de a cunoaște mai bine oamenii cu care ai
împă rțit gă leata cu tencuială , să zicem :)

9. Pentru tine voluntariatul e un mod de viata continuu, avand in vedere ca tu insati

ai un ONG. Care sunt cele mai intalnite piedici pentru un voluntar in Romania?

Aș zice mai degrabă că pentru mine munca de ONG e un mod de viață – presupune și
ea o doză de voluntariat, pentru că toată lumea din domeniul meu depă șește
simțitor granițele tiparului luni-vineri, 9-5. Dar eu sunt printre cei care au ales să
facă asta ca profesie, și să primească un salariu pentru munca lor. Voluntariat pur
fac ocazional și în general câ nd cred într-un proiect și știu că e nevoie de ajutor – ca
acum la Habitat for Humanity, pe șantier, de să rbă tori cu Our Big Day Out, un proiect
al unei prietene care se luptă de mulți ani să ajute copiii și bă trâ nii instituționalizați,
sau în Ponorâ ta, un sat extrem de să rac din Maramureș pe care l-a “adoptat” o altă
prietenă .

Nu m-aș axa pe piedici, ci dimpotrivă , aș spune că sunt foarte multe oportunită ți

pentru cine vrea să facă voluntariat în Româ nia – mai ales acum, câ nd societatea
civilă pare că s-a trezit în sfâ rșit și au apă rut o gră madă de inițiative bazate pe
voluntariat, sociale, civice, politice, de tot felul. Desigur, întotdeauna poți să fii
voluntar într-un proiect și să te simți dezorientat sau ți se pară că nu e organizat
eficient și că sunt momente moarte, sau poate fi frustrant dacă faci ceva ce se
dovedește mai dificil decâ t ai crezut sau unde nu vezi rezultate imediate. Dar astea
sunt piedici minore, care se rezolvă cu o doză bună de proactivitate și de
perseverență . Ce cred că important e să ne dorim cu adevă rat să ieșim din bula
noastră și să ajută m pe unde putem, câ t putem, pentru că așa se construiesc
comunită țile solide. Ș i mi se mai pare importantă asumarea – odată ce ai pornit la un
drum, să te ții de el, pentru că implică o responsabilitate față de cei pe care îi ajuți.

10. Ce urmeaza?

Pentru mine, construcția ONG-ului pe care l-am înființat vara asta, Reality Check. Am
pornit la drum cu încă cinci prieteni, fiecare foarte bun în domeniul lui, și cred că
facem o echipă faină . Iar eu zic că în Româ nia e mare nevoie de ce ne propunem noi
să facem – pe de o parte, să evaluă m la firul ierbii impactul anumitor programe,
politici publice sau legi și să propunem modalită ți concrete de îmbună tă țire. E ceva
ce guvernul ar trebui să facă în mod obișnuit, dar asta nu se întâ mplă decâ t foarte
rar, și nu e o practică uzuală încă nici pentru companiile cu bugete mari de CSR, nici
pentru ONG-uri. Pe de altă parte, vrem să facem legă tura între oamenii care vor să
ajute și comunită țile cele mai să race din Româ nia, care chiar au mare nevoie de
ajutor (pe multe le știm deja din anii petrecuți în teren). Ne axă m mai mult pe
comunită ți rurale, care nu sunt chiar la o aruncă tură de bă ț de București – asta face
lucrurile ceva mai dificile, dar eu cred că dacă vrem cu adevă rat să creștem țara asta,
trebuie să ne uită m în special la Româ nia rurală , chiar dacă e mai greu accesibilă .

11. Gestul filantropic este intotdeauna un sentiment palpabil? Si, tot in acest sens te-
as intreba care e cea mai mare bucurie pe care ai avut-o de cand faci voluntariat...

Aș zice că e palpabil – atâ ta timp câ t nu îți dedici timpul unor proiecte complicate de
advocacy, care pot dura ani să se concretizeze și pot fi cu adevă rat frustrante, mai
ales câ nd trebuie să influențezi deciziile autorită ților publice. Nu zic că nu e
important să fie voluntari și în domeniul ă sta, dimpotrivă , e chiar mare nevoie,
pentru că eu cred că schimbă rile cele mai mari nu se pot face decâ t la nivel de
sistem. Dar satisfacția e mai vizibilă câ nd lucrezi cu oameni decâ t cu concepte
abstracte. Mi se pare interesantă întrebarea ta, câ nd ai zis sentiment palpabil m-am
gâ ndit în primul râ nd la ceva pozitiv. Dar cel puțin în proiectele de voluntariat care
au legă tură cu domenii dificile, cum e cel social, de multe ori simți o gră madă de
lucruri – revoltă , frustrare, descurajare, milă , empatie. Ș i da, desigur, bucurie. Dar e
bine să simți toate lucrurile astea, pentru că așa reușești cel mai bine să te pui în
pielea celuilalt și să ajuți cu adevă rat.

Ca bucurie, cred că e progresul pe care l-am vă zut în Ponorâ ta, satul adoptat de
prietena mea, Nadia, acum vreo cinci ani, câ nd s-a decis să continue pe cont propriu
un proiect ră mas orfan. Ca să înțelegi, satul ă sta era unul dintre cele mai să race și
mai descurajante din Româ nia. Câ nd am fost prima dată în Ponorâ ta în 2010, erau
acolo copii de 10 ani care credeau că au 2 (nu aveau nicio noțiune a cifrelor), care nu
puteau să țină în mâ nă un creion să traseze liniuțele care se fac la clasa pregă titoare,
dară mite să recunoască vreo literă , și care nu puteau sta în clasă mai mult de câ teva
minute fă ră să alerge de colo colo. Ei bine, ce a fă cut Nadia acolo ca voluntar e
uimitor. Au ajutat-o prietenii (printre care și eu) cu una, cu alta, dar greul a fost al ei.
A obținut bani pentru tichete sociale condiționate de prezență și a monitorizat strict
ce se întâ mplă în școală , a obținut finanțare de la Kaufland pentru masă caldă pentru
toți copiii, ca să vină regulat la gră diniță și la școală , a convins Romstal să facă o baie
publică și să susțină proiectele pe termen lung, a adus o caravană medicală cu
doctori din Germania și din Româ nia, scoate copiii din comunitate și îi duce în
tabere... Totul cu ajutorul câ torva voluntari și al unor oameni din companii care au
înțeles că trebuie să se implice.

Anul ă sta am stat acolo mai mult și mi-a crescut inima câ nd am vă zut că majoritatea
copiilor de clasa a treia știu să scrie după dictare, chiar cuvinte complicate, și că trei
copii din sat merg la liceu. Poate că pare puțin, dar pentru decalajul cu care pornesc
în viață copiii ă știa și pentru condițiile incredibil de dificile în care tră iesc, e un
progres de la cer la pă mâ nt. Iar acum, apropo de filantropie și de faptul că tocmai m-
am întors de pe șantier, zilele astea Nadia își donează ziua de naștere pe Galantom,
să strâ ngă bani să repare câ teva acoperișuri și două case care au fost distruse
complet. E o componentă nouă și dificilă a programului acolo, dar locuirea decentă
chiar e esențială pentru orice fel de dezvoltare.

12. Tu ai fost si in cealalta parte a baricadei, Secretar de stat in Guvernul Ciolos. Cum
se vad de sus aceste lucruri, si cat de mult conteaza pentru un om politic sa cunoasca
efectiv realitatea asupra careia are putere de decizie?

Trebuie să recunosc că în momentul ă sta se vă d destul de descurajant, pentru că nu

am simțit că oamenii din ministere înțeleg cu adevă rat ce se întâ mplă la firul ierbii
sau că au o strategie coerentă pentru a îmbună tă ți lucrurile în educație, să nă tate,
locuire, piața muncii, dezvoltare rurală , orice. Desigur, pe hâ rtie avem strategii
frumoase fă cute de Banca Mondială , dar pe care mulți oameni cu putere de decizie
nu și le asumă . Avem (și am avut) o gră madă de fonduri europene puse la dispoziție,
dar eu, cel puțin, am simțit că administrația e mai preocupată să -și facă viața ușoară
decâ t să gă sească cele mai bune soluții pentru beneficiarii de fonduri. Avem și mulți
funcționari publici care înțeleg ce ar trebui fă cut, dar deseori ei nu au putere de
decizie și munca lor se pierde în spatele aparatului politic care, din pă cate,
acaparează totul. Lucrurile astea nu se schimbă într-un an...

Concret, e nevoie de viziune, de foarte multă muncă de coordonare și de o

preocupare reală pentru gă sirea de soluții, în așa fel încâ t deciziile luate la nivel
guvernamental să aibă cu adevă rat impact pozitiv în viața oamenilor care au nevoie.
E ce am încercat să facem câ nd am creat Pachetul integrat pentru combaterea
sărăciei – nu a fost nimic revoluționar prin conținut, mă surile de acolo se regă seau
deja într-o gră madă de strategii, iar banii erau deja “rezervați” prin anumite linii de
finanțare. Ce am fă cut noi a fost să structură m și să operaționaliză m toată această
multitudine de intervenții, să le scoatem din cutiuțele separate și greu de intersectat
în care fuseseră așezate birocratic, să aducem la aceeași masă toate ministerele
(plus ONG-urile relevante) și să le ghidă m să lucreze împreună cu indicatori
mă surabili și un deadline clar. Ș i să ne luptă m, uneori pentru lucruri mici (cum ar fi
chichițe legislative ignorate pâ nă atunci), care pot face o diferență imensă . O parte
importantă a fost faptul că întâ lnirile pe pachetul antisă ră cie începuseră să fie
să ptă mâ nale, la nivel de miniștri sau secretari de stat – asta a fost vital pentru
colaborarea dintre ministere și rezolvarea sincopelor. O altă parte importantă a fost
mutarea unor discuții în comunită țile să race – Maria Gheorghiu, care a coordonat
procesul din partea Cancelariei Prim-Ministrului, a reușit să organizeze câ teva vizite
foarte aplicate în comunită ți să race, cu câ te 15-20 de oameni cu putere de decizie
din ministere, agenții guvernamentale și chiar și de la Comisia Europeană .
Experiența asta comună și înțelegerea problemelor în mod autentic, nu prin vizite
regizate și cosmetizate, cred că a contat mult. În concluzie, nu cred că e imposibil să
aduci lumile astea împreună , dar trebuie să existe voință politică și ceva organizare
– iar în momentul ă sta nu simt că există nici una, nici alta...