Sunteți pe pagina 1din 8

Mecanismele de apărare ale Eu-lui

Sursa 1: http://newsbv.ro/2015/10/31/mecanismele-aparare-explicate-detaliat-psihologi

Sintagma “apărare psihică” a fost utilizată pentru prima dată de către psihanalistul Sigmund
Freud într-o lucrare din 1894, intitulată “Psihoneurozele de apărare”.
Până în 1926, când a elaborat lucrarea “Inhibiţii, simptome şi anxietate”, Freud a tratat
termenii de “represie” şi “apărare” drept sinonimi; din acel punct el va distinge între “apărare”,
văzută drept termen general pentru tehnicile utilizate de către eu pentru rezolvarea
conflictelor interne şi “represie”, considerată drept o tehnică special în ansamblul acestora.
Munca tatălui a fost continuată de către Ana Freud, care analizează în lucrarea sa “Mecanisme
de apărare ale eului” (1936), zece mecanisme de apărare.
In «Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale», mecanismele de apărare sunt
definite ca: ”ansambluri de sentimente, gânduri sau comportamente relativ involuntare,
apărute ca răspuns la perceperea unui pericol psihic”.
Astfel se demonstrează că aceste mecanisme, importante pentru sănătatea mentală, au drept
scop mascarea sau atenuarea conflictelor sau factorilor de stres care generează anxietatea sau
depresia.
In „Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale“(1996), se specifică faptul că
mecanismele de apărare sunt procese psihice automate care protejează individul de anxietate,
de perceperea unor pericole sau de factorii de stres. Se subliniază că subiecţii nu
conştientizează existenţa acestor mecanisme de apărare decât atunci când sunt deja activate.

Americanii clasifică mecanismele de apărare pe şapte niveluri:


Primul este nivelul adaptativ ridicat:
Acesta cuprinde apărările care permit o adaptare optimă la factorii de stres, accentuarea
sentimentului de gratificare, realizarea unei conştientizari a sentimentelor, ideilor,
consecinţelor, precum şi asigurarea echilibrului optim între motivaţiile conflictuale (anticiparea,
capacitatea de a recurge la celălalt –afiliere-, altruismul, umorul, auto-afirmarea, auto-
observarea, sublimarea, reprimarea).
Un alt nivel este cel al inhibiţiilor mentale: cuprinde apărările care menţin în afara conştiinţei
idei, sentimente, amintiri, dorinţe sau temeri susceptibile de a reprezenta o amenţintare
potenţială: deplasarea, disocierea, intelectualizarea, izolarea afectului, formaţiunea reacţională,
refularea, anularea retroactivă.

1
Urmează nivelul distorsiunii minore a imaginii: apărările din acest nivel operează unele
distorsiuni minore ale imaginii de sine, imaginii corporale, imaginii celorlalţi, cu scopul reglării
autoaprecierii (deprecierea, idealizarea, omnipotenţa).
Foarte importnant este nivelul negării: apărările menţin în afara conştiinţei factorii de stres,
precum şi anumite pulsiuni, afecte sau sentimente de responsabilitate neplăcute sau
inacceptabile, ele fiind atribuite eronat unor cauze externe (refuzul, proiecţia, raţionalizarea),
dar şi cel al distorsiunii majore a imaginii: reveria autistă, identificarea proiectivă, clivajul
imaginii de sine sau al imaginii de ceilalţi.
Nivelul acţiunii cuprinde apărări caracterizate prin utilizarea acţiunii sau retragerii în prezenţa
unor factori stresanţi (activism, retragere apatică, plângerea cuprinzând solicitarea unui ajutor
şi respingerea ajutorului şi agresiunea pasivă), iar cel al dereglărilor defensive reprezintă
semnul eşecului apărării persoanei la factorii de stres, ceea ce antrenează o ruptură în raport cu
realitatea obiectivă (proiecţia delirantă, refuzul psihotic, distorsiunea psihotică).
„Apărările sunt mecanisme psihice, şi nu procese, întrucât procesele psihice sunt universale,
putând fi întâlnite la orice individ, în timp ce mecanismele psihice pot sau nu să apară în viaţa
unui subiect.
Deci, apărările sunt mecanisme psihice inconştiente care se activează datorită anxietăţii legate
de reprezentarea unui conflict generat de un pericol intern sau extern şi care au funcţia de
reducere a anxietăţii printr-o deformare a acestei reprezentări sau, cu alte cuvinte, acestea
permit eliminarea sau interpretarea specifica a informatiilor neplacute, reducerea la minimum a
sentimentului de anxietate care apare in urma constientizarii conflictului interior¨, ne-a declarat
psihologul clinician Ligiana Petre.

Mecanisme de apărare descrise pe scurt:


Proiecţia: Este mecanismul prin care are loc punerea pe seama altcuiva a sentimentelor,
motivelor şi trăsăturilor pe care nu ni le dorim şi a căror prezenţă în noi nu vrem s-o
conştientizăm. Proiecţia se caracterizează printr-o dezvoltare exagerată a spiritului critic vizavi
de tendinţele sau defectele altora. Proiecţia apare însoţită de negare. Spre exemplu, zgârcitul
este înclinat să bage de seamă la oameni lăcomia, cel agresiv – cruzimea ş.a.m.d.

Cine ştie, poate că zgârcitul îl bănuieşte pe nedrept pe celălalt de lacomie! În realitate, lacom
este chiar zgârcitul, iar „ţap ispăşitor” devine celălalt! În lumea proverbelor româneşti acest
mecanism este foarte bine transpus în cuvine astfel: “vezi paiul din ochii altuia, dar nu vezi
bârna din proprii tăi ochi!” sau, altfel spus, cine le atribuie mereu celorlalţi propriile in suşiri
urâte, vede cu “agerime” „paiul” din ochiul altuia şi „nu vede” „bârna” din propriul său ochi.

2
Un alt exemplu grăitor este ascuns în spatele frazei: „nu poţi avea încredere în oameni”, care
ascunde adeseori sensul şi adevărata interpretare a individului care afirmă această credinţă. La
nivelul său, această frază se traduce astfel: „eu însumi nu mă dau în lături să înşel, şi ca atare nu
am încredere în nimeni; toţi oamenii sunt la fel”.
Intelectualizarea: Este recunoscută în operaţiuni mintale care tind să transforme o realitate
penibilă sau dureroasă în conţinuturi filozofice, de pildă. Astfel, un eşec la examen poate deveni
o reflecţie asupra calităţii vieţii sau relativităţii succesului etc. Cunoscutului filosof german
Friedrich Nietzsche îi aparţine aforismul: „Eu am făcut asta – zice memoria mea. Nu se poate ca
eu să fi făcut asta – zice orgoliul meu, şi rămâne neînduplecat. Până la urma urmei, memoria
CEDEAZĂ!”
Negarea: Se poate explica prin refuzul de a admite ceva ce se naşte sau se petrece în minte.
Astfel, victimele unor evenimente traumatice din viaţa de familie pot nega aceste traumatisme.
Cazul bine cunoscut este al soţiei bătute de soţ şi care refuză să recunoască că este bătută. În
acest caz nu e vorba de o defensă în faţa angoasei, ci de o menajare a eului narcisist.
Un alt exemplu se constituie din faptul că tot ce ne ameninţă prestigiul, subminează res pectul
de sine, traumatizează amorul propriu. Formulele fundamentale sunt aici: „nu e nici un pericol”,
„nu se poate aşa ceva”, „nu văd, nu aud”, „ce-mi pasă mie…“ ş.a.m.d. În limbajul de zi cu zi asta
se cheama „tactica struţului”, care îşi ascunde capul în nisip.
Sublimarea: Prin sublimare, o pulsiune inacceptabilă este transformată într-una social
acceptabilă. În jocurile sportive, de exemplu, găsim sublimarea pulsiunilor agresive în întrecere
sau competiţie. Refularea este un mecanism autonom care acţionează pentru a împiedica
semnificanţi legaţi de moţiuni pulsionale să devină conştienţi şi să se traducă în act. Uneori
intervenim deliberat, conştient, în acest sens şi numim acest mecanism reprimare sau
condamnare.
Freud scrie precis că în tratamentul psihanalitic refularea trebuie înlocuită cu condamnarea,
adică cu prelucrarea la nivel conştient a conflictului cu revendicările sinelui. Acesta din urmă
pur şi simplu îndepărtează şi ţine la distanţă de conştiinţă orice eveniment, idee, amintire
îngrijorătoare, „înăbuşind” problema în sine însuşi, individul seamănă cu “un cazan în clocot
închis ermetic”. Totuşi, mai devreme sau mai târziu, el „explodează” şi „opăreşte” totul în jur.
Deplasarea: Este un mecanism cunoscut mai ales în formarea viselor. Prin deplasare se asociază
un afect cu alte obiecte sau evenimente aflate într-o relaţie de contiguitate cu cele iniţiale care
au provocat afectul. În general, descoperim deplasarea foarte uşor în viaţa de zi cu zi cînd
cineva îşi descarcă nervii asupra copiilor, de pildă, pentru că nu poate înfrunta un şef ostil. Sau
ostilitatea deplasată asupra vecinului de palier atunci când cauza ei este de fapt în cu totul în
altă parte: climatul de la serviciu, discuţiile contradictorii din families au pierderea unui meci al
echipei favorite!

3
Raţionalizarea: Oferă explicaţii după un model logic al unor înclinaţii sau manifestări care
provoacă jena sau senzaţia de penibil subiectului, pe scurt, inventarea unor explicatii aparente
pentru propriile greşeli şi nereuşite. Inventând explicaţii logice sau acoperindu-ne cu motive
frumoase, găsim temeiuri acceptabile pentru fapte deloc lăudabile.
Şi acest mecanism poate fi folosit pentru protejarea eului narcisic. Auzim foarte des expresia
„Fac asta doar spre binele tău”, dăm câteodată asigurări, pe când de fapt aici se ascunde exact
contrariul: „Nu vreau sa mi se facă mie asta; vreau chiar să suferi tu puţin”. Un alt exemplu
întâlnit în viaţa cotidiană sau în mass-media ar fi referitor la un medic care nu şi-a vindecat pa-
cientul din cauza incompetenţei sale, dar nu se apreciază în mod critic.
Atunci el caută vinovaţi: îi reproşează bolnavului lipsa de disciplină, încălcarea prescripţiilor
medicale, dă vina pe gravitatea bolii, pe lipsa de consistenţă a teoriilor ştiinţifice curente
privitoare la ea, pe inexactitatea analizelor primate, s.a.m.d. În orice variantă, vinovaţia este
alungată de la el, aşadar poate trăi de acum înainte „cu sufletul împăcat“, fără a se îngriji câtuşi
de puţin să îşi îmbunătăţească nivelul de competenţă profesională.
Regresia: Este reîntoarcerea la stadii de dezvoltare sexuală şi obiecte anterioare. De exemplu la
faza orală, în care subiectul poate dezvolta senzaţia de insaţietate alimentară sau refuzul de a
mânca (anorexie). Cutare tânără studentă îndrăgostită de asistent dezvoltă o anorexie vizavi de
faptul că cea mai bună colegă a ei îi „fură” iubitul (ea nu poate „înghiţi” această situaţie).
Sau cazul frecvent al unui domn adult care divorţează pentru a se căsători cu „prima iubire”.
Mecanismul regresiei îl impinge pe adult să “facă pe copilul”. Pentru a micşora povara
problemelor cotidiene nerezolvate, pentru a înlătura anxietatea lăuntrică, a înăbuşi mustrările
de conştiinţă, a se “relaxa”, este nevoie ca individual să se defuleze. Această defulare se
produce cu ajutorul fumatului, consumului excesiv de alcool, a mâncatului dincolo de nevoile
cotidiene, a utilizării înjurăturilor în exces etc.
Practic, pentru a scăpa de stres şi de conflictul lăuntric, aceşti indivizi “cad” uneori, spre propria
lor surprindere, “în mintea copiilor”: îşi rod unghiile, îşi bagă degetul în nas, flecăresc, utilizează
cuvinte şi comportamente specifice copiilor.
Întoarcerea asupra propriei persoane: Mecanismul e bine cunoscut în cazul soţiei care afirmă
răspicat că nu soţul e de vină pentru cutare infidelitate ci ea, deoarece nu a comunicat destul cu
el. Orgoliul “rănit”, mândria lezată se camuflează adeseori sub un zâmbet încordat, silit.
Supărarea este înlăturată pe calea cugetării la propriile calităţi şi realizari. Faptele incomode sau
aducătoare de amărăciune sunt uitate cu uşurinţă. Câteodată, oamenii nu-şi mai amintesc de
datoriile lor băneşti sau de necazurile care le-au fost facute de către alţii.

4
Alte mecanisme defensive descoperite sau formulate după Freud:
Afilierea – se referă la tendinţa subiectului de a apela la ajutorul altora, colaborînd de bună voie
cu aceştia. Sunt frecvente cazurile multor persoane care cează adevărate “obsesii” din a face
parte din cât mai multe organizaţii non-guvernamentale, de a se “dedica” unor scopuri “nobile”
din punct de vedere social. Acest mecanism este unul prin care individual doreşte să “găsească”
un refugiu în aceste ocupaţii, care de fapt îl fac să “fugă” de propria analiză.
Altruismul – Dedicarea necondiţionată pentru nevoile altuia neglijînd sau negând total propriile
nevoi identice. Este cazul bine cunoscut al nevroticului care solicită ajutorul psihanalistului
pentru un alt nevrotic de care se simte legat prin compasiune sau prietenie.
Evitarea – Refuzul de a interacţiona cu situaţii sau persoane conflictuale. În viaţa de zi cu zi am
folosi – cel puţin în mintea noastră – expresia: “strugurii sunt acri!” Este exemplul tipic pentru
acest mecanism de apărare al eu-lui. Ca atare, atribuim dorinţei noatre anumite “motivaţii
false” prin care să justificăm refuzul de a interacţiona cu situaţia.
Oare de câte ori am inventat o sumedenie de motivaţii aberante faţă de copii noştri când şi-au
dorit ceva – un fruct, o ciocolată etc. – în timp ce noi cheltuim o sumedenie de bani pe alte
lucruri care pot fi dăunătoare cum ar fi alcoolul sau tutunul! Oare un mic calcul nu ar putea
echilibra această situaţie, aducându-ne suplimentare nenumărate satisfacţii psihologice?
Compensarea – Dezvoltarea excesivă a interesului şi activităţii într-un domeniu pentru a masca
o insatisfacţie majoră din altă sferă.
Umorul – Revelarea aspectului amuzant sau comic al unei situaţii jenante. Este unul dintre
mecanismele clasice şi de nenumărate ori am „reuşit” să ieşim din situaţii jenante prin a face
„haz de necaz”. Probabil pentru noi, ca români, în toată perioada comunistă bancurile au fost o
exprimare fidelă a acestui mecanism de apărare al eu-lui.

5
Sursa 2: http://www.psihanaliza.org/mecanisme_defensive.html
Psihanaliza descrie diverse mecanisme de apărare împotriva dezvoltării angoasei în relaţie cu
exigenţele pulsionale ale sinelui. Aceste defense descriu tipuri de afecţiuni nevrotice, pe de o
parte, iar pe de alta, pot fi asociate stadiilor de structurare a aparatului psihic.
Astfel, există defense angajate de aparatul psihic înaintea structurării unui eu - ca de pildă
refularea - şi defense care decurg din, practic, orice tip de operaţiune mintală angajată de eu, ca
de pildă explicarea logică a unor evenimente.
Sigmund Freud vorbeşte despre mecanismele defensive în lucrări ca Inhibiţie, simptom,
angoasă (1926), dar subiectul este preluat de fiica sa Anna, deşi nu într-o manieră sistematizată.
Iată cîteva din aceste mecanisme descrise pe scurt şi însoţite de exemple sumare:
Negare
Se poate explica prin refuzul de a admite ceva ce se naşte sau se petrece în minte. Astfel,
victimele unor evenimente traumatice din viaţa de familie pot nega aceste traumatisme. Cazul
bine cunoscut este al soţiei bătute de soţ şi care refuză să recunoască că este bătută. În acest
caz nu e vorba de o defensă în faţa angoasei, ci de o menajare a eului narcisic.
Refulare
Refularea este un mecanism autonom care acţionează pentru a împiedica semnificanţi legaţi de
moţiuni pulsionale să devină conştienţi şi să se traducă în act. Uneori intervenim deliberat,
conştient, în acest sens şi numim acest mecanism reprimare sau condamnare. Freud scrie precis
că în tratamentul psihanalitic refularea trebuie înlocuită cu condamnarea, adică cu prelucrarea
la nivel conştient a conflictului cu revendicările sinelui.
Deplasare
Este un mecanism cunoscut mai ales în formarea viselor. Prin deplasare se asociază un afect cu
alte obiecte sau evenimente aflate într-o relaţie de contiguitate cu cele iniţiale care au provocat
afectul. În general descoperim deplasarea foarte uşor în viaţa de zi cu zi cînd cineva îşi descarcă
nervii asupra copiilor, de pildă, pentru că nu poate înfrunta un şef ostil. Sau ostilitatea deplasată
asupra vecinului de palier atunci cînd cauza ei este de fapt cutare măsură nepopulară a
guvernului sau corupţia din administraţie etc.
Sublimare
Prin sublimare, o pulsiune inacceptabilă este transformată într-una social acceptabilă. În
jocurile sportive, de exemplu, găsim sublimarea pulsiunilor agresive în întrecere sau competiţie.

6
Proiecţie
Este atunci cînd atribuim unor obiecte exterioare propriile noastre înclinaţii sau trăsături de
caracter. Proiecţia se caracterizează printr-o dezvoltare exagerată a spiritului critic vizavi de
tendinţele sau defectele altora. Proiecţia apare însoţită de negare.
Intelectualizare
Este recunoscută în operaţiuni mintale care tind să transforme o realitate penibilă sau
dureroasă în conţinuturi filozofice, de pildă. Astfel, un eşec la examen poate deveni o reflecţie
asupra calităţii viţii sau relativităţii succesului etc.
Raţionalizare
Oferă explicaţii după un model logic al unor înclinaţii sau manifestări care provoacă jena sau
senzaţia de penibil subiectului. Şi acest mecanism poate fi folosit pentru protejarea eului
narcisic.
Regresiune
Este reîntoarcerea la stadii de dezvoltare sexuală şi obiecte anterioare. De exemplu la faza
orală, în care subiectul poate dezvolta senzaţia de insaţietate alimentară sau refuzul de a mînca
(anorexie). Cutare tînără studentă îndrăgostită de asistent dezvoltă o anorexie vizavi de faptul
că cea mai bună colegă a ei îi "fură" iubitul (ea nu poate "înghiţi" această situaţie). Sau cazul
frecvent al unui domn adult care divorţează pentru a se căsători cu "prima iubire".
Formaţiune reacţională
Se poate explica simplu prin transformarea unei intenţii în inversul ei. De exemplu, dorinţa de a
avea relaţii erotice "murdare", condamnabile din punct de vedere moral, dezvoltă obsesia
pentru curăţenie. Sau ostilitatea resimţită faţă de cineva este ascunsă înapoia unor dovezi de
prietenie foarte pronunţate.
Întoarcere asupra propriei persoane
Mecanism bine cunoscut ca de pildă atunci cînd soţia afirmă răspicat că nu soţul e devină
pentru cutare infidelitatea ci ea deoarece nu a comunicat destul cu el.
Alte mecanisme defensive descoperite sau formulate după Freud:
Acting out (punere/trecere în/la act) - se referă la tendinţa unui subiect de a traduce în act
imediat şi într-o modalitate involuntară o moţiune pulsională revelată în cursul analizei,
confirmînd astfel ceea ce de fapt neagă.
Afiliere - se referă la tendinţa subiectului de a apela la ajutorul altora, colaborînd de bună voie
cu aceştia.

7
Inhibarea scopului - Subiectul acceptă o formă modificată a scopului său original, ceea ce
numim în general "jumătate de drum".
Altruism - Dedicarea necondiţionată pentru nevoile altuia neglijînd sau negînd total propriile
nevoi identice. Este cazul bine cunoscut al nevroticului care solicită ajutorul psihanalistului
pentru un alt nevrotic de care se simte legat prin compasiune sau prietenie.
Evitare - Refuzul de a interacţiona cu situaţii sau persoane conflictuale.
Compensare - Dezvoltarea excesivă a interesului şi activităţii într-un domeniu pentru a masca o
insatisfacţie majoră din altă sferă.
Umor - Revelarea aspectului amuzant sau comic al unei situaţii jenante.
Agresiune pasivă - Tendinţa de a manifestă agresivitate într-o manieră indirectă.