Sunteți pe pagina 1din 11

Clasificarea teoriilor referitoare la dezvoltarea umana

O teorie ofera un cadru de referinta care organizeaza experiente, realizeaza observatii, avanseaza
presupuneri despre anumite fenomene sau procese psihice. Pentru orice domeniu, inclusiv acela al
dezvoltarii copilului / omului, o teorie buna este un instrument al specialistului de care acesta nu se
poate lipsi. Teoria are rolul unui ghid si este verificata de cercetari minutioase si ample.
Diversitatea teoriilor operationale in domeniu a fost provocata de intelegerea, descrierea, explicarea si
avansarea unor predictii privitoare la dezvoltarea copilului.
Santrock (2002) subliniaza ca atunci cand obiectul de studiu este fiinta umana, chiar daca teoria ofera
explicatiile corecte asupra dezvoltarii pe parcursul vietii, apare alta teorie care te determina sa-ti
revizuiesti concluziile anterioare.
Desi nici o teorie nu are in vedere toate aspectele, desi aparent teoriile sunt contradictorii, o mare parte
din informatiile oferite sunt complementare, oferind o vedere de ansamblu asupra dezvoltarii umane in
intreaga sa complexitate.

Helen Bee propune un cadru conceptual (in 1997) prin care putem stabili o relatie intre teorii,
care se bazeaza pe doua axe:

- prima ne permite sa observam daca teoria propune stadii de dezvoltare sau nu,

- a doua (mai complexa) ne permite sa stabilim o distinctie intre schimbarile calitative si


cantitative.

La o extremitate a axei se afla teoriile conform careia schimbarile datorate varstei nu sunt doar
calitative, ci ele au si directii si transformari structurale. La extrema cealalta gasim teoriile care
presupun, in esenta, schimbari cantitative, fara directie sau modificari structurale. 

1. Teoriile de tip A: schimbari calitative cu stadii.

Notiunea de stadiu este legata de transformarile calitative care apar in comportament si in


gandire.

Fiecare stadiu este adecvat daca: la nivelul lui se rezolva dezechilibrele cognitive aparute in
stadiul precedent si nerezolvate inca.

Totusi, el se bazeaza pe achizitiile stadiilor precedente, la nivelul fiecarui stadiu, dezvoltandu-se


o noua capacitate ascendente cu scop, conform principiului integrarii ierarhice.

1
Principalii reprezentanti sunt: Preyer si Baldwin, Piaget si Inheder, S. Freud si neofroidianul E.
Erikson (centrat pe dezvoltarea eului si construind teoria dezvoltarii psihosociale).

In tipul A se regasesc teoriile psihanalitice si teoriile dezvoltarii cognitive. Conform teoriei


freudiene (psihanalitice), tendinte de culpabilizare in cazul incalcarii regulilor este direct
proportionala cu intensitatea superega-ului. Iata o prezentare sintetica a evolutiei pe stadii,
dupa Freud: 

. 0-1 an - stadiul oral; prioritatea in dezvoltare este alimentarea; caracteristici care apar la
varsta adulta prin rezolvarea incompleta a stadiului: pasivitate, tendinta de a se invinovati,
comportament adictiv, fumat, consum de alcool, mancat excesiv, vorbit excesiv. 

. 2-3 ani - stadiul anal; prioritatea in dezvoltare este toaleta zilnica; caracteristici care apar la
varsta adulta, prin rezolvarea incompleta a stadiului: obsesii, tendinte de opozitie, preocupare
excesiva pentru ordine si curatenie. 

. 3-5 ani - stadiul falic - prioritatea in dezvoltare este identificarea cu parintele de acelasi sex;
caracteristici care apar la varsta adulta prin rezolvarea incompleta a stadiului: vanitate,
complexul Oedip si Electra. 

. 5-12 ani - stadiul de latenta; prioritatea in dezvoltare este dezvoltarea mecanismelor de


aparare; caracteristici care apar la varsta adulta prin rezolvarea incompleta a stadiului:
somatizarea. 

. 12-18 ani - stadiul genital; prioritatea in dezvoltare sunt relatiile mature din punct de vedere
sexual si al intimitatii afective; caracteristici care apar la varsta adulta: adultii care si-au incheiat
cu succes stadiile precedente ajung in acest stadiu cu un sentiment clar al propriei identitati si
cu interese clare. 

E. Erikson

Erikson propune ipoteza conform căreia oamenii trec prin opt stadii pe parcursul întregii vieți,
în fiecare având loc o criză sau un moment critic de a cărei rezolvare depinde cursul dezvoltării
ulterioare. O parte a oamenilor rezolvă aceste crize satisfăcător și efectele acestora sunt
îndepărtate pentru a întâmpina următoarele provocări ce vin odată cu ritmul și evoluția vieții,
dar sunt și persoane care nu rezolvă complet aceste crize și efectele lor continuă să ridice
probleme și mai târziu pe parcursul vieții.

2
Spre exemplu, sunt adulți care au probleme nerezolvate ce țin de criza identității manifestată în
adolescență.

Etapele de dezvoltare constituie schema EGO-ului şi oglinda ierarhiei celor mai relevante
structuri sociale.

Persoana trece la etapă următoare numai atunci când este pregătita din punct de vedere
biologic, psihologic, social şi când aceasta coincide cu contextul social.

Fiecare fază introduce piedici puternice din partea societăţii şi toate la un loc întâmpină o serie
de dificultăţi ce apar pe parcursul viaţii.

Există 3 variabile esenţiale:

– legile interne ale dezvoltării ce sunt ca şi procesele biologice, ireversibile;

– influenţele culturale, ce diferă, favorizând sau nu anumite aspecte ale legilor interne

– modul particular al fiecărei persoane de a se dezvolta, ca răspuns la cerinţele societăţii.

Trebuie subliniat că regresia temporară în orice arie majoră distinctă a dezvoltării este
considerată ca un produs derivat natural al procesului dezvoltării. Erikson crede în puterea
EGO-ului cu optimism, această putere de integrare a Ego-ului (flexibilitate) asigură punţile de
trecere de la o etapă la alta care altfel ar fi izolate.

Simultan, în cadrul fiecărei etape de dezvoltare, se unesc două forţe opuse care impun găsirea
unei soluţii comune sau o sinteză.

Soluţia optimă a conflictelor din fiecare etapă motivează mişcarea ascendentă pe scala
maturităţii.

Erickson propune opt stadii in functie de conflictele pe care le le-a identificat ca fiind esentiale
in dezvoltare: 

. 0-1 an - caracteristici: incredere / neincredere ca atitudini de baza; daca acum copilul obtine
satisfactie si confort, va dezvolta o atitudine increzatoare in mediu sau in viata; 

. 2-3 ani - autonomie / indoiala. Apare odata cu invatarea mersului, care ii poate sustine
increderea in fortele proprii sau i-o poate diminua, contribuind la definirea atitudinii globale cu
care copilul va merge mai departe; 

3
. 4-5 ani - initiativa / vinovatia - apare atunci cand i se cere copilului sa-si asume din ce in ce
mai multe responsabilitati fata de propria viata; el poate sa-si dezvolte initiativa sau sa se simta
vinovat pentru ca nu a reusit sa se achite cu succes de aceasta responsabilitate;

. 6-12 ani - sarguinte (competente) / inferioritatea. In lupta sa pentru a-si depasi


responsabilitatile care ii apar in cale, copilul poate sa se straduiasca sa le depaseasca sau poate
dobandi un sentiment de inferioritate datorita incapacitatii de a depasi cu succes noile sarcini; 

. 13-18 ani - identificarea / confuzia rolului - apare la adolescenta cand noile roluri cu care ei se
confrunta presupun dezvoltarea unui simt integrator al propriei identitati, astfel, multitudinea
rolurilor pe care trebuie sa le joace, il vor coplesi; 

. 40-65 ani - creatie / stagnare - apare la maturitate si este in concordanta cu modalitatea de


implinire a vietii proprii, productiva sau pasiva;
 
. peste 65 ani - integritate / disperare - apare la varstele inaintate cand individul trebuie sa
accepte realitatea sfarsitului vietii, cu doua modalitati de a o intampina: integru sau disperat. 
In teoria lui Erikson, dezvoltarea eu-lui continua toata viata si fiecare varsta se confrunta cu
propriul set de probleme generatoare de conflicte. Sustinatorii teoriei considera ca primii 5 ani
din viata sunt cruciali in determinarea personalitatii ulterioare. 

Detaliere: pe măsură ce o persoană avansează în vârstă, ea se confruntă cu noi sarcini,


indiferent dacă le-a rezolvat fericit sau nu pe cele anterioare. Aspectele şi episoadele neizbutite
vor atârna ca nişte „pietre de moară”, făcând mai dificilă rezolvarea completă a dilemelor ce
urmează. Sarcinile iniţiale sunt, prin urmare, cele mai importante.

Prima criză are loc de la naștere până la vârsta de 1 an si se referă la ”încredere versus
neîncredere”, deoarece este momentul în care bebelușii sunt total dependenți de cei din jur. În
acest stadiu, se formează sentimentul de încredere versus neâncredere în ceilalți, în funcție de
îngrijirea și dragostea primită de copil. Satisfacerea corespunzătoare a nevoilor bebelușului în
această etapă, va conduce la dezvoltarea unei atitudini încrezătoare față de mediu, în schimb,
dacă cei ce au grijă de el nu-i satisfac nevoile existențiale corespunzător, vor conduce la
dezvoltarea sentimentului de neâncredere, insecuritate, suspiciune în mediu.

A doua criză are loc în copilăria mică, între 1-3 ani, se referă la ”autonomie versus îndoială”.
Este stadiul în care se dezvoltă sentimentul de autonomie, încredere în sine, când copilul
dorește să îndeplinească o serie de activități, chiar dacă greșește. Încurajările copilului din
părtea părinților, îi vor dezvolta siguranța și încrederea în sine. Dacă părinții, îl vor descuraja și
ridiculiza, vor împiedica dezvoltarea încrederii în sine, devenind rușinos și retras.

4
A treia criză are loc în copilăria mijlocie, între 3-6 ani, se referă la ”inițiativă versus
culpabilitate”. Este stadiul în care copilul începe să exploreze, să-și descopere abilități motorii
noi, să interacționeze mai mult cu cei din jur având inițiativă. Este o perioadă dificilă pentru
părinți deoarece copiii vor încălca interdicțiile stabilite de aceștia, dar este foarte important să
fie suportivi și consecvenți disciplinar astfel copiii vor învăța că nu le este permis orice, fără a se
simți vinovați, continuând să exploreze fără a se rușina de ceea ce fac. Asumându-și
responsabilitatea propriilor acțiuni își vor dezvolta simțul de inițiativă. În schimb, intervenția
educațională neadecvată va duce la dezvoltarea sentimentului de teamă de pedeapsă,
considerând că orice inițiativă pe care o are este greșită. Dacă o anumită acțiune nu va fi
finalizată corespunzător se va dezvolta sentimentul de vinovăție.

A patra criză are loc în copilăria mare, între 6-12 ani, se referă la ”competență versus
inferioritate”. Este stadiul în care copilul achiziționează cunoștințe și deprinderi predominant
prin intermediul școlii. În momentul începerii școlii, apare tendința părinților de a face
comparație între propriul copil și cel al prietenilor vecinilor, etc. fapt ce poate conduce la
dezvoltarea sentimentului de inferioritate – deoarece copilul va simți că nu se va ridica
niciodată la nivelul pretențiilor părinților. Pe de altă parte, o abordare corespunzătoare atât din
partea învățătorilor cât și părinților vor conduce la dezvoltarea sentimenului de competență.

Nerezolvarea corespunzătoare a acestui stadiu va avea o greutate semnificativă în satisfacerea


următoarei perioade de criză – criza adolescenței, care este foarte importantă din punctul de
vedere a lui Erikson. ”Modificările personalității din perioada adolescenței și maturizării
reprezintă elementul principal în dezvoltare”.

Erikson, consideră criza adolescenței ca fiind centrală în dezvoltarea individului. Criza de


identitate este cel mai puternic conflict pe care-l are de înfruntat un copil iar depășirea
satisfăcătoare a acestei perioade se poate realiza dacă celelalte stadii au avut o rezolvare
pozitivă.

A cincea criză are loc în adolescență, între 12-20 ani, se referă la ”identitate versus confuzia
rolului”. Este stadiul în care adolescenții caută să-și dezvolte propria identitate personală dar și
vocațională, își formează și comportamente specifice rolului sexual. Adolescenții caută să se
implice în diverse roluri dar, fără a se cantona concret în vreunul. Este perioada întrebărilor
”cine sunt eu?”, a căutărilor, își dorește să aibă inițiativă dar, de multe ori este sau se simte
înfrânat de limitele impuse de părinți. Scopul educațional al acestei etape este de formare a
autonomiei copilului prin acordarea independenței dar, oarecum controlate.

Adolescenții trebuie să afle care este rolul lor și ce credințe au pentru a-și construi o identitate
puternică, în caz contrar, poate apare confuzia în legătură cu propria persoană.

5
A șasea criză are loc în perioada tânărului adult, între 20-30/35 ani, se referă la ”intimitate
versus izolare”. Prioritare în această perioadă sunt dragostea și relațiile interumane, tânărul
adult căutându-și un partener de viață. Fiecare om are o trebuință afectivă și sexuală iar
nesatisfacerea acesteia conduce la izolare socială.

A șaptea criză are loc în perioada adultă, între 35-65 ani, se referă la ”productivitate /realizare
versus stagnare”. În această perioadă, accentul se pune pe nevoia adultului de a fi productiv,
de a se afirma pe plan profesional dar și familial prin dorința de a avea copii. Este perioada în
care simte nevoia de a împărtășii celorlalți experiența acumulată. În cazul în care aceste nevoi
nu sunt satisfăcute, nu are cu cine să împărtășească cunoștințele acumulate, nu are un mediu în
care se poate manifesta, adultul trece prin criza stagnării, moment în care evoluția sa se
oprește, centrându-se mai mult pe preocupările față de sine.

A opta criză are loc la bătrânețe, de la 65 ani, se referă la ”integritate psihică versus
disperare”. Este etapa în care persoana începe să-și evalueze realizările de pe parcursul vieții. În
cazul în care există o mulțumire vis-a-vis de tot ce a întreprins, respectivul trăiește sentimentul
de satisfacție pentru propria viață și acceptă apropierea sfârșitului, atingându-se în acest fel
integritatea psihică.

Este o perioadă dificilă de acceptat deoarece după vârsta de 65 ani, odată cu pensionarea
dispare atât rolul profesional, cât și cel parental, copiii fiind la casele lor sau poate interveni
decesul partenerului de viață, astfel pot apare multiple întrebări legate de rolul propriei
existențe, poate apare teama de moarte și dacă aceste probleme nu se soluționeaza favorabil,
se ajunge în faza disperării, denumită și depresia bătrâneții.

Erikson spunea: ”Așa cum un copil nu se teme de viață, nici un adult echilibrat nu se va teme de
moarte”.

În concluzie, conform lui E. Erikson, avem de îndeplinit anumite provocari si conflicte specifice
fiecărei vârste. Rezolvarea conflictelor inițiale este necesară pentru a asigura individului
posibilitatea de a le stăpâni și rezolva pe următoarele.

Teoria dezvoltarii cognitive a lui I. Piaget (1953) a fost elaborata pornind de la observatiile sale
in cadrul studiilor de validare si standardizare a testelor de inteligenta englezesti pe populatia
franceza (apud Atkinson si colaborator, 2002): 

- stadiul senzorio-motor - varsta 2 ani - caracteristici: 1. diferentierea propriului corp in raport


cu alte obiecte; 2. recunoasterea propriei persoane ca agent al actiunii si aparitia primelor acte

6
intentionate; 3. sesizarea permanentei obiectelor si realizarea ca ele continua sa existe chiar
daca sunt ascunse privirii; 

- stadiul preoperational - varsta 2-7 ani - caracteristici: 1. achizitionarea limbajului si a


reprezentarii obiectelor prin imagini si cuvinte; 2. persistenta gandirii egocentrice, dificultati de
preluare a unui punct de vedere care apartine altei persoane; 3. clasificarea obiectelor in
functie de o singura caracteristica; 

- stadiul operatiilor concrete - 7-11 ani - caracteristici: 1. gandire logica in legatura cu obiectele
sau fenomenele; 2. achizitionarea conservarii numerelor la 6 ani, a cantitatii la 7 ani, a greutatii
la 9 ani; 3. caracterizarea obiectelor dupa mai multe caracteristici, si ordonarea acestora in serii,
dupa o caracteristica; 

- stadiul operatiilor formale - 11 ani - caracteristici: 1. gandire logica abstracta si testarea


sistematica a ipotezelor; 2. preocupari in legatura cu viitorul, cu probleme ipotetice si
ideologice. 
L. Kohlberg a definit o serie de stadii ale dezvoltarii morale, grupendule pe 3 nivele, pornind de
la raspunsurile pe care copiii de diferite varste le-au dat la anumite dileme: nivelul I -
moralitatea preconventionala; nivelul II - moralitatea conventionala; 3. moralitatea
postconventionala, care consta in orientarea pe baza de contract social, adica pe baza
principiilor sociale comune, si in ultimul stadiu, orientarea pe baza principiilor etice proprii care
valorizeaza dreptatea, demnitatea, egalitatea. 

7
2. Teoriile de tip B: schimbari cantitative cu stadii determinate de schimbarile
fiziologice
- schimbari fiziologice induse de pubertate, menopauza sau de ansamblul de roluri asumate in
secventele vietii.
Stadiile nu reflecta un plus de maturitate, de reflectie sau elaborare.
Teoria ciclurilor vietii (Evelyn Duvall apud Helen Bee) ale carei premise se gasesc in domeniul
sociologiei familiei se focalizeaza pe conceptul de rol definit astfel: "continutul unui statut social
si al prototipului sau", adica se refera la comportamente, conduite si caracteristici asociate unei
persoane care ocupa o anumita pozitie, rolul fiind intr-o anumita masura o descriere a functiei.

Pentru a intelege procesul de dezvoltare, diversele aspecte ale notiunii de rol sunt foarte
importante: 
a) rolurile sunt intr-o oarecare masura specifice culturii, sau cohortei, triburilor; 
b) asumarea simultana a diferitelor roluri poate naste conflicte de toate tipurile, datorita
dificultatilor de conciliere si a diferitelor noastre roluri.
Conflictul de rol ar fi o incompatibilitate partiala intre doua roluri deoarece ele necesita
comportamente diferite sau pentru ca indeplinirea lor, in mod satisfacator solicita mai multe
ore decat exista intr-o zi.
Atunci cand calitatile si aptitudinile persoanei nu corespund exigentelor rolului, vorbim despre
tensiuni de rol.
Evelyn Duvall (1962) sustine ca putem compara viata adulta cu o evolutie in rolurile familiale si
propune opt stadii ale ciclurilor vietii, cu schimbarea continua particulara si fiecare ansamblu de
roluri constituie o experienta individuala. Nu presupun schimbari de directie si nici modificari
profunde. Descrierea lor: 
- stadiul 1. Cuplul de casatoriti, fara copii, adaptare la rolurile de sot si sotie; 
- stadiul 2. Nasterea primului copil; adaptarea de rolul de parinte; 
- stadiul 3. Primul nascut intre 2-6 ani; modificarea rolurilor parentale; 
- stadiul 4. Primul nascut intre 6-12 ani; rolul de parinte se schimba din nou, odata cu intrarea
copilului in scoala; 
- stadiul 5. Primul nascut adolescent; 
- stadiul 6. Primul nascut paraseste casa parinteasca; parintii ajuta copilul sa devina autonom; 
- stadiul 7. Toti copiii parasesc casa parinteasca; apare o schimbare importanta a rolurilor
parentale si perioada este de unii autori "stadiul cuibului gol" sau perioada postparentala; 
- stadiul 8. Unul sau ambii soti s-au pensionat; familie de varsta a treia. 

8
Daniel Levinson a elaborat o teorie numita modelul Levinson asupra perioadei roditoare a
varstei adulte, conform careia fiecare individ isi creeaza o structura de viata in functie de
anumite varste precise si aceste structuri sunt intretinute de perioada de tranzitie in cursul
carora individul abandoneaza sau reevalueaza si schimba vechile structuri. Fiecare stadiu (era)
se intinde pe 25 ani (in medie) si este compus din trei faze: 1. faza novice; 2. faza intermediara;
3. faza culminanta. 

3. Teorii de tip C: schimbari calitative si directionale, dar fara stadii.  

Aici ne referim la teoriile neopirogetiene, neopsihanalitice si teoriile umaniste. 


- Teoria lui Vaillant propune un model psihanalitic de dezvoltare a adultului bazat pe un studiu
pe care l-a facut la Universitatea Harvard pe 100 de studenti in anii terminali.
El sustine ca dezvoltarea urmeaza niste secvente, are o anumita directie, dar resfrange
existenta unor stadii prestabilite. Obtinerea maturitatii adultului se obtine prin abandonarea
treptata a mecanismelor de protectie nerealiste de adaptare cum ar fi refularea sau negarea
realitatii si adoptarea unor mecanisme realiste cum sunt represia sau intelectualizarea.
Vaillant a divizat mecanismele de protectie la care ne-am referit mai sus, in trei tipuri:
1. imature (proiectia si negarea);
2. nevrotice (represia, intelectualizarea);
3. mature (suprimarea, umorul, altruismul).
Subiectii la mijlocul vietii apeleaza in proportie de 40% la mecanisme de aparare. 

- Teoria lui Robert Siegler se situeaza la intersectia dintre teoria piregetiana si teoria procesarii
informatiei. Conform teoriei lui Siegler, dezvoltarea cognitiva consta din achizitionarea unui
ansamblu de reguli fundamentale care sunt aplicate pe un registru din ce in ce mai larg de
probleme, in functie de experienta. Pornind de la problema balantei, Siegler a elaborat patru
reguli de care copilul trebuie sa tina seama in rezolvarea problemei, dar tinand seama de
ordinea regulilor de la 1 la 4. 

Teoria ierarhiei nevoilor umane elaborata de A. Moslow (1954), cuprinde cinci categorii: 
1. nevoi fiziologice (foame, sete, aer curat, sex, etc.); 
2. nevoia de securitate (ordine in viata, siguranta, etc.); 
3. nevoi sociale (prietenie, afiliere, satisfacerea relatiilor inter-umane); 
4. nevoia de stima, de recunoastere a eu-lui: 
a) nevoie respectului de sine, a increderii in sine, a dorintei de a ajunge pe o anumita pozitie, a
competentei; 
9
b) nevoia de putere, de respect din partea celorlalti, a reputatiei, a statutului (succes,
recunoastere, promovarea in functii); 
5. nevoia de autoactualizare cuprinde nevoia de perfectionare a talentelor de creatie si achizitii
deosebite in cadrul profesiei (realizari exceptionale in munca, creativitate, perfectiune). 
Piramida trebuintelor da posibilitatea intelegerii si explicarii unor fenomene si comportament
psihosociale profesionale, cum ar fi intrarea, integrarea, si ramanerea in profesie, parasirea
profesiunii. Pe baza ei putem explica inlantuirea trebuintelor, trecerea si inlocuirea unora cu
altele, comportamentele creatoare, progresiste, performante, dar si cele de stagnare si regres.
Unul ajunge in varful piramidei, altul cauta doar banii. 

4. Teoriile de tip D: schimbari cantitative fara stadii pun accentul pe procesul de


invatare care sta la baza evolutiei.
Reprezentantii: I. Watson, I. Lecke, B. Skinner, A. Bandura, Margaret Mead. Teoria dezvoltarii
propusa de Watson considera copiii la nastere ca fiind o "tabula-rasa" care se dezvolta prin
experienta. In teoria conditionarii aparente B. Skinner acorda un rol prea mare unui singur tip
de invatare (intaririle, pedepsele) neglijent rolul proceselor cognitive cum ar fi: atentia,
memoria si reflectarea lor in procesul invatarii. De aceea multe scoli care studiaza dezvoltarea
umana sunt atrase de teoria social-cognitiva a lui Bandura. 
Teoria invatarii sociale propusa de A. Bandura sustine ca personalitatea sau comportamentul
copilului se dezvolta ca urmare a interactionarii sociale - prin recompense si pedepse, imitare -
identificare cu anumite modele de rol si conformare la expectante. Teza fundamentala a
invatarii sociale: oamenii sa adopte acele comportamente care duc la obtinerea unor intariri,
ele fiind dependente de situatia specifice si modul in care individul o evolueaza, dar si de
experientele anterioare ale subiectului in situatii similare. Adica intra in joc, in procesul
invatarii: perceptia sociala, intelegerea comportamentului oamenilor, rolurile sociale,
comportamentele asociate, dar si comunicarea verbala si nonverbala. Exista trei moduri
principale de dezvoltare si socializare a copilului: a) prin imitare si identificare; b) recompense si
pedepse; c) transmiterea expectantelor sociale. Unii autori considere imitarea o "scurtatura
spre invatare" sau "montaj de invatare". Teoreticienii invatarii sociale considera ca prezenta
modelelor de rol este foarte importanta in dezvoltarea copilului si tanarului, acestea ghidandu-i
catre un comportament adecvat in viata. 
Skinner (1971) sustine ca utilizarea intaririlor pozitive si negative este mult mai eficienta in
educarea copiilor decat folosirea pedepsei (care se utilizeaza totusi in educatie, in diferite
grade), iar explicatiile par sa incurajeze copilul sa se comporte sociabil. Acestea ajuta copilul sa-
si clarifice expectantele adultilor si motivele regulilor. 
Toate teoriile si-au atras si critici, de aceea ele se folosesc in mod complementar.
10
11

S-ar putea să vă placă și