Sunteți pe pagina 1din 6

În elaborarea eseului se pot avea în vedere următoarele repere:

- Definiţia realismului,
- Prezentarea temelor şi motivelor realiste ale textului ales, prin referire la patru elemente de
construcţie ale textului narativ(de exemplu; tema,acţiune,secvenţa narativă,conflict,relati temporale
şi spaţiale,construcţia personajelor,incipitul şi finalul,tehnici narative)
- Referire la două episoade/secvenţe narative,momentele ale acţiunii,întâmplări semnificative din
textulul ales ;
- Exprimarea unui punct de vedere argument despre curentul realism şi ilustrarea acestuia în literatură.

TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME

George Călinescu, important critic şi prozator interbelic, ilustrează concepţia să critică şi teoretică
despre roman, considerându-l pe Balzac modelul esenţial. În eseul Teoria romanului, el afirmă că
romanul trebuie să fie o scriere tipic realistă, care să demonstreze idei printr-o experienţă de viaţă,
respinge proustianismul din romanele vremii sale (Cămil Petrescu), optând pentru formula realistă,
balzaciană, căreia îi adaugă totuşi unele elemente moderne, mai ales în ceea ce priveşte personajele.

Enigma Otiliei este un roman cu acţiune amplă desfăşurată pe mai multe planuri, cu un conflict
complex la care participă numeroase personaje. Este roman realist prin temă, structură, specificul
secvenţelor descriptive, realizarea personajelor, depăşind modelul realismului clasic al balzacianismului
prin spiritul critic şi polemic precum şi prin elementele de modernitate.

Publicat în 1938, romanul este reprezentativ pentru proza calinesciană.

Titlul iniţial a fost „Părinţii Otiliei”, dar editorul l-a schimbat în „Enigma Otiliei”. Titlul iniţial
reflecta ideea balzaciană a paternităţii, pentru că fiecare dintre personaje determină cumva soarta orfanei
Otilia. Astfel, schimbarea titlului deplasează accentul de la un aspect realist tradiţional, la tehnica
modernă a reflectării poliedrice prin care este realizat personajul titular.O altă semnificaţie tine de
reflecţia lui Felix din finalul romanului: ,,Nu numai Otilia este o enigmă, ci şi destinul însuşi”.

G. Călinescu realizează în romanul său o frescă socială, citadină a societăţii bucureştene de la


începutul secolului XX, aducând în prim-plan aspecte ale familiei burgheze: relaţia dintre părinţi şi copii,
relaţia dintre soţi, căsătoria, orfanul.

Romanul este realist prin caracterul monografic, prin reprezentarea verídicã a realitãții


contemporane scriitorului, a societãții sub determinismul social-economic, prin obiectivitate. De
asemenea, caracterul realist e susţinut de preocuparea pentru social şi economic, psihologic, tipizarea
personajelor, complexitatea personajului  surprins în transformare,  individualizarea acestuia, prin
tehnica detaliului semnificativ, descrierile minuțioase,  structura închisã a romanului (simetria incipit-
final; final închis; epilog),  stilul sobru, impersonal,  atitudinea criticã a naratorului.

Aspectele balzaciene se concretizează prin construcţia în jurul temei averii, importanța acordată
descrierilor, ce surprind legătura dintre individ şi mediu, dar şi în reflectarea caracterului în fizionomie şi
personajele-tip, în special a tipologiei .

Tema fundamentală este prezentarea burgheziei bucureştene de la început de secol XX. Această
temă se dezvlotă în trei arii tematice: însă este asociată cu alte teme- tema moştenirii, a paternităţii şi a
iubirii, a căsătoriei sau a parvenirii. Intenţia naratorului este de a scoate în evidenţă unele aspecte sociale
pe care le supune observaţiei şi criticii în manieră realistă: avariţia, lăcomia şi parvenitismul, în
măsura în care aproape toate personajele năzuiesc să pătrundă într-o sferă socială înaltă.

Compoziţia romanului e clasica, alcătuit din douăzeci de capitole, ce se succed cronologic, secvențele
narative fiind redate prin înlănțuire , dar și prin alternanță, fiind inserate și micronarațiuni, acțiunea fiind
construită pe mai multe planuri narative, care urmăresc destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor.
Autorul acordă interes şi pentru planurile secundare, pentru susţinerea imaginii ample a societăţii citadine.

Structura romanului însumează trei planuri. Planul epic principal urmăreşte destinul clanului
familial (alcătuit din familii înrudite Giurgiuveanu, Tulea Raţiu), acest plan se ordonează în jurul istoriri
moştenirii, fiind dinamizat de un conflict economic, deoarece lupta pentru avere se va da, în final, între
Stănică Raţiu şi Aglae Tulea, adevărte fiare citadine.

Al doilea plan narativ e planul formarii lui Felix, ce urmăreşte şi povestea de iubire dintre Felix şi
Otilia, eroi surprinşi în devenire, în confruntare cu lumea şi cu ei înşişi. Lor li se adauga Pascalopol, care
trăieşte revelaţia unei iubiri târzii. Tânărul este gelos pe Pascalopol, dar nu ia nicio decizie, fiind preocupat
mai ales de realizarea profesională. Otilia îl iubeşte pe Felix, dar după moartea lui moş Costache îi lasă
tânărului libertatea de a-şi împlini visul, şi se căsătoreşte cu Pascalopol, care-i poate oferi înţelegere şi
protecţie. Felix are o singură ambiţie: să studieze medicina şi să-şi facă o carieră strălucită; de altfel destul
de sârguincios şi inteligent, Felix se remarcă în primul an de studiu, publicând unele observaţii într-o revistă
de specialitate.

Planul-cadru conturează imaginea monografică a burgheziei bucureştene, lume în care învingător iese
Stanica Raţiu, ceea ce accentuează un conflict de ordin moral.

Incipitul este de tipul captaţio benevolentiae, iar finalul este închis prin rezolvarea conflictului şi este
urmat de un epilog. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii şi a casei lui Moş
Costache, din perspectiva lui Felix, intrusul/străinul din familia Giurgiuveanu, în momente diferite ale
existenţei sale – în adolescenţă şi aproximativ zece ani mai târziu: ”după război”.
Subiectul romanului este linear, desfăşurarea epică este lentă, realizându-se sub forma unor ,,dosare
de existenţa”, care fixează într-un cadru social-istoric, economic şi etic tipuri psihologice complexe, bine
determinate, cu excepţia Otiliei. Discursul narativ se realizează sub forma naraţiunii heterodiegetice,
nonfocalizatã şi se realizează dintr-o perspectivă omniscienta la persoana a III-a. Naratorul este obiectiv,
detaşat, dar condiţia impersonalităţii este încălcata prin comentariile sale de estet. 

După modelul romanului balzacian, romanul începe prin fixarea coordonatelor spaţio-temporale, prin
incipitul descriptiv. Acţiunea e plasata într-o geografie reală, într-un timp istoric precis ,,Într-o seară de la
începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece, un tânăr de vreo 18 ani, îmbrăcat în uniforma de
liceean, intra în starda Antim…” Caracteristicile arhitectonice ale străzii casei lui Moş Costache sunt
surprinse de „ochiul unui estet”, deşi observaţia este atribuită personajului intrus, care caută o anumită casă.
Naratorul are intenţia de a familiariza cititorul cu mediul, prin procedeul restrângerii treptate a cadrului,
de la stradă, la case, la interioare, la fizionomia şi la gesturile locatarilor prin tehnica focalizării, pătrunzând
astfel în psihologia personajelor din acest mediu, prin reconstituirea atmosferei. Secvenţa este
reprezentativă pentru temă şi viziunea despre lume deoarece personajului intrus observă strada şi casa lui
Moş Costache, care, prin detaliile surprinse, sugerează contrastul dintre pretenţia de confort şi bun-gust a
unor locatari bogaţi şi în realitate inculţi, aspectul de kitsch, zgârciţi -case mici cu ornamente din materiale
ieftine, snobi -imitarea arhitecturii clasice, delăsători -impresia de paragină. Arhitectura sugerează imaginea
unei lumi în declin, care a avut cândva energia necesară pentru a dobândi avere, dar nu şi fondul cultural.
Felix are aici misiunea de observator obiectiv a personajelor prezente în odaia înaltă în care este introdus.
Descriea creează atmosfera, are rol în sugerarea caracterelor şi al modelului existenţial al personajelor, ,
dezvăluie dubla realitate: a aparentei şi a esenţei. Ca pe o scenă sunt prezentate pe rând portretele fizice ale
personajelor, cu detalii vestimentare şi fiziologice, care sugerează, în manieră clasică, trăsături de caracter,
precum şi, în mod direct, starea civilă, statutul în familie. Cele mai multe notaţii sugerează avariţia şi
orgoliul proprietarilor. Reuniunea familială din salonul casei lui Giurgiuveanu prilejuieşte surprinderea
relaţiilor dintre personaje, fixarea conflictului. Replicile maliţioase ale Aglaei anticipează conflictul
succesoral, iar atitudinea protectoare a Otiliei, motivează ataşamentul lui Felix.

Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre cele două familii înrudite, care descriu universul
social din Bucureştiul de început de secol XX, prin tipurile umane realizate. O familie este a lui Costache
Giurgiuveanu, posesorul averii, şi Otilia Mărculescu, adolescentă orfană, fiica celei de-a două soţii decedate,
în care pătrunde şi Felix Sima. A doua familie, vecină şi înrudită, care aspiră la moştenirea averii bătrânului,
este familia surorii acestuia, Aglae. Clanul Tulea este alcătuit din soţul, Simion Tulea, cei trei copii ai lor:
Olimpia, Aurica şi Titi. În această familie pătrunde Stanica Raţiu pentru a obţine zestrea ca soţ al Olimpiei.

Conflictul erotic priveşte rivalitatea adolescentului Felix şi a maturului Pascalopol pentru mâna Otiliei.
Tema moştenirii prilejuieşte evidenţierea componentei economice a existenţei burgheziei bucureştene,
tema paternităţii înlesneşte dezbaterea asupra componenţi morale. Toate personajele se raportează la
Otilia ca posibili părinţi, însă niciunul nu personifica ipostaza de părinte.Puritatea sentimentului paternal
al lui Pascalopol e alterata de implicările afective erotice, afecţiunea paternă a lui moş Costache este
erodată de avariţie, iubirea lui felix conţine şi ea o doză de responsabilitate pentru viitorul fetei, formală,
însă. Aglae întruchipează mama vitregă a Otiliei, autoritara şi critică, lipsită de căldură fata de propriii
copii. Stanica e un impostor şi în sfera paternităţii, deşi vorbeşte emfatic despre sentimentele paterne,
Simion Tulea, Olimpia- părinţii denaturaţi.

Planul erotic urmăreşte dilemele primei iubiri, de la fascinaţia tractiei spontane la incertitudinile
sentimentului deja cristalizat. Secvenţa semnificativă pentru ilustrarea temei şi viziunii despre lume,
deoarece sfârşitul poveştii de iubire vorbeşte despre caracterul iluzoriu al libertăţii de a alege -Otilia îl
părăseşte pe Felix, plecând cu Pascalopol la Paris, în lumea aceasta totul este supus determinării
economice şi sociale. Cel mai interesant cuplu, în care pasiunea erotică se desfăşoară în ample evoluţii,
este format de Otilia şi moşierul Leonida Pascalopol, om bogat, rafinat, de distincţie socială şi
sufletească netăgăduită, de persuasiune amoroasă, oscilând între iubire virilă şi afecţiune paternă. Otilia
înţelege atotputernicia mecanismului acestei lumi, de aceea renunţa la visul de fericire prin iubire. În
mijlocul unei lumi corupte, Felix şi Otilia chiar dacă îşi apără iubirea, candoarea, puritatea, sunt
despărţiţi de dragostea ei pentru Pascalopol. Acesta îi spune Otiliei ,,Eu ştiu să iubesc, fiindcă nu am
iubit pe nimeni”, oferă însă şi generozitatea să. Finalul este surprinzător , Pascalopol renunță la Otilia
pentru a-i reda libertatea, când înțelege că nu mai este fericită. Toate fețele iubirii pe care le surprinde
romanul conduc la ideea că, într-o lume cupidă, dragostea nu poate supraviețui, că temeiul familiei este
jocul de interese, pragmatismul, nu sentimentul pur.

Costache Giurgiuveanu e personajul central al romanului, aflat în miezul istoriei moştenirii,


determina direct sau indirect destinele celorlalţi. Aparţine tipologiei avarului. Portreul fizic se
alcătuieşte prin acumulare de detalii ce surprind grotescul eroului.Faţa spână, gura cu buze îngălbenite
de fumat e un ascuns om de afaceri, ca orice veritabil avar şi capitalizează banii, din pasiunea de a
strânge. Singur, cu o fată vitregă, Otilia, pe care n-a adoptat-o, deşi nu e lipsit de o reală afecţiune pentru
ea, bătrânul e cuprins de un dublu egoism, pe măsura înaintării în vârstă. Pe de o parte, patima banului;
pe de alta, iluzia că viaţa lui se va prelungi indiferent. Avertizat de o uşoară paralizie, începe să se
gândească, sub îndemnul lui Pascalopol, la asigurarea viitorului Otiliei; luptele între speranţa lui de a se
însănătoşi, egoismul de a nu se deposeda de avere, iniţiativele şi reticenţele de a depune o sumă pe
numele fetei şi rezistenţa tenace, la toate asalturile de a fi spoliat de soră-sa, Aglae, vecină cu el, mamă a
unei fete bătrâne Aurica, şi unui băiat , întârziat la minte, degenerat sub raport fizic şi etic, neisprăvitul
Titi, fac din existenţa ştearsă, monotonă, a unui avar, o tragedie atât de umană.Zgârcitul Costache nu e
un monstru, ci expresia unei psihologii nefericite. În jurul lui foiesc egoismele şi mai aprige ale
moştenitorilor: Aurica, Titi, Aglae, Stanica. Egoismul în declin al avarului asediat de rapacitate
moştenitorilor surprinde într-o compoziţie amplă, meschinăria, durerea, cinismul.

Stanica uzează de o adevărată strategie ca să pună mâna pe averea bătrânului. Stanica face parte din
galeria profitorilor caragialieni, el estre un tip jovial, de escroc sentimental, de intrigant pe mai multe
fronturi, avocat fără procese şi om de afaceri suspecte, arivist aprig şi fără scrupule. El jefuieşte pe moş
Costache de grosul banilor, căsătorindu-se apoi cu o cocotă. Egoismul cel mai divers este surprins în
lupta dinre cele două familii, în tipuri nuanţat reliefate. Dacă partea cea mai importantă din moştenirea
bănească a lui Costache revine lui Stanica, Aglae se consolează şi ea cum poate, ciupind de bani pe
Pascalopol, la cărţi, şi ţinând sub teroare pe soţ, pe Simion, maniacul care înnebuneşte şi care e uitat de
toţi, la ospiciu. Femeie voluntară, ea face şi desface viaţa nătângului fiu, Titi, ea hrăneşte cu iluzii rare pe
Aurica, fată urâtă, bătrână, rea şi invidioasă. Fizionomia ei exprimă răutatea, iar vorba secretă venin, cu
faţa „gălbicioasă”, buze subţiri, „acre”, nas „încovoiat şi acut, ochi bulbucaţi, obraji brăzdaţi de câteva
cute mari”.

Nu numai problema banului agită personajele din romanul lui G. Călinescu, ci şi cea erotica - Titi,
Aurica şi chiar Stanica sunt nişte rataţi, Aurica este slabă, uscată, părul rărit, cu ochii înconjuraţi de
gropi mari şi vinete, vopsită violent, este tipul fetei bătrâne, acrite, invidioase, complexată, în căutarea
permenentă de „partide”. Îi asediază succesiv şi insistent pe Pascalopol, Felix, în ideea unei căsătorii.

Titi Tulea, repetent tembel, debil mintal, preferatul Aglaei, infantil apatic; îi place să se legene, să
copieze cărţi poştale, are fixaţii erotice.Simion Tulea este soţul subordonat soţiei sale, alienat, decăzut
din drepturile sale de familie: tace, brodează, reprezintă punctul terminal al dezagregării membrilor
familiei Tulea.

Figura Otiliei de cochetă, naivă, evoluând între adolescentul Felix şi bărbatul experimentat Pascalopol,
cu o artă de invidiat- e învăluită în farmec şi în acelaşi timp participă la un profund realism. Enigma ei
este însăşi feminitatea ei, mereu proaspătă, de un magnetism care deformează şi pe avarul Costache şi
chiar pe cei mai aprigi duşmani ai săi. Este de adâncă psihologie scena în care Otilia vine, noaptea, să i
se ofere lui Felix, în speranţa că tinereţea va birui interesul. Platonismul mistic al tânărului este un semn
că feminitatea ei nu se înşeală; căsătoria cu Pascalopol, părăsirea lui şi fuga cu un conte străin sunt
consecinţe fireşti ale aceleaşi feminităţi profunde. Ea rămâne pentru Felix o imagine a eternului feminin,
iar pentru Pascalopol o enigmă.

În conturarea Otiliei, cel mai complex personaj al romanului, scriitorul foloseşte tehnica modernă a
comportamentismului, perspectivelor multiple (poliedrică) şi a observaţiei psihologice. Otilia poate fi
descrisă în trei etape diferite: în adolescenţă, după plecarea la Paris, după căsătorie.
Pornind de la teza „obiectul romanului este omul ca fiinţă morală”, G. Călinescu distinge două
feluri de indivizi, în funcţie de capacitatea de adaptare la lume: cei care se adaptează moral, au o
concepţie morală asupra vieţii, sunt capabili de motivaţia actelor proprii: Pascalopol şi Felix şi cei care
se adaptează instinctual -organizaţi aproape schematic şi ilustrând câte un tip uman: cocheta, fata
bătrână, avarul, „baba absolută”, dementul senil.

Romanul devine o tragedie în manieră realistă prin moartea prematură a lui moş Costaghe,
provocată intenţionat de Stanica Raţiu, prin destrămarea iluziilor sentimentale trăite de Felix, prin
evoluţia deceptionala a Otiliei şi prin îmbătrânirea solitară a moşierului Leonida Pascalopol, prietenul
celor doi orfani- Felix şi Otilia, dar şi ocrotitorul permanent al celei din urmă. Felix Sima este definit de
Călinescu ca fiind „martor şi actor”, este cel care ne introduce în atmosfera capitalei din acea vreme,
fiind şi un intrus, dar și personajul-reflector.

Arta portretistica uimește prin portretele morale ale personajelor, care sunt caractere definitiv
conturate, cele mai multe statice, Portretele fizice surprind amprenta deformării sufletești. Analiza
psihologică e practicată cu minuțiozitate într-un limbaj abstarct. Sondarea conștiinței se realizează prin
monolog interior, dar și prin stil indirect liber. Prin stilul intelectualizat, prin arta narativă și cea a
construcției personajelor, adecvat mediului citadin căruia îi aparțin eroii, romanul își demonstrează
virtuțile de ,,sinteză estetică”, constituind a prozei românești interbelice.