Sunteți pe pagina 1din 4

Odă( în metru antic)

Mihai Eminescu
Romantismul este un curent literar care atinge apogeul în literatura română în cea de-a
doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin creaţia lui Mihai Eminescu. Principalele
coordonate ale romantismului au devenit pilonii pe care Eminescu ṣi-aaṣezat opera poetică,
temele abordate de poet, precum ṣi viziunea despre lume a acestuia constituind o oglindire a
crezului romantic pe care îl îmbrăţiṣează. Relevant în acest sens este poemul „Odă (în metru
antic)”, acesta fiind o specie a genului liric, mai exact o odă ce sintetizează marile probleme
ale existenței umane, conturând viziunea romantică a lui Eminescu.
Întrucât oda este un cântec de slavă, dedicat unei personalități, titlul poeziei are în
vedere o abstracțiune, făcând referire la condiția de muritor, văzută din perspectiva geniului
care trăiește veșnic. Conform DEX, oda este o „creație literară lirică cu caracter solemn, în
care se face un elogiu”. Poezia analizată respectă întocmai această definiție și este o creaţie
care aparţine romantismului, ea cunoscând unsprezece variante, în final autorul adoptând
structura metrică a odei antice.
Temele dezvoltate de Eminescu în cadrul acestui poem reflectă viziunea poetului
asupra lumii, mai exact, condiția geniului și iluzia nemuririi atunci când ești tânăr. Poemul ne
propune un cadru romantic, susținut de ideile filosofice ale autorului, dovedind, cu adevărat,
originalitatea poetului. Teme precum trăirea intensă a iubirii care duce la arderea interioară,
aspirația spre absolut, singurătatea și condiția omului în lume evidenţiază năzuinţa poetului
romantic de a exprima cu ajutorul fanteziei creatoare idei filosofice profunde.
În ceea ce privește viziunea despre lume, observăm că pe parcursul celor cinci strofe,
care pot fi împărțite în trei secvențe lirice se regăsesc trimiteri la viață, moarte, trecerea
timpului, nemurire. Așadar, poemul are la bază o serie de teme ṣi motive romantice, viziunea
despre lume a poetului fiind puternic influenţată de ideile filosofului german Schopenhauer.
Din punct de vedere compoziţional, poemul își schimbă structura în varianta
definitivă, ajungând de la 13 strofe la 5 strofe, între care există o simetrie, fiecare fiind
încărcată de teme, motive ṣi simboluri romantice, de a căror interpretare depinde descifrarea
mesajului poetic. Cele cinci strofe pot fi împărțite în trei secvențe lirice, după cum urmează:
Prima secvență se concentrează în jurul versului cu care debutează poezia: „Nu
credeam să-nvăț a muri vreodată” și ilustrează aspirația geniului, într-un trecut relativ, la
condiția de muritor. Așa cum omul muritor este supus timpului ireversibil, geniul care trăiește
drama nemuririi vrea să învețe ceea ce e specific omului comun, să simtă curgerea nestăvilită
a timpului omenesc, aspirând la perisabilitatea fiinţei umane supuse destinului.
Prima strofă a poeziei, prezintă, așadar, ideea de scurgere a timpului și trăirea visului
uman. „Steaua singurătății” sugerează existența sentimentului iubirii într-un cadru special,
nepământesc, iar structura „ochii mei visători” ilustrează dimensiunea romantică, absolutul
căutat și trăit într-un spațiu unic.
Cea de-a doua secvență a poemului are la bază antiteza, procedeu specific
romantismului. Astfel, observăm că oximoronul duce la relaţii de opoziţie creionate în jurul
suferinței personificate. Fiind o apariție inedită și surprinzătoare: „Deodată tu răsăriși în cale”,
sentimentul iubirii scoate la suprafață durerea provocată de efemeritatea ființei umane.
Destinul uman este posibil prin suferința „dureros de dulce”, căci doar astfel se ajunge la
„voluptatea morții”.
Implicarea iubirii în acest proces în care omul este supus morții este esențială. Întrucât
strofa a treia menționează reprezentanți din mitologie, Nessus și Hercule, care au fost supuși
suferinței din cauza implicării unei femei, tot astfel sufletul poetului „arde”, e măcinat de
patima erotică.
Folosirea cuvintelor din câmpul semantic al focului accentuează starea lăuntrică gravă:
„ard”, „focul”, „stinge”, „mistuit”, „flăcări”. Aspirația la o iubire unică, absolută, înalță ființa
într-un cadru superior, sufletul poetului fiind astfel mistuit de sentimentul iubirii, care arde și
nu poate fi stins „cu toate/ Apele mării”.
Ultima secvență lirică ne prezintă punctul culminant al suferinței, strofa a patra făcând
referire la simbolul „pasărea Phoenix”. Interpretarea acestui simbol asociază iubirea care arde
cu purificarea vieții. Asemenea păsării mitice, poetul se întreabă dacă e posibil să renască,
dacă mistuirea totală va duce la o desprindere a sufletului de lume și o recâștigare a vieții.
Strofa a cincea implică influențele religioase și are în vedere rugăciunea, care poate aduce
regăsirea de sine: „pe mine/ Mie redă-mă.”.
Regăsirea propriei identități este rezolvarea problemei, existând acum dorința de
revenire la situația inițială, căci „moare numai cel ce se știe pe sine”, așa cum ar fi spus
Nichita Stănescu. Viziunea lui Eminescu este pesimistă, ea fiind influenţată de ideea
filozofică schopenhaueriană conform căreia geniul este condamnat nefericirii. Întrucât pe
pământ nu poate fi fericit, „nepăsarea tristă” este invocată, amintind de trecerea în neființă a
omului. 
Cu ajutorul funcției expresive și estetice a limbajului conotativ (cuvintele capătă un
sens figurat), imaginarul poetic îmbracă realitatea concretă într-o formă artistică specific
eminesciană. Fiind o specie a genului liric, poezia surprinde prin îmbinarea ingenioasă a
cuvintelor, încărcate de metafore, podoaba stilistică predominantă. 
Astfel, figurile de stil se îmbină armonios cu imaginile artistice vizuale, auditive,
cuvintele căpătând semnificații inedite. Se remarcă, astfel, construcții oximoronice: „dureros
de dulce”, „voluptatea morții”; interogația retorică: „Pot să mai renviu luminos din el ca/
Pasărea Phoenix?”, invocații: „Suferință, tu...”, „nepăsare tristă”; comparații: „Jalnic ard de
viu chinuit ca Nessus”, „Pot să mai re-nviu luminos din el ca/ Pasărea Phoenix”; metafore:
„Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”, „Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...”;
epitete: „ochii turburători”, „nepăsare tristă”; inversiuni: „propriu vis”, „propriu rug”.
În primul rând, poezia aparține genului liric și este o odă, ea reflectând principiile
romantice eminesciene. Conform DEX, oda este o „creație literară lirică cu caracter solemn,
în care se face un elogiu”. Poezia analizată respectă întocmai această definiție și este o creaţie
care aparţine romantismului.
În al doilea rând, specific operelor lirice este și folosirea funcției expresive și estetice a
limbajului conotativ (cuvintele capătă un sens figurat). Astfel, în această poezie, imaginarul
poetic îmbracă realitatea concretă într-o formă artistică specific eminesciană. Fiind o specie a
genului liric, poezia surprinde prin îmbinarea ingenioasă a cuvintelor, încărcate de metafore,
acestea reprezentând podoabele stilistice predominante. Astfel, figurile de stil se împletesc
armonios cu imaginile artistice vizuale, auditive, cuvintele căpătând semnificații inedite.
Un alt argument care demonstrează că poezia este o operă lirică, mai exact o odă, are
în vedere lirismul subiectiv. Întrucât sunt transmise gânduri, idei, sentimente în mod direct,
poezia „Odă (în metru antic)” conține mărcile lexico-gramaticale ale eului liric, lirismul
subiectiv fiind dovedit prin folosirea verbelor și a pronumelor la persoana I singular.
Încă de la început putem evidenţia faptul că „Odă (în metru antic)” este o creaţie care
aparţine romantismului, ea cunoscând unsprezece variante, în final autorul adoptând structura
metrică a odei antice. Temele şi motivele utilizate, viziunea pesimistă, de inspiraţie
schopenhaueriană, utilizarea antitezei sunt dovezi ale apartenenţei textului la romantism.
Temele dezvoltate de Eminescu în cadrul acestui poem reflectă viziunea poetului
asupra lumii, mai exact, condiția geniului și iluzia nemuririi atunci când ești tânăr. Mai mult,
teme precum trăirea intensă a iubirii care duce la arderea interioară, aspirația spre absolut,
singurătatea și condiția omului în lume evidenţiază năzuinţa poetului romantic de a exprima
cu ajutorul fanteziei creatoare idei filosofice profunde.
Arta poetică (lat. ars poetica) reprezintă expunerea în versuri a ansamblul de reguli
care a stat la baza creării unei opere literare, dar ṣi a concepţiilor poetului despre creaţie,
acesta din urmă exprimându-ṣi sentimentele și viziunea despre lume într-un limbaj expresiv și
particularizat. Cu alte cuvine, arta poetică reprezintă modul în care poetul percepe propria
creație sau rolul său în lume. Poezia eminesciană se denumește fundamental romantică prin
rolul important acordat temelor specifice romantismului. De asemenea, prin includerea unor
idei filosofice, meditația la condiția umană sau raportul omului superior față de lumea banală,
poezia poate fi considerată o artă poetică filosofică. 
Întrucât sunt transmise gânduri, idei, sentimente în mod direct, poezia „Odă (în metru
antic)” conține mărcile lexico-gramaticale ale eului liric, lirismul subiectiv fiind vizibil prin
folosirea verbelor și pronumelor la persoana I singular: „credeam”, „să-nvăț”, „ard”, „nu pot”,
„mă topesc”, „meu”, „pe mine”, „mie”. Subiectivismul poeziei rezultă din adresarea directă și
folosirea verbului la persoana a II-a: „răsăriși”, precum și din repetarea pronumelui personal
de persoana a II-a singular, „tu”. 
Elementele de versificație contribuie la exprimarea ideilor poetice și la stilizarea
atmosferei. Ritmul este trohaic, măsura este de 11-15 silabe, iar versurile nu au rimă.
Concluzionând, versurile comentate mai sus reprezintă o dovadă a viziunii
eminesciene despre lume, ea având drept coordonate esenţiale principii ale liricii romantice.
Prin profunzimea sentimentelor transmise ṣi originalitatea împletirii simbolurilor ṣi a
motivelor, „Odă (în metru antic)” a trecut proba timpului, cucerind cititorul încă de la primul
vers.