PERSPECTIVA PSIHOSOCIALĂ ASUPRA MASS-MEDIA ŞI OPINIEI PUBLICE

Sistemul mass media asigură circulaţia informaţiilor, opiniilor, interpretărilor şi abordărilor

considerate a avea semnificaţie socială, reprezintă o adevărată legătură informaţională între
diverse părţi şi segmente sociale. Nu discutăm acum dacă media acţionează în numele opiniei
publice; este cert, însă, că ele contribuie la cristalizarea şi, apoi, la promovarea unor orientări,
curente dominante, preocupări ale opiniei publice. Există teorii şi interpretări care consideră
că impactul media asupra opiniei publice este hotărâtor, aşa cum alte interpretări apreciază că
putem vorbi despre o influenţă minimă. Dincolo de diverse abordări, legătura dintre mass
media şi opinia publică apare limpede şi nu este de nimeni contestată. Valorile acordate
acestei conexiuni sunt diferite; dar nimeni nu pune la

îndoială realitatea şi consistenţa conexiunii propriu-zise. Cel mai semnificativ lucru în

această privinţă este faptul că momente importante – am putea spune nodale – ale studiului
opiniei publice sunt organic legate de prezenţa din ce în ce mai dominatoare a mass media;
într-o anumită măsură, putem spune că studiul opiniei publice se dezvoltă sub o somaţie:
somaţia descifrării impactului mass media. Sub puternica impresie a acestui impact, a apărut
unul dintre primele mari studii de sine stătătoare despre opinia publică, scris de Walter
Lippmann imediat după primul război mondial, apoi toate teoriile care vorbesc despre
atotputernicia media în formarea opiniei publice, apoi cele care susţin efectele minimale ale
media, apoi toată suita de interpretări care încearcă să identifice şi să promoveze un model
mai echilibrat al acestei intercondiţionări. Istoria ultimelor opt decenii poziţionează opinia
publică şi mass media într-un binom organic. Nu se poate vorbi despre opinie publică în afara
mass media, cum orice analiză a mass media fără raportarea absolut necesară la opinia publică
este lipsită de principalul sistem de referinţă. De aceea, ni se pare necesar ca primele două
cursuri să le dedicăm opiniei publice. ,,Este extrem de dificil să defineşti sau măcar să
caracterizezi opinia publică. Complexitatea de netăgăduit a conceptului este accentuată de
faptul, incontestabil şi el, că multe asemenea demersuri nu sunt animate de preocuparea de
clarificare conceptuală, cât mai ales de dorinţa de a câştiga sprijinul opiniei publice. Un autor
de indiscutabil prestigiu, precum Harwood L. Childs, găseşte că termenul de „opinie publică”
nu poate fi discutat în general, ci, asemenea noţiunii de „vreme”, poate fi înţeles numai dacă
este raportat la un context precis, în legătură cu probleme şi obiective precise. De pildă,
meteorologii nu cercetează „vremea” în general, ci „condiţiile atmosferice într-un anumit loc
şi într-un anumit timp”. Astfel definit, termenul „vreme” devine „semnificativ şi poate fi
studiat”. La fel ar trebui procedat, spune autorul american, şi cu noţiunea de „opinie publică”,
deoarece ea nu poate fi definită decât în legătură cu un public specific şi cu anumite probleme
care îl preocupă. În felul acesta, am putea vorbi despre starea opiniei publice, despre cauzele
care o fac să fie într-un fel sau altul, despre schimbările previzibile ce pot avea loc ,,1.Potrivit
lui Vincent Price, conceptul modern de opinie publică este, în cea mai mare parte,un produs al
Iluminismului şi se asociază cu momentul în care distincţia dintre stat şi societate,dintre
persoane oficiale specializate şi publicul larg devine parte integrantă a concepţiilor
democratice şi liberale din secolul al XVIII-lea. În această perioadă, termenii mai vechi, de
„opinie”şi „public” se reunesc într-un termen cu totul nou, cu înţelesul de judecăţi colective în
afara sferei guvernării, dar care au impact asupra procesului de luare a deciziei.Faptul că
ambii termeni componenţi – „opinie” şi „public” – aveau deja înţelesuri multiple a făcut ca
noul concept să fie greu de definit. „Opinia” avea în vedere atât aspecte raţionale, de natură
cognitivă (o formă de cunoaştere, chiar dacă inferioară), cât şi procese non raţionale şi de
natură socială (opinia ca expresie a tradiţiei, a cutumei exercită un gen de presiune asupra
membrilor comunităţii respective). „Public” avea fie un înţeles etimologic (derivat din
latinescul populus),alteori se asocia cu lucrurile la care accesul este comun, iar în alte cazuri
el se referea la probleme de interes comun, la probleme oficiale, la probleme legate de stat. De
exemplu, înainte de 1830,conform dicţionarelor franţuzeşti, antonimul cuvântului „public” nu
era „privat” , ci „particular”,„individual” (publique/ particulier).Există istorici care consideră
că termenul are origine englezească, dar, în general, J.J.Rousseau este creditat că ar fi folosit
pentru prima oară termenul l’opinion publique, în anul 1744.Oricum, deja în jurul anului 1780
termenul va fi folosit din ce în ce mai frecvent de scriitorii francezi, pentru a se referi mai
degrabă la un fenomen politic decât la unul social, de multe ori în conjuncţie cu „binele
public”, „spiritul public”, „conştiinţă publică” .

Mai târziu, ceea ce s-a numit „modelul clasic” al opiniei publice, deci modelul preconizat de
Iluminism a fost criticat mai ales pentru faptul că opinia publică este prezentată ca fiind
raţională,critică, egalitară. De exemplu, chiar dacă J. J. Rousseau considera că indivizii
trebuie să participe în mod liber şi deschis la dezbaterile cu privire la deciziile colective, că
numai în felul acesta se poate ajunge la „voinţa generală” nu precizează cum se rezolvă
eventualele tensiuni şi conflicte dintre voinţa colectivă şi interesul individual. Modul în care
ia naştere opinia publică dintr-o masă de interese individuale va rămâne una dintre dilemele

1
. Harwood L, Childs, An Introduction to Public Opinion, p. 42
filosofiei politice liberale. Încercând să rezolve această ambiguitate, mulţi autori au portretizat
opinia publică drept un tribunal anonim şi impersonal, o forţă care transcende individului,
reflectă un bine comun şi nu este un simplu compromis între multiple interese individuale.
Aspecte de interes pentru modul în care este conceptualizată astăzi opinia publică sunt
relevate de filosofia iluministă, dar şi de perspectivele utilitariste (J. Bentham şi J. S. Mill),
sau cele cu privire la democraţia reprezentativă (J. Madison). Spre deosebire de J. J.
Rousseau, filosofii utilitarişti considerau că oamenii au ca principal obiectiv satisfacerea
nevoilor personale, deci societatea este compusă din indivizi care caută să-şi maximizeze
interesele şi foloasele, ceea ce impune existenţa unui mecanism care să armonizeze aceste
interese disparate. Mecanismul imaginat de aceştia era regula majorităţii, stabilită prin alegeri
regulate. În această perspectivă, opinia publică era văzută ca reprezentând „interesele agregate
ale oamenilor care fac parte dintr-o comunitate”, statul având rolul de arbitru, de a menţine
echilibrul între indivizi şi grupurile preocupate de a-şi maximiza interesele. Dacă în concepţia
liberală clasică, opinia publică este o modalitate de realizare a binelui comun, prin
participarea continuă a publicului la dezbateri raţionale, pe baze egalitare, în concepţie
utilitaristă, opinia publică ia naştere în procesul de maximizare a intereselor individuale, pe
baza aplicării regulii majorităţii. Opinia înseamnă evaluarea unei probleme, a unui context, a
ceva precis, făcută de către cineva anume. Deci, când vorbim despre opinie, trebuie să
precizăm neapărat obiectul ei(domeniul de referinţă) şi subiectul ei. În cazul opiniei publice,
obiectul asupra căruia se pronunţă poate fi precizat. Dificultăţile încep când este vorba să
precizăm subiectul. Cine este subiectul opiniei publice? Societatea în ansamblu? Dar aceasta
nu poate gândi unitar. Grupurile? Dar ele suntnumeroase şi ghidate de valori, interese,
preocupări diferite. Este semnificativ în această privinţă că primii autori care vorbesc despre
opinie publică nu precizau exact ce grup de persoane au în vedere.De exemplu, opinia publică
era echivalată, la modul implicit, cu opinia „oamenilor de litere”francezi, care îşi auto-
atribuiseră, în mare parte, rolul de arbitri ai problemelor sociale şi politice.De aceea, nu este
exagerat să spunem că acest concept are de la început în substanţa sa ceva paradoxal, prezintă
chiar un gen de malformaţie congenitală. Opinia trebuie să aibă neapărat unsubiect, iar
subiectul opiniei publice nu poate fi, pur şi simplu, identificat cu precizie. Aşa vomînţelege de
ce încercările de definire a opiniei publice fie au ipostaziat o realitate supraindividuală,fie au
considerat că adevăratul subiect este individul, opinia publică nefiind decât suma opiniilor
individuale.

ELEMENTE ALE COMPORTAMENTULUI POLITIC

 CONCEPTUL DE PARTICIPARE POLITICĂ

TEORII EXPLICATIVE ALE ABSENTEISMULUI ELECTORAL

Campaniile electorale sau „functia” electoralã — activitãţi politice inerente ori de câte
ori se încheie un ciclu de guvernare, o legislaturã, la termenele prevãzute de constituţie sau cu
anticipatie —îşi pun substanţial amprenta asupra modului în care partidele „cuceresc”
alegãtorii, precondiţie a preluãrii si exercitãrii puterii politice. Studiul sistematic a1
comportamentului partidelor în vederea alegerilor şi faţã de evoluţiile —naturale sau dirijate
— ale atitudinilor cetãţenilor cu drept de vot a debutat, însã, la începutul secolului al XX- lea,
iar în anii imediat urmãtori celui de-a1 doilea rãzboi mondial s-a cristalizat într-o disciplinã
ştiinţificã, denurnitã iniţial geografie electoralã, iar ulterior sociologie electoralã 2. Sociologia
electoralã si-a deplasat treptat centrul de interes de la simpla descriere şi localizare a
distributiilor si tendinţelor politice ale corpului electoral spre anticiparea, cât mai exactã, a
opţiunilor alegãtorilor cu prilejul fiecãrei consultãri şi spre identificarea factorilor care le
determinã.

In perioadele electora1e, partidele îşi intensificã 1a. maxim activitatea şi, printr-o gamã
variatã de mijloace, încearcã sã influenţeze viaţa politicã, în general, comportamentul
diverselor grupãri ale populaţiei, în special. Actul electoral — prin care un cetãţean voteazã în
favoarea unui candidat sau a unor candidaţi aparţinând unuia sau unor partide anume —
reprezintã un gest civic persona1. Totusi, deplasarea spre cabina de vot şi opţiunea fiecãrui
îndivid nu mai con-stituie decât într-o mãsurã diminuatã rezultatul unor evaluãri ,decizii
proprii, fiindcã alegãtorii suportã efectele constante ale unorconditionãri de tip colectiv,
exercitate asupra lor prin intermediul mijloacelor modeme de comunicare şi persuasiune şi al
sondajelor de opinie.

Campaniile electorale sunt inaugurate prin lansarea de cãtre partide a programelor, prin
stabilirea de alianţe si prin alcãtuirea listelor de candidaţi. Selecţionarea candidaţilor şi, mai
cu seamã, deter- minarea ordinii lor de prezentare reprezintã o prerogativã cu atât mai
importantã cu cât sistemul de votare pe bazã de ljstã avantajeazã net candidaţii plasaţi cel mai
bine, ma.i în faţã. De aceea, primele locuri, asa- zisele „ordine de utilitate”, al cãror numãr
corespunde celui al mandatelor obţinute la alegerile precedente, sunt cele mai cãutate si mai
2
Frensor Gorgull, La sociologie ilectorale (France), âpud Georges Gurvitch,
Traiti de sociologie, tome 11, PUF, Paris, 1963, p. 46.
disputate.

Activitatea cea mai intensã, mai vizibilã si mai costisitoare din caxnpania electoralã
— atât pentru alegerile legislative şi prezidenţiale, cât şi pentru cele locale — este consacratã,
timp de câteva sãptâmâni, clifuzãrii programelor şi prezentãrii c andidaţilor. Acţiunile
orgainizate, deosebit de curate, sunt dirijate de specialişti în relaţiile cu pu-blicul si de
consilieri politici. În acest interval, cetãţenii cu drept de vot iau cunoştinţã de programele şii
intenţiile partidelor, de bilantul fortelor de guvemare, încercând sã-şi formeze o imagine
despre fiecare fortã poljticã şi sã- şi contureze intenţiile de vot. In aceastã perioadã,
mitingurile şi reuniunile politice sunt frecvente, dar tele-viziunea, radio-ul şi presa scrisã sunt
acelea care orienteazã opţiunea alegãtorului.

Mijloacele moderne de comunicare — televiziunea, presa scrisã, radio-ul,

cinematograful — ,sub putemica lor influenţã, cele „clasice” — mitingurile, afisele,
reuniunile s.a. — reprezintã canale ce întãresc şi „apropie” legãturile dîntre partide si
conducãtorii acestora, pe de o parte, si

fortele sociale din rândurile cãrora îsi recruteazã suportul electoral, pe de altã parte. Toate
acestea, în conformitate cu reglementãrile legale din fiecare ţarã, transmit publicului, cu o
anumitã frecvenţã, mesajele provenind de 1a. diverse partide şi oferã o anumitã imagine
despre fiecare partid, despre raporturile dintre partide. Astfel, mijloacele moderne de
comunicare contribuie la stabilirea puterii electorale şi parlamentare a fiecãrui partid si la
conturarea destinului fiecãruia în viata politicã.

Pentru a obtine o imagine mai nuanţatã despre modul în care mijloacele moderne de
comunicare se implicã, în prezent, ca factori ai influentei importanţi în evoluţia rolului
‚ ‚ ftecãrui partid în societate,vom urmãri, pe scurt, în ce mãsurã fiecare dintre a.cestea este
capabil sa. rãspundã nevoilor partidelor de a transmite forţelor sociale mesaje social-politice sj
de a diri ja atitudinile şi opţiunile politice.

Televiziunea s-a impus în ultimele decenii ca mijlocul cel mai apt si. satisfacã diverse
trebuinţe ale partidelor si sã tinã la curent cetãţenii cu problemele mari ale momentului.
Statutul privilegiat al televiziunii în domeniul comunicaţiei politice, de releu între partide,
între acestea si celelalte in stituţii social-politice, între partide si elec -torat este explica.t prin
mai multe cauze. Totusi, principalul element care îi oferã posibilitatea de a beneficia de o
atracţie la public mai mare decât a celorlalte mijloace de comuncare ţine de faptul cã ea. „stie”
în general cel mai bine sã rãspundã
aşteptãri1or tuturora., transmitând informatii si imagini. Televiziunea este net avanta.jatã de
faptul cã trãim în „era imaginilor”, a impresiilor mereu noi care modeleazã gândirea colectivã
si ind ividua1ã, care afecteazã opiniile colective si individuale despre oameni, despre lumea
înconjurãtoare. Apariţia principalilor conducãtori de partide pe micul ecran oferã majoritãţii
populaţiei posibilitatea nu de a- i cunoaste, ci de a- i v e d e a .

Sansa de „a aduce” cadrele partidelor în locuinta fiecãruia pentru a participa la

dezbateri, 1a. mese rotunde, pentru a rãspunde 1a întrebãri constituie un avantaj exclusiv al
„micului ecran”3.

Ziarele, de pildã, pot sã arate, prin intermediul fotografiilor, aceste cadre, dar nu în
acţiune, nu în miscare, iar radio-ul le poa.te reproduce doa.r vocea.Capacitatea emisiunilor de
televiziune de a determina oamenii sã urmãreascã si sã urmeze preocupãrile partidelor,
sprijinindu-le în alegeri, abilitatea de a transmite precis aceleaşi gânduri, aceleasi tipare
întregii natiuni, în fiecare zi, avantajeazã partidele mari. Prin aceasta, „micul ecran”

tînde sã-si asume funcţii conservatoare, de „atestare” a legitimitãţii partidelor puternice.

Telepresa explicã oamenilor realitatea dintr-o perspectivã unilateralã, limitându-se la

ceea ce spun si la ceea ce evitã sã spunã reprezentanţii partidelor în cauzã. Golul pe care ea. îl
creeazã în comunicaţia politicã, indispen-sabilã în relaţiile partidelor cu cetãţenii, este acoperit
într-o anumitã mãsurã de alte mijloace, care astfel îsi me nţin sau recâstigã importanţa:
ziarele.

Presa scrisã joacã un rol deosebit în difuzarea principalelor pre-ocupãri ale partidelor
în largi sectoare ale populatiei. Ziarele sunt considerate mijloace excelente pentru a transmite
informaţii generale, pentru a ţine anumite categorii sociale sub un anumit „control” politic,
pentru a inseraşperiodic — cu deosebitã întensitate în cam-paniile electorale — dezbateri
politice, pentru a trece în revistã princi-palele puncte programatice sau liniile directoare de
actiune ale unui partid sau ale altuia. Ziarele au cea mai mare disponibilitate de a adopta o
linie politici. si de a orienta informatiile si mesajele social-politice în functie de preocupãrile
fiecãrui partid.

Comunicarea. realizatã de partide prin scris este avantajatã atât de progresele tehnicilor
de imprimare, de avântul instrucţiei publice, fiindcã numi.ruI cititorilor sporeste, cât şi de
faptul cã ea se a.dreseazã mai ales posibilitãtilor de analizã si de judecatã ale populaţiei.

Presa scrisã, având un conţinut mai raţional şi mai intelectual decât televiziunea, care
3
Henri Piaget, La tilivisionpar cable commence demain, Librairie Plon, Paris, 1983, p.16.
se orienteazã mai ales spre elemente de ordin afectiv

imprimã un stil propriu propagandei partidelor, ea punând accentul pe idei, pe a s p e c t e

programatice, nu pe persoane sau personalitãţi din cadrul partidelor. Comunicarea scrisã, prin
presã şi carte, mai abstractã şi în general, mai logicã, se af1ã însã pusã oare-cum în discutie de
avân tul mijloacelor auditive, care relanseazã vocea în mesajul vorbit. Astfel, pa.rtidele au
posib ilitatea sã se foloseascã atât de galaxia Gutenberg, cât şii de galaxia Marconi.

Radio-ul, prima experienţã a folosirii electronicii în comunicarea de masã, „a reabi1itat

cuvântul”4 şi rolul vorbirii în activitatea partidelor, consacratã difuzãrij ideilor şi programelor
proprii. Totodatã, radio- ul a oferit forţelor politice şi un puternic instrument de control social
si de persuasiune asupra electoratului. Tehnicile noi au permis renaşterea unor forme vechi de
informare, anterioare imprimeriei. Mult timp, cuvântul, contactul direct cu oratorul au fost
considerate procedee depãsite, iar audiţia pãrea cã îsi pierduse din importanţã în favoarea.
lecturii. Radio-ul a eliberat cuvântul de limitele de altãdatã si i-a conferit unrol substantial în
comunicarea politicã din zilele noastre, în climatul de competiţie dinire partide.

In societãtile dezvoltate, radio-ul este considerat un fel de „armã absolutã” în via.ţa

politicã, deoarece permite însumarea relativ uşoarã a unei mari varietãţi de mesaje, ce emanã
de la partide si de la con-ducãtorii acestora, precum şi confruntarea diferitelor puncte de
vedere politice.

Propaganda. prin radio a devenit, de asemenea, mai ales datoritã tranzistorului, mult
mai comodã si mai ieftinã decât prin intermediul altor canale moderne de comunicare.
Mijloacele auditive nu constituie monopolul unui partid sau al altuia, ci se aflã la dispozitia
diverselor curente politice şi conducãtori. Radio-ul favorizeazã cultivarea interesului pentru
politicã în rân-durile unor categorii ale populaţiei ce sunt mai puţin atrase de preocupãrile
partidelor de a-si difuza obiectivele prin tipãrituri sau prin mijloace vizuale, mai scumpe.

Radioreceptorul stabileşte raporturi directe, de la persoanã la persoani., între lideri de

partide şi ascultãtori si deschide o nouã perspectivã în raporturile dintre partide cu
sirnpatizanţii lor, deoarece acestia din urmã au sentimentul cã urmãresc vocea „propriului
conducãtor” sau cred cã se aflã în relatii „familiare” cu acesta. Vocea reprezintã unul dintre
primele elemente care stau la baza reactiilor de simpatie sau de adversitate fatã de un
necunoscut.

Mijloacele de masã ale comunicãrii şi alte tehinci modeme, folosite intens în

4
Roger-Gşrard Schwartzenberg, L’Etat spectacle. Essai sur et contre le „Star-System” en politique, p.158
campaniile electorale în ultimele decenii, constituie factori indispensabili pentru partide în
eforturile lor de influenţare şi de plasare sub control a comportamentului politic al cetãtenilor.
Astfel, partidele dispun de conditii favorabile pentru ca prin propa-gandã intensã şi prin
persuasiune sã instituie o relativã stabilizare a convingerilor politice ale electoratului.
Convingerile intime ale cetãţeanului şi posibilitatea acestuia de a evalua singur aprecieri si
inşormaţii ce provin de la un partid sau altul sunt totuşi puse în discuţie, în conditiile îrt care,
în absenţa constrângerilor fãţişe sau a violentei fizice, mijloacele de comunicare exercitã, prin
persuasiune, adevãrate presiuni asupra individului5.

Absenteismul este o problemă care afectează calitatea democraţiei din punctul de

vedere al reprezentativităţii celor desemnaţi de către cetăţeni să guverneze. În România, se
poate observa faptul că ponderea celor care preferă să nu voteze este în continuă creştere, cele
mai crescute procente de neparticipare la un tur de scrutin fiind înregistrate în 2003 la
referendumul naţional pentru schimbarea Constituţiei, doar 49%dintre votanţi s-au prezentat
la vot şi în 2005 în alegerile pentru desemnarea Primarului General al Bucureştiului doar 18%
dintre votanţi s-au prezentat la vot.

Teoriile absenteismului electoral s-au axat pe caracteristicile celor ce aleg să nu se

prezinte la alegeri pentru a-şi exprima opţiunea. Studiile psihosociologiilor au arătat că un loc
important în caracterizarea cetăţeanului care nu votează este interesul scăzut pentru viaţa
politică şi pentru alegeri. Cercetătorii consideră că ,,alienarea,, de viaţa politică ca expresie a
insatisfacţiei generalizate faţă de sistemul politic este un factor cauzal al neparticipării la vot.

La baza interesului ridicat pentru viaţa politică stă un aşa-zis,,sens al eficacităţii manifestat
printr-un interes general ridicat pentru politică, deţinerea unor informaţii politice de bază,
relevante pentru formularea unei opţiuni electorale. Acestui profil i se adaugă existenţa
credinţei cetăţeanului că votul său individual poate influenţa rezultatele alegerilor.Acest sens
al eficacităţii este o adaptare în ştiinţele politice a unui concept introdus de Bandura în
psihologia socială: eficienţa personală percepută. Bunăstarea economică a fost relaţionată de
către cercetători cu absenteismul electoral, iar rezultatele obţinute de diverse cercetări asupra
acestor relaţii au generat două puncte de vedere contrare:

1) Teoria mobilizării- oamanii care sunt nesatisfăcuţi de propria stare materială atribuie
această situaţie guvernanţilor, mobilizându-se astfel în sensul schimbării acestei situaţii:
organizează demonstraţii de protest, greve, participă la vot. Conform teoriei mobilizării,aceşti

5
Jean-Mârie Cotteret, Claude Emeri, L e s systemesilectoraux, PUF, Paris,1970, p.84
votanţi vor participa în mai mare măsură la vot, pe care îl percep ca pe o modalitate de
exprimare a propriei nemulţumiri(votul de blam).
2) Teoria retragerii- problemele personale îi fac pe oameni să nu mai aibă resurse de timp,
energie, etc, pentru a mai participa activ la viaţa politică, ei sunt astfel mai preocupaţi de
propria situaţie şi acordă puţină atenţie contextului politic,problematica supravieţuirii devine
mult prea importantă pentru a permite individului investirea resurselor personale în probleme
secundare,precum politica.
O perspectivă interesantă asupra absenteismului electoral este propusă de Caldeira, Patterson
şi Markko care afirmă că mobilizarea din timpul campaniilor electorale şi competitivitatea
candidaţilor influenţează participarea, eforturile demodate ale candidaţilor de a a-i atrage pe
oameni de partea lor nu duc decât la creşterea absenteismului la vot. O altă teorie a
cercetătoriilor în domeniu susţine că cetăţenii se abţin în mod raţional de la vot atunci când
percep că orice candidat ar alege,situaţia lor personală nu se va îmbunătăţi.

Decizia de neprezentare la vot depinde de evaluarea comparativă realizată de cetăţean asupra

candidaţilor şi implică 2 posibile situaţii:

nediferenţierea când cetăţenii nu percep diferenţe majore între candidaţi şi alienarea când
cetăţenii dezaprobă toţi candidaţii.

Profilul cetăţeanului care nu doreşte să-şi exprime dreptul de a desemna un partid politic
pentru a-i reprezenta interesele conform barometrului de opinie publică din toamna anului
2004 este: persoană care are un nivel de şcolarizare ridicat,nu este interesat de viaţa politică la
nivel naţional, nu are încredere în instituţiile statului şi consideră că nu există partide care îi
reprezintă interesele. Un astfel de profil confirmă teoriile amintite mai sus conform cărora
dezinteresul pentru viaţa politică stă la baza absenteismului electoral. Este posibil ca o parte
dintre cei care nu se prezintă la urne să ia această decizie pentru că nu se pot hotărâ asupra
partidului politic care să-i reprezinte.

Nediferenţierea între candidaţi este un factor care duce la creşterea absenteismului electoral.

CONTEXT POLITIC, REPREZENTĂRI SOCIALE ŞI PRACTICI

Vom ,,opera,, cu trei noţiuni: context, reprezentare socială şi practici. Ele descriu
fenomene şi procese sociale care interacţionează şi formează împreună comunităţi şi câmpuri
sociale specifice. În dicţionare găsim context ce înseamnă asamblaj, ţesătură, îmbinare de
elemente care se reunesc într-o combinaţie dând sens,valoare, ansamblu de circumstanţe în
care se inserează un fapt, ambianţă,mediu,situaţie,vecinătate.

Conceptul de reprezentare socială şi teoria lansată de Srge Moscovici, este o

construcţie intelectuală, un ,,filtru,, social şi cognitiv, elaborat de o colectivitate socială cu
scopul de a interpreta mediul fizic şi social şi de a orienta conduita umană. Reprezentările
sociale sunt considerate imagini ale realului,dar imagini prelucrate, reorganizate, până devin
sisteme de referinţă,teorii despre realitatea concretă,credinţe, grile de lectură a realităţii,
maniere de a gândi şi interpreta realitatea cotidiană, aparate cu ajutorul cărora judecăm,
evaluăm lumea. Cu ajutorul reprezentărilor sociale ne situăm în lumea valorilor, dar şi
refacem, reconstituim mediul,comunicăm cu exteriorul, ne orientăm în lumea obiectelor şi a
faptelor,le ordonăm şi le clasificăm, interacţionăm cu ceilalţi.

Reprezentările se referă deopotrivă la viaţa cotidiană, dar şi la cea politică, economică

sau ştiinţifică furnizând un ,,aviz comun,, la toate chestiunile cu care o societate se confruntă.

Am putea chiar spune că reprezentările sunt produse ale contextului. Ele îşi extrag
informaţia din realitate,dar apelează,de asemenea,la simţul comun,la mituri şi credinţe, la
opinii comun împărtăşite şi ideologii,nu ignoră mecanismele politice şi economice.

,,Conceptul de reprezentare colectivă intră în funcţiune ori de cîte ori se face analiza
conştiinţei grupale şi este definit printr-o dublă separare. Pe de o parte reprezentările colective
sunt diferite de reprezentările individuale deoarece ele au drept substrat socialul şi sunt mult
mai generale iar pe de alta cele individuale stau la baza celor colective. Transmiterea
reprezentărilor colective altor generaţii impune o oarecare constrângere asupra
comportamentului oamenilor. Clasificarea reprezentărilor colective în: empirice şi logice
conduce la analiza imaginarului social, ştiindu-se că cele empirice sunt slab diferenţiate,
nesistematizate, cu o puternică încărcătură emoţională, cu multe detalii iar cele logice sunt
sistematizate fac posibilă categorizarea, inferenţe sociale, sunt raţionale şi reflectă în mare
parte realitatea, de fapt reprezentările colective, construirea lor, pun bazele înţelegerii
mecanismelor ce stau la baza imaginarului social.

Analiza pe care a făcut-o E.Durkheim asupra reprezentărilor colective, precum şi

includerea lor şi a acţiunilor în faptele sociale au permis căutarea explicaţiilor cu privire la
fenomenele pe care le generează. Neputinţa de a depăşi cadrul dihotomiei creat de
reprezentări individuale – reprezentări colective; reprezentări empirice-reprezentări logice nu
a permis explicaţii mai largi cu privire la mecanismele de funcţionare şi modul de formare a
lor.

Denise Jodelet, 1989, analizând domeniul reprezentărilor sociale consideră că acesta

este problematic şi puţin consensual şi acum la cei peste 3o de ani de căutări, experimentări şi
concluzii. Tot această autoare în anul 1984 situa perspectivele de analiză a reprezentărilor
sociale pe un continuum, având la extreme, pe de o parte perspectiva strict psihologică, ce
pune accent pe activitatea cognitivă ce stă la baza construirii reprezentării, iar pe de alta
viziunea sociologică apărătoare a influenţei socialului asupra modului de formare a
reprezentărilor, reducându-le pe acestea la imagini şi scheme de gândire elaborate şi adaptate
la nivel social. Între aceste două viziuni se situează alte perspective care îmbină cele două
puncte de vedere.

Elementele şi relaţiile specifice în cadrul teoriei reprezentărilor sociale după Denise

Jodelet sunt:

- Orice reprezentare este reprezentarea a ceva (obiect) şi reprezentarea cuiva

(subiect), caracteristicile ambilor având influenţă asupra produsului.
- Reprezentarea socială este un înlocuitor al obiectului şi în acelaşi timp îi conferă
acestuia un sens.
- Specificul studiului reprezentărilor sociale rezultă din plasarea lor în spaţiul
culturii pentru observarea influenţelor acesteia asupra proceselor de reprezentare.
Această perspectivă constituie diferenţa majoră faţă de psihologia clinică sau cea
cognitivă care abordează şi ele reprezentările dar mai ales asupra deteriorării
mecanismelor şi funcţiilor acestora.
- Reprezentarea este o formă de cunoaştere, ea apare ca fiind un model al obiectului
original utilizat în lipsa acestuia din urmă.
- Acţiunile sunt ghidate de reprezentări, de unde şi atributul de „activă” – prin
poziţia sa reprezentarea, ajustează practica subiectului la mediu, din această
cauză unii o califică drept compromis social,,6.

6
Sima, Tudora, Note de curs, Psihologie socială
 Ocupându-se de redefinirea conceptului de reprezentare socială, Serge Moscovici a
oferit psihosociologiei noi orizonturi, o nouă teorie şi noi tehnici şi instrumente capabile să
evidenţieze problematica reală specifică vieţii sociale.

Modul în care se construieşte reprezentarea a scos la iveală faptul că ea mai întâi se

organizează în jurul unuia sau mai multor elemente cognitive aflate într-o strânsă legătură,
care formează nodul central, celelalte fiind denumite elemente periferice. Teoria nodului
central poate fi atribuită lui J.C.Abric (după Lucian Radu), dar modelul este mai vechi şi prin
analogie ne amintim de nucleul analizatorului şi de zona de asociaţie în analiza informaţiilor
de natură senzorială.

Ipoteza că nodul este elementul generator, organizator şi stabilizator al reprezentării

este fundamentală pentru descrierea reprezentărilor sociale şi a dinamicii acestora. În 1987
J.C.Abric a introdus distincţia între dimensiunea funcţională a nodului care l-ar determina pe
acesta să favorizeze elementele răspunzătoare de eficacitatea în acţiune a reprezentării şi cea
normativă care îi conferă posibilitatea selectării opiniilor, judecăţilor sau stereotipurilor
specifice individului sau grupului. Pe lângă aceste elemente J.C.Abric spune că o structură
cognitivă poate fi caracterizată prin intermediul gradientului cantiatativ de centralitate sau de
importanţă, acestuia îi mai adaugă încă un indicator cel de centralitate calitativă şi
structurală a nucleului.,,Reprezentările sociale interpretează şi legitimează valorile, având
rolul de a menţine valorile întemeiate ideologic. Ideologia se prezintă ca un ,,ideal,, ca o iluzie
a unei categorii de indivizi, în timp ce reprezentările sociale instituie structuri, scheme,
configuraţii, modele cognitive ale sistemelor de idei,,7

Nodul central sau structurant al unei reprezentări asigură două funcţii esenţiale:

1. O funcţie generativă prin care se creeză, se transformă semnificaţia celorlalte

elemente ale reprezentării, şi datorită căreia pot lua naştere noi sensuri, noi valori.
2. O funcţie organizatorică – jucată de nodul central, capabil să determine natura
legăturilor ce unesc între ele elementele reprezentării, dar în acelaşi timp nodul
central este şi factor de stabilitate în reprezentare, dacă el se modifică se modifică
şi reprezentarea.
Elementele periferice ale reprezentării se află în relaţie strânsă cu nodul central, ele
constituie esenţialul conţinutului reprezentării, partea sa cea mai accesibilă, dar şi cea mai vie
7
Neculau, Adrian, Reprezentări sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p: 303
şi mai concretă (Jean -Claude Abric), presupun informaţii reţinute, selecţionate şi interpretate,
judecăţile formulate în legătură cu obiectul, stereotipuri şi credinţe.

Aşa cum remarcau S.Moscovici şi W.Doise: „identitatea principiilor de reglare nu

împiedică deloc diversitatea luărilor de poziţie ce se manifestă prin intermediul atitudinilor şi
al opiniilor”

Tocmai în baza acestor principii este posibilă diversitatea sau schimbarea reprezentării
sociale. Se ştie că un principiu este funcţional atâta timp cât corespunde unei realităţi şi este în
acord cu ea, în momentul în care aceasta se schimbă apare necesitatea modificării principiului.

Practicile- traduc modul în care actorul social şi-a însuşit reprezentările sociale, pun în
acţiune reprezentările sociale dobândite sub presiunea unui anumit context social,
ideologic,cultural.

Modul în care cineva utilizează anumite practici,prescrise social, dovedeşte că individul îşi
îndeplineşte rolurile distribuite prin scenariul instituţional,şi-a asumat identitatea grupului,s-a
inserat social. Practica este o construcţie ideologică, o consecinţă a presiunii sociale,
ideologice,educaţionale,pe care o exercită puterea politică,într-un câmp social dat. Practica
socială se alimentează din memoria socială, din cultura grupului,din tradiţii şi credinţe,din
reprezentări.

Despre rolul contextului

Contextul se prezintă ca un sistem de idei şi credinţe,norme şi obiceiuri care constituie

anturajul social şi cultural în care evoluează individul, şi care se transmite prin educaţie şi
limbaj.

Contextul furnizează cadre de referinţă, imagini de marcă, modele comportamentale şi

practici cotidiene,asigurând socializarea şi integrarea socială a individului. Oamenii şi
grupurile umane se diferenţiază după mediul cultural frecventat şi practicile comportamentale
în care s-au dezvoltat.

Reprezentările sociale sunt alimentate din context,în primul rând în ce priveşte natura
condiţiilor care produc discursul şi înlesnesc formularea de idei,descoperirea unor teorii.