suport de curs - копия

Capitolul 1.
Repere epistemologice ale psihologiei

Competenţele unităţii de curs:
la nivel de cunoaştere:
- să reproducă, conceptele cheie, teoriile, noţiunile, psihologiei generale cât şi aplicativă;
- să diferenţieze limbajul psihologiei ştiinţifice de limbaj psihologiei simţului comun;
- să cunoască ramurile aplicative ale psihologiei;
- să precizeze obiectul de studiu al psihologiei;
- să cunoască ramurile aplicative ale psihologiei.
la nivel de integrare:
- să analizeze dezvoltarea psihologiei sec. XX-XXI;
- să argumenteze rolul psihologiei în domeniul educaţiei fizice;
- să generalizeze şi particularizeze cunoştinţele generale despre psihologie.
la nivel de aplicare:
- să identifice perioadele de dezvoltare a psihologiei;
- să compare teoriile marilor psihologi ai sec. XX, cu teoriile din sec. nostru.
- să aplice secvenţe din psihologie în efectuarea cercetărilor ştiinţifice în domeniul educaţiei fizice
şi sportului.
Surse bibliografice:
1 Cosmovici A. Psihologia generală. Iaşi: POLIROM, 1996 ,ISBN: 973-9248-27-6.
2 DEX.
3 Freud S. Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieţii cotidiene.
Bucureşti: Didactică şi Pedagogică.1980.
4 Pospai A. Schiţe din istoria psihologiei. Chişnău. Lumina. 1994.
Structura unităţii de curs:
1. Conceptul psihologiei ca ştiinţă.
2. Evoluţia psihologiei şi a devenirii ei ca ştiinţă. Orientări şi şcoli psihologice.
3. Locul psihologiei în sistemul ştiinţelor. Rolului psihologiei în domeniile de activitate a
educaţiei fizice şi sport.
4. Ramurile fundamentale ale psihologiei
1
1. 1. Concetul psihologiei ca ştiinţă
Termenul psihologie provine din greacă: „psyche” – înseamnă „suflet”, şi „logos” – înseamnă
„ştiinţă”.
Psihologia - ştiinţa despre suflet, ştiinţa despre lumea infinită şi extrem de complicată a
propriului „eu” a vieţii interne umane.
Psihologie – o ştiinţă umanistă (despre om) ce studiază psihicul reflectat în comportament, adică
activitatea psiho-comportamentală umană.
A. Cosmovici specifică faptul că psihologia este ştiinţa care se ocupă cu descrierea şi explicarea
fenomenelor şi însuşirilor psihice.
DEX defineşte conceptul PSIHOLOGÍE - ştiinţă care se ocupă cu studiul psihicului (1), al
legităţii proceselor psihice (cognitive, afective, voliţionale) şi al însuşirilor psihice ale persoanei
(caracter, temperament etc.). 2. Totalitatea fenomenelor psihice care caracterizează un individ sau o
colectivitate; concepţie, mentalitate. 3. Totalitatea proceselor psihice care condiţionează o activitate
S. Freud consider psihologia - ştiinţa care se ocupă cu descoperirea şi formularea legilor şi
mecanismelor organizării psihice interioare în raporturile dialectice dintre conştiinţă, subconştient şi
inconştient şi interacţiunile acestora cu manifestările lor exterioare în comportament.
1.2. Evoluţia psihologiei şi a devenirii ei ca ştiinţă. Orientări şi şcoli psihologice.

Psihologia este o ştiinţă foarte veche, care în acelaşi timp e şi foarte tânără. Pe de o parte vârsta ei
numără cca 2400 ani, iar pe de altă parte, abia în sec. XIX ea se constituie ca ştiinţă independentă.
Prima expunere sistematică a fenomenelor psihice a fost efectuată de către Aristotel în tratatul său
”Despre suflet”. Sufletul se manifestă în diverse capacităţi spre activitate: hrănitor, simţitor, mişcător,
gânditor. El a făcut primele referiri consistente asupra psihicului.
Termenul Psihologie s-a difuzat într-o concepţie modernă începând abia cu sec. al XVIII-lea
datorită filosofului german Cristian Von Wolff (1679-1754), pentru a desemna ştiinţa sufletului. Acest
termen a fost utilizat în cartea sa ”Psychologia Raţionalis”.
Istoria psihologiei drept ştiinţă experimentală începe cu an. 1879, odată cu întemeierea primului
laborator de psihologie experimentală, la Leiptizig, Germania, de către psihologul german Wilghelm
Wundt.
2
Psihologia s-a constituit ca ştiinţă independentă desprinsă de filosofie abia în sec. al XIX-lea,
odată cu extinderea metodelor experimentale în studiul fenomenelor psihice (Erns Weber, Gustav
Fechner, Hermann Ebbingaus, Herman L. Helmholtz, Wilghelm Wundt) şi a devenit naturistă.
Recurgem la o periodizare a evoluţiei istorice a cunoaşterii psihologice, în patru etape principale,
astfel:
1. Etapa preştiinţifică;
2. Etapa filosofică;
3. Etapa ştiinţifică, analitică şi intern contradictorie;
4. Etapa ştiinţifică sistemică integrativă.
1. Etapa preştiinţifică începe din momentul cînd omul a început să-şi pună explicit întrebări şi
probleme despre natura, esenţa şi locul fenomenelor psihice. Etapa se numeşte preştiinţifică întrucît la
acea vreme nu se constituiseră încă ştiinţele ca forme riguroase de cunoaştere. Răspunsurile date la
întrebările privind natura şi fenomenele psihice erau naive şi întemeiate pe admiterea principiului
animismului (de la lat. anima = a însufleţi).
2. Etapa filosofică începe din antichitatea tîrzie (sec. V-IV î. Hr.) şi durează pînă în 1879, la
independenţa psihologiei de filozofie. Toate marile sisteme filosofice vor avea în structura lor un spaţiu
special dedicat psihologiei, respectiv descrierii şi explicării fenomenelor psihice ale omului şi, anume
problema raportului dintre spirit şi materie, dintre gîndire şi corp, dintre conştiinţă şi creier.
Răspunsul la această problemă a dus la desprinderea iniţială a două mari direcţii de gîndire filosofică:
linia materialistă şi cea idealistă.
Linia materialistă se va caracteriza prin admiterea materiei ca unic început primordial. În
antichitate, reprezentanţii acestei linii au fost Democrit, Epicur şi Heraclit. Ei formulează concepţia
atomistă de explicare a lumii, punînd la baza existenţei Universului cea mai mică unitate materială
imaginată atunci: atomul. În concepţia atomistă, sufletul este material.
Concepţia atomistă a fost înlocuită cu concepţia funcţionalistă despre suflet, care afirmă că
sufletul apare ca rezultat al funcţionării sistemului nervos central, a creierului. Considerarea psihicului
ca reflectare ideală.
3. Etapa ştiinţifică, analitică începe în anul 1879, an în care savantul Wilhelm Wundt înfiinţa la
Leipzig primul laborator de psihologie experimental elaborând posibilităţii de aplicare sistematică a
metodei experimentului obiectiv în studiul fenomenelor psihice. Înfiinţarea acestui laborator
marchează desprinderea psihologiei de filosofie şi constituirea ei în ştiinţă independentă. Din acest
3
moment se va înregistra un proces accelerat de desfăşurare a cercetărilor psihice concrete şi de
acumulare a unor date şi fapte experimentale obiectiv constatate privind conţinutul, dinamica şi
mecanismul diferitelor funcţii şi procese psihice particulare.
4. Etapa ştiinţifică sistemică integrativă. Este o continuitate a etapei III-a, din punct de vedere al
apariţiei diverselor teorii despre studiul psihologiei. În legătură cu problema obiectului de studiu,
divergenţele de păreri s-au constituit în trei orientări sau şcoli principale: şcoala introspecţionistă,
şcoala bihavioristă şi şcoala psihanalitică s.a.
Potrivit şcolii introspecţioniste, întemeietori R.Descartes, J.Lock. Psihicul uman era integral
redus la sfera conştiinţei: psihic=conştiinţă. Ca urmare, cunoaşterea psihologică nu putea să se
întemeieze decât pe utilizarea unei singure metode, care era denumită introspecţie (de la termenii
greceşti. intro=interior şi spectos=privire). Introspecţia avea sensul de privire de către subiect, cu ochiul
său interior, pe scena conştiinţei, pentru a constata fenomenele care se produc la un anumit moment
dat.
Psihologul american John Watson, întemeietor al şcolii Bihavioriste care, în 1912-1913 a publicat
în jurnalul american de psihologie un amplu articol în care propunea ca obiect de studiu al psihologiei
manifestările comportamentale exterioare ale subiecţilor, care, după părerea sa, se produc în mod logic
şi necesar la acţiunea diferiţilor stimuli din mediu.
Psihologia activităţilor este o formulare mai largă a interacţiunilor dintre planul interior şi cel
exterior, al comportamentului; a fost fundamentată de J. Piaget, Henry Wallon, Leon Vîgoţki, A.
Leontiev şi s-a impus ca dominantă la începutul secolului XX. Activitatea este considerată o formă
fundamentală de manifestare a omului, care defineşte specificul relaţiei sale cu mediul, de-a lungul
principalelor etape ale evoluţiei sale ontogenetice. Activitatea este o structură funcţională unitară între
organizarea psihică internă a individului şi exprimarea exterioară prin intermediul diferitelor acţiuni. Ea
are caracter finalist sau orientat în vederea obţinerii unui anumit rezultat sau produs care să satisfacă
aşteptările, trebuinţele sau interesele subiectului respectiv. Se disting trei forme de activitate: 1)
Activitatea de joc; dominantă pentru vîrsta copilăriei, preşcolară; 2) Activitatea de învăţare: dominantă
pentru perioada şcolarizării individului (7-14-16 ani). 3) Activitatea de muncă; are două componente:
munca fizică (executivă) şi munca intelectuală (creativă) Pospai A. [4 .
Fondatorul psihanalizei, Sigmund Freud, este primul care, în istoria psihologiei, intercorelează şi
adună toate referirile şi datele concrete care vorbeau despre existenţa şi a unei alte componente a
psihicului în afară de conştiinţă inconştientul. Introducerea inconştientului va determina modificarea
4
sferei iniţiale a noţiunii de psihic: psihic = conştiinţă (conştient) + inconştient. Şi cum între aceste
componente, trecerea nu se face direct, Freud a introdus noţiunea de subconştient “Orice act
comportamental îşi are rădăcina în inconştient). Astfel se naşte psihanaliza.
Şcoala umanistă (psihologia umană). Psihologia umanistă capătă răspândire îndeosebi în SUA.
Adepţii şcolii: G. Allport, K. Rogers, A. Maslow. Adepţii psihologiei umaniste încearcă să orienteze
psihologia spre interpretarea personalităţii. Ei se adresează valorilor tradiţional omeneşti – libertăţii,
creaţiei, dragostei, compasiunii etc.
Maslow afirmă că fiecare dintre noi are natura lui proprie şi o puternică motivare pentru a-şi
exprima această natură. Primordial pentru om este asigurarea trebuinţelor fiziologice, ierarhic urmează
trebuinţa de securitate şi stabilitate apoi de dragoste şi apartenenţă, de stimă. Ultima treaptă a acestei
ierarhii o constituie afirmarea de sine.
La baza teoriei lui K. Rogers stă ideia că în devenirea sa omul poate ajunge la cel mai înalt nivel
al posibilităţilor fiind apreciat, stimat.
1.3. Locul psihologiei în sistemul ştiinţelor. Rolului psihologiei în domeniile de activitate a

educaţiei fizice şi sport.
”Psihologia ocupă o poziţie centrală nu numai ca produs al tuturor celorlalte ştiinţe, ci şi ca sursă
posibilă de explicare a formării şi dezvoltării lor” J. Piaget.
Rolul psihologiei în domeniile educaţiei fizice şi sport.
În mod deosebit menţionăm rolul psihologiei pentru pedagogia educaţiei fizice, deoarece
cunoaşterea legităţilor dezvoltării personalităţii, a proceselor cognitive, particularităţilor de vârstă şi
individuale ale copiilor constituie fundamentarea teoretică şi indică căile practice de creare a metodelor
eficiente de instruire a activităţilor de educaţie fizică.
Cunoaşterea psihologiei permite profesorului de educaţie fizică invăţarea corectă a acţiunilor
motrice să observe la timp apariţia deprinderilor psihomotrice avansate la elevi, a noilor sentimente,
trăsături volitive, caracterului aflat în formare.
Studiul psihologic al copiilor oferă pedagogilor posibilitatea de a evidenţia perspectiva dezvoltării
elevului şi permite proiectarea obiectivă a procesului de formare a personalităţii elevului, selectarea
celor mai eficiente strategii didactice de activitate cu elevii.
Cunoştinţele psihologiei pot fi utile şi pentru antrenori sportivi începători cât şi de mare
performanţă, în vederea obţinerii şi depăşirii performanţelor, unde psihologia a inovat antrenamentul
5
modelat, psihoton, tehnici de asistenţă psihologică, prin aceasta contribuind dezvoltarea ştiinţei
psihologice a activităţilor corporale.
Studiul fenomenelor psihologiei generale conduce la:
- Cunoaşterea cât mai adecvată a mecanismelor de declanşare, manifestare, dezvoltare a
proceselor, însuşirilor psihice la cei care participă la activitatea sportivă.
- Cunoaşterea trăirilor şi comportamenelor indivizilor în condiţiile activităţilor de educaţie fizică
şi sport.
- Dobândirea de către persoana ce practică activităţile corporale a unor cunoştiinţe utile pentru
dezvoltarea unei imagini pozitive despre sine şi pentru aplicarea în întreaga activitate şi viaţă a
mecanismelor de autoreglare a stărilor psihocomportamentale.
1.4. Ramurile fundamentale ale psihologiei.

Ştiinţa psihologică reprezintă astăzi un sistem complex şi ramificat de discipline ştiinţifice.
Ramurile psihologiei luate aparte sunt strâns legate între ele pot fi elucidate în: fundamentale:
Psihologia generală considerată a fi ramura centrală a psihologiei, care oferă baza teoretică şi
metodologică pentru abordarea, înţelegerea şi explicarea proceselor şi forma în care s-a constituit
istoriceşte psihologia ca ştiinţă independentă. Abia tîrziu au apărut succesiv, ramurile ei (psihologia
muncii, educaţională, clinică, socială, organizaţională, sportului, a artei etc). Abordarea problemelor
specifice ale psihologiilor de ramură trebuie să se întemeieze pe premisele din psihologia generală.
Ramurile applicative.
Psihologia comparată - evidenţiază similitudinile psihologice, punând în paralel omul şi animalul,
oamenii sau grupurile umane în funcţie de rase, nivele sociale.
Psihologia vârstelor - studiază legităţile dezvoltării psihice a omului. Sarcina psihologiei vârstelor
este de a dezvălui particularităţile de vârstă, stabilirea legităţilor de trecere de la o vârstă la alta, găsirea
perioadelor celor mai favorabile de formare a diferitelor însuşiri psihice a personalităţii.
Psihologia pedagogică – se axează pe bazele psihologice ale conţinutul instructiv şi educativ
(selectarea celor mai eficiente strategii didactice, ţinându-se cont particularităţile individuale şi de
vârstă).
Psihologia socială – studiază manifestările psihice ale diferitor comunităţi sociale: grupuri,
colective, caracterul relaţiilor reciproce la nivelul de grup.
6
Psihologia sportului – studiază comportamentele psihologice ale pregătirii sportivilor: afective,
volitive, a trăsăturilor de personalitate, dezvoltarea capacităţii de auto reglaj, necesare pentru obţinerea
succesului în competiţii sportive.
Psihologia medicală (kinetoterapeutică) – studiază problemele psihoterapiei, psihoigienei,
aspectele comunicării între medic şi bolnav.
Psihologia muncii – studiază bazele psihologice ale activităţii de muncă, calităţile de importanţă
profesională ale personalităţii în raport cu specialitatea.
Psihologia comparată – studiază psihicul animalelor, şi se efectuează o dezvăluire în preistoria
conştiinţei omului.
Enumerarea şi caracteristica ramurilor ştiinţe psihologice, vorbesc despre aceea că are loc
continuarea procesului de apariţie a noilor direcţii în psihologie, deoarece o importanţă tot mai mare
capătă cunoaşterea particularităţilor psihice ale omului în cele mai diferite domenii ale activităţii
umane.
Meditaţi asupra subiectelor:
 Definiţi conceptual de psihologiei după mai mulţi autori.
 Comparaţi abordările curentelor psihologice cu privire la activitatea psihică.
 Analizaţi rolul psihologiei în activităţile educaţiei fizice şi sportului.
Teme de referat de documentare ştiinţifică independentă:
 Relaţia dintre baza psihologiei generală şi disciplinele educaţiei fizice şi sportului.
 Schiţe din psihologiei sec. XXI.
Însărcinări pentru seminar:
 Realizaţi schema cronologică a dezvoltării psihologiei ca ştiinţă.
 Realizaţi o caracteristică mai amplă cu referire la abordările despre psihologie.
Capitolul 2. Psihicul uman – obiectul de studiu al psihologiei

7
- să precizeze obiectul de studiu al psihologiei;
- să definească noţiunea de psihic;
- să relateze natura psihicului uman prin raportare la expresiile relaţionale ale psihicului (psihic şi
neurofiziologic, psihic şi fizic, psihic şi sociocultural);
- să analizeze funcţiile psihicului;
- să compare ipostazele psihicului (conştient, inconştient, subconştient);
- să argumenteze evoluţia psihicului în ontogeneză şi filogeneză.
- să explice funcţionarea neurofiziologică a psihicului;
- să transpună rolul activităţii psihice în activităţile de educaţie fizică şi sport;
5 Popescu-Neveanu P. Dicţionar de psihologie. Bucureşti. 1978.
6 Piėron Henri. Vocabularul psihologiei. Bucureşti: Univers Enciclopedic. 2001. (trad. din l.
franc.).
7 Rusu Elena –Claudia. Psihologia cognitivă. Bucureşti. 2007.
Structura unităţii:
1. Conceptul activităţii psihice
2. Dezvoltarea psihicului şi a conştiinţei.
3. Conţinutul psihicului.
4. Elemente de neurofiziologie ale psihicului uman.
2.1. Conceptul sistemului psihice

Obiectul de studiu al psihologiei ca ştiinţă îl constituie psihicul legităţile manifestării şi
dezvoltării lui.
Psihicul este reflectarea subiectivă a realităţii obiective. În felul acesta conţinut al psihicului sunt
imaginile obiectelor, fenomenelor existente independent de noi şi în afara noastre, adică imaginile
8
realităţii obiective, în funcţie de experienţa de viaţă acumulată, de interese, concepţie despre lume,
vârstă etc.
Dex. defineşte Psihicul 1. Formă specifică de reflectare a realităţii, produsă de activitatea
sistemului nervos şi prezentă la animalele superioare; totalitatea fenomenelor şi a proceselor proprii
acestei reflectări; structură sufletească proprie unui individ.
Sistemul psihic uman (SPU) este un sistem de funcţii şi procese psihice cognitive care sunt
dispuse ierarhic şi se află într-o interacţiune permanentă.
2.2. Dezvoltarea psihicului şi a conştiinţei.

Activitatea psihică este produsul complex al procesului evolutiv, fie că privim de-a lungul
epocilor istorice (dezvoltarea filogenetică) sau de-a lungul vieţii individului (dezvoltarea
ontogenetică).
Analizând dezvoltarea filogenetică a psihicului şi conştiinţei umane putem accent pe activităţile
omului de-a lungul epocilor, pe trebuinţele de alimentare care marchează apariţia atitudinii cognitive
faţă de realitate, ceea ce a condus la lărgirea orizontului şi la dezvoltarea SN.
Activităţile omului (de muncă, comunicare, joc, instruire) apărute pe parcursul evoluţiei sunt un
factor principla in dezvoltarea psihicului.
Din punct de vedere ontogenetic psihicul se dezvoltă odată cu vârsta datorită experienţelor
acumulate.
Dezvoltarea proceselor cognitive, afective, voliţionale a însuşirilor personalităţii se realizează în
cadrul unei relaţionări specifice în care putem surprinde, pe de o parte, particularităţile de vârstă, iar pe
de altă parte, particularităţile individuale.
Principalii factori responsabili de dezvoltarea psihică sunt:

Ereditatea poate fi definită ca însuşirea fundamentală a materiei vii de a transmite de la o
generaţie la alta, sub forma codului genetic. Pe cale genetică sunt transmise un complex de
predispoziţii sau potenţialităţi, şi nu trăsăturile antecesorilor. Diversitatea psihică a subiecţilor umani
nu este rezultatul exclusiv al factorilor ereditari, ci şi al factorilor de mediu. Determinaţiile ereditare se
pot exprima la diferite momente de vârstă sau pot rămâne în stare latentă pe tot parcursul vieţii
individului, în absenţa unor factori activizatori.
9
Mediul – prin mediu se înţeleg toţi factorii exogeni care acţionează asupra individului, atât
naturali, biologici, cât şi social-istorici (economici, politici, culturali).
In sens larg, mediul cuprinde ansamblul elementelor sociale, culturale ce ne înconjoară şi cu care
omul este în interacţiune permanentă, pe tot parcursul vieţii sale. Factorii de mediu actionează în
anumite contexte sau cadre sociale – grupurile familiale, de joc, de învatatură – care constituie şi ele
tot atâtea medii. Influenţa factorilor de mediu se exercită nu numai asupra constituirii psihicului în
ontogeneză, dar şi asupra proceselor fizice – osificarea, dentitia, greutatea – prin conditiile alimentare,
igienice şi de protecţie pe care le oferă.
Educaţia – este cel mai important în dezvoltarea psihică şi formarea personalităţii. Educaţia
trebuie să asigure adaptarea optimă a copilului la cerinţele societăţii, bazându-se pe potenţialul
individual.
Educaţia controlează şi organizează influenţele mediului asupra individului, adaptandu-le la
particularităţile de vârstă şi individuale ale acestuia.
2.3. Conţinutul sistemului psihic

Ipostazele activităţii psihice
Conştiinţa: expresia activităţii întregului SN.
Funcţiile conştiinţei:
Conştiinţa a apărut odată cu unificarea omului în diferite grupe Frecvent se spune că specificul
psihicului uman este apariţia conştiinţei. Conştiinţa este rezultatul unui proces social-istoric propriu omului,
reprezentând unitatea dintre reflectarea logica si cea sen-coriala. Dar există două
feluri de conştiinţă:
- conştiinţa implicită – primitivă, nediferenţiată, care există şi la animalele superioare;
- conştiinţa reflexivă – conştiinţa de sine, de „eu”, într-adevăr specific umană.
Conştiinţa îndeplineşte 5 funcţii fundamentale:
1. Cognitivă - a cunoaşte mediul înconjurător
2. Orientativă – planurile, scopurile propuse
3. Anticipativă – a merge înainte de; sau predictivă – conştiinţa încearcă să prevadă cum vor
evolua evenimentele, acţiunile noastre
4. Autureglaj – conştiinţa stopează sau concentrează unele obstacole sau scopuri
5. Creativă – conştiinţa după ce a însuşit modelele sociale încearcă să creeze ceva propriu.
10
Preconştientul este orientat asupra lumii noastre interne. Preconştientul conţine: imagini,
priceperi, deprinderi de muncă percepute cândva, este un deposit de informaţii. Preconştientul conţine
şi informaţia biologică - simţim că cunoaştem un anumit loc cu toate că nu am fost acolo niciodată;
informaţia socială – amintiri din copilărie.
Inconştientul – cea mai întunecată parte a psihicului uman, fiindcă ştim foarte puţin despre el.
Se supune foarte greu cenzurii conştiinţei. El constă dintr-o serie de conştiinţe sau de o serie de
dorinţe, vise, stări afective, sentimente trăite cândva, o serie de gânduri ascunse. afectivitatea este în
mare măsură inconştientă: scopuri, dorinţe, sentimente, care n-au legătură cu momentul prezent.
Toate procesele psihice au o parte ce se desfăşoară în inconştient (sunt acele acte psihice ce nu le
controlăm conştient, manifestându-se spontan, neintenţionat).
Inconştientul are următoarele roluri:
- rol de energizare şi dimizare a întregii vieţi psihice;
- rol de asigurare a unităţii eu-lui, prin faptul că este principalul depozitar al informaţiei.
Teoria inconştientului a fost multă vreme dominată de concepţia lui S. Freud, acesta are meritul
incontestabil de a fi subliniat rolul important al inconştientului, dar a ajuns la mari exagerări şi
unilateralitate. În ultima sa teorie asupra structurii psihicului, el a descris trei instanţe.
1. Sinele („id”) – care ar fi principalul sediu al inconştientului, imaginat ca un rezervor unde
„clocotesc” dorinţele noastre, instinctele. Freud a caracterizat două instincte esenţiale:
- instinctul vieţii – tendinţa spre plăcere („Libido”), pe care mereu a identificat-o cu tendinţele
sexuale;
- instinctul morţii – („Thanatos”), tendinţa spre distrugere.
2. Supraeul „superego” – acesta este alcătuit din normele, imperativele morale, din idealul eului.
El se formează datorită intervenţiei părinţilor, care înfrânează tendinţele copiilor neconforme cu
moralitatea;
3. Eul („ego”) – principalul sediu al conştiinţei. El ţine cont de dorinţele prezente în „sine”, de
interdicţiile supraeului, căutând un compromis între ele, în funcţie de realitate. Acest compromis
obligă eul să alungă în inconştient (sinele) toate tendinţele, aspiraţiile, care nu se pot realiza (fenomen
numit de Freud „ refulare”).
Sistemul psihic este conţinut din: fenomene psihice (FP) – forma de existenţă a anumitor cazuri
a sistemului psihic uman. FP se împart în trei componente:
- procese psihice
11
- stările psihice
- însuşiri psihice
Procesele psihice – sunt fenomenele psihice datorită cărora omul cunoaşte mediul.
Procese psihice sunt:
- senzaţiile şi percepţiile
- memoria
- gândirea cu limbajul
- imaginaţia
Stările psihice – fenomenele care uşurează decurgerea proceselor psihice din ele fac parte :
- atenţia
- stările afective ( emoţiile)
- voinţa
Însuşirile psihice – fenomenele care apărând pe baza primelor două creează irepitabilitatea
individuală a unui om.
- temperamentul
- caracterul
- aptitudinile
2.4. Elemente de neurofiziologie ale psihicului uman.

Organismul omului este un mare sistem alcătuit din sisteme şi subsisteme.
Creierul se plasează pe cea mai înaltă poziţie făcând parte din Sistemul Nervos Central – el este
responsabil pentru activitatea mintală, pentru coordonarea interacţiunilor cu mediul natural şi social.
S.N. este structurat pe niveluri (de la elementul de bază neuronul până la scoarţa cerebrală).
Organizarea S.N.C.: S.N.C. este organizat pe nivele ierarhice constituite de la inferior la
superior. S.N. este format din:
Activitatea psiho-neurologică a creierului se realizează prin conlucrarea a trei blocuri
funcţionale:
- blocul energetic (trunchiul cerebral şi diencefalul);
- blocul gnostic (partea posterioară şi mediană a emisferelor cerebrale – lobul occipital,
parietal, temporal), aici se găsesc proiecţiile sistemelor senzoriale, verbo – semantice;
- blocul dinamic reglator-frontal – blocul de programare, coordonare a actelor motorii.
12
Sistemul nervos acţionează în baza a două procese nervoase fundamentale:
- excitaţie – ce îndeplineşte funcţii active de declanşare şi mobilizare;
- inhibiţia – care frânează excitaţia, o reţine;
inhibiţia poate fi:
necondiţionată:
- de protecţie – se instalează când anumite zone neuronale sunt suprasolicitate prin eforturi
îndelungate;
- prin inducţie negativă – apare spontan în jurul punctelor de excitaţie pentru a o îngrădi pe
aceasta şi a realiza o anume economie în consumul de energie nervoasă;
III. Creierul cerebral (CC) – este organul principal al activităţii psihice, mecanismul fiziologic
determinant al fenomenelor psihice. pe suprafaţa creierului uman se află centrele fiecărei perceperi.

1. Analizând informaţia cuprinsă în acestă temă, încercaţi să propune-ţi o definiţie proprie
privind obiectul de studiu al psihologiei.
2. Încercaţi să evidenţiaţi şi să analizaţi factorii ce influienţiază la dezvoltarea psihicului.
3. Identificaţi procesele psihice superioare.
4. Interpretaţi organizarea Sistemului neuropsihic.
- Fenomenul modern de dezvoltare a activităţii psihice;
- Cea mai ascunsă parte a psihicului-inconştientul;
- O minte sănătoasă întru-un corp sănătos.
- Prezentaţi în formă de tabel metodele eficiente de dezvoltare a activităţii psihice.
Capitolul III: Activitatea ca fenomen psihic

- să definească corect procese şi activităţi reglatorii;
- să valorifice limbajul psihologic în comunicarea cu semenii;
- să precizeze înţelesurile noţiunii de activitate umană;
13
- să explice structura ierarhică a activităţii umane;
- să înţeleagă etapele de formare a deprinderilor şi obişnuinţelor;
- să identifice principalele activităţi umane şi, rolul lor în dezvoltarea psihică.
- să analizeze legătura dintre tipul de activitate dominată şi perioada de vârstă;
- să compare tipologia activităţilor umane;
- să aplice cunoştinştinţele acumulate în alte activităţi;
- să propună noi metode de planificare eficientă a unei activităţi;
- să demonstreze capacităţi de organizare a activităţilor.
1 Mielu Zlate, Întroducere în psihologie, Ed. Polirom, Bucureşti, 2007.
2 Pospai, A., Schiţe din istoria psihologiei, Editura Lumina, Chişnău, 1994.
3 Popescu-Neveanu P., Dicţionar de psihologie, Bucureşti, 1978.
4 Platon C., Focşa-Semionov S., Ghid psihologic, Ed., Lumina, Chişinau, 1994.
Structura unităţi:
1. Cncepte fundamentale despre activitate.
2. Particularităţile activităţii omului, structura activităţii: scopuri, necesităţile, voinţa, motivele,
acţiunile, operaţiile.
3. Tipurile principale de activitate umană: jocul, învăţare, munca.
4. Deprinderile şi structura lor. Bazele fiziologice ale deprinderilor. Felurile deprinderilor:
motrice, senzoriale, intelectuale, comportamentale.Etapele formării deprinderilor: analiza, sinteza,
automatizarea.
5. Obişnuinţele.
3.1. Cncepte fundamentale despre activitate.
Activitatea este un ansamblu de acţiuni interne (mentale) sau externe care îndeplinesc o anumită
funcţie se realizează prin conştiinţă şi ia naştere în urma necesităţilor.
Orice activitate a omului este determinată de scopurile şi sarcinile pe care el şi le propune.
14
Dex. explică ACTIVITATEA - ansamblu de acte fizice, intelectuale şi morale făcute în scopul
obţinerii unui anumit rezultat; folosire sistematică a forţelor proprii într-un anumit domeniu, participare
activă şi conştientă la ceva.
1. Particularităţile activităţii omului, structura activităţii: scopuri, acţiunile, operaţiile

Suntem complect conştienţi de acţiunile noastre când este determinat scopul, când este fixată
ordinea şi succesiunea mişcărilor şi când presupunem anumite rezultate a acţiunilor.
Orice activitate organizată conştient parcurge următoarele etape:
- et. de elaborare a scopului,
- et. de planificare a lucrului,
- et. de selectare a procedeelor mai eficiente pentru realizarea activităţii,
- et. realizării activităţii,
- et. controlului activităţii,
- et. comparării rezultatelor căpătate cu cele planificate,
- aprecierea rezultatelor.
Aceste etape decurg consecutiv sau se pot suprapune.
3.2. Tipuri ale activităţii umane

Jocul este activitatea fizică sau mentală realizată din plăcere. Acest fel de activitate este
dominantă la vrsta preşcolară dar se practică şi la alte vrste ca distracţie, relaxare etc.
După evoluţia sa ontogenetică sunt cunoscute cteva tipuri de joc:
- cu obiecte,
- de rol,
- j. de rol instructiv şi formativ (elevii şi adulţii),
- proiectiv ( folosit în psihoterapie).
Comunicarea reprezintă ansamblul proceselor prin care se efectuiză schimburi de informaţii între
persoane. Orice comunicare este o interacţiune.
Cognitivă
Este o activitate cu scop de căpătare a cunoştinţelor, abilităţilor, deprinderilor, priceperilor,
necesare pentru viaţă
Cunoaşterea poate fi:
15
Neorganizată- se realizează concomitent cu îndeplinirea activităţii.
Organizată – se desfăşoară în instituţii de învăţământ specializate este determinată de programele
speciale aprobate de Ministerul Educaţiei.
Procesul educaţional organizat corect influienţează pozitiv dezvoltarea personalităţii şi pregătirii
ei către viaţă orientarea ei, responsabilitatea, activismul.
Munca.
Este o activitate specific umană spre crearea valorilor materiale. Este benefică munca în colectiv
în cadrul ei la copii se dezvoltă deprinderi de coperare, se transmite experienţa avansată
predescensorilor.
Rolul activităţii în dezvoltarea intelectuală
Între psihic şi orice fel de activitate există o interacţiune complexă: pe de o parte, psihicul se
formează şi se manifestă în activitate, iar pe de altă parte, psihicul dirijează activitatea, ridicând -o la un
nivel calitativ. În procesul comunicării se formează sistemul de trebuinţe al personalităţii. În orice fel
de activitate individul are să rezolve diverse probleme, în procesul căreia se dezvoltă percepţia,
gândirea, imaginaţia, limbajul.
3.3. Deprinderile şi structura lor. Felurile deprinderilor: motrice, senzoriale,
intelectuale, comportamentale
Procesul de însuşire a activităţii implică formarea deprinderilor, priceperilor şi obişnuinţelor.
Deprinderile sunt acţiunile relativ stabile totalmente automatizate, generate de un exercuţiu
prelungit fiind realizate la nivelul controlului subconştientului.
Deprinderile se clasifică după:
-Procesualitatea psihică pe care o antrenează în mod dominant, există deprinderi senzoriale,
motrice comportamentale, intelectuale.
-forma de activitate: deprinderi de învăţare, de activitate artistică, tehnică etc.
Definiţia cea mai complexă a deprinderilor motrice este aceea de "componente ale activităţii
voluntare a omului care, prin exersare, ating un randament înalt pe baza perfecţionării indicilor de
execuţie (viteză, coordonare, precizie, uşurinţă, automatizare).
Formarea deprinderilor motrice sau învăţarea motrică este un proces complex intelectual-motric,
caracterizat de prezenţa permanentă a conştientizării actelor motrice efectuate.
16
Din punct de vedere psihologic, în învăţarea motrică, un rol important îl joacă formarea acţiunilor
mentale care parcurge trei faze: familiarizarea cu sarcina motrică, executarea acţiunii, transformarea ei
în limbaj interior.
În general, cei mai mulţi specialişti în psihologie disting următoarele etape de ordin psihologic în
formarea unei deprinderi de mişcare:
a. Etapa învăţării, a iniţierii în bazele tehnice de execuţie a unei deprinderi, având ca
obiective:
- formarea unei reprezentări ideomotorii cât mai fidele a deprinderii pe baza demonstraţiei şi
explicaţiei specialistului;
- formarea ritmului general de execuţie cursivă a mişcării;
- descompunerea mişcărilor complexe în elementele componente şi însuşirea separată a acestora;
- preîntâmpinarea sau corectarea greşelilor tipice de execuţie;
b. Etapa, consolidării - a formării stereotipului dinamic, cu următoarele obiective:
- unificarea elementelor componente ale mişcărilor şi formarea tehnicii de execuţie în
concordanţă cu caracteristicile spaţiale, temporale şi dinamice ale mişcării;
- întărirea legăturilor temporare din scoarţa cerebrală prin exersarea independentă repetată, în
condiţii standard, a deprinderii motrice;
- includerea deprinderii într-o înlănţuire cu alte deprinderi motrice însuşite anterior, în condiţii
specifice probelor şi ramurilor sportive şi efectuarea lor în condiţii relativ constante;
-înlăturarea greşelilor atipice de execuţie;
c. Etapa perfecţionării - având ca obiective următoarele:
- exersarea deprinderii în condiţii variate, neobişnuite sau îngreuiate (micşorarea suprafeţelor,
mărirea tempoului, adversar activ, etc);
- exersarea deprinderii în condiţii tehnice întâlnite în practica sportivă şi în condiţii apropiate sau
identice cu cele regulamentare;
- exersarea deprinderii în condiţii de întrecere (ştafete, parcursuri aplicative, etc] şi de concurs
[competiţii neoficiale sau oficiale).
Tipologia deprinderilor motrice în aspect psihologic

Clasificarea deprinderilor motrice se poate face în funcţie de mai multe criterii :
17
1. în funcţie de aria de automatizare se clasifică în:
a. elementare, care sunt complet automatizate. Cuprind mişcări cu caracter fazic, care se repetă în
aceeaşi succesiune – cele cu caracter ciclic: mers, alergare, ciclism;
b. complexe, care sunt parţial automatizate (aciclice). Sunt formate din cele elementare şi alte
mişcări neautomatizate sau incomplete automatizate.
2. în funcţie de finalitatea folosirii lor se clasifică în:
a. de bază şi utilitar aplicative, folosite în viaţa cotidiană, dar şi în sport (mers, alergare, sarituri,
aruncare-prindere, transport de greutăţi, căţărare-escaladare, târare);
b. specifice ramirilor şi probelor sportive (elementele şi procedeele tehnice).
3. în funcţie de nivelul participării sistemului nervos la formarea lor, se clasifică în:
a. propriu-zise, care se obţin prin exersări stereotipe, cu numar mare de repetări (gimnastica,
patinaj, sărituri de la platformă etc.);
b. perceptiv-motrice, la care învăţarea este influenţată de ambienta (oina, tir, tir cu talere, jocuri
dinamice);
c. inteligent-motrice, unde apare adversarul (jocuri sportive, lupte, box,
Priceperile. Reprezintă executarea exactă şi cu eficienţă calitativă şi cantitativă a unei activităţi.
Deosebim priceperi:
Elementare –acţiunile care se formează în baza cunoştinţelor acumulate.
Complexe- evaluiază în urma îndeplinirii activităţilor însuşite în baza deprinderilor şi
cunoştinţelor căpătate.
Pentru consolidarea deprinderilor şi priceperilor se impune exersarea lor sistematică, care
contribiue la automatizarea tuturor acţiunilor ce realizează activitatea în cauză.
3.4. Obişnuinţele.
Obişnuinţele.- reprezintă acţiunea ce a devenit trebuinţă , ritual.
Obişniunţele nu au scop bine determinat. La baza formării obişnuinţelor stă educaţia şi
moralitatea omului.
Obişnuinţele sunt pozitive şi negative.
Pentru a educa obişnuinţe pozitive este nacesară o moralietate înaltă o gândire pozitivă şi
responsabilitate, pentru unii oameni gimnastica de dimineaţă prezintă anumite incomodităţi. Dar totuşi
se impun să o practice o perioadă de timp, ea devine obişnuinţă pozitivă.
18
Obişnuinţele negative sunt un fenomen cu care omul luptă, depune eforturi pentru a se dezbăra de
ele.

1. Stabiliţi etapele de realizare a unei activităţi;
2. Caracterizaţi activitatea de muncă, şi rolul ei în dezvoltarea psihică a omului;
3. Analizaţi psocesul de formare a deprinderilor şi priceperilor;
4. Stabiliţi rolul obişnuinţelor în activiatea omului.

- ”Rolul activităţilor de comunicare, muncă, joc, instruire”;
- ”Aspecte metodice de formare a deprinderilor motrice”.
- “Activitatea sportivă”.

1. Prezentaţi schematic etapele de formare a deprinderilor motrice.
Capitolul IV. Procese psihice senzoriale: senzaţiile, percepţia, reprezentarea

19
- să stabilească corelaţii între procesele senzoriale;
- să distingă înţelesul ştiinţific al termenilor „senzaţie” „percepţie”, „reprezentare ”;
- să stabilească, pe baza definiţiei, caracteristicile senzaţiilor;
- să explice formele complexe ale percepţiei;
- să caracterizeze mecanismul de formare a reprezentărilor.
- să analizeze legătura proceselor fenomene psihice;
- să determine rolul legii adaptării a senzaţiilor în activităţile umane;
- să determine, pe baza unor imagini, factorii care provoacă iluziile perceptive;
- să argumenteze rolul reprezentărilor în învăţarea motrică;
- să analizeze reprezentarea ideomotrică.
- să aplice probe simple la autocunoaşterea sensibilităţii;
- să se exerseze în dezvoltarea sensibilităţii;
- să stabilească diferenţele perceptive;
- să propună metode de cercetare a proceselor senzorile.
1. Popescu-Neveanu P. Dicţionar de psihologie. Bucureşti. 1978.
2. Cosmovici A. Psihologie generală. Iaşi: Polirom. 1996.
3. Bolboceanu A., Vrînceanu M. Ghid de psihologie. Chişinău. 1996.
1. Noţiune de senzaţie, percepţie, reprezentare;
2. Tipologia individuală a proceselor psihice senzoriale;
3. Caracteristici esenţiale ale proceselor psihice senzoriale
3.1. Mecanismul de formare a senzaţiilor, legile senzaţiilor. Legile senzaţiilor.
3.2. Complexitatea mecanismelor de percepţie; Percepţiile – legi şi regularităţi
3.3. Reprezentarea ca proces cognitiv secundar.
4.1. Noţiune de senzaţie, percepţie, reprezentare

Senzaţia Percepţia Reprezentarea
Este reflectarea Este reflectarea obiectelor şi Sunt procese cognitive -
însuşirilor separate ale fenomenelor în totalitatea senzoriale de semnalizare în
20
obiectelor la influienţa lor însuşirilor şi părţilor lor la forma unor imagini unitare, dar
nemijlocită asupra organelor influenţa lor nemijlocită asupra schematice, apărute în creier în
de simţ. organelor de simţ. absenţa influenţei obiectelor şi
fenomenelor asupra
analizatorilor.
Cu ajutorul senzaţiei Percepţia este imposibil fără Reprezentările reflectă în
cunoaştem: mărimea, forma, senzaţii totodată pe lângă senzaţii imagini concrete, intuitive,
culoarea, temperatura, percepţia include experienţa particularităţi obiectelor şi
mirosul, gustul obiectelor din precedentă a omului sub forma de fenomenelor percepute anterior.
jurul nostru, facem cunoştinţă reprezentări include experienţa
cu sunetele produse de ele. precedentă a omului sub forma de
reprezentări şi cunoştinţe
anterioare păstrate în memorie.
1. Tipologia proceselor psihice senzoriale

Senzaţia Percepţia Reprezentarea
I.Senzaţie exteroreceptive: Percepţia involuntară. Clasificarea
Senzaţii vizuale: sînt senzaţii de Este provocată de particularităţile reprezentărilor se face în

lumină şi culoare undele de lumină se specifice ale obiectelor, nu este baza mai multor criterii:
reflectă trecând prin cristalin şi se determinată de un anumit scop. -după analizatorul
focalizează pe retină sub formă de Percepţia voluntară. Este predominant: vizuale,
imagine. condiţionată de activitatea auditive, olfactive,
Retina conţine două tipuri de perceptivă intenţionată orientată gustative, kinestezice;

celule fotosensibile: celule cu conuri, spre un scop. Percepţia spaţială - după gradul de
adaptate pentru reflectarea culorii, 6 –Însuşirile spaţiale ale obiectelor generalizare: reprezentări
mil., bastonaşe care reflectă lumina sunt reflectate prin: formă, individuale, reprezentări
– 115 mil. mărime, distanţă, direcţie. generale;
Pot fi distinse senzaţii vizuale: Trebuie să subliniem încă de la - reprezentările care
acromatice -omul vede culorile început, că percepţiile spaţiale reflectă un obiect anumit
cenuşii reflectată trecerea de la alb – sînt strâns legate de percepţiile de pe baza percepţiei este
negru, cromatice - reflectă gama cu timp. individuală iar cea care
21
multiple nuanţe ale culorilor. Percepţia mărimii şi formei reflectă în mod generalizat
Senzaţiile auditive - organele obiectelor obiectelor se un şir de obiecte
senzoriale al auzului este urechea. realizează prin colaborarea semănătoare este
Iritante pentru analiza auditive sunt analizatorilor vizual şi kinestezik, reprezentare generală.
undele sonore. imaginea obiectului pe retină, - după tipul de
Deosebim 3 feluri de sunete: variabilă după distanţa obiectului activitate în care sunt
verbale, muzicale, zgomote. faţă de subiect, este însoţită de o implicate reprezentările pot
Analizatorul auditiv distinge serie de componente chinestezice, fi: literale, artistice,
următoarele calităţi ale senzaţiilor Perceperea timpului. muzicale, sportive etc.;
auditive intensitatea sunetelor, Perceperea timpului constă din - după obiectul
înălţimea timbrului, durata sunetului, aprecierea duratei şi a reflectat poate fi: spaţiale,
tempoul sunetului. schimbărilor momentelor (imagini geometrici), şi de
Pentru a sesiza un sunet este acţiunilor întreprinse de om. timp (anotimpuri, ani,luni);
nevoie ca vibraţia lui să aibă o Coordonarea mişcărilor în - după prezenţa sau
frecvenţă între 16-20 mii vibraţii pe exerciţiile de gimnastică, alegerea absenţa intenţiei şi a
secundă. celui mai bun moment pentru efortului voluntar:
Cînd sunetele recepţionate de intensificarea efortului în timpul voluntare şi involuntare.
ani creează o senzaţie plăcută vorbim unui joc sportiv, a tempoului
de consonantă auditivă. Dacă alergării, prezintă diferitele Reprezentările
impresia este neplăcută, avem de a aspecte ale percepţiei timpului în ideomotorii: Ne referim la
face cu o disonaţă auditivă. actele motrice. elementele senzoriale,
Senzaţii olfactive - sunt La aprecierea exactă a musculo-articulare.
recepţionate de cavitatea nazală. intervalelor temporale contribuie: Reprezentările mişcărilor
Receptorii olfactivi transmit -sistemul biologic, care au caracter preponderent
informaţia dintre proprietăţile reglează ritmicitatea funcţiilor vizual, în special atunci
chimice ce pătrund împreună cu aerul organismului (stări de somn). când omul îşi reprezintă
în fosele nazale, apoi spre zona -sistemul fizic şi cosmic forma exerciţiului şi
corticală. (succesiunea zilelor, lunilor, condiţiile desfăşurării lui,
Senzaţii olfactive se divizează anotimpurilor etc.). când memorează
în 6 categorii. parfumate, (florile); -mijloacele tehnice de succesiunea unor elemente
eterate (fructele); aromatice măsurare a timpului. dintr-un exerciţiu pe care
22
(condimentele); balsamatice; Percepţia duratei timpului încă nu l-au executat
apidermatice; putrede (sulfură de este indisolubil legată de practic. O reprezentare mai
carbon). conţinutul activităţii omului. complexă a mişcărilor se
Senzaţiile cutanate receptorii Perioadele de timp petrecute în formează pe baza
aflaţi în piele provoacă senzaţiile ocupaţii interesante, trec rapid, iar experienţei anterioare la
cutanate. Există enzaţii cutanate clipele pline de satisfacţie, emoţii care se adaugă experienţa
tactile şi termice. neplăcute ne par o veşnicie. dobândită în timpul
Senzaţiile tactile aparca rezultat Asupra percepţiei duratei încercărilor de execuţie, în
al acţiunii directe a excitantului timpului influienţiază scopurile, timpul repetărilor.
asupra pielii prin intermediul lor stările emoţionale, vârsta omului.
putem opţine informaţii privind unele Percepţia mişcării.
însuşiri ale obiectelor cum ar fi Percepţia mişcării intervine în
netezirea, duritatea. Cele mai două situaţii: cînd urmărim cu
sensibile zone tactile sunt: vîrful ochiul obiectul în mişcare; ochii
degetelor, buzele, şi vîrful limbii. sunt imobili, iar imaginea
Senzaţiile termice sunt sesizate corpului respectiv se deplasează
prin terminaţiile nervilor din piele ele pe retină. Unele mişcări prea lente
permit sesizarea proprietăţilor sau prea repezi nu sunt sesizate
termice ale obiectelor. vizual.
Senzaţiile gustative apar în Percepţia mişcărilor include
momentul când substanţele atât elementele ei spaţiale, cât şi
acţionează asupra organului gustativ pe cele temporale. felul mişcării,
limba. Se ivedenţiază patru categorii forma, amplitudinea, direcţia ei,
gustative: dulce, acru, amar, sarat. ţin de desfăşurarea fenomenelor
Diferite porţiuni ale limbii în spaţiu, în timp. Problema
sesizeză diferit gust durcele la vârful percepţiei mişcării trebuie să se ia
limbii, săratul la partea anterioară, în vedere faptul că ea poate fi:
amarul la bazaei, acrul la marginea a) percepţia mişcării
limbii. obiectelor. În acest caz rolul
Senzaţiile ortostatice şi principal este jucat de percepţiile
echilibrul receptorii car reflectă spaţiale, la care se adaugă
23
poziţia corpului în spaţiu sunt componente specific motrice.
localizaţi în aparatul vestibular al Mişcarea obiectelor este apreciată
urechii. Schimbarea funcţionării în primul rând prin intermediul
aparatului vestibular duce la aparatului vizual: mişcarea
modificări emoţionale, senzaţie de imaginii obiectului să rămână în
frică, senzaţie de bucurie şin plăcere. permanenţă în câmpul vizual.
II. Senzaţiile proprioceptive Obiectul perceput în spaţiu -
semnalizează scoarţa despre postură raportarea dimensiunilor spaţiului
părţilor corpului şi despre la cele de timp creând tocmai
modificarea ei: sunt de două feluri percepţia de mişcare.
Senzaţii somatoestezice b) Percepţia propriilor
informează scoarţa cerebrală despre mişcări se poate referi la
postura corpului şi despre aprecierea mişcărilor părţilor
modificările ei. corpului în întregime, precum şi a
Senzaţiile kinestezice ransmit acestuia în raport cu spaţiul
informaţiile despre activitatea în înconjurător.
muşchi, articulaţii ele au rol în Iluziile perceptive. Uneori
informarea scoarţei despre puterea în procesul percepţiei intervin
vitezei, intesităţii, efortului depus unele erori (erori senzoriale) dacă
pentru realizarea mişcării. privim drumul de fier la distanţă,
III. Senzaţiile interoceptive îl percepem îngustat la spre
apar în receptorii situaţi în organele orizont.
interne.
Disfuncţia organelor interne
produce senzaţii de durere. Aceste
senzaţii provoacă senzaţii de foame,
sete. Senzaţiile organice îndeplinesc
o funcţie adaptativă ele contribuie la
menţinerea stării sănătăţii.
4.2. Caracteristici esenţiale ale proceselor psihice senzoriale
4.2.1. Mecanismul de formare a senzaţiilor, legile senzaţiilor. Legile senzaţiilor.
24
Senzaţiile apar în urma influienţei excitantului asupra organelor senzoriale, care au fost numite de
I.P.Pavlov analizatori.
Analizatorul reprezintă un mecanism nervos complex alcătuit din: receptor, nervi de conducere,
zona corticală.
Receptorul – este alcătuit din terminaţiile nervului senzitiv. Rolul lor este de a recepţiona
informaţia excitantului, transformînd-o în impuls nervos.
Nervii de conducere (calea aferentă şi calea eferentă)- a impulsului nervos, alcătuit din fibre
nervoase senzitive, şi o serie de centri subcorticali, care fac posibilă analiza şi sinteza influxurilor
nervoase. Nervii aferenţi au rol de a transmite informaţia la anumite sectoare ale scoarţei emisferelor
mari ale creierului prin . Reacţia de răspuns se transmite prin nervul eferent.
Zona corticală-este sectorul superior al analizatorului. Transformă impulsurile nervoase în
fenomen psihic. Anume aici se produc senzaţiile.
Fiecare analizator are zona sa corticală cel vizual-lobul occipital; auditiv- lobul temporal;
taktolo-kinestezic-circumvoluţiunea posterioară, şi este adaptat la un anumit stimul: vizual-lumină,
auditiv- sunete, etc.
Apariţia senzaţiilor solicită ca:
- excitantul să influienţeze asupra analizatorului;
- toţi componenţii analizatorului să fie nevătămaţi.
Proprietăţile senzaţiilor :
- reprezintă o stare a nervilor ce apare în urma excitantului asupra receprorului generînd
impulsul nervos, care se transmite prin nervul senzitiv în anumite sectoare ale scoarţei cerebrale.
- unul şi acelaş excitant poate provoca în organele senzoriale senzaţii corespunzătoare fiecărui
organ.
- Impulsurile nervoase ce ajung în creier prin nervul senzitiv nu transmit totalitatea de însuşiri
ale excitantului, ci reprezintă doar o stare a nervului senzitiv.
Mecanismul fiziologic al senzaţiilor poate fi caracterizat ca mecanism al activităţii reflex-
condiţionat a analizatorilor, ce apar pe baza numărului redus de reflexe necondiţionate.
Sensibilitatea:
25
Capacitatea de a avea senzaţii, în manifestarea elementară, este înăscută şi este reflex-
necondiţionat. Reprezentările contemporane despre reflex ca mecanism inelar dezvăluie complexitatea
proceselor nervoase, care duc la apariţia senzaţiilor.
Legităţile de formare a sensibilităţii:
- Dezvoltarea sensibilităţii este legată de elaborarea unui număr mare de legături reflex-
condiţionate atît în cadrul unui analizator pe baza inhibiţiei, ( mişcările mîinilor şi picioarelor învaţă
omul să vadă).
- Un alt factor este cuvîntul. Prin intermediul cuvîntului care denumeşte însuşirile obiectului se
sugerează senzaţiile respective. Operarea activă cu obiectele în timpul activităţilor reprezintă sursa
principală de formare a senzaţiilor.
Legile senzaţiilor:
1. Legea adaptări. Adaptarea este acomodarea sensibilităţii la un excitant ce acţionează
permanent.
Acomodarea se manifestă prin micşorarea sau mărirea pragurilor absolute. În urma adaptării se
măreşte pragul sensibilităţii analizatorului, iar sensibilitatea faţă de excitant se micşorează.
Gradul adaptării diferitor sisteme de analizatori este diferit: gradul înalt de adaptare se distinge la
senzaţii olfactive, tactile ( nu observăm presiunea hainelor asupra corpului). Adaptarea la întuneric se
se realizează în primele 10-15 min. Adaptarea olfactivă se realizează în primele 1-3 min.
Omul nu se adaptează la stimulul de durere. Adaptarea la acest stimul ar agrava sau duce la
pieirea organismului.
2. Legea intensităţii. Presupune că un anumit excitant produce o senzaţie numai dacă are o
anumită intensitate.
Producerea senzaţiilor este legată de prezenţa şi acţiunea directă a unui stimul. Daca stimulul e
slab, unii îl percepem (sunt mai sensibili) altii nu. De aici s-a definit:
pragul absolut – intensitatea cea mai mică a unui stimul capabilă să determine o senzaţie
specifică; (prag minim absolut de la care începem să simţim şi un prag maxim, de la care apare
durerea).
pragul diferenţial – variaţia minimă ce trebuie produsă în intensitatea unui stimul pentru a
produce o variaţie minimă (dacă ai o sacoşa cu 3 kg de mere nu o să simţi dacă ţi se pune un măr; o
nouă senzaţie va apare când cantitatea pusă e de min.30% din cea iniţială
26
Între pragul absolut minim şi sensibilitatea absolută există un raport invers proporţional: cu cît
pragul absolut este mai mic, cu atît sensibilitatea este mai mare, cu cît este mai mare cu atît
sensibilitatea este mai mică.
4.3. Complexitatea mecanismelor de percepţie. Percepţia şi alte fenomene psihice.

Percepţiile – legi şi regularităţi
Percepţia şi alte fenomene psihice.
Procesul percepţiei decurge în strânsă legătură cu alte fenomene psihice, şi anume: sentimentele,
(atitudinea faţă de acela ce percepe), limbajul (numim obiectul), voinţa (organizăm intenţionăm
procesul perceptiv), gândirea (sesizăm obiectul perceput prin conceptul lui), reprezentările memoria.
Reprezentările obiectului face percepţia mai bogată. Putem recunoaşte un obiect din altele dacă
avem o idee cum arată el.
Imaginea a unui obiect se păstrează în memorie. Totalitatea însuşirilor caracteristice pentru alte
obiect reflectă o comparaţie făcută rapid în minte dintre el (obiect) şi altele obiecte.
Comparaţia implică o analiză a acestei imagini, adică observaţia unor detalii privind forma,
culoarea, mărimea şi sinteză-legătura dintre cunoştinţele din trecut şi obiectul perceput în prezent.
Comparaţia, analiza şi sinteza sunt operaţii ale gândirii.
În percepţia obiectelor şi fenomenelor intervin serie de atitudini
- atitudinea motoră;
- poziţia corpului când percepem ceva;
- atitudinea afectivă este o predispoziţie de a reacţiona pozitiv sau negativ faţă de o situaţie, o
persoană sau obiect. Obiectele importante pentru noi le percepem cu mult mai repede decât cele mai
puţin importante.
- atitudinea intelectuală – este starea de pregătire cognitivă se formează în timpul practicării
diferitelor activităţi prin formarea unor convingeri.
Percepţiile – legi şi regularităţi
Un stimul este perceput ca fiind intreg, chiar daca el se prezintă doar parţial simţurilor noastre
(citiţi repede: INDEPENDNŢĂ, INTEGRALITATE) = LEGEA INTEGRALITĂŢII PERCEPTIVE
În percepţia obiectelor acordăm prioritate elementelor care se menţin stabile şi ne permit să
recunoaştem obiectul (o carte faţă de un caiet o recunoaştem prin faptul că foile sunt prinse în cotor, nu
dupa mărime, grosime, culoare…) = LEGEA STRUCTURALITĂTII PERCEPTIVE
27
Din multitudinea obiectelor/fenomenelor care ne înconjoară îl selectăm doar pe cel care ne
interesează, care e important în acel moment = distingem obiectul percepţiei de fondul percepţiei (elevul
la ora are ca obiect persoana profesorului, colegii şi restul ramîn în fondul perceptiv; când scrie în caiet,
caietul devine obiectul percepţiei si restul e doar fond; nu le putem percepe simultan) = LEGEA
SELECTIVITĂŢII PERCEPTIVE
Implicarea experienţei anterioare în percepţie face ca forma, mărimea şi culoarea obiectelor să fie
aceeaşi, chiar dacă în anumite condiţii acestea sunt modificate (poza cu atletul şi stâlpii, “noaptea toate
pisicile sunt negre…) = LEGEA CONSTANŢEI PERCEPTIVE
Un obiect important pentru subiect e perceput mai uşor (căutăm un nasture mic, îl gasim mai uşor
între toţi nasturii) = LEGEA SEMNIFICAŢIEI PERCEPTIVE
Intre subiectul cunoscător şi obiectul percepţiei nu este o relaţie mecanică, ci subiectul intervine şi
proiectează imaginea înapoi, la nivelul sursei care a provocat-o (proiecţia cinematografică: imaginea
filmată în cadrul ei natural e proiectată acum de aparat şi se reintoarce în mediul ei…) = LEGEA
PROIECTIVITĂŢII PERCEPTIEI
4.4. Reprezentarea ca proces cognitiv secundar.

Reprezentările reflectă în imagini concrete, intuitive, particularităţi obiectelor şi fenomenelor
percepute anterior.
Sunt influenţate de 3 factori:
1. activitatea cu obiectul (cu cât l-am perceput mai activ, cu atât mai clar îl putem reprezenta în
minte)
2. experienţa anterioară cu obiectul (chipul mamei îl reprezentăm mai bine ca al unei vecine)
3. limbajul – provoacă şi transformă imaginile din reprezentare
Caracteristica :
 se formează pe baza unei serii de percepţii;
 apar ca urmare a unei anumite intensităţi a excitantului;
 reflectarea este selectivă, eliminându-se particularul, păstrându-se generalul unei categorii de
obiecte sau fenomene;
 fac trecerea de la primul la cel de-al doilea sistem de semnalizare îmbinând concretul cu logicul,
abstractul;
- se produc în absenţa obiectului;
28
- aspectul subiectiv al reprezentărilor este confirmat de caracterul volitiv al subiectului.
Caracteristica esenţială ale rezentărilor este capacitatea de a achiziţiona însuşirile generale ale
obiectelor şi fenomenelor şi de ale stopa pe cele neimportanete. Reprezentarea constituie rezultatul
interacţiunii celor două sisteme de semnalizare. Limbajul evocă din memorie reprezentările deja
formate şi dirijată formarea unor imagini mai bogate, limbajul are ponderea cea mai mare în formarea
reprezentărilor generale.

- Analizând definiţiile proceselor senzoriale, încercaţi să faceţi o interrelaţie între ele.
- Determinaţi tipologia senzaţiei, percepţiei.
- Încercaţi să exemplificaţi legea adaptării senzaţiei, din activitatea practică.
- Exemplificaţi legea constanţei perceptive.
- Explicaţi rolul limbajului în formarea reprezentărilor.
1. Cunoaşterea lumii prin senzaţii.
2. Percepţia – proces psihic important în formarea mişcării.
3. Iluziile perceptive.
4. Formarea reprezentărilor de mişcare.
 Încercaţi să explicaţi experimental legea intensităţii senzaţiilor, şi explicaţi fenomenul
experimental.
 Realizaţi o schemă a formării reprezentărilor motrice.
 Propuneţi metode de cercetare a fenomenului perceptiv.
Capitolul V: Gândirea proces psihic cognitiv

- să analizeze gândirea ca proces psihic cognitiv;
29
- să utilizeze corect concepte specifice procesului gândirii (analiza, sinteza, comparaţia,
abstractizarea etc.);
- să identifice modalităţile de operare a gândirii în contexte variate;
- să explice latura relaţională a gândirii şi latura operatorie a gândirii.
- să argumenteze calitatea gândirii ca proces psihic central;
- să exemplifice strategiile algoritmice şi procedeele euristice prin activităţi cunoscute;
- să realizeze corelaţii între formarea noţiunilor, învăţarea cognitivă şi rezolvarea de probleme;
- să realizeze corelaţii între formele operaţionale ale gândirii;
- să stabilească legături între laturile de operare a gândirii.
- să aprecieze rolul gândirii pentru desfăşurarea activităţii umane;
- să demonstreze rolul operaţiilor de gândire în rezolvarea de probleme;
- să analizez situaţii de utilizare a gândirii reproductive.
5 Cosmovici A. Psihologie generală, Iaşi: Polirom. 1996.
6 Kant I. Critica raţiunii pure (trad.). Bucureşti:Ştiinţifică. 1969.
7 Piaget J. Biologie şi cunoaştere (trad.). Cluj:Dacia. 1971.
1. Caracterizarea generală a gândirii.
2. Operaţiile gândirii (latura relaţională).
3. Activităţile gândirii (latura operaţională).
4. Tipurile de gândire.
5.1. Caracterizarea generală a gândirii.

Gândirea prezintă un flux de idei ce dezvăluie esenţa problemelor şi fenomenelor [3]. Gândirea
– nivelul cel mai înalt de prelucrare şi integrare a informaţiei.
Gândirea este definită ca o „reflectare generalizată şi mijlocită a realităţii" [1]. Desigur, aici sunt
incluse aspecte importante ale ei. De exemplu, când mă scol dimineaţa, mă uit pe fereastră şi constat că
pământul grădinii e ud şi plin de bălţi, îmi spun: „astă noapte a plouat". Acest act presupune un proces
30
de gândire care e mijlocit, findcă nu văd ploaia, ci numai efectele ei. Este şi o cunoaştere generalizată,
întrucât deducţia are la bază convingerea că ploaia abundentă udă totdeauna pământul din faţa ferestrei
mele. Caracterizarea nu e însă specifică deoarece şi o simplă imagine constituie „o cunoaştere
mijlocită" de existenţa unor percepţii prealabile şi, adesea, conţine generalizări. Şi mai nepotrivit este
termenul de reflectare, el sugerând un fenomen pasiv, similar constituirii imaginii într-o oglindă, pe
când gândirea implică acţiuni, poate fi descrisă ca o activitate de mare complexitate, în ea intervenind
întreg psihismul, îndeosebi voinţa de a soluţiona o problemă [1].
Gândirea este o succesiune de operaţii care duc la dezvăluirea unor aspecte importante ale
realităţii şi la rezolvarea anumitor probleme. Când vorbim de probleme ne gândim la dificultăţile
întâmpinate în calea atingerii unui obiectiv propus (sau impus) [2].
Caracterul mijlocit al gândirii
Fig.
Gândirea mijlocită prin:
Experienţa
Imaginile din
perceptivă
reprezentări
Caracterul general-abstract al gândirii

Fig.
Structura psihologică internă a gândirii

• Din punct de vedere structural:
31
Gândirea –sistem de noţiuni, judecăţi,
raţionamente (latura de conţinut)
–sistem de operaţii (latura relaţională)
–sistem de produse (latura operatorie)
Tabel
Operaţii
Conţinuturi
Produse
5.2. Operaţiile gândirii (latura relaţională)

În procesul gândirii se evedenţiază următoarele operaţii de gândire: comparaţia, analiza, sinteza,
abstractizarea, generalizarea şi concretizarea. Ele reflectă semnele esenţiale ale gândirii.
Comparaţia constă într-o apropiere pe plan mental al unor obiecte sau fenomene cu scopul
stabilirii asemănărilor şi deosebirilor dintre ele. Ea participă la clasificarea obiectelor. Comparaţia este
doar momentul iniţial al reflecţiei pentru a constata dacă floarea întâlnită în grădina botanică este
aceeaşi ca şi cea din grădina noastră trebuie să ne o amintim, şi să o alătură cele percepute. Apoi
suntem atenţi la detalii, deci facem o analiză, vom examina forma petalelor, frunzelor.
Analiza este dezmembrarea mentală a unui întreg în părţile lui componente.
Dacă vom găsi asemănări la floare vom spune că este aceeaşi specie de plantă, ceea ce presupune
sinteza.
Sinteza este unificarea mentală a părţilor, laturilor, izolaturilor, reconstruirea lor în întreg.
Conexiunea şi interdependenţa dintre analiză ţi sinteză constituie esenţa procesului de gândire.
32
Abstractizarea. Reprezintă o operaţie de evidenţiere a însuşirilor şi relaţiilor generale comune
pentru mai multe obiecte şi fenomene. Abstractizarea constă în cunoaşterea unui aspect comun pentru o
grupă sau clasă de obiecte. Cu ajutorul abstractizării se formează noţiuni abstracte de: înălţime,
grosime, mărime, formă.
Generalizarea. Este o operaţie de îmbinare a obiectelor şi fenomenelor după relaţiile lor comune
într-o clasă sau categorie. Extindrea rezultatului asupra cazurilor particulare (ex. fructele conţin
vitamine – merele, perele, cireşele conţin vitamine)
Concretizarea. Reflectă trecerea conştientă de la general la particular. Prin concretizare se
subînţelege o argumentare a cunoştinţelor teoretice şi practice.
Operaţiile mintale specifice se formează atunci când acţiunile interiorizate se grupează în aşa fel,
încât ele pot fi gândite când într-un sens, când în cel contrar lui. De exemplu: elevul e conştient că dacă
2 + 5=7, atunci şi 7-5=2. Sau dacă 4x3 = 12, şi 12 :3 =4. J. Piaget defineşte operaţia astfel: „ceea ce
transformă o stare A într-una B, lăsând măcar o proprietate invariantă în cursul transformării şi cu
reîntoarcerea posibilă a lui B în A, anulând transformarea". Grupările operatorii asigură gândirii o ,
mare plasticitate şi astfel creează posibilitatea soluţionării unei varietăţi de probleme. Cercetările
psihologului elveţian arată lungul drum, complexitatea experienţelor necesare pentru a se constitui şi
sistematiza nenumăratele grupări de operaţii specifice. De la o gândire implicată în mişcare şi
percepţie, se ajunge la posibilitatea reflecţiei în plan verbal-abstract, în limbaj interior, creându-se
ample posibilităţi de prevedere şi organizare a activităţii, în vederea unei optime adaptări.
5.3. Activităţile gândirii (latura operatorie a procesului)

- înţelegerea – constă în stabilirea unei relaţii importante între ceva ce este necunoscut şi ceva ce
este bine cunoscut. Este un proces analitoco- sintetic ce evidenţiază elementele esenţiale ale
informaţiei, şi culminează cu reunirea lor într-un întreg. Modul de gândire conştiente este înţelegerea -
funcţia esenţială a gândirii - se poate realiza spontan şi treptat
- noţiunea – este o posibilitate de a formula numeroase judecăţi cu privire la o clasă de obiecte

sau fenomene, exprimate prin cuvânt.
Omul, folosind limba, utilizată conform unor prescripţii sociale, realizează abstractizări, adică
sesizarea unor relaţii esenţiale. Acestea sunt denumite relaţii semantice. Cristalizarea unor serii de
relaţii semantice în jurul unui cuvânt duce la apariţia noţiunilor.
Dacă o noţiune este indisolubil legată de cuvânt, relaţiile ei cu imaginile variază. Din acest punct
33
de vedere, ele pot fi împărţite în două categorii:
a) noţiuni concrete, care se pot ilustra printr-o imagine (noţiunea de casa, de trandafir etc.);
b) noţiuni abstracte - nereprezentabile: nu ne putem imagina absolutul, libertatea, infinitul etc.
Chiar în cazul conceptelor concrete, nu putem confunda imaginea cu noţiunea: eu îmi reprezint o
casă, nu casa în general. Casa din mintea mea este cu etaj sau fără, e mare sau mică, este o anumită
casă, pe când noţiunea de casă desemnează posibilitatea imaginării existenţei unei mari varietăţi de
case, deosebindu-se prin dimensiuni, prin arhitectură.
Noţiunea implică posibilitatea formulării unor judecăţi, a evocării unor imagini şi, totodată, pe
aceea a efectuării unor operaţii mintale specifice. De exemplu, elevul care ştie ce este o fracţie ordinară
e capabil nu doar să o definească, să arate deosebirile ei faţă de numerele întregi, ci să şi efectueze
anume operaţii legitime cu expresii fracţionare. Ceea ce înseamnă că noţiunea implică şi numeroase
scheme, în multe cazuri chiar şi scheme senzorio--motorii.
- judecata – reflectă raporturile dintre obiectele şi fenomenele lumii înconjurătoare
prin afirmarea sau negare.
Judecata adevărată este bazată pe o convingere întemieată raţional prin argumentări verificate
deja, dovezi.
Ea presupune totdeauna o generalizare. Chiar dacă aflându-mă într-o grădină spun 1 prietenului,
arătându-i două flori: „asta e la fel cu asta", înseamnă că le subsumez totuşi conceptului de asemănare.
Judecata presupune o analiză, întrucât aserţiunea vizează un aspect al subiectului şi, totodată, o sinteză,
prin relaţia stabilită cu o anumită categorie. Când este vorba de temeiurile convingerii persoanei care
face o afirmaţie, problema se complică.
Judecata adevărată, act de gândire, este bazată pe o convingere întemeiată raţional. R. Descartes
scria „Acţiunea gândirii prin care credem un lucru este diferită de aceea prin care cunoaştem că-1
credem". Aici se reliefează specificul conştiinţei reflexive de a putea cunoaşte şi verifica actele gândirii
proprii. Într-o judecată, eu am conştiinţa unor temeiuri pe baza cărora fac o afirmaţie. Dacă e nevoie,
pot enunţa aceste argumente raţionale.
-Rezolvarea de probleme – constă în găsirea de soluţii pentru rezolvarea problemelor. Problema
este un obstacol cognitiv în relaţiile dintre subiect şi realitate.
J.Piajet consideră că problema intervine, de obicei, atunci când subiectul se confruntă cu o situaţie
necunoscută. Astfel de situaţii duc la mobilizarea gândirii, după care conţinutul problemei este raportat
la cazurile cunoscute, clasificat, apoi rezolvat.
34
La modul general considerăm că rezolvarea problemelor parcurge tre etape:
1. înţelegerea problemei;
2. elaborarea ipetezelor şi selecţia soluţiilor de alternativă;
3. evaluarea şi testarea soluţiilor.
Pentru rezolvarea problemelor este necesar de a ţine cont de următoarele reguli:
- selectaţi esenţa problemei;
- simplificaţi-o până o veţi înţelege;
- elaboraţi ipoteze, mai întîi mai simple apoi mai somplexe;
- implimenaţi ipoteza;
- explicaţi problema unei alte persoane, aceasta vă va ajuta la înţelegerea profundă şi găsirea
soluţiilor de abordare a ei;
- dacă nu găsiţi soluţii, lăsaţi problema pe o perioadă, apoi reveniţi.
-raţionamentul – este o activitate de gândire în procesul căreia, analizând şi comparând diverse
judecăţi, se obţine o altă judecată (exemplu: demonstrarea teoretică a teoremelor geometrice).
Aprecierea potrivirilor sau excluderilor presupune anumite criterii, anumite reguli şi principii.
Ansamblul acestora constituie ceea ce se numeşte raţiune.
Immanuel Kant a dezvoltat această chestiune în capitolul „Dialectica transcendentală" din Critica
raţiunii pure : „Orice cunoaştere a noastră începe cu simţurile, înaintează de aici spre intelect şi
sfârşeşte cu raţiunea" (Kant, I., p. 283).
Reţionamentul inductiv este un procedeu de judecată prin care prornind de la o serie de păreri
particulare, se formulează concluzia generală ce rezultă din ele.
Raţionamentul deductiv este concluzia formulată în baza legilor, regulilor eleborate pentru un
caz particular.
Contribuţia lui J. Piaget privind operaţiile specifice ale gândirii
Conform concepţiei marelui psiholog elveţian, dezvoltarea mintală este văzută ca un proces de
construcţie continuă, ca un şir de echilibrări progresive. În decursul construcţiei mintale a cunoaşterii
există ceva care se menţine constant, comun pentru toate stadiile şi vârstele. Elementele care sunt
constante sunt, după Piaget, funcţiile gândirii, iar elementele care se modifică sunt structurile acesteia.
De exemplu, pentru toate vârstele este comună funcţia interesului, ca factor declanşator al acţiunilor.
Piaget a demonstrat faptul că operaţiile specifice ale gândirii provin din interiorizarea treptată a
unor acţiuni pe care copilul le realizează mai întâi în mod real, în activitatea de zi cu zi şi apoi prin
35
dezbaterea mentală. Astfel, această dezvoltare a operaţiilor gândirii se realizează, spune Piaget, de-a
lungul unor stadii de evoluţie.
1. Stadiul senzoriomotor (0-2 ani) este primul stadiu în evoluţia copilului; primele manifestări
ale inteligenţei şi gândirii copilului apar în urma activităţii perceptive şi a activităţilor motorii. Copilul
va deprinde treptat că el este o entitate diferită de lumea exterioară, va realiza faptul că obiectele pot fi
mişcate cu mâna (va deprinde conceptul de cauzalitate), va învăţa să experimenteze (în special prin
mişcări) pentru a descoperi lumea şi pentru a-şi atinge scopurile.
2. Stadiul preoperaţional (2-6 ani) este caracterizat printr-o gândire egocentrică; copilul va
înţelege greu viaţa din altă perspectivă decât cea proprie. De asemenea, gândirea copilului este
dominată de animism (lumea este creată pentru copil şi tot ceea ce-l înconjoară este viu şi controlabil)
şi de artificialism (fenomenele naturale sunt create de oameni). Realismul este, la această vârstă, o
noţiune absolută, de exemplu numele sunt reale pentru copii, ei neînţelegând că acestea sunt doar nişte
„etichete” verbale. Tot în acest stadiu copiii încep să utilizeze simbolurile (nu să le manipuleze).
Copilul începe să înţeleagă obiectele ca părţi ale unor grupuri mai largi, face unele clasificări simple,
dar cu toate acestea ei nu pot gândi într-o manieră logică. Spre sfârşitul stadiului, încep să facă
diferenţa între realitate şi fantezie şi, de asemenea, încep să înţeleagă rolurile de sex. Reversibilitatea,
considerată de Piaget principala caracteristică a gândirii umane exprimă capacitatea de reîntoarcere pe
plan mental, la punctul de plecare, de a face drumul invers. În această perioadă copilul nu este capabil
de reversibilitate, deoarece el rămâne încă legat de percepţiile imediate. Acest lucru a fost demonstrat
prin experimentele privind conservarea substanţei, greutăţii şi a volumului.
Dacă se toarnă apa dintr-un pahar mai scund şi mai larg într-unul mai înalt şi mai strâmt (care are
aceeaşi capacitate), copilul va judeca că este mai mult lichid în cel de-al doilea pahar pentru că nivelul
lichidului este mai ridicat.
3. Stadiul operaţiilor concrete (7-12ani) În acest stadiu copilul începe să gândească logic şi să-şi
organizeze gândurile în mod coerent; gândirea lui este una situaţională, el neputând să opereze cu unele
concepte abstracte. Treptat, dispare perspectiva egocentrică.
4. Stadiul operaţiilor formale (abstracte) Acest stadiu durează de la aproximativ ani până la
maturizarea individului. Uneori, spune Piaget, unii indivizi nu ajung la acest stadiu, gândirea lor
nedepăşind etapa operaţiilor concrete. În această etapă, individul poate formula ipoteze, le poate testa şi
poate da răspuns problemelor. Dezvoltarea intelectuală este deplină, individul fiind capabil de orice
operaţii ale gândirii.
36
5.4. Tipurile gândirii
În psihologie se evidenţiază o multitudine de forme de gândire de aceea a şi criteriile de
clasificare sunt multiple:
Conform criteriului ce reflectă legătura gândirii cu practica deosebim: gândire teoretică, şi
practică.
Gândire teoretică - ce rezolvă problemele care apar în domeniile teoretice, cum ar fi explicarea
unui fenomen neobişnuit sau necunoscut.
Gândirea practică - este gândirea ce realizează comenzile practice.
După noutatea produsului gândirii deosebim:
Gândire reproductivă- în procesul acestui tip de gândire omul nu recurge la propria ingeniozitate,
ci utilizează cunoştinţe acumulate anterior.
Gândire creativă- elaborează soluţii, ipoteze, idei noi pentru soluţionarea problemelor.
Gândire critică- se caracterizează prin testarea şi evaluarea soluţiilor posibile.
J.P.Guilford propune modelul intelectual al gândirii:
Gândire convergentă (algoritmică)- presupune că informaţia iniţială nu sunt suficiente pentru a
obţine un răspuns. Ea lucrează după un algoritm strict.
Gândire divergentă -se caracterizează prin originalitate, flexibilitate, creativitate. În gândirea
divergentă informaţia iniţială nu este suficientă pentru rezolvarea problemei.
După gradul de predominare a operaţiilor de analiză şi sinteză deosebim:
Gândire analitică – gândind analitic pătrundem în detalii, analizăm minuţios orice procedeu de
rezolvare a problemelor.
Gândire sintetică - elaborarea de concepte globale, este gânditor ce judecă de „sus”.
Pe baza raportului dintre concret (intuitiv) şi abstract (formal) tip de gândire:
a. intuitiv-concret;
b. abstract-formal;

- Explicaţi ce deosebiri există între operaţiile generale şi operaţiile specifice ale gândirii?
- Explicaţi caracterul mijlocit şi general-abstract al gândirii.
- Exemplificaţi fiecare operaţie a gândirii, în contextul activităţilor de educaţie fizică şi sport.
37
- Argumentaţi rolul gândirii în activităţile de învăţare şi comunicare.
 Gândire şi comunicare.
 Fenomenul de dezvoltare a gândirii în concepţiile filosofilor.
 Activitatea de rezolvare a problemelor.
 Gândirea ca proces principal al activităţilor sportive.
• Observaţi cum influienţiază nivelul de dezvoltare a gândirii sportivilor în rezultatele sportive.
• Realizaţi un studiu analizând ”Rolul gândirii în procesul de învăţare motrică”.
Capitolul VI: Memoria – proces psihic cognitiv

- să definească conceptul ”memorie”, după mai mulţi autori;
- să descrie esenţa proceselor de memorie în succesiune;
- să specifice însemnatatea tipurilor de memorie;
- să descrie probe de masurare a memoriei.
- să stabilească şi să exemplifice factorii procesului de encodare;
- să determine care este rolul uitării în viaţa omului;
- să compare tipurile de memorie;
- să cunoască metodele de dezvoltare a memoriei.
- să argumenteze rolul memoriei în activităţile de educaţie fizică şi sport;
- să facă legătură a procesului de memorie cu alte fenomene psihice;
- să realizeze cercetări pentru determinarea dezvoltării memoriei;
38
1. Dicţionar encyclopedic. vol.1. Bucureşti: Enciclopedică. 1993
2. Piėron Henri. Vocabularul psihologiei. Ed. Univers Enciclopedic. Bucureşti. 2001. (trad. din
l. franc.)
3. Zlate Mielu. Memoria senzorială // psihologia mecanismelor cognitive. Iaşi: Polirom. 2004.
p. 414.
4. Rusu Elena –Claudia. Psihologia cognitivă. Bucureşti. 2007.
5. Cosmovici A., Iacob L. Psihologie şcolară. Ed. Polirom. Iaşi. 1998.
1. Definirea procesului cognitiv memorie.
2. Procesele procesului cognitiv memorie.
3. Tipologia procesului cognitiv memorie.
4. Optimizarea procesului cognitiv memorie.
5. Peioratologia memoriei.
6. Metode de cercetare a procesului cognitiv memorie.
6.1. Definirea procesului cognitiv memorie

Memoria este un proces psihic care face posibilă fixarea, stocarea şi reactualizarea experienţei
anterioare [2].
Memoria este mijlocul prin care reţinem şi extragem experienţele noasrte trecute pentru a utiliza
această informaţie în present [4].
Memoria poate fi văzută ca fiind o bibliotecă în care se păstrează toate informaţiile şi care ne
poate ajuta în prezent pentru a lua decizii pentru viitor [5].
Memoria este cea care acumulează şi transmite experienţă de activitate şi conduitei face legătura
între prezent şi trecut asigurând un viitor.
Rolul memoriei în viaţa şi activitatea omului.
Memoria constituie un proces ce asigură continuitatea vieţii psihice a omului.
39
Fără memorie omul ar trăi în continuu prezent. I.M.Secenov spunea că, „fără memorie senzaţiile
şi percepţiile dispar fără urme şi omul va rămâne veşnic în situaţia nou-născutului”, memoria face
posibilă crearea noului.
Ca şi alte procese psihice, memoria se remarcă prin caracterul ei activ şi selectiv. Caracterul activ
al memorie se manifestă prin insistenţa omului de a memora anume informaţia de care are nevoie.
Caracterul selectiv al memoriei prevede selectarea informaţiei mai utile, informaţia nu se
păstrează dacă ea nu este utilă pentru subiect. Fiinţa umană memorează mai rapid informaţia ce
prezintă interes, corespunde aspiraţiilor ei.
6.2. Procesele procesului cognitiv memorie

Procesele memoriei se desfăşoară atât în legătură cu reflectarea senzorială cît şi în legătură cu
procesele de gândire şi de limbaj, la unii oameni predominând memoria senzorial-intuitivă, la alţii cea
verbal-abstractă.
Memoria presupune o multitudine de etape din a căror succesiune se închegă continuitatea ei.
Astfel mai întâi are loc:
Memorarea (encodarea) - se caracterizează prin întipărirea informaţiilor.
Memorarea eficientă este în funcţie de necesităţile, interesele aspiraţiile subiectului orientate spre
atingerea scopului, de nivelul de inteligenţă, de motivaţia memorării de importanţă informaţiei pentru
subiectul, de repetiţia informaţiei.
Un rol deosebit pentru memorare îl deţine înţelegerea de către subiect a conţinutului informaţiei,
interpretarea lui logică.
H.Ebbinghaus susţine că obiectele şi fenomenele interdependente în realitate se leagă prin
asociaţii şi în memorie, (o informaţie auzită, prin intermediul asociaţiei, ne face să ne amintim de altă
informaţie).
Conservarea (stocarea ) – reprezintă reţinerea în memorie a informaţiei. Durata păstrării
informaţiei depinde de gradul de înţelegere, interesul faţă de informaţie şi de importanţa acesteia pentru
subiect.
40
Evenimentele cu un caracter personal, informaţia semantică se păstrează în memorie pe perioadă
de timp mai îndelungată.
Reactualizarea - se realizează prin recunoaşterea, reproducere, reamintire, reânvăţare.
a) recunoaşterea – reprezintă cunoaşterea informaţiei cândva cunoscut.
b) reproducerea – este un proces de apariţie în conştiinţă imaginilor, mişcărilor perceptive, ale
reînvierea informaţiei din trecut fără un suport extrem.
c) reconstituirea - este un tip de reactualizare a informaţiei în mod natural prin restabilirea
ordinii celor memorate.
d) reamintirea - este o parte componentă a reactualizării care cere efort volitiv în reactualizarea
celor cunoscute odată.
e) reânvăţare – repetare conştientă a informaţiei ( dacă informaţia învăţată odată a fost
fragmentar uitată, reînvăţarea ei este mai rapidă.
Uitarea - este un proces de inhibiţie a legăturilor formative, imposibilitatea de a reproduce
informaţia asimilată cândva.
Este ştiut că multe dintre datele experienţei noastre anterioare se diminuează, se dezagregă, dispar
din mintea noastră. Intervine aşa-numitul fenomen al uitării care de cele mai multe ori a fost interpretat
ca fiind reversul păstrării informaţiilor.
Aşadar, caracterul necesar al uitării decurge din faptul că ea are importante funcţii de reglare şi
autoreglare a sistemului mnezic al individului, în sensul că dă posibilitatea „descărcării” şi „eliminării”
din memorie a ceea ce este fie inutil, pentru a face loc noului material informaţional ce trebuie să fie
însuşit. Între memorie şi uitare există deci relaţii dinamice, fiecare dintre ele acţionând una asupra
alteia prin intermediul (a legăturii inverse) şi completându-se sau sprijinindu-se, dar şi împiedicându-se
uneori reciproc.
În literatura de specialitate sunt descrise trei forme de uitare.
Una dintre ele este uitarea totală, bazată pe ştergerea, dispariţia integral a datelor memorate şi
păstrate, care implică, de regulă, imposibilitatea de a reactualiza informaţiile pierdute. Această formă
este mai rar întâlnită în cazurile normale şi mai mult în cele patologice. Ea apare uneori şi la indivizii
normali dar nu sub forma uitării totale şi complete ci, mai degrabă, fragmentar, insular, adică se uită
total, fragmente sau întâmplări; cu toate acestea, nu se poate vorbi despre o ştergere totală a memoriei.
41
Mai răspândită este o altă formă a uitării şi anume aceea care presupune realizarea unor
recunoaşteri şi reproduceri parţiale a cunoştinţelor, respectiv o reamintire mai puţin adecvată sau chiar
eronată.
O altă formă de uitare, momentană, care ţine doar o anumită perioadă de timp (pentru ca apoi să
ne reamintim ceea ce ne interesează) şi care poartă denumirea de reminiscenţă. Fiecăruia dintre noi i s-
a întâmplat uneori să uite ceva exact atunci când ar fi trebuit să ştie, pentru ca, după o anumită perioadă
de timp, să îşi aducă aminte cu uşurinţă informaţiile necesare.
Ce uităm? De obicei, uităm informaţiile care îşi pierd actualitatea, care se devalorizează, care nu
mai au semnificaţie pentru noi şi nici pentru rezolvarea problemelor practice, care nu mai răspund deci
unor necesităţi. De asemenea, uităm informaţiile neesenţiale, amănuntele, detaliile, ceea ce, de obicei,
reprezintă un balast. Se uită informaţiile care sunt dezagreabile şi care, prin continua lor reamintire, ar
produce disconfort psihic; se uită ceea ce nu este utilizat frecvent, ceea ce nu este repetat. Din păcate,
noi uităm nu numai astfel de informaţii ci şi unele care ne sunt necesare, utile, care au mare
semnificaţie pentru „reuşita” noastră.
De ce uităm? Una dintre cauzele cele mai importante o reprezintă proasta organizare a procesului
de învăţare. O învăţare neraţională care ia frecvent forma subînvăţării sau forma supraînvăţării este la
fel de periculoasă pentru memorie ca şi lipsa ei. De asemenea, unele aspecte funcţionale care ţin de
vârstă, de starea individuală, de aspecte personale trebuie avute in vedere ca factori explicativi ai
pierderii informaţiilor.
Care este ritmul uitării? Ebbinghaus, care s-a ocupat printre primii de această problemă, desenat
(pe baza unor experimente ce vizau memorarea unui material fără sens) curba uitării.
Potrivit cestui grafic, uitarea este destul de mare, masivă chiar, imediat după învăţare şi apoi din
ce în ce mai lentă, până se ajunge la un nivel de cunoştinţe care rămâne aproape stagnant pentru o lungă
perioadă de timp.
O serie de factori, cum ar fi: volumul materialului, lungimea, semnificaţia lui, particularităţile de
vârstă şi individuale ale oamenilor vor face ca această curbă să ia forme diferite. Când materialul cu
sens şi cel fără sens sunt fie de mici proporţii, fie prea extinse, atunci curbele uitării tind să se asemene;
când însă cele două categorii de material au un volum mijlociu, cel fără sens se uită mai repede decât
cel cu sens. Intervine apoi şi vârsta: copiii uită, de regulă, evenimentele recent întâmplate, dar le pot
evoca bine după câteva zile sau săptămâni; bătrânii uită evenimentele recente, dar le pot evoca pe cele
42
îndepărtate. Uitarea are deci ritmuri diferite, fie în funcţie de particularităţile materialului, fie în funcţie
de trăsăturile individuale.
6.3. Tipologia procesului cognitiv memorie

În funcţie de analizatorul care recepţionează informaţia distingem memoria senzorială, vizuală,
auditivă, gustativă, alfactivă.
După durata păstrării se delimitează:
Memorie senzorială sau imediată - reprezintă stocajul senzorial întrucât excitaţia provocată se
păstrează în organizarea senzorială câteva secunde pentru până cînd informaţia ajunge la centrii de
cortex. Durata stocării senzoriale poate dura 500 milisecunde – imaginea vizuală (iconică), memoria
imediat auditivă (ecoică) - 2 sec. .
Memoria de scurtă durată - asigură o păstrare a imaginii, a informaţiei timp de 18 sec. este
necesară la efectuarea unui calcul mintal sau la memorare numerelor de telefon etc. – până le fixăm.
Canalul perceptual uman este saturat, în aproape toate domeniile senzoriale, la aproximativ 7
elemente de informaţie. Astfel, volumul memoriei de scurtă durată, stabilit în mod experimental
(Miller,1956), este de 7+ 2 elemente ale unui şir. Altfel spus, dintr-un şir de cuvinte care nu au relaţii
logice între ele, un individ uman mediu, poate reţine între 5 şi 9 cuvinte.
Există opinii care leagă memoria de scurtă durată şi de o aşa-numită memorie de lucru (Baddeley,
1998). Memoria de lucru constituie în esenţă un cadru teoretic ce se referă la structurile şi la procesele
utilizate temporar pentru stocarea şi manipularea informaţiei. Există opinii care leagă memoria de lucru
de o aşa-numită atenţie de lucru.
Memoria de scurtă durată se referă la o stocare a informaţiilor într-o manieră mai degrabă neutră
în timp ce memoria de lucru vizează o modalitate activă de a prelucra informaţia. În cadrul modelului
memoriei de lucru propus de către Baddeley, pot fi amintite două mecanisme de stocare a informaţiei
pe termen scurt: mecanismul fonologic (bazat pe sonorităţile cuvintelor) şi mecanismul schemelor
vizuale.
Memorie operaţională - prevede păstrarea informaţiei pentru o anumită perioadă de timp .
perioada păstrării informaţiei depinde de sarcinile şi scopul propus. Ulterior informăm pentru să
dispară din memorie parţial sau total.
Memorie de lungă durată - cuprinde totalitatea informaţiilor percepute care pot fi păstrate ore,
zile, ani sau chiar toată viaţa. Memoria de lungă durată ne permite să utilizăm un vast bagaj de
43
semnificaţii, adică toate evenimentele vieţii noastre creându-ne posibilitatea să ajungem la realitatea
unui eveniment strict individualizat în timp şi spaţiu.
În cadrul memoriei de lungă durată pot fi distinse două structuri importante:
􀂃 memoria episodică ce presupune reamintirea unor episoade şi întâmplări personale
􀂃 memoria semantică, legată în principal de cunoştinţele asupra lumii şi de informaţiile din orice
domeniu pe care le deţinem.
Memoria eriditată - păstrarea informaţiei la nivel de genotip. Prin ea se transmite informaţia
referitoare la mecanismele biologice mutaţiile la nivel de celulă.
6.4. Optimizarea procesului cognitiv memorie

Factorii ce optimizează memoria:
1. Stabilirea scopului şi conştientizarea motivului de a memora informaţia. Trebuinţele,
interesele, aspiraţiile individului asigură atât caracterul selectiv al memoriei, cît şi trăinicia ei. Emoţiile
mai intense se memorează mai bine.
2. Intenţia de a ţine minte un timp îndelungat.
3. Repetiţia informaţiei ce contribuie la conservarea ei pe un termen mai îndelungat „repetiţia
este mama învăţării”. Repetiţia este necesar să se efectueze nu mai mult de trei ori, numărul sporit de
repetiţii poate dăuna calităţile memoriei.
4. Sistematizarea informaţiei ce urmează a fi însuşite. Dacă acestea sunt ordonate şi clasificate,
ierarhizate, organizate pe baza unui plan unitar şi coerent, vor fi cu atât mai bine şi mai uşor de reţinut.
Filozoful englez David Hume considera că organizarea experienţei cunoştinţelor omeneşti ar
putea fi explicată prin legăturile dintre evenimentele conştiente, între care se stabilesc relaţii
permanente temporo-spaţiale. El a denumit acest fenomen "legea asociaţiilor", fiind de părere că
extragerea cunoştinţelor din memorie s-ar baza pe asemănări sau legături stabilite în timp şi/sau spaţiu.
6.5. Patologia memoriei
Un fenomen rar îl constituie hipermnezia, când, în urma unui accident ori a unei boli, o persoană
îşi reaminteşte fapte, cunoştinţe de mult uitate. Am citat un asemenea exemplu în relaţie cu memoria de
lungă durată.
Mai frecvente sunt amneziile, deficienţe ale memoriei. Există amnezii anterograde şi amnezii
retrograde. în cele anterograde, apare un deficit de fixare: bătrânii, care ţin minte multe detalii din
44
trecut, nu mai ştiu ce-au făcut acum câteva minute, unde şi-au pus ochelarii etc. Acestea sunt forme
normale. în cazurile acute, bolnavul nu ştie dacă adineauri a mâncat sau nu, ori salută sora medicală cu
„bună dimineaţa" de câte ori intră în salon, uitând că a văzut-o de mai multe ori în acea zi.
Amneziile retrograde survin în urma unor accidente sau afecţiuni ale creierului şi constau în
uitarea trecutului, de obicei pentru o perioadă scurtă, de câteva zile. în cazurile grave, uitarea poate fi
foarte vastă: bolnavul nu mai ştie cine e, trebuie să reia totul de la început.
Sunt cazuri în care pacientul nu-şi poate aminti printr-un efort voluntar anumite noţiuni,
evenimente, fiindu-i afectată memoria „explicită", dar poate utiliza aceleaşi cunoştinţe într-o activitate
obişnuită (se păstrează memoria „implicită").
Există şi amnezii de recunoaştere, când bolnavii nu recunosc obiectele şi utilizarea lor, e vorba de
„agnozii".
Amneziile extinse constituie tulburări foarte grave, întreaga viaţă psihică este afectată, memoria
fiind o funcţie fundamentală; fără ea construcţiile psihice complexe sunt imposibile.
6.6. Metode de cercetare a memoriei

Sarcină de reproducere în serie:
Activitate practică: Care este volumul memoriei de scurtă durată?
9 7 5 4 La sfârşitul sec. al XIX-lea, J Jacobs a imaginat
3825 tehnica şirului limită pentru a determina
6514 experimental care este volumul memoriei de
94318 scurtă durată. Subiectului i se prezintă un şir
68259 de cifre şi i se cere să le reproducă în aceeaşi
3 8 1 4 7 ordine. Lungimea şirului este continuu mărită
9 1 3 8 2 5 până când subiectul va greşi. Lungimea şirului
6 4 8 3 7 1 pentru care subiectul îşi reaminteşte corect
5 9 6 3 8 2 cifrele în cazul încercărilor admise este
7 9 5 8 4 3 2 definită ca fiind şirul său limită.
5 3 1 6 8 4 2 Încercaţi singuri!
7 9 1 8 5 4 6 Citiţi cu voce tare succesiunea de cifre din
9 6 9 5 1 3 7 2 stânga. După fiecare şir închideţi ochii şi
45
5 1 7 3 9 8 2 6 repetaţi, în gând cifrele, în ordinea corectă.
5 1 3 9 8 2 4 7 Observaţi de fiecare dată dacă puteţi sau nu să
7 1 9 3 8 4 2 6 1 reproduceţi întregul şir. Dacă reuşiţi, treceţi la
1 6 3 8 7 4 9 5 2 următorul şir care conţine mai multe cifre.
6 2 5 9 4 3 8 2 6 Dacă greşiţi, citiţi şirul următor care are ace-
9 1 5 2 4 3 8 1 6 2 laşi nr. de cifre. Continuaţi până când atingeţi o
7 1 5 4 8 5 6 1 9 3 lungime unde aţi greşit de două ori la rând.
1 5 2 8 4 6 7 3 1 8 Şirul dumneavoastră limită este cel mai lung
3 2 8 4 3 6 7 8 9 1 2 şir care poate fi repetat fără greşeală. Repetaţi
6 3 9 3 7 2 4 8 5 2 1 testul cu voce tare. Ce observaţi?
5 9 4 6 2 7 3 1 5 8 3 (după Baddeley, 1998).
Sarcini privind informaţii declarative:
Trebuie să ne amintim fapte.
Sarcini de recunoaştere liberă:
Trebuie să repetăm o listă cu cuvinte în orice ordine: pisică , stilou..., realizăm acest tip de sarcină
dacă expunem exact cuvintele fără ajutor.
- Descrieţi cite două caracteristici pentru memorie senzorială, memorie de scurtă şi lungă durată.
- Argumentaţi, de ce uităm?, ce uităm?
- Evidenţiaţi psihologii ce au studiat intens memoria.
- Descrieţi factorii implicaţi în memorare?
1. Rolul uitării în viaţa omului.
2. Memoria şi sportul.
3. Rolul reproducerii în activitatea omului.
1. Realizaţi un eseu ”Cum ar fi viaţa voastra dacă aţi putea să vă îmbunătăţiţi capacitatea
de memorare?”
2. Determinaţi nivelul de dezvoltare a memoriei iconice, după proba de reproducere în
serie, a colegului.
3. Elaboraţi noi metode de dezvoltare a memoriei.
46
Capitolul VII: Imaginaţia şi creativitatea – procese psihice de cunoaştere
La nivel de cunoaştere:
- să precizeze înţelesurile conceprului de imaginaţie şi creativitate;
- să relateze relaţiile imaginaţiei şi creativităţii cu alte fenomene psihice;
- să descrie formele procesului imaginative şi creative;
- să evidenţieze legătura dintre progesul imaginaţiei şi procesul creativ.
La nivel de aplicare:
- să stabilească relaţii ale procesului imaginativ cu alte procese psihice;
- să argumenteze rolul imaginaţiei şi creativităţii în activităţile de educaţie fizică şi sport;
- să indentifice procedeele imaginative în prisma aplicabilităţii lor în diferite domenii de
activitate;
La nivel de integrare:
- să dea exemple de atitudini creative;
- să aprecieze importanţa stimulării creativităţii în activitatea şcolară;
- sa elaboreze probe de cercetare a creativităţii şi imaginaţiei în domeniul educaţiei fizice.
1. Dicţionar encyclopedic. vol.1. Ed. Enciclopedică.Bucureşti.1993.
47
2. Cosmovici Andrei. Psihologie general. Iaşi: POLIROM. 1996. 253 p.
3. Piėron Henri. Vocabularul psihologiei., Bucureşti: Univers Enciclopedic. 2001 (trad.
din l. franc.).
4. Landau Erika. Psihologia creativităţii. Bucureşti: Didactică şi Pedagogică. 1979.
1. Aspecte specifice procesului imaginativ
1.1. Noţiuni generale ale procesului de imaginativ.
1.2. Formele imaginaţiei.
1.3. Procesele fundamentale şi însuşirile imaginaţiei.
1.4. Rolul imaginaţiei în sistemul psihic uman.
2. Aspecte generale ale creativităţii.
2.1. Noţiuni generale ale procesului creative.
2.2. Nivelurile şi factorii creativităţii.
2.3. Legătura creativităţii cu alte fenomene psihice.
2.4. Metodologia măsurării creativităţii.
7.1. Aspecte specifice procesului imaginativ

7.1.1. Noţiuni generale ale procesului imaginativ.
Una din particularităţile activităţii psihice a omului este abilitatea de prelucrare a impresiilor
trăite, a capacităţilor de combinare a reprezentărilor şi de configurare a lor în forme noi. Procesul de
prelucrare a reprezentărilor şi de creare a unor imagini noi pe baza experienţei cognitive anterioare este
numit imaginaţie.
Prin imaginaţie înţelegem procesul psihic de obţinere a unor reacţii sau fenomene psihice noi,
prin combinarea şi recombinarea unor experienţe anterioare.
Specifică imaginaţiei este prelucrarea raporturilor realităţii într-o combinaţie nouă, cu exprimarea
lor într-o formă deosebită, proprie individului - de regulă într-o formă plastic intuitiv-concretă. Se
spune că imaginaţia nu are un profil psihic propriu ci este o combinare a altor procese psihice.
7.1.2. Formele imaginaţiei

- Cea mai frecventă formă de imaginaţie solicitată aproape zilnic şi la care se face apel în mod
curent în învăţământ este imaginaţia reproductivă. Ea constă în capacitatea de a reprezenta diferite
48
locuri, fenomene, întâmplări numai pe baza unor relatări verbale, fără sprijinul unui material concret,
intuitiv.
- Imaginaţia creatoare este cea mai importantă formă a imaginaţiei şi este, la rândul ei, de două
feluri:
Imaginaţie creatoare voluntară care se referă la creaţie (artistică, ştiinţifică, tehnică, etc.). În
mod evident, pe noi ne interesează imaginaţia creatoare voluntară.
Imaginaţie creatoare involuntară care include: visarea, imaginile hipnogocice (imaginile care
apar în timpul adormirii), imaginile hipnopompice (imaginile care intervin la începutul trezirii din
somn), visele, halucinaţiile.
Visele - Imaginile visului se succed într-o strânsă legătură, constituind „o aventură" (în cel mai
larg sens al cuvântului) la care participăm afectiv, intens. În cadrul viselor predomină imaginile vizuale
(cea 90% din total), dar numai 20% din ele sunt colorate. Cele auditive sunt şi ele prezente în 60% din
cazuri, dar celelalte, tactile, termice, olfactive apar mult mai rar (cam în proporţie de 10%). Aşa cum
ştim, visele apar în somnul paradoxal (somnul REM) şi durează 20-25% din timpul total al somnului.
15% dintre bărbaţi şi 5% dintre femei susţin că nu visează niciodată. De fapt, nu-şi amintesc visele,
fiindcă visele par să fie indispensabile. Trezite din somnul REM, 80% dintre persoane îşi amintesc ce
visau; cei treziţi în afara perioadei, cu rapide mişcări oculare, şi care relatează un vis nu reprezintă
decât 7% din total. Desigur, ar putea să fie amintirea unui vis din perioada REM anterioară. Totuşi,
somnul lent pare a fi şi el întovărăşit de vise, dar constând mai mult în reflecţii verbale abstracte, cu
slabă participare afectivă şi având multe relaţii cu starea anterioară de veghe. De aceea acestea nu
impresionează şi se reţin mult mai greu.
Visele pregnante durează între 3 şi 60 de minute, în medie 20 de minute. Se derulează ele mai
repede sau mai încet decât evenimentele reale? Ambele situaţii sunt cu putinţă. În legătură cu
rapiditatea posibilă a unui vis e interesantă relatarea unui om de ştiinţă. Excitanţii externi foarte
puternici provoacă trezirea. Ceilalţi pot influenţa visele dacă se produc în timpul somnului REM.
7.1.3. Procesele fundamentale şi însuşirile imaginaţiei
Imaginarea unor noi obiecte, simboluri, idei implică două procese fundamentale ale gândirii:
analiza şi sinteza. Prin analiză se realizează o descompunere a unor reprezentări, care, mai apoi, prin
sinteză, sunt reorganizate în alte structuri deosebite de cele percepute sau gândite anterior. Sinteza are
loc în diferite moduri numite de obicei procedeele imaginaţiei:
49
a) Aglutinarea se produce când părţi descompuse din diferite obiecte sunt recombinate astfel,
dând naştere unor noi obiecte cu aspect eterogen. Aglutinarea, în traducere din limba greacă
„încleiere”, se referă la unirea părţilor a două sau mai multe obiecte sau procese care se reunesc în aşa
fel încât se obţine imaginea unui nou obiect. Aglutinarea nu cunoaşte neapărat o largă răspândire: cu
ajutorul ei se reuşeşte destul de rar crearea unei imagini care mai apoi se materializează într-un obiect
real, de exemplu „Sfinxul”.
b) Modificarea dimensiunilor iniţiale ale obiectului sau fenomenului. De exemplu, modificarea
dimensiunilor umane a adus, în mitologie, la imaginea de uriaşi şi de pitici.
c) Multiplicarea obiectelor este relativ asemănătoare cu modificarea dimensiunilor; multiplicarea
şerpilor a creat în mitologie imaginea balaurului cu şapte capete.
d) Analogia este un procedeu prezent mai ales în ştiinţă şi tehnică. În perioada interbelică, la
începutul descoperirilor din microfizică, structura atomului a fost imaginată ca fiind similară cu aceea a
sistemului solar.
e) Imaginile creatoare se pot obţine prin intermediul accentuării. Aceasta se referă la faptul că în
imaginea nou creată se evidenţiază o anumită parte, specifică, ce-i oferă nota distinctă (de exemplu
caricatura).
f) Procedeul de supraapreciere (subapreciere) se deosebeşte întrucâtva de accentuare.
Dacă accentuarea este sublinierea unei părţi a obiectului, atunci sub ori supra-aprecierea se
răsfrânge asupra întregului obiect.
g) Există opinii care consideră că unul dintre cele mai complicate procedee ale imaginaţiei este
tipizarea. Pictorii şi scriitorii se bazează în mare măsură pe acest procedeu.
7.1.4. Rolul imaginaţiei în sistemul psihic uman

Faptul că imaginaţia este strâns legata de toate celelalte funcţii psihice a fost conştientizat de
timpuriu. „Imaginaţia este implicată în toate funcţiile psihice sau, mai bine zis, ea este ansamblul
acestor functii, constând în fecunditatea dezvoltării lor şi în complexitatea combinaţiilor lor reale şi
posibile" (Dugas, 1903, p. 7). Pentru Vîgotski, imaginaţia reprezintă „o combinaţie a câtorva funcţii
prin intermediul unor relaţii specifice" (Vîgotski, 1971, p. 252). Bernis declară că „ceea ce este
dincolo de orice îndoială este faptul că imaginaţia reprezintă psihismul în ansamblul său, cu tot
dinamismul sau orientat spre posibil şi câteodată spre ireal" (Bernis, 1945, p. 28). Dupa cum am văzul,
filosofii aveau tendinţa de a-i diminua rolul său de a o exclude pur şi simplu din sfera cunoaşterii- Cât
50
îi priveşte pe psihologi, acestia îi dadeau de fiecare dată o altă interpretare. Pentru a înţelege mai bine
atât specificul psihologic al imaginaţiei, cât şi locul şi rolul ei în sistemul psihic uman, este necesară
parcurgerea relaţiilor sale cu fiecare dintre celelalte funcţii psihice.
Imaginaţia şi gândirea
In plan funcţional, imaginaţia se integrează în structura gândirii abstracte, iar gândirea abstractă
are drept suport imaginarul; în felul acesta, imaginile se impregnează de semnificatie, iar noţiunile (cu
semnificatiile lor) conduc la imagini. Se pare chiar că între demersul acţional (operational) al gândirii
şi cel imagistic (al imaginatiei) există o strânsă interacţiune. Atât imaginile, cât şi noţiunile se
formează în procesul interiorizării acţiunilor materiale (obiective) sau materializate. Putem conchide
ca imaginaţia se construieşte înlăuntrul gândirii, ca o latură absolut necesară a acesteia, iar gândirea se
articulează într-o zonă centrală a câmpului imaginativ, ambele mijlocindu-se una pe alta.
Imaginaţie şi memorie
Faptul că cele doua funcţii psihice sunt distincte între ele a fost intuit de multă vreme. Platon, de
exemplu, compară memoria cu un scrib care fixeaza amintirile în suflet, iar imaginaţia cu un pictor sau
un desenator care da formă ideilor. Pentru Dugas, imaginaţia este o memorie ce reînvie cu intensitate
particulară percepţiile trecute, pe când memoria obişnuită le aruncă într-un trecut mort.
Aşadar, imaginaţia nu este o capacitate de sine stătătoare, ci o simplă modalitate a unei alte
capacităţi psihice. Amintirile îşi proiectează umbrele lor asupra realităţii, o ascund. Atât imaginaţia,
cât şi memoria se supun la două logici interne diferite: memoria, care se referă la imagini şi deopotrivă
la cunoştinţe, este centrată pe restituirea amintirilor aşa cum erau ele în momentul achiziţiei, în timp ce
imaginaţia are tendinţa de a acompania reprezentările trecute cu elemente proiective actuale (vezi
Wunenburger, 1995, p. 34).
Imaginaţie şi afectivitate/motivaţie
Conjugarea proceselor imaginative cu cele afective este surprinsă şi redată de Ribot în
urmatoarele cuvinte: „Emoţia este fermentul fără de care nici o creaţie nu este posibilă". Aşadar, la
baza asocierilor şi disocierilor dintre imagini stau relaţiile emoţionale de tip preferenţial sau repulsiv.
Freud raportează imaginaţia exclusiv la afectivitate, ea nefiind altceva decât proiecţia libidoului, a
conflictelor inconştiente în sfera cunoaşterii, iar diversele forme ale imaginaţiei (visul, reveria) - fie
dramatizări ale trăirilor afective, fie modalităţi de satisfacere sau compensare a tendinţelor refulate. în
genere, Freud concepe imaginaţia ca pe o realizare în plan mintal a dorinţelor refulate sau frustrate.
51
Adler si Jung deriva şi ei imaginaţia din pulsiunile emoţtionale inconştiente, din raţionalizarile
ulterioare sau complementare ale creaţiilor fantastice care emerg din forţe lăuntrice.
Stările afective (emoţiile, sentimentele, pasiunile) declansează, facilitează sau inhibă imaginaţia.
Uneori influenţa tensiunilor emotive asupra imaginaţiei este atât de mare, încât aceasta se supune unei
alte logici decât celei raţionale, şi anume logicii afective, fapt care permite depăşirea schemelor rigide
ale gândirii. Procesele afective reprezintă o sursă energetică majoră pentru imaginaţie, în condiţii de
indiferenţă sau de neutralitate afectivă nereafi-zându-se produse imaginative de calitate. Imaginaţia
produce sentimente de placere, neplacere, teamă, durere etc. Imaginaţia poate transforma sentimentele
în pasiuni oarbe, pâna la a-1 priva pe individ de orice judecată critică în legatură cu adevaratele lor
cauze.
În imaginaţie se exprimă însă nu numai segmentul energizor al afectivităţii, ci şi cel direcţional
al motivaţiei. Interesele, ca forme şi structuri motivaţionale complexe, îşi recrutează imaginativ
obiectele. Obiectele dorinţei, speranţei, dragostei, urii, geloziei, fricii pot fi „construite" tot imaginativ.
Omul îşi creează sau îşi ajustează lumea dupa nevoile sale.
Imaginaţie şi personalitate
Imaginaţia nu trebuie raportată numai la diversele procese psihice ale individului, ci şi la
personalitatea acestuia. Demersurile imaginative ţin şi sunt întreprinse de cineva anume, aşa încât este
firesc ca ele să poarte amprenta personalităţii. Trăsăturile caracte-riale ale omului influentează atât
evoluţia, cât şi productivitatea imaginaţiei. Autoritarismul caracterizat prin atitudini rigide şi
intolerante inhibă imaginaţia.
7.2. Aspecte generale ale creativităţii.

7.2.1. Noţiuni generale ale procesului creative.
Creativitatea este un proces mental şi social care implică generarea unor idei sau concepte noi,
sau noi asocieri ale minţii creative între idei sau concepte existente.
În Dicţionarul enciclopedic (1993) [2] creativitatea este definită ca "trăsătură complexă a

personalităţii umane, constând în capacitatea de a realiza ceva nou, original".
O definiţie a creativităţii dată de National Advisory Committee on Creative and Cultural
Education din Anglia este următoarea: "O activitate imaginativă adaptată astfel încât să producă
rezultate care sunt atât originale cât şi de valoare". Această definiţie accentuează rezultatele,mai
degrabă decât procesele de creaţie.
52
Dicţionarul Webster (1996) [3] oferă trei semnificaţii ale creativităţii:
 ‫٭‬starea sau calitatea de a fi creativ;
 ‫٭‬abilitatea de a transcende ideile, regulile, modelele, relaţiile tradiţionale şi de a crea noi şi
semnificative idei, forme, metode, interpretări etc.; originalitate sau imaginaţie;
 ‫٭‬procesul prin care se utilizează abilitatea creativă.
Astăzi sunt recunoscute trei criterii pentru definirea unui comportament creator:
a) acest comportament trebuie să se caracterizeze prin noutate ;
b) comportamentul şi produsul rezultat în urma acestuia trebuie să îndeplinească un scop
recognoscibil;
c) creaţia trebuie să implice o elaborare a unei intuiţii neaşteptate, care sa fie dezvoltată
adecvat.
La cealaltă extremă, unii cercetători susţin că fenomenul creativităţii poate fi echivalent cu o
gândire flexibilă. Cu toate acestea, chiar dacă o gândire divergentă este un factor component al
comportamentului creator, ea nu poate fi confundată cu acest comportament.
Există multe aspecte ale creativităţii în funcţie de domeniul de creaţie, însă o definiţie ar include
abilitatea de a combina cunoştinţe din domenii anterior disparate, de a lua obiecte sau idei existente şi a
le combina în moduri diferite pentru noi scopuri. Astfel, o definiţie simplă a creativităţii este: "acţiunea
de a combina elemente anterior necombinate".
Cercetătorii asupra creativităţii, majoritatea lor din domeniul psihologiei, pretind, de obicei, că a
fi creativ înseamnă a produce ceva nou (original, neaşteptat) şi adecvat (adaptiv, referitor la
constrângerile sarcinii date). Subsumate criteriului de adecvanţă sunt calităţile de a fi corespunzător, a
fi util şi a avea valoare, conform cu unele criterii externe.
Cea mai obişnuită metodă pentru măsurarea creativităţii produselor utilizează rating-uri ale unor
experţi în domeniul dat. Tehnica evaluării consensuale (CAT) este un exemplu al acestei abordări.
Gândirea creativă poate fi divizată în raţionamentul divergent şi cel convergent.
Gândirea divergentă este aptitudinea intelectuală de generare creativă, cu fluenţă şi viteză,a unor
soluţii multiple,originale,neobişnuite,diverse şi elaborate la o problemă stabilită. J.P. Guilford (1954) a
considerat această trăsătură cognitivă ca fiind cel mai important ingredient al creativităţii; creativitatea
se bazează pe gândirea divergentă. Cele mai importante caracteristici ale gândirii divergente sunt:
flexibilitatea mentală, originalitatea, fluenţa şi inventivitatea. Gândirea divergentă este exemplificată de
bogăţia ideilor şi originalitatea acestora.
53
Gândirea convergentă este aptitudinea intelectuală de a evalua în mod logic idei/soluţii, de a
critica şi a opta pentru soluţia cea mai avantajoasă a unei probleme date, dintr-o selecţie de soluţii.
Gândirea convergentă este raţionamentul analitic, măsurat prin teste de inteligenţă. Răspunsul formulat
este unic şi riguros determinat, reprezentând cea mai bună soluţie potenţială. Acest tip de gândire este
utilizat după evaluarea unui set de idei, informaţii sau alternative.
Ambele aptitudini par să fie necesare pentru rezultatul - output-ul creativ. Gândirea divergentă
este esenţială pentru noutatea produselor creative, în timp ce gândirea convergentă este fundamentală
pentru a ajunge la concluzia adecvată, specifică pentru situaţia dată. Gradul de predominanţă variază în
funcţie de sarcină sau ocupaţie: un matematician poate manifesta mai multă gândire convergentă, pe
când un artist va prezenta mai multă gândire divergentă.
7.2.2. Nivelurile şi factorii creativităţii

Nivelurile creativităţii
Creativitatea îmbracă mai multe forme de manifestare, în funcţie de specificul domeniului de
activitate. Ba, mai mult, chiar în acelaşi domeniu, creativitatea prezintă mai multe faţete diferite. Daca
ne ghidăm după domeniul de activitate, atunci putem distinge o creativitate: tehnică, didactică, artistică,
militară, etc.
Calvin W. Taylor (1915-2000) propune existenţa a cinci niveluri de creativitate:
• expresivă, caracterizată printr-o exprimare liberă fără o preocupare accentuată pentru calitatea
produsului-constă în esenţă în urmărirea unei anumite idei;
implicata predominant în artă; poate fi prezentă de la cele mai fragede vârste;
• tehnică sau productivă, manifestată printr-o serie de priceperi şi deprinderi cu totul deosebite
care permit realizarea unor produse apropiate de perfecţiune; în cadrul acestora elementele de
spontaneitate expresivă sunt extrem de reduse.
• inventivă, care se referă la o utilizare ingenioasă a diverselor materiale sau la utilizarea unor
produse deja existente în maniere cu totul noi; acest tip de creativitate face posibile invenţiile – produse
noi şi utile care însă nu reprezintă contribuţii noi la idei teoretice sau practice de bază;
• inovativă, care se referă la abilitatea de a depăşi unele principii de bază formulate de anumite
şcoli de gândire sau care deschid căi noi de interpretare a realităţii;
acest tip de creativitate este specifică unei minorităţi;
54
• emergentă care se manifestă la genii şi care încorporează calitatea excelenţei deosebite;
realizările acestora depăşesc graniţele unui singur domeniu de activitate, putând dobândi caracter de
universalitate şi de perenitate.
Factorii creativităţii
T. Amabile vorbeşte despre trei factori de care depinde creativitatea unei personae într-un anumit
domeniu:
Deprinderile specifice domeniului
Aceste elemente sunt "materia primă"pentru talentul, educaţia şi experienţa într-o anumită sferă a
cunoaşterii; într-o anumită măsură, aceste elemente sunt înnăscute; evident, copiii se nasc cu diferite
niveluri de talent. Educaţia şi experienţa pot face mult pentru dezvoltarea unor talente; pe de altă parte,
chiar şi talentele de nivel foarte înalt trebuie să fie dezvoltate.
Gândirea creativă şi deprinderile de lucru
Există anumite stiluri de lucru, stiluri de gândire şi trăsături de personalitate care le dau
posibilitatea oamenilor de a-şi folosi deprinderile dintr-un domeniu în mod diferit. Se pare că unele
facultăţi de gândire sunt înnăscute, dar există şi alte aspecte ale gândirii creative - aşa cum sunt stilurile
de lucru - care pot fi ameliorate prin educaţie şi prin experienţă. Un stil de lucru creativ este marcat de:
- dăruirea de a face lucrurile bine;
- capacitatea de concentrare a eforturilor şi a atenţiei pe perioade lungi de timp;
- capacitatea de a abandona ideile neproductive şi de a lăsa temporar deoparte problemele mai
dificile;
- tenacitatea în faţa dificultăţilor;
- dorinţa de a munci cu perseverenţă.
Unele persoane sunt în mod natural mai înclinate spre gândirea creativă. Trăsăturile cheie
ale persoanelor cu niveluri înalte de creativitate sunt:
- autodisciplina în raport cu munca;
- perseverenţa, chiar şi în caz de frustrare;
- independenţa;
- netolerarea situaţiilor neclare;
55
- nonconformismul în raport cu stereotipurile societăţii;
- motivarea proprie pentru o muncă de calitate;
- dispoziţia de asumare a riscurilor.
Motivaţia intrinsecă
Aceasta reprezintă energia ce pune în mişcare activitatea creativă. Motivaţia intrinsecă poate fi şi
ea, într-o anumită măsură, înnăscută. Dar acest element depinde foarte mult şi de mediul social.
Motivaţia intrinsecă a unei persoane poate să varieze puternic de la o sarcină la alta. depinzând de cât
de interesantă este activitatea respectivă pentru acea persoană, dar şi de contextul social. De exemplu,
un băiat cu aptitudini pentru matematică s-ar putea să nu manifeste nici un interes pentru rezolvarea
problemelor de matematică pe care profesorul i le dă ca temă în fiecare zi. Dar s-ar putea să petreacă
ore în şir făcând cu plăcere aceleaşi calcule, ca statistici sportive. Totul depinde, în acest caz, de
interes. Interesul reprezintă astfel cel mai important semn distinctiv al motivaţiei intrinseci, un altul, la
fel de important este competenţa într-un anume domeniu.
Factorii creativităţii pot fi grupaţi şi după alte criterii după cum urmează:
A. Factorii de mediu se referă la aspecte cum ar fi:
- existenţa unei cereri sociale, în direcţia creaţiei tehnice, ştiinţifice, artistice;
- un stadiu corespunzător al dezvoltării disciplinelor sau domeniilor ştiinţifice, tehnice, artistice;
- existenţa unor şcoli de gândire pe anumite domenii, în cadrul cărora există o
influenţă a predecesorilor şi a profesorilor, a „numelor mari” asupra celor tineri.
B. Factorii individuali (psihici) se referă la aspecte care ţin de personalitatea individului. Din
această categorie pot fi amintite:
1. Volumul cunoştinţelor înmagazinate, respectiv al memoriei individuale, precum şi
volumul experienţei au o mare influenţă mare asupra posibilităţilor de creaţie. În acest context
este importantă şi varietatea acestor cunoştinţe. Se cunosc multe cazuri când soluţionarea unor
probleme într-un domeniu s-a realizat prin analogie cu fapte constatate în altă disciplină.
Acesta este unul din argumentele importante ale educaţiei, pentru formarea unei solide culture
generale în învăţământ.
Pot fi distinse două feluri de experienţe:
- experienţa directă, acumulată prin observarea fenomenelor sau prin discuţii personale cu
specialiştii;
-experienţa indirectă, obţinută prin lectura unor cărţi ori audierea de expuneri.
56
2. Un alt factor ce poate influenţa creativitatea unei persoane este inteligenţa şi nivelul
gândirii sale. Deşi inteligenţa nu se identifică cu creativitatea, aceasta are un rol destul de
semnificativ în cadrul actului creator. În general însă, inteligenţa este mai importantă în domeniul
creaţiei ştiinţifice, având însă un rol mai redus în artă.
3. Un al treilea factor individual este o voinţă fermă şi perseverenţă. Cine se descurajează uşor şi
nu e capabil să dea piept cu greutăţile nu poate ajunge la realizări notabile. Nici în artă, nimeni, chiar
marile talente, n-au creat nimic remarcabil fără o luptă îndârjită pentru îmbogăţirea mijlocului de
expresie, fie el cuvântul, culoarea sau armonia sunetelor.
4. Un alt factor intelectual ce influenţează creativitatea este stilul perceptiv,
aprehensiunea. Acest factor care desemnează modalitatea de reacţie cognitivă la problemele care
urmează a fi rezolvate este important deoarece poate oferi perspective noi de interpretare a realităţii
5. Existenţa unei motivaţii puternice constituie un alt factor individual extrem de important în
cadrul actului creator.
6. În sfârşit, cel mai important factor individual al creativităţii este considerat a fi imaginaţia.
7.2.3. Legătura creativităţii cu alte fenomene psihice.

Creativitate şi inteligenţă
Relaţia dintre creativitate şi inteligenţă a fost studiată, între alţii, de Robert J. Sternberg (1999) în
manualul Handbook of Creativity. Sternberg afirmă că există trei aspecte principale care sunt
fundamentale pentru creativitate: abilitatea sintetică, abilitatea analitică şi abilitatea practică. Aceste
trei aspecte decurg din teoria "triarhică" (formată din trei aspecte) a inteligenţei umane, promovată de
R. J. Sternberg.
●Abilitatea sintetică (creativă): abilitatea de a genera idei care sunt noi, de înaltă calitate şi
adecvate pentru sarcina prescrisă. Această abilitate include gândirea divergentă. O caracteristică a
acestui aspect este abilitatea de a redefini problemele într-un mod complet diferit şi de a gândi în mod
intuitiv şi pătrunzător.
● Abilitatea analitică: gândirea critică/analitică este implicată în creativitate ca abilitate de a
judeca valoarea propriilor gânduri şi soluţii posibile, de a evalua punctele lor tari şi slabe şi de a sugera
căi de îmbunătăţire a acestora.
57
● Abilitatea practică: abilitatea de a aplica competenţele intelectuale în contexte cotidiene şi de a
"vinde" sau a comunica ideile creative la alţii. Este abilitatea de a traduce abstracţiile şi teoriile în
aplicaţii realiste.
Inteligenţa superioară este comună multor persoane creative. Totuşi, multe studii ale relaţiei
creativităţii cu inteligenţa au arătat că inteligenţa generală extremă nu stimulează, în mod necesar,
creativitatea. "Ipoteza de prag" propusă de Ellis Paul Torrance[6] susţine că un grad ridicat de
inteligenţă pare să fie o condiţie necesară dar nu şi suficientă pentru o creativitate superioară.
Un coeficient de inteligenţă sau IQ "de prag" ar avea valoarea de 120, adică:
● sub IQ= 120, creativitatea este dependentă de inteligenţă;
● peste IQ= 120, creativitatea este independentă de inteligenţă.
Deasupra nivelului "de prag" inteligenţa se corelează destul de slab cu creativitatea -adică o
persoană foarte inteligentă poate avea slabe rezultate la testele de creativitate. Insă subiecţii cu
performanţe ridicate la testele de creativitate aveau la testele de inteligenţă cote cel puţin mijlocii, de
unde rezultă necesitatea inteligenţei pentru o creativitate superioară. Există diferenţe specifice ale
gradului de inteligenţă necesar: inteligenţa este mai importantă în creativitatea ştiinţifică, având un rol
mai mic în arte (pictură, muzică etc.). Se întâlnesc însă şi semnificative excepţii faţă de această
aserţiune! In ştiinţe este esenţială "sensibilitatea la probleme" care stimulează spiritul de investigaţie; în
arte este importantă sensibilitatea ca ecou afectiv al evenimentelor care animă ideile şi succesiunea
imaginilor.
Caracteristici ale persoanelor creative
Persoanele creative posedă multe caracteristici/trăsături distincte care le diferenţiază semnificativ
de persoanele mai puţin creative sau chiar noncreative. Davis (1999)[19] a "inventariat" peste 200
trăsături de personalitate ale atitudinii creative, găsite în literatură asupra creativităţii, şi le-a împărţit în
trăsături pozitive, social dezirabile şi trăsături negative, potenţial supărătoare. Dintre acestea, în ordinea
caracteristicilor importante sunt: imaginaţia, sensibilitatea la probleme, curiozitatea, intuiţia,
descoperirea ideilor, toleranţa pentru ambiguitate, independenţa (autonomia), originalitatea etc.
Independenţa (autonomia). Persoanele creative tind să fie independente, nonconformiste în
gândire şi acţiune, sunt relativ neinfluenţate de alţii. Autonomia este o trăsătură care înglobează şi alte
dispoziţii sociale: introversiunea, motivaţia intrinsecă, autoîncrederea. Imaginaţia constituie o
aptitudine importantă şi se bazează pe anumite predispoziţii ereditare, pentru sinteza unor noi imagini,
noi idei.
58
Originalitatea. Persoana creativă prezintă originalitate în gândire şi idei, vede lucrurile în
modalităţi noi. Originalitatea se exprimă şi prin aptitudinea de a lăsa la o parte sistemele ferm
structurate şi stabilite, de a dizolva sintezele existente şi de a utiliza elementele şi concepţiile în afara
contextelor iniţiale, pentru a crea noi combinaţii, noi sisteme de relaţii.
7.2.5. Probe de măsurare a creativităţii

Există multiple instrumente şi metode de măsurare a creativităţii, însă nu a fost elaborată până
acum o măsură standardizată, general acceptată.
Metode bazate pe gândirea divergentă. In categoria metodelor de gândire divergentă, Houtz şi
Krug (1995) includ Testele Torrance ale Gândirii Creative (TTCT), prezentate mai sus în secţiunea
Creativitate şi inteligenţă, Testele Wallach şi Kogan (Wallach and Kogan,1965), Bateria de teste
Guilford. Testele Torrance se bazează pe modelul Structurii Intelectului (SOI) al lui Guilford (Guilford,
J.P., 1962), care includea unele măsuri ale gândirii divergente. Deci, acestea măsoară creativitatea prin
gândirea divergentă.
Bateria de teste Guilford a diferenţiat circa 180 de tipuri diferite de gândire, incluzând multe
forme de gândire divergentă.
Bateria Guilford constă din zece teste individuale care măsoară diferite aspecte ale producţiei
divergente.Aceste teste sunt: 1) Titluri ale unor povestiri (producţia divergentă de unităţi semantice); 2)
Ce este de făcut cu aceasta (producţia divergentă de clase semantice); 3) Semnificaţii similare
(producţia divergentă de relaţii semantice); 4) Scrierea unor afirmaţii (producţia divergentă de sisteme
semantice); 5) Tipuri de oameni (producţia divergentă de implicaţii semantice); 6) A face ceva în afara
uzualului (producţia divergentă de unităţi figurative); 7) Grupe de litere diferite (producţia divergentă
de clase figurative); 8) Execuţia de obiecte (producţia divergentă de sisteme figurative); 9) Litere
ascunse (producţia divergentă de transformări figurative); 10) Adăugarea de decoraţiuni (producţia
divergentă de implicaţii figurative). Fiecare dintre aceste sarcini este notată în ceea ce priveşte fluenţa
şi originalitatea.
Khatena şi Torrance (1977) au dezvoltat un test de creativitate denumit Inventarul Percepţiei
Creative, care cuprinde două măsuri ale percepţiei creative şi anume: Ce tip de persoană eşti (testul
WKOPAY) şi Ceva despre mine însumi ((testul SAM). Dintre acestea, SAM măsoară înclinaţiile
artistice, inteligenţa, individualitatea, sensibilitatea, iniţiativa etc., iar WKOPAY măsoară imaginaţia
disciplinată, auto-încrederea, atracţia pentru autoritate, curiozitatea etc.
59
Temă de reflexie:
- Explicaţi rolul afectivităţii în activarea procesului imaginative.
- Exemplificaţi procesele imaginaţiei.
- Stabiliţi, care ar fi criteriile de identificare a unui comportament creator?
- Evidenţiaţi, ce tip de creativitate credeţi că este caracteristică activităţilor de educaţie fizică şi
sport?
 Visele din timpul somnului.
 Rolul emoţiilor în formarea imaginilor.
 Imaginaţia ca factor important în învăţarea motrică.
 Găsiţi exemple practice pentru fiecare dintre factorii creativităţii.
 Stabiliţi prin metode de cercetare nivelul imaginative şi creativ al unui coleg.
 Propuneţi metode de dezvoltare a creativităţii şi imaginaţiei.
60
Capitolul VIII: Limbajul – proces psihic cognitiv
- să identifice concepul limbajului după mai mulţi autori;
- să specifice tipurile de limbaj în procesul de exprimare;
- să descrie fenomenul tehnic al funcţiei principale al limbajului ”funcţia de comunicare”;
- să nominalizeze tipurile de patologii ale limbajului;
- să relateze despre relaţiile procesului de gândire şi limbaj.
- să determine specificul limbajului intern la diferite etape de vârstă;
- să compare funcţiile principale ale limbajului din perspectiva activităţilor;
- să deducă ipoteze referitor la raportul dintre limbaj şi gândire;
- să stabilească şi diferenţieze tulburările specific de limbaj;
- să aplice cunoştinţele acumulate referitor la aspectele limbajului, în activitatea profesională.
- să analizeze structura cognitivă a limbajului;
- să argumenteze rolul limbajului în transmierea stărilor efective şi, reglarea lor;
- să explice vasta problemă înscrisă în ecuaţia comunicare-limbă-limbaj;
- să analizeze şi să exemplifice situaţii în care subiectul poate fi diagnosticat cu tulburari de
afazie.
1. Dicţionar encyclopedic.vol.1. Ed. Enciclopedică. Bucureşti. 1993.
2. Cosmovici A. Psihologie general. Iaşi: Polirom. 1996. p. 253.
3. Sillamy N. Dictionnaire de la psychologie. Paris: Larousse. p.167.
4. RusuE. Psihologia cognitivă. Bucureşti: Fundaţia România de mâine. 2007. p. 227.
61
1. Repere conceptuale ale limbajului
2. Relaţiile limbajului cu gândirea
3. Formele limbajului
4. Funcţiile principale ale limbajului
5. Etapele de dezvoltare a limbajului
6. Patologia limbajului
8.1. Repere conceptuale ale limbajului
Limbajul este definit, cel mai adesea, ca fiind activitatea psihică de comunicare între oameni, cu
ajutorul limbii.
În timp ce limba este un fenomen social, care apare la nivelul societăţii, limbajul este un fenomen
individual.
Limbajul presupune transformarea elementelor limbii în elemente proprii, iar pentru aceasta este
necesară conştientizarea laturii fonetice, grafice şi semantice a cuvintelor. Cu ajutorul limbajului,
subiectul uman trece de la structuri semantice simple (cuvinte izolate) la structuri semantice complexe
(propoziţii, fraze, texte) [1].
Preocupat de vasta problematică înscrisă în ecuaţia comunicare-limbă-limbaj, [4] consideră că
între comunicare şi limbă există relaţii de coincidenţă parţială a sferelor lor. Limbajul depăşeşte
limitele comunicării propriu-zise, desfãşurându-se într-un fel sau altul când nu are loc comunicarea
interumanãă (limbajul continuã sã fiinţeze chiar şi atunci când subiectul nu comunicã exterior cu
nimeni). Totodată, comunicarea depăşeşte limitele limbajului verbal, angajând o serie de
comportamente specifice umane (imitaţia, contaminarea, repetiţia).
Deşi cuvintele n-au nici o asemănare cu obiectele sau fiinţele pe care le desemnează, totuşi unele
aspecte sonore par a fi mai legate de anumite forme decât altele. În experienţele organizate de D.
Uznadze, folosindu-se două imagini net deosebite (vezi fig....) şi două cuvinte fără sens: „maluma" şi
„takete", s-a observat că marea majoritate a persoanelor atribuie primul cuvânt figurii cu forme largi şi
rotunde (1) şi pe cel de-al doilea, imaginii cu figuri înguste şi colţuroase (2), în limbile primitive, s-au
putut observa unele analogii de acest gen între nume şi proprietăţile unor obiecte (Kohler, W.).
1 2
62
Fig. .... Forme asociate unor sonorităţi
8.2. Relaţiile limbajului cu gândirea
Raportul dintre gândire şi limbaj a fost subiect de controversă, existând puncte de vedere
deosebite. Conform unei concepţii, ar exista o singură realitate, limbajul fiind aspectul exterior al
gândirii, iar gândirea fiind latura lui interioară. Unii cercetători psihologi [3, 2] consideră gândirea şi
limbajul ca fiind funcţii esenţial diferite, vorbirea folosind doar în a exterioriza, a comunica rezultatele
obţinute de gândire în mod independent.
L.Vîgotski în lucrarea sa Gândire şi limbaj, publicată după moartea sa, consideră cuvântul ca
unitatea de bază a gândirii şi limbajului şi arată că dezvoltarea limbajului şi a gândiriisunt aflate într-o
strânsă legătură. Limbajul are funcţia de a organiza percepţiile şi procesele de gândire, fapt care îi
conferă o mare impor-tanţă în structurile gândirii. De asemenea, el accentuează ideea că limbajul
trebuie studiat în contextul socio-cultural în care se dezvoltă individual [4].
Mai întâi, în ce priveşte lipsa de identitate a gândirii cu limbajul, ne dăm seama că uneori avem o
idee şi nu găsim cuvintele pentru a o exprima. Apoi, în timp ce vorbim, există un control al gândirii
care supraveghează ceea ce spunem, pentru a fi coerenţi şi logici.
Rolul cuvântului în formarea gândirii.
La început, cuvintele nu spun nimic copilului, fiind simple sonorităţi. Asociindu-se mereu cu
aceleaşi obiecte sau fiinţe, ele direcţionează atenţia şi înlesnesc operaţiile gândirii: analiza, sinteza,
comparaţia. Treptat, fiecare termen devine un punct de cristalizare, de fixare a semnificaţiilor, fiindcă
spre deosebire de imagini, care sunt variabile, el este un complex de sunete stabil.
Cu cât un cuvânt se află în relaţie cu mai multe fapte, imagini, noţiuni, cu atât mai bogat îi este
înţelesul. Termenii, o dată cu noţiunile, sunt în strânse raporturi, ei formează ceea ce s-ar putea denumi
„memoria fonetică", indisolubil legată de memoria semantică.
Limbajul obligă la raţionalizarea şi socializarea gândirii. Pentru a ne face înţeleşi trebuie să
eliminăm ceea ce e prea individual, afectiv, personal, exprimarea trebuie să fie clară, precisă. Un
cuvânt permite o preciziune pe care imaginaţia nu o poate furniza : numărul 999 este deosebit de 1000.
Progresul învăţării limbajului se realizează concomitent cu progresul gândirii, omunicând,
încercând să elucidăm altora o noţiune, ne precizăm nouă înşine înţelesurile, eliminăm neclarităţile.
63
8.3. Formele limbajului
Am amintit mai sus despre existenţa unui „limbaj neverbal", constând din expresiile emoţionale
ce însoţesc comportamentul. La om, el joacă un rol auxiliar în raport cu limbajul propriu-zis, limbajul
articulat, verbal. Acesta poate fi împărţit în două mari forme: limbajul exterior, cel prin care
comunicăm cu semenii noştri şi limbajul interior, însoţitor nedespărţit al gândirii abstracte,
desfăşurându-se aproape fără întrerupere cât suntem în stare de trezie.
Limbajul exterior poate fi oral sau scris. Cel oral este dialogat, când luând cuvântul, alternativ,
schimbăm tot felul de păreri cu una sau mai multe persoane, şi monologat, atunci când o persoană se
adresează unui auditor tăcut (în cazul lecţiilor, conferinţelor sau al discursurilor). în cazul dialogului, se
mai pot distinge două forme : limbajul situativ, care nu poate fi înţeles decât dacă te afli în situaţia la
care se referă locutorul. De obicei, este întâlnit în cazul copiilor mai mici de 6-7 ani, ei închipuindu-şi
că ceilalţi „văd" ca şi ei persoanele şi împrejurările vizate. Limbajul pe deplin evoluat este contextual,
el fiind deplin accesibil, fără a se recurge la date percepute, întrucât propoziţiile şi denumirile sunt
suficiente pentru imaginarea corectă a situaţiilor şi a evenimentelor avute în vedere.
Monologul pune probleme mai grele vorbitorului, pentru că acesta nu poate controla în orice
moment dacă auditorul a înţeles exact ceea ce i s-a comunicat. El se ajută observând reacţiile mimice,
atenţia celor cărora li se adresează. în cazul exprimării scrise lipseşte şi acest ghidaj extraverbal, cel ce
scrie fiind nevoit să dea toate precizările necesare, ţinând cont de nivelul cultural al adresantului, pentru
a nu apărea confuzii sau greşeli în modul de interpretare a textului.
Limbajul interior este o continuă comentare a situaţiilor ce se ivesc, a intenţiilor şi a mijloacelor
ce pot fi utilizate în atingerea scopului urmărit. El se dezvoltă prin interiorizarea treptată a dialogurilor
şi controverselor exterioare desfăşurate în realitate. Evoluţia limbajului interior este lentă, el ajungând
la maturitate abia o dată cu vârsta adolescenţei. Limbajul interior este mai rapid decât cel exterior:
multe propoziţii sunt eliptice, comprimate, înlocuite cu simple titluri, simboluri verbale. De aceea,
uneori, trecerea de la vorbirea interioară la explicitarea ei exterioară e dificilă, mai ales dacă analiza
conceptuală n-a fost destul de aprofundată.
Până la vârsta de 5 ani se dezvoltă limbajul intern, structurat pe baza mecanismelor vorbirii sonore. Are
o funcţie cognitivă, dar şi de reglaj [4]. Dezvoltarea limbajului intern se face prin eliberarea vorbirii de
legă-tura ei nemijlocită cu acţiunea concretă. La început, limbajul interneste mai puţin automatizat,
restrângerea lui având loc în perioada şcolarităţii.
64
8.4. Funcţiile principale ale limbajului
A. Funcţia de comunicare
Dezvoltarea umană şi existenţa în societate presupun schimbul de informaţii între indivizi,
folosind diferite sisteme de semne (coduri) comune tuturor membrilor unei societăţi.
Teoria comunicării rezumă fenomenul comunicării, reducându-1 la câteva elemente principale,
aşa cum apar ele în fig. [4].
Emiţător- receptor
~""~^-» repertoriu
Fig.. Componentele actului de comunicare
Comunicarea interumană este mult mai complexă decât ar sugera schema de mai sus: informaţiile
pot fi gânduri, trăiri, intenţii, formulate explicit, în cuvinte sau implicit, în gesturi, intonaţie ş.a.
Rolurile celor doi agenţi, E (emiţător) şi R (receptor) se schimbă permanent, fluxul de informaţii
funcţionând, de fapt, concomitent în ambele sensuri, fiecare folosind mai multe canale pentru a
transmite mesaje intercorelate, formulate în coduri diferite (cuvinte, gesturi, expresii emoţionale, alte
forme de comunicare nonverbală).
Sistemul comunicării interumane presupune existenţa unuia sau mai multor coduri comune
emiţătorului (E) şi receptorului (R), sisteme de semnificaţii convenite pentru fiecare simbol sau element
component. Emiţătorul îşi formulează gândurile şi sentimentele - semnificaţie intenţionată în simboluri
pe care le emite sub forma unui mesaj (M) folosind anumite mijloace sau canale de transmitere (C)
existente între el şi receptor. Canalul de comunicare (vizual, auditiv) ales de emiţător (E) declanşează
funcţionarea organelor de simţ ale receptorului (R).
Dacă există diferenţe importante între repertoriile emiţătorului şi receptorului, transmiterea
informaţiilor poate deveni imposibilă. Cu cât bagajul de informaţii este mai asemănător, cu atât mai
uşor se pot înţelege doi interlocutori. Vorbitorul e nevoit, adeseori, să evoce la auditor numeroase
imagini şi concepte cunoscute, pe care să le pună în variate relaţii cu conţinutul expunerii sale pentru a
fi bine înţeles. Mai multe gânduri gravitează în jurul propoziţiilor pe care oratorul le pronunţă şi
asistenţa le aude, decât înjurai cuvintelor înregistrate efectiv.
B. Funcţia dialectică
Termenul dialectică este luat aici în sensul pe care-1 avea în antichitate: arta discuţiei în
65
contradictoriu, cu scopul descoperirii adevărului. Într-adevăr, prezentarea de argumente pro şi contra
unei teze, în cadrul unei dezbateri colective, este calea principală prin care teza poate fi pe deplin
elucidată. Comunicările şi mai ales discuţiile animate ce urmează sunt mijloace importante ale
progresului în ştiinţă şi tehnică. După cum vom vedea, gândirea abstractă presupune o discuţie
interioară, în limbaj intern, iar formarea acestei capacităţi are la bază participarea la controverse reale.
Nu e suficientă precizarea iniţială a unor definiţii, în timpul argumentărilor se impune, în mod
evident, necesitatea modificării (lărgirii sau îngustării) unor concepte. Pentru a se păstra un consens, e
foarte necesar ca tezele, afirmaţiile generale, abstracte să fie însoţite de precizări, de exemplificări,
evocându-se fapte ori experimente concludente.
C. Funcţia practică
Limba este o unealtă. Prin limbaj noi acţionăm asupra altora, asupra celor din jur în special. Dar
acţiunea nu constă numai în comunicarea de informaţii, cuvintele noastre pot incita imediat la fapte. Nu
împing o persoană, ci îi spun: „pleacă ! ". Nu o trag, ci o chem: „vino ! ". Tot aşa : „stai! ", „ridică-te",
„hai! " Toate imperativele urmăresc declanşarea unor acţiuni sau a unor reacţii. Limbajul ajută şi la
coordonarea activităţii mai multor persoane. Când trebuie urnit un buştean greu, cei 4-5 muncitori îşi
sincronizează efortul prin binecunoscutul „hei! rup ! ".
D. Funcţia afectivă
Este funcţia cea mai veche, întâlnită şi la animalele superioare: prin diferite expresii (de aceea
unii o denumesc „funcţia expresivă"), se comunică celor din jur stările afective, îndeosebi emoţiile.
Ţipătul unei păsări alertează un întreg stol de gâşte sălbatice. Mimica unei persoane ne comunică,
adesea, bucuria ori enervarea: acesta e „limbajul nonverbal". Dar şi limbajul vorbit ne comunică
atitudinile şi sentimentele persoanei care vorbeşte. Tonul unei replici poate avea (în funcţie de situaţie)
sensuri afective opuse. Spunând cuiva „caraghiosule", el se poate înfuria ori, din contra, se poate amuza
în raport cu momentul şi relaţia dintre parteneri. Prin ton se transmite atitudinea atât faţă de ceea ce
povestim (ca fiind important sau fără nici o consecinţă), cât şi faţă de persoana căreia ne adresăm. „Vă
salut" poate exprima respectul, admiraţia sau ostilitatea (aici intervine pe lângă ton şi ţinuta corpului,
postura). Arta de a transmite, în afară de informaţii, emoţii şi sentimente este o componentă esenţială a
oratoriei.
E. Funcţia ludică
Vorbirea poate fi prilej de joc. Copiii, mai ales în primii ani când învaţă limbajul, se joacă
66
repetând la nesfârşit un cuvânt sau inventând sonorităţi inexistente în limba lor maternă. Dar şi adulţii
utilizează termenii în joacă: rezolvarea de cuvinte încrucişate, jocuri de cuvinte (calambururi), căutarea
de rime ş.a. Tot un fel de joacă este şi sporăvăiala întreprinsă din plăcerea de a se auzi vorbind.
F. Funcţia cathartică
Ca şi reprezentările, vorbirea ne ajută uneori să ne eliberăm sau, cel puţin, să diminuăm o stare de
tensiune. Persoanele necivilizate îşi „descarcă nervii" înjurând sau blestemând. Omul „bine crescut"
înjură de obicei numai în gând.
Psihanaliştii au constatat că relatarea de către un nevrotic a faptelor care l-au şocat în trecut, poate
duce chiar la dispariţia unor simptome supărătoare. în general, când povesteşti cuiva necazurile, grijile,
temerile te simţi mai uşurat: scade tensiunea nervoasă. De aceea, dacă nu avem cui să ne mărturisim
motivele de îngrijorare, se recomandă să le scriem. Chiar dacă ulterior rupem hârtiile cu însemnările
făcute, exprimarea în sine duce, mai întotdeauna, la oarecare stare de acalmie, chiar dacă e doar
temporară.
8.5. Etapele de dezvoltare a limbajului

Ca şi alte procese de cogniţie, limbajul se dezvoltă stadial, sub influienţa factorului social-
educativ. Astfel am încercat să caracterizăm periodizarea în dezvoltarea limbajului în dependenţă de
vârstă evidenţiate în tab. ....
Etapele evoluţiei ontogenetică a limbajului
Tabel
Vârsta Caracteristica limbajului
Perioada Răspunde la vocea umană
Gânguritul,care cuprinde vocale Lalaţiunea cuprinde foneme
postnatală
distincte – vocale şi consoane – carecaracterizează
0-1 an Limbajul primar al bebeluşului.
Perioada Rostirea 1-2 cuvinte. Vorbirea telegrafică (mama sus).

antipreşcolară Cuvântul denumeşte un obiect o persoană o însuşire, iar înţelegerea
lui de către copil se face prin perceperea situaţiei. Copilul începe să
1-3 ani
rostească corect şi inteligibil cuvintele uzuale. Se păstrează însă
caracteristica vorbirii copilului mic, care stâlceşte anumite consoane
sau inserează anumite silabe în cuvânt. În această perioadă copilul
îşi verbalizeză toate curiozităţile şi de aceea este foarte folosită
întrebarea „ce este asta”. Concomitent el îşi verbalizează, dorinţele,
intenţiile, voinţele, sentimentele.
67
Perioada La această vârstă modul la care se dezvoltă limbajul este
puternic influenţat de mediul în care trăieşte copilul, de relaţiile sale
preşcolară 3-7 ani
cu adultul, intensificarea de către adult a stimulării folosirii
limbajului în comunicare. Din această cauză la această vârstă se
evidenţiază diferenţe în dezvoltarea comunicării între copii. Privind
din perspective generale dezvoltarea limbajului la această vârstă
vocabularul copilului trebuie să cuprindă la 4 ani 1000 de cuvinte, la
7 ani 4000 cuvinte. Raportul între vocabularul pasiv (cel înţeles) şi
cel activ (folosit) se modifică astfel încât limbajul pasiv se apropie
de cel activ ca valoare de comunicare – devenind instrument activ în
relaţionare.
Perioada Şcolarilor mici se dezvoltă intens sub influenţa procesului citit

şcolară mică 7-11 – scris Vocabularul cuprinde 4500 de cuvinte pe la sfârşitul
perioadei. Limbajul constituie unul dintre cele mai accentuate
ani
fenomene cei diferenţiază pe copii la întrarea în şcoală. Diferenţele
apar mai evident pe latura exprimării. În cursul micii şcolarităţi se
formează capacitatea citit – scrisului şi acestea impulsionează de
asemenea procesele limbajului. Lecturile literare fac să crească
posibilitatea de exprimare corectă. Copilul se obişnuieşte ca prin
limbaj să-şi planifice activitatea, să exprime acţiunile pe care le au
de făcut, ordinea în care vor lucra, contribuind astfel la formarea
capacităţii de a raţiona, de a argumenta, demonstra.
Perioada Procesul de dezvoltare a limbajului se face din punct de vedere

preadolescentă cabtitativ şi calitativ. Vocabularul înregistrează o evolutie esentială,
iar posibilitatea puberului de al folosi creşte evident. Debitul verbal
11-14 ani
ajunge la 60-120 de cuvinte pe minut faşă de 60-90 de cuvinte la
şcolarul mic. Se dezvoltă capacitatea de a folosi asociaţii verbale cu
semnificaţii multiple şi de a exprima idei ample. Însuşirea regulilor
gramaticale, studiul literaturii, duc la îmbunătăţirea modului de
exprimare a puberului. Mediul socio-cultural în care trăieşte copilul,
familia, grupul de prieteni pot influienţa comunicarea verbală a
puberului.
Perioada Dezvoltarea limbajului este evidentă şi devine din ce în ce mai

adolescent 14-18-22 mult un instrument de exprimare a propriei personalităţi.
Adolescentul caută cuvinte şi expresii, îşi nuanţiază vorbirea pentru
ani
a putea face faţă solicitărilor specifice acestei perioade. Studiul
literaturii, al gramaticii, dorinţa de a citi şi descoperi lumea prin
lectură, modelele verbale folosite în familie, iată câţiva factori ce
influienţiază şi condiţionează dezvoltarea limbajului.
68
Activitatea verbal are componente cognitive, afective şi motorii. Învăţarea limbii depinde de factori
genetici, de starea fiziologică şi experienţa acumulată de copil şi de tipul de mediu la care a fost expus.
8.6. Patologia limbajului

Vorbirea este o activitate foarte complexă, necesitând mişcări fine şi coordonări foarte exacte ale
organelor vocale : laringe, limbă şi buze. Chiar pronunţarea corectă a unei vocale necesită o extremă
precizie, lucru de care ne dăm seama atunci când învăţăm o limbă străină. Se pare că e mai uşor să
înveţi a merge pe sârmă decât să pronunţi corect o frază. Noi facem exerciţii de vorbire zilnic,
perseverente, de la vârsta de un an, pe când încercările de a merge pe un cablu suspendat sunt făcute
mult mai târziu şi nimeni nu face un exerciţiu continuu în acest sens, cum îl facem vorbind (limbajul
interior, implicând şi el uşoare contracţii musculare ale organelor fonatoare, se desfăşoară aproape
neîntrerupt). Nu e de mirare că există un număr mare de centri nervoşi controlând şi declanşând
limbajul.
Primul care a localizat centrul ce face posibilă rostirea cuvintelor a fost P. Broca, identificându-1
în circumvoluţiunea a IlI-a frontală. Există însă mai multe feluri de tulburări ale limbajului. După A.
Ombredane, ele trebuie împărţite în 2 grupe :
a) Cazuri de afectare izolată a doar unuia dintre instrumentele implicate în vorbire : Astfel există
tulburări ale centrilor reglând înţelegerea limbajului (numite agnozii), surditatea verbală, când bolnavul
nu înţelege ce i se spune, centrul responsabil aflându-se în lobul temporal; alexia - incapacitatea de a
citi un text (dar dacă acoperi cu o hârtie mâna bolnavului, el poate scrie), al cărei focar principal se află
în occipital; în fine, tulburarea motorie în ce priveşte scrisul: agrafia (pacientul poate citi, dar nu poate
-scrie).
b) A doua grapă de tulburări cuprinde o disociere între operaţiile de nivel diferit: între acţiunea
automată şi cea voluntară. O asemenea situaţie o găsim în unele afazii- Dacă îi ceri bolnavului să
pronunţe cuvântul „uşă", el nu o poate face. Dar dacă pe uşa deschisă vine un curent de aer rece, el
spune unui coleg: „închide uşa î " - exprimarea automată este posibilă. Aici sunt lezate mecanismele
superioare, în relaţie cu caracterul voluntar al unor acţiuni şi nu e vorba de o paralizie musculară de
origine centrală.
Astfel, vorbirea se dovedeşte a fi o activitate extrem de complexă, în strânsă relaţie cu gândirea şi
reacţiile voluntare. De aceea şi tabloul tulburărilor de limbaj este chiar mai complicat decât cel schiţat
mai sus, depăşind însă preocupările inerente psihologiei generale.
69
Temă de reflexie:
- Care sunt stadiile dezvoltării limbajului uman şi ce legături există între acestea şi dezvoltarea
gândirii?
- Cum influienţiază limbajul modul în care gândim?
- Care sunt caracteristicile etapelor de dezvoltare a limbajului?
- De ce limbajul este un process psihic cognitive?
- Credeţi că influienţiază noile tehnologii în dezvoltarea limbajului?
- Cum ai diferenţia o persoană cu tulburări de limbaj?

 Concepeţi un scurt monolog despre propriul dv. ”Eu”.
 Realizaţi o schemă de cercetare a limbajului.
 Analizaţi şi caracterizaţi limbajul unui antrenor sportive în cadrul antrenamentului sportiv.

 Sfera emoţională a limbajului.
 Neuropsihologia limbajului.
 Procesul de dezvoltare a limbajului.
 Specificul limbajului în activităţile de educaţie fizică şi sport.
Capitolul IX: Personalitatea ca structură integratoare a mecanismelor psihice.

 să precizeze înţelesurile conceptului de personalitate;
 să descrie personalitatea ca parte componentă a activităţii psihice;
 să descrie Eul ca nucleu al personalităţii;
70
 să prezinte teorii ale personalităţii.
 să analizeze componentele personalităţii şi modul lor de relaţionale;
 să recunoască în contexte diferite, manifestări ale trăsăturilor de personalitate;
 să distingă elementele de unitate şi diversitate psihologică a personalităţii;
 să compare diverse tipuri de personalitate;
 să determine trăsăturile de personalitate prin prisma contemporanietăţii.
 să explice dimensiunea dinamică a personalităţii;
 să argumenteze rolul factorului social în formarea personalităţii;
 să adapteze tipologia personalităţii la activitatea profesională.
1. Dicţionar encyclopedic.vol.1. Bucureşti: Ed. Enciclopedică. 1993
2. Cosmovici A. Psihologie general. Iaşi:Ed. Polirom. 1996. p. 253.
3. Gordon Allport. Structura şi dezvoltarea personalităţii. 1967.
4. Rusu E. Psihologia cognitivă. Bucureşti: Ed. Fundaţia România de mâine. 2007. p. 227.
5. Bogoslovschi V. Psihologie generală. Moscova. 1981.
6. Golu M., Dicu A. Introducere în psihologie. Bucureşti. 1972.
1. Delimitări conceptuale ale personalităţii (individ, individualitate);
2. Teorii ale personalităţii;
3. Trăsăturile şi caracteristicile personalităţii;
4. Dimensiunile personalităţii: dinamico-energetică; instrumental-operaţională;
relaţional-valorică);
9.1. Delimitări conceptuale ale personalităţii (individ, individualitate);
71
Dex. PERSONALITÁTE Ceea ce caracterizează o persoană şi o deosebeşte de oricare alta;
caracterele proprii ale unei persoane; originalitate, individualitate. Om de seamă, important, persoană
cu calităţi şi merite deosebite într-un domeniu de activitate (ştiinţă, artă, viaţă social-politică etc.).
Personalitatea e un termen larg răspândit al cărui sens este cunoscut limbajului comun. În
psihologie, el ar putea fi definit ca trăsăturile emoţionale, cognitive şi comportamentale unice fiecărui
individ, învăţate şi dezvoltate prin experienţă şi relativ consistente de-a lungul timpului.
Interesul acordat azi studiului personalităţii este deosebit şi acest lucru reiese cu uşurinţă din
abundenţa studiilor prezente în literatura de specialitate. Teoria personalităţii reflectă aşadar o parte
esenţială a eforturilor continue ale psihologiei de a înţelege natura umană.
Există desigur şi motive personale de a studia teoriile personalitatii: De ce ne comportăm gândim
şi simţim într-un anumit fel? De ce o persoană este agresivă iar alta inhibată, una plina de curaj iar alta
fricoasă, una sociabilă iar alta timidă? Desigur nevoia de a ne cunoaşte pe noi înşine, curiozitatea de a
descoperi dedesubturile motivelor şi temerilor noastre este foarte puternică în cei mai mulţi dintre noi.
Examinarea variatelor perspective asupra personalităţii ne va permite sa dobândim cel puţin un modest
bagaj de informaţii pentru dificila şi nesfarşita sarcină de a ne cunoaşte pe noi inşine.
Importanţa studierii personalităţii rezidă în principal din faptul că atât progresele omenirii, cât şi
regresele acesteia sunt determinate de oamenii însăţi. De asemenea, importanţa studierii personalităţii
devine evidentă atunci când privim omul ca fiinţă socială prin excelenta, deoarece indiferent de
profesia, locul de munca, organizarea familială, mediul şi nivelul de trai, omul traieşte printre alţi
oameni. Prin urmare înţelegerea naturii personalităţii umane devine un factor esenţial atât în
cunoaşterea de sine, dar şi în cunoaşterea celorlalţi.
Termenul de „personalitate” este des utilizat în limbajul cotidian, astfel încât el apare în situaţii
foarte diverse. Din punct de vedere psihologic însă, acest termen a pus şi pune probleme numeroase.
Definirea personalităţii umane a evidenţiat o diversitate de opinii şi de concepţii, definiţiile oferite fiind
uneori complet divergente. Un punct asupra căruia există o convergenţă de opinii se referă la o serie de
elemente caracteristice ale personalităţii umane.
Varietatea comportamentelor umane ne indică faptul că fiecare om este unic în felul lui. Într-o
lucrare celebră – „Structura şi dezvoltarea personalităţii” [ 3 ] „Personalitatea este organizarea
dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul
său caracteristic”.
72
Concept fundamental al psihologiei: Personalitatea defineşte ansamblul sistemic şi deosebit de
complex ce are el original, individual, relativ stabil şi âl deosebeşte de alţi oameni [1].
Concepte cheie:
-Fiinţă umană
-Personalitate,
-Individualitate.
Omul, fiinţă umană este un produs biologic, eriditar. El se caracterizează prin totalitatea
trăsăturilor distinctive pentru om, indiferent de faptul dacă unele din acestea lipsesc la o persoană
anumită.
Omul ca fiinţă socială este particularitatea lui cea mai însemnată, viaţa şi munca socială nu numai
că au perfecţionat organizarea naturală a omului dar şi au perfecţionat-o.
Personalitatea reprezintă fenomenul dezvoltării sociale a unui om concret înzestrat cu
conştiinţă şi autoconştiinţă, cu anumite calităţi şi manifestări de adaptare originală la mediu,
ceea ce conturează identitatea lui specifică.
Pentru a desemna fiinţa umană, în limbajul curent alături de personlitate, se foloseşte termenul de
individualitate.
Individualitate este individul luat în ansamblul trăsăturilor sale distinctive şi originale ce-l
deosebesc de alţi oameni.
Individualitatea se poate manifesta în sfera intelectuală, emotivă, volitivă sau concomitent în toate
activităţile psihice.
1.1. Eul – nucleul personalităţii:
S-a ajuns la concluzia că „nucleul” personalităţii îl reprezintă Eu-l, cu toate laturile lui: sinele,
supraeul..
Eu-l include 3 compoenente intercorelate şi reciproc integrate:
 Eul corporal – imaginea valorizantă a mediului intern al organismului şi a constitutiei fizice,
trăirile afective legate de acestea.
 Eul psihologic – imaginea despre propria organizare psihică internă, trairile afective legate de
aceasta, motivaţia – nevoia de autorealizare, de autoperfecţionare.
 Eul social – imaginea despre locul şi rolul propriu în societate, sistemul valorilor sociale
interiorizate şi integrate, motivele sociale, motivele de statut, sentimentele sociale, voinţa de integrare
socială.
73
9.2. Teorii asupra PERSONALITĂŢII
Istoria psihologiei consemnează diferite teorii care îşi propun explicarea personalităţii prin prisma
determinării ei de un anumit factor sau chiar de mai mulţi. Dintre acestea se detaşează teoria
SPIRITUALISTĂ, care consideră primordiale proprietăţile pur spirituale ale individului, teoriile
BIOLOGISTE, punând accent pe factorii genetici, fiziologici sau constituţionali .
Dintre acestea sunt de amintit teoria psihanalitică (FREUD) care accentuează fondul abisal al
individului.
Sigmud Freud a susţinut că personalitatea se compune din trei elemente: ego, id, supraeul.
Egoul corespunde cel mai bine cu eul pe care îl cunoaştem.
Prin id el a cuprins instinctele primare, care stau de fapt la baza oricărui comportament uman.
În concepţia lui Freud, rolul superegoului era să controleze activitatea egoului şi idului. De
exemplu: idul ne va îndemna să ne satisfacem foamea, egoul ne va spune în acest caz să mâncăm, iar
supereul ne va controla comportamentul, astfel încât o persoană normală va mânca respectând o serie
de standarde socialmente acceptate.
Teoria umanistă
Reprezentanţii acestei teorii au o viziune generală, asupra dezvoltării umane, susţinând că omul
este mai mult decât o colecţie de instincte, fiecare persoană fiind unică şi demnă de respect. Cei mai
importanţi oponenţi sunt Maslov, Carl Rogers.
Maslow afirmă că fiecare dintre noi are natura lui şi o puternică motivare pentru a-şi exprima
această natură. Primordial pentru om este asigurarea nevoilor bazice ale supreveţuirii - nevoile
biologice, nevoile de securitate, de dragoste, de stimă, de autoactualizare. Armonia dezvoltării este
rezultatul satisfacerii tuturor acestor trebuinţe.
C.Rogers afirmă că omul poate ajunge la un nivel înalt în dezvoltare, însă are necesitate de
ajutorul persoanelor apropiate, trebuie să-l iubească, respecte indiferent cine este el.
Personalitatea umană este influenţată, în evoluţia sa de trei factori principali şi anume zestrea
ereditară, structura biologică a individului şi factorii sociali. Personalitatea umană este un univers
fascinant şi, în acelaşi timp, poate cel mai complicat obiect al cunoaşterii psihologice.
Primul grup de teorii concepe tipurile de personalitate ca fiind configuraţii specifice în care se
îmbină aspecte psihice diferite. S-au născut astfel, o serie de tipologii ale personalităţii umane care
încearcă să combine parametri fizici cu cei psihici pentru a realiza o clasificare a indivizilor umani. De
74
obicei, aceste teorii ale personalităţii accentuează latura temperamentală a acesteia şi din acest motiv
vor fi prezentate în subcapitolul corespunzător.
Grupul teoriilor trăsăturilor psihice pune în relief acele caracteristici relativ stabile ale unei
persoane. Din punct de vedere acţional o trăsătură se traduce printr-o predispoziţie de a răspunde relativ
la fel în situaţii diferite, printr-o probabilitate mare de apariţie a unui comportament în circumstanţe
diferite şi de-a lungul unei perioade mari de timp. Trăsătura de personalitate se referă la modul de a fi
al unei persoane şi la relaţiile pe care le dezvoltă cu ceilalţi. Unele trăsături pot fi observate direct, în
timp ce altele nu sunt evidente dar pot fi deduse din comportamentul unei persoane. Reţinem drept
caracteristici importante ale trăsăturilor: stabilitatea pentru o perioadă lungă de timp şi capacitatea de
a explica şi evalua comportamentul.
9.3. Trăsăturile şi caracteristicile PERSONALITĂŢII

Unele trăsături generale le integrează pe cele particulare, unele fiind supraordonate şi altele
subordonate. Psihologul american A. Maslow [4] consideră că personalitatea contemporană trebuie să
fie înzestrată cu următoarele calităţi:
- să perceapă adecvat pe sine şi pe alţii, să nu ignore opinia cuiva fără argumente.
- să perceapă activ realitatea, şi să posede abilităţi de a se orienta în ea.
- să fie la curent cu ceea ce are loc în mediul său de existenţă, să reacţioneze adecvat la cele
întâmplate.
- să posede simţul umorului.
- să dispună de capacităţi creatoare, să creeze bunuri pentru prosperitatea oamenilor.
- să înţeleagă sensul vieţii, să întreţină relaţii de prietenie, să preţuiască viaţa.
- să se inclidă activ în muncă, să elaboreze noi căi de dezvoltare.
- să depună efort în atingerea scopurilor propuse.
- să fie cinstită, să accepte insuccesul, să fie responsabilă de acţiunile sale.
Trăsăturile de personalitate se manifestă constant în conduită, indiferent de situaţiile tranzitorii, şi
caracterizează omul în ansamblul său, nu într-o situaţie concretă.
Exemplu : despre o persoană putem spune în linii generale că este inteligentă, onestă, echilibată.
Concomitent trăsăturile de personalitate dispun de o oarecare plasticitate, având posibilitatea de a
se schimba sub influenţa factorilor personal, psihologic, educaţional, cultural şi social.
75
9.4. Tiuri de PERSONALITATE
C Jung evidenţiază câteva tipuri de personalitate. Astfel sunt realizate cele opt tipuri psihologice
principale. Acestea nu includ functiile auxiliare si prin urmare nu reprezinta tipuri de personalitate
complete.
10. Dimensiunile personalităţii: dinamico-energetică

Dinamica personalităţii prezintă în principal două aspecte care nu vin în contradicţie cu
caracteristicile de sistem şi relativă stabilitate a acesteia. Primul aspect priveşte suma factorilor interni
sau externi, care produc prin mecanisme diferite, modificări în manifestările şi conţinutul structural al
personalităţii. Al doilea aspect al dinamicii personalităţii este ilustrat de psihologia dezvoltării, de
descrierea şi explicarea fiinţei umane în devenire până ce atinge stadiul armoniei adulte. Desigur, aici
se pot invoca şi mecanismele genetice al căror program determină în mare măsură manifestările
biologice ale temperamentului sau aptitudinilor, dar hotărâtoare în dinamica personalităţii rămân
influenţele sociale şi mai ales, dintre acestea, cele de tip educaţional care acţionează în dublă direcţie:
facilitarea procesului de maturizare, izvor genetic, şi structurarea, organizarea, modelarea trăsăturilor
de personalitate atitudinale, caracteriale şi altele. Analizând amplu procesul dezvoltării psihice a
omului [ 3 ] consideră că aceasta se realizează şi trebuie apreciată în lumina a trei criterii: tipul de
activitate în care este angajat subiectul; tipul de relaţii ambientale şi sociale şi tipul de contradicţii
dialectice între cerinţele socioculturale şi cerinţele subiective. Copilăria este vârsta “în care se formează
conduitele importante adaptative, se pun bazele personalităţii, se constituie structurile mai importante
energetice, intelectuale, creative, inclusiv sociabilitatea, o serie de aptitudini, caracteristicile
comportamentelor de bază reacţiile afective – voliţionale ( multilateralizarea aspiraţiilor etc.). “
Dezvoltarea psihică poate fi privită ca un proces de inserţie tot mai largă în viaţa socială, proces ce
tinde spre echilibrare în structuri ce se decentrează din dizarmonic, identificându-se prin numeroase
însuşiri şi expresii cu obiectivele sociale în contextul cărora se exprimă prin comportamente ……”
această idee este asimilată în asemănarea psihicului cu un sistem deschis, complex, de tip cibernetic”.
Principalele aspecte care se desprind din diacronia dezvoltării fiinţei umane - şi care sunt aspecte de
formare, dezvoltare structurare şi restructurare, ierarhizare decentrare, diferenţiere integrare, sunt
considerate de autorii citaţi următoarele :
- stabilirea relaţiilor cu obiectele; explorarea şi integrarea în ambianţă prin joc; comunicarea
verbală de tip informaţional şi apoi afectiv; sociabilitatea; însuşirea regulilor; identificarea cu alţii;
76
formarea imaginii de sine; adaptarea la cerinţele şcolare; formarea trăsăturilor caracteriale operative;
socializarea afectivă; integrarea socială-şcolară; dezvoltarea conştiinţei de sine a identităţii proprii
( prin imagine corporală, independenţă, identificare raţională). Caracteristicile şi specificitatea
dezvoltării personalităţii se sistematizează în diferitele etape de vârstă sub forma unor constante
relative exprimate în structură şi sistem, dinamism, forţă, expresie, stil etc.( U. Schiopu şi E. Verza).
Personalitatea sportivului este şi ea un produs al interacţiunii factorilor interni cu cei externi între care
instruirea şi educaţia realizează dezvoltarea ei la nivel superior.

1. Cum se manifestă Eul ca nucleu al personalităţii în diverse componente psihice?
2. Care sunt elementele caracteristice ale personalităţii umane?
3. Care este concepţia lui C.Rogers despre personalitate?
4. Cum ati explica dinamica personalităţii?
Referat de investigare ştiinţifică independentă:

1. Rolul sportului în formarea personalităţii.
2. Personalitatea sportivului luptător.
3. Manifestările Eului în activităţile sportive.
Însarcinări pentru seminar:
1. Determinaţi tipul de personalitate reieşind din manifestările comportamentale a unui
sportiv.
2. Realizaţi schematic structura integră a personalităţii.
3. Selectaţi metode psihometrice de studiu al personalităţii.
4. Faceţi o diferenţiaţă personalitatea unei persoane ce practică sportul şi unei persoane
ce nu practică sportul.
77
Capitolul X : Caracterul
Competenţe:
- Să reproducă, conceptele cheie al caracterului;
- Să diferenţieze trăsăturile de caracter ale personalităţii;
- Să identificice aspectele componente ale caracterului;
- Să descrie trăsăturile de caracter derivate de atitudini.
- Să analizeze modalităţile de dezvoltare a caracterului;
- Să compare însuşirile de caracterul de cele temperamentale;
- Să particularizeze anumite trăsături de caracter proprii.
- Să argumenteze rolul social – istoric în formarea caracterului;
- Să derermine rolul varorilor în formarea caracterului;
- Să aplice cunoştinţele în activitatea profesională.
8 Bogoslovschi V. Psihologie generală. Moscova. 1981.
9 Popescu-Neveanu P. Dicţionar de psihologie. Bucureşti: Universul. 1978.
10
78
1. Noţiuni generale despre caracter.
2. Structura psihologică a caracterului
3. Formarea caracterului
10.1. Noţiuni generale despre caracter.

Latura relaţional-valorică a personalităţii
În vechea greacă caracter înseamnă “pecete”.
In sistemul de personalitate, caracterul reprezintă latura relaţională şi valorică, este un ansamblu
de atitudini-valori.
Etimologic, termenul de caracter provine din greaca veche şi înseamnă pecete, tipar şi cu referire
la om, sisteme de trăsături, stil de viată. Caracterul – reprezintă un ansamblu al trăsăturilor specifice de
personalitate, căpătate care se exprimă în conduita omului în mod stabil şi permanent. Este un mod de
a fi, un ansamblu de particularităţi privind relaţiile pe care le întreţine cu lumea şi valorile după
care se conduce.
Caracterul este o formaţiune superioară la structurarea caruia contribuie trebuinţele
umane, motivele, sentimentele superioare, convingerile morale, aspiraţiile şi idealul.
In sistemul de personalitate, caracterul reprezintă latura relaţională şi valorică, este un ansamblu
de atitudini-valori.
H. Ezsenk consideră că trăsăturile de caracter prezintă un set de acte comportamentale determinat
de corelaţia dintre temperament şi caracter. Însă caracterul nu este determinat totalmente de tipul de
temperament. În funcţie de temperament, omul se caracterizează ca: activ sau lent, mobil sau inert, pe
când caracterul indică trăsăturile caracteristice omului ( delicat sau grosolan, hotărât sau nehotărât,
sugestibil sau independent). El imprimă pers. trăsături distinctive care reflectă relaţiile ei cu cei din jur,
felul ei de a fi de obicei, atitudinea ei faţă de sine şi alţii. Caracterul îşi găseşte expresia nu numai în
fapte şi acţiuni, ci şi în vorbire, mimică, gesturi.
79
În caracter îşi găseşte proiectare întreaga complexitate a fenomenelor vieţii, fiind un rezultat al
interacţiunii active a personalităţii. Trăsăturile caracteriale se formează pe parcursul vieţii ca urmare a
integrării omului într-un sistem de relaţii sociale, în procesul activităţii şi comunicării cu alte persoane
prin interiorizarea valorilor promovate în familie, serviciu.
10.2. Structura psihologică a caracterului

În sistemul de personalitate, caracterul este în principal un ansamblu de atitudini-valori. La
formarea şi afirmarea caracterului participă judecăţile de valoare (ce e bun , ce e rău), iar pentru felul
cum se comportă este apreciat corespunzător (cinstit sau necinstit, sincer sau minciunos).
Caracterul trebuie considerat rezultatul unui şir de integrări a funcţiilor şi proceselor
psihice particulare din perspectiva relaţionării omului cu semenii şi a adaptării sale la mediul
socio-cultural în care trăieşte.
In diferitele perioade ale evoluţiei ontogenetice, integrările respective angajează în măsură
diferită afectivitatea, motivaţia, cogniţia şi voinţa.
La vârstele mici, integrarea caracterială se realizează preponderent pe dimensiunile
afectivă şi motivaţională; la vârstele mai mari, începând mai ales cu adolescenţa, integrarea
caracterială se realizează cu precădere pe dimensiunile cognitive (analiza şi evaluarea critică a
normelor şi modelelor socioculturale) şi volitivă (autodeterminarea, angajarea pe o direcţie sau alta a
orientării şi modului de conduită); „elemente" de ordin afectiv (emoţii, sentimente).
Marele caracterolog american G. Allport a determinat faptul că la fiecare individ, se pot descoperi
1-2 trăsături caracteriale care domină şi controlează pe celelalte. Este apoi un grup de trăsături
principale (10-15) care pot fi cu uşurinţă recunoscute la individ ca fiindu-i caracterirstice, iar in rest,
sute şi mii de trăsături secundare şi de fond, care sunt slab exprimate şi pe care însuşi subiectul uneori
le neagă.
Componentele caracterului sunt divizate în patru grupe:
CARACTERUL
Trăsăturile Trăsăturile Trăsături Trăsăturile

intelectuale derivate din derivate din derivate din
voinţă emoţie atitudini
80
Mobilitatea Spiritul. Impulsivitatea. a)Atitudine faţă de
gândirii; societate. Empatia;
argumentarea; hotărât; curajos; stabilitatea corectitudinea; tactul;
curiozitatea; spirit spiritul de delicatitatea; trădarea etc.
emotivă;
de observaţie; iniţiativă; b) Atitudini faţă de
minte ageră ; sensibilitatea;
fermitatea; activitate: sârguinţă;
sau rigiditatea bunăvoinţa;
perseverenţa; hărnicia; entuziasmul
intelectuală. răutatea; voioşi; spiritul de iniţiativă;
egoismul etc. tristeţea etc. conştiiciozitatea; lenevia;
(Volitivi) neglijenţaetc.
(Emotivii) c) Atitudinea faţă de sine
însuşi: spiritul
autocriticul; modestia;
Toate trăsăturile de caracter sunt într-o comensciune între ele. mândria; aroganţa;
10.3. Formarea caracterului sentimentul inferiorităţii.
Caracterul se formează pe parcursul vieţii sub influenţa unui şir de factori şi se modifică în
procesul integrării subiectului în societate.
Caracterul se formează pe parcursul vieţii ca urmare a integrării omului într-un sistem de relaţii
sociale, prin interiorizarea valorilor pro-movate de familie, grup de prieteni, de societate, prin însuşirea
unor modalităţi de comportare.
Un rol deosebit în formarea caracterului îl are familia, societatea instituţiile educaţionale,
activitatea pe care o practică subiectul şi autoeducaţia. Trăsăturile caracteriale se cultivă sub influenţa
sistemului de valori morale-spirituale după care se conduce familia. Şcoala, ca instituţie educaţională
de bază, înaintează sisteme de conduită şi noi valori care contribuie la formarea unor trăsături de
caracter potrivit acestora şi impulsionează persoanele la autoeducaţie.
Munca joacă un rol determinat în educarea caracterului. Orice activitate organizată corect,
orientată spre un scop bine determinat contribuie la formarea trăsăturilor de caracter voluntare
(perseverenţă, curajul etc.), a calităţilor morale ale personalităţii (cinstea, hărnicia, etc.). Impunând
anumite cerinţe formăm deprinderi de independanţă, fermitate,dezvoltăm necesitatea de
autoperfecţionare continuă.
Tipuri de comportament:
Comportamentul pasiv
Esti pasiv când:
- nu susţii ceea ce e mai bine pentru tine
- nu le spui celorlalţi ceea ce doresti sau ai nevoie
81
- îi lasi pe alţii să decidă pentru tine
Când esti pasiv:
- ai tendinţa să stai uşor aplecat
- ai tendinţa să nu menţii contactul vizual cu cealaltă persoană, te uiţi în pământ sau în altă parte
- tonul vocii arată nehotărâre
După ce ai fost pasiv nu te simţi bine:
- te simţi controlat de alţii
- te simţi neimportant
- te simţi neajutorat
Când esti pasiv ceilalţi te văd:
- ca pe o persoană neimportantă
- incapabil să iei decizii
- copilăros
Comportamentul agresiv
Esti agresiv când:
- doreşti să câştigi cu orice cost
- presezi pe alţii
- încalci drepturile celorlalţi
- nu asculţi sau nu respecţi sentimentele sau ideile celorlalţi
Când esti agresiv:
- stai prea aproape de oameni
- ai tendinţa să ţii pumnii strânşi
- vorbeşti prea tare sau ai tendinţa să ţipi
După ce ai fost agresiv:
- esti supărat
- te simţi singur
- simţi că ceilalţi nu te plac
- ceilalţi te evită
Când esti agresiv ceilalţi te văd:
- ca pe cineva care provoacă probleme
- copilăros şi imatur
82
Asociaţia Centrul de Consultanţă şi Educaţie pentru Tineret
Proiect Tineri pentru democraţie
Ce înseamnă să fii cetăţean activ?
Comportamentul asertiv
Eşti asertiv când:
- susţii ceea ce e mai bine pentru tine
- te asiguri că ceilalţi înţeleg ceea ce doreşti
- îţi exprimi deschis şi onest sentimentele şi ideile
- respecţi drepturile si ideile celorlalţi
- îi asculţi pe ceilalţi
Când esti asertiv:
- ai tendinţa să stai drept
- menţii contactul vizual ce celălalt
- vorbesti clar
- asculţi cu interes
După ce ai fost asertiv te simţi bine:
- simţi că ai fost onest si respectat
- eşti mândru
Când eşti asertiv ceilalţi te văd:
- ca pe un adult
- capabil să îţi asumi responsabilităţi
- onest
- independent
- capabil să iei decizii
 Comparaţi trăsăturile de caracter ale personalităţii.
 Argumentaţi rolul social în formarea caracterului.
 Analizaţi rolul caracterului în activităţile educaţiei fizice şi sport.
 Caracterul în activităţile profesionale.
 Caracter – performanţe.
83
 Realizaţi schema a trăsăturilor de caracter.
 Determinaţi trăsăturile de caracter al unui coleg.
Capitolul XI: Temperamentul

Competente:
- să definească conceptul de temperament in viziunea mai multor autori;
- să relateze legătura între temperament şi timpul de activitate nervoasă;
- să identifice însuşirile activităţii nervoase ce determină temperamentul;
- să precizeze locul temperamentului în sistemul de personalitate;
- să analizeze clasificări ale temperamentului după mai mulţi autori;
- să compare tipurile de temperament;
- să deducă tipurile de temperament după C.Jung şi H.Eysenck.
- să argumenteze rolul temperamentului în stabilirea relaţiilor sociale;
- să propună metode de cercetare pentru determinarea tipului de temperament;
- să determine propriul temperament.
7. Dicţionar enciclopedic.vol.1. Ed. Enciclopedică. Bucureşti. 1993
8. Cosmovici A. Psihologie generală. Iaşi:Ed. Polirom. 1996. p. 253.
10. Rusu E. Psihologia cognitivă. Ed. Fundaţia România de mâine. Bucureşti. 2007. p. 230.
84
Subiecte:
1. Noţiuni generale despre temperament;
2. Tipuri de bază ale temperamentului;
3. Caracteristica psihologică a timpurilor de bază ale temperamentului;
4. Rolul temperamentului în viaţă omului.
11.1. Noţiuni generale despre temperament.

Observând manifestările comportale ale diferitor persoane, felul cum ei muncesc, învaţă,
reacţionează la influenţele exterioare, cum îşi trăiesc bucuriile şi durerile, vom observa fără îndoială
deosebirile individuale între ei în ceea ce priveşte spiritul activ, mobilitatea emotivă, adică deosebirile
lor temperamentale.
În urma studierii trăsăturilor de personalitate umană a mai multor cercetători [ ] putem defini:
S.Rubinştein. Consideră că temperamentul este latura dinamico-energetică a personalităţii.
Plasându-se pe o poziţie bazală, temperamentul se manifestă ca nivel energetic, mod de descărcare şi
acumulare a energiei ( de unde calificările de energic, rezistent, exploziv sau opusele lor) şi prin
dinamica (iute, lent, mobil, rigid). Temperamentul îşi lasă amprenta asupra tuturor manifestărilor
psihice ale individului, el se răsfrânge asupra caracterului, emoţiilor, comunicării.
G. Allport arată că temperamentul vizează fenomene caracteristice unui individ, reactivitatea la
stimuli emoţionali, forţa şi rapiditatea răspunsurilor.
Temperamentul - componenta dinamico-energetică a personalităţii care rezultă din influenţa
tipului de activitate nervoasă superioară asupra comportamentului.
Temperamentul se referă la dimensiunea energetică a personalităţii individului, respectiv atât la
particularităţile psihice cât şi la cele ale comportamentului (motricitate, vorbire etc.). În general, se
acceptă faptul că trăsăturile temperamentale sunt înnăscute şi din această cauză activitatea de modelare
şi de schimbare a profilului temperamental este dificilă. Mai degrabă se poate vorbi despre sporirea
controlului individual (sub presiune socială) asupra trăsăturilor temperamentale, decât despre
modificarea acestora. Prin educaţie putem modela anumite trăsături, le putem compensa pe altele, dar
nu le putem schimba radical. Tipul temperamental este înnăscut, reprezentând astfel, alături de
predispoziţii, elementul ereditar în organizarea internă a personalităţii.
Temperamentul se manifestă prin următoarele calităţi:
- rapiditatea percepţiei;
85
- promtitudinea răspunsurilor verbale la întrebări;
- rapiditatea reacţiilor motorii;
- intensitatea, profunzimea şi durata trăirilor emoţionale;
- intensitatea sau forţa acţiunilor voluntare;
- direcţia orientării dominante (spre lumea externă (extroversie) spre lumea internă
(entroverse);
- disponibilitatea de comunicare interpersonală;
- capacitatea generală de lucru;
- rezistenţa la solicitări puternice şi de lungă durată;
- rezistenţa la frustraţii, la stres, la situaţii conflictogene şi afectogene.
Cunoaşterea temperamentului este deosebit de importantă pentru a putea atenua influenţa
negativă a unor trăsături asupra conduitei umane.
11.2. Tipologia temperamentului.

Prima încercare de identificare şi explicare a tipurilor temperamentale o datorăm medicilor
Antichităţii, Hipocrat şi Galenus. Ei au socotit ca predominanta în organism a uneia dintre cele patru
„umori” (sânge, limfă, bila neagră şi bila galbenă) determină temperamentul omului. Pe această bază ei
stabilesc patru tipuri de temperament: temperamentul coleric provine de la „Chole” (fiere), sanguinic
„Sanguis”(sînge), flegmatic ”phlegma” (mucozitate), melancolic”melan chole” (fiere neagră).
Tipologia lui I.P.Pavlov. Deosebirile individuale ale comportării, dinamica activităţii psihice
depind de deosebirile individuale în activitatea sistemului nervos.
Baza deosebirilor individuale în activitatea nervoasă constă în variatele manifestări, în legătură cu
corelaţia proceselor nervoase a excitaţiei şi inhibiţiei.
I.P.Pavlov a descoperit trei proprietăţi ale proceselor de excitaţie şi inhibiţie:
1) Puterea (forţa) proceselor nervoase – constituie un indiciu al capacităţii de muncă a celulelor
nervoase şi al sistemului nervos în ansamblu. Sistemul nervos puternic rezistă la o sarcină mare şi
îndelungată, în timp ce S.N. slab în aceste condiţii nu rezistă.
2) Echilibru – sistemul nervos se referă la repartiţia forţei celor două procese (excitaţie şi
inhibiţie), dacă ele au forţe egale, se poate vorbi despre sistem nervos echilibrat, dacă nu au forţe egale
(predominantă este excitaţia), vorbim despre un S.N. dezechilibrat.
86
3) Mobilitatea – desemnează uşurinţa cu care se trece de la excitaţie la inhibiţie şi invers, în
funcţie de solicitările externe. Dacă trecerea se realizează rapid, S.N. este mobil, iar dacă trecerea este
greoaie se poate vorbi despre sistemul nervos inert.
Din combinaţia acestor însuşiri rezultă patru tipuri de sistem nervos:
1. tipul puternic-dezechilibrat-excitabil (corelat cu temperamentul coleric);
2. tipul puternic-echilibrat-mobil (corelat cu temperamentul sanguinic);
3. tipul puternic-echilibrat-inert (corelat cu temperamentul flegmatic);
4. tipul slab (corelat cu temperamentul melancolic).
Tipologia lui C.Jung şi H.Eysenck. psihologul elveţian Carl Jung a realizat o nouă clasificare a
temperamentelor. Ea denotă corelaţia dintre cele două dimensiuni: extraversiunea şi intraversiunea.
Extravertitul sunt firi deschise, sociabile, comunicative, optimiste, binevoitoare, acţionează sub
impulsul momentului, prezintă agresivitate.
Intravertiul sunt persoane retrase, distante, rezervate, acordă mare valoare normelor etice, stăpân
pe sine, dă dovadă de control emoţional, are tendinţa de a se detaşa de lumea exterioară, şi de a-şi caută
toate satisfacţiile în lumea internă.
Nevrotismul este varianta intermediară ce combină trăsăturile celor două tipuri menţionate deja.
Psihologul englez H.Eysenck reia această distincţie a lui Jung, dar adaugă o nouă dimensiune
numită grad de nevrotism. Aceasta exprimă stabilitatea emoţională a subiectului. Eysenk a reprezentat
cele două dimensiuni pe două axe perpendiculare, obţinând tipurile extravertit-stabil, extravertit-
instabil, intravertit – stabil, intravertit- instabil, pe care le-a asociat cu cele patru temperamente clasice.
O clasificare ceva mai extinsă, care încearcă să realizeze o discriminare mai fină între
tipurile temperamentale a fost propusă de şcoala caracterologică franco-olandeză (Heymans,
Wiersma, Le Senne, G. Berger). În esenţă, concepţia acestora porneşte de la faptul că există trei factori
care definesc individul uman: emotivitatea, activitatea şi ecoul sau răsunetul. Din această perspectivă,
indivizii umani pot fi emotivi sau neemotivi, activi sau neactivi, primary sau secundari. Prin
combinarea acestor şase caracteristici pot rezulta opt tipuri temperamentale distincte: pasionat, coleric,
sentimental, nervos, flegmatic, sangvinic, apatic şi amorf. Pentru încadrarea indivizilor umani în aceste
tipuri, autorii francezi au elaborat şi un chestionar, relativ simplu şi uşor de aplicat.
În cazul în care nu există condiţiile pentru aplicarea acestui chestionar, dintr-o perspectivă
practică, utilă profesorului sau antrenorului, poate fi evidenţiată o metodă facilă de încadrare în tipurile
umane prezentate. Dintre cei trei factori utilizaţi în conturarea tipurilor temperamentale, doi pot fi
87
relativ uşor evidenţiaţi. Astfel, aproape orice profesor poate spune despre un copil dacă este sau nu
emotiv, dacă este sau nu activ. Reţinând astfel doar aceşti doi factori (emotivitatea şi activitatea), cele
opt tipuri temperamentale se reduc doar la patru:
1. emotivii inactivi includ nervoşii adică indivizii care reacţionează rapid la evenimente
şi sentimentalii care reacţionează lent;
2. emotivii activi în care se includ colericii, cu reacţii explozive şi pasionaţii care au
reacţii mai lente;
3. neemotivii activi care îi cuprind pe sangvinici care au reacţii echilibrate şi pe
flegmatici care au multă forţă dar sunt lenţi;
4. neemotivii inactivi adică amorfii ancoraţi în prezent şi apaticii a căror lipsă de
energie este dublată şi de reacţiile extrem de lente.
11.3. Descrierea trăsăturilor temperamentului.
Fiecare tip a temperamentului, prezintă trăsături pozitive, apreciate ca avantajoase, şi trăsături

negative, dezavantajoase pentru individ.
Coleric: pozitive: voinţă accentuată, procese afective intense, bogăţia şi intensitatea reacţiilor,
impulsivitate, rapiditatea acţiunilor, orientare spre dominare în grup. Negative: excitabilitate,
iritabilitate, agresivitate, inegalitatea trăirilor.
Sanguinic: pozitive: sociabilitate, buna dispoziţie, reactivitate accentuată, dinamism, voiciune,
adaptare uşoară la orice condiţie.
Negative: fluctuaţia şi inegalitatea trăirilor, mulţumirea de sine, superficialitate, sugestibilitate,
inconstantă.
Flegmatic pozitive: toleranţă, răbdare, perseverenţă, echilibru, imperturbabilitate, meticulozitate.
Negative: reactivitate redusă, adaptabilitate dificilă, monotonie afectivă, înclinaţie spre
stereotipie.
Melancolic: pozitive: procese afective intense şi durabile (sensibilitate, emotivitate deosebită),
sârguinţă, perseverenţă în învingerea dificultăţilor, responsabilitate, meticulozitate.
Negative: adaptabilitate şi mobilitate redusă, predispoziţii spre anxietate, neîncredere în sine,
pesimism, necomunicabilitate doar în condiţii noi, slaba rezistenţă neuropsihică.
88
11.4. Rolul temperamentului în viaţa şi activitatea omului.
Activitatea influienţiază nemijlocit asupra personalităţii omului în ansamblu. În unele cazuri
activitatea necesită reacţii puternice şi stabile, în altele-slabe. Fiecare tip de activitate îşi are ritmul său,
dinamica sa, şi omul încadrându-se în activitate îşi dezvoltă în mod inevitabil calităţile dictate de ea. La
începutul activităţii particularităţile naturale ale personalităţii contribuie la succesul activităţii sau o
frânează, însă mai apoi, în cazul practicării îndelungate a tipului de activitate dat, aceste particularităţi
se adaptează, manifestările lor devin adecvate cerinţelor activităţii. Exemplu: colericul întâmpină
dificultăţi în efectuarea unei activităţi lente, deoarece particularităţile lui naturale sunt opuse acestor
cerinţe. El v-a manifesta nerăbdare, caracter brusc al mişcărilor, dar pe măsura luării în consideraţie a
greşelilor, sesizării neajunsurilor sale, se va dezvolta un nou ritm a proceselor psihice, şi prin aceasta
temperamentul persoanei se va subordona cerinţelor activităţii.

1. Caracterizează însuşirile de bază şi tipurile Sistemului Nervos al omului.
2. Caracterizează tipurile temperamentale.

1. Temperamentul în viaţa şi activitatea omului.
2. Rolul temperamentului în activităţile sportive.
Lucrare practică:
Face-ţi observaţii asupra a două persoane identifica-ţi tipul de pemperament şi descrie-ţi
manifestarea temperamentului la activităţi instructive, şi în timpul liber.
89
Capitolul XII: Aptitudinile
Competenţe:
 să definească conceptul de aptitudine;
 să descrie inteligenţa ca formă generală a aptitudinei;
 să specifice noţiunea de ”talent”;
 să explice rolul eredităţii şi al învăţării în manifestările atitudinale;
 să realizeze autocaracterizări ale altor persoane din punct de vedere aptitudinal;
 să analizeze aspectele de dezvoltare a aptitudinilor;
 să compare nivelele de dezvoltare a aptitudinilor.
 să exemplifice tipuri de aptitudini necesare pentru reuşita într-un domeniu de activitate;
 să specifice aptitudinile psihomotrice;
11. Dicţionar encyclopedic.vol.1. Bucureşti: Ed. Enciclopedică. 1993
12. Cosmovici A. Psihologie general. Iaşi: Ed. Polirom. 1996. p. 253.
1. Noţiuni generale despre aptitudini.
2. Formele aptitudinilor: generale şi speciale.
3. Aptitudinile psihomotrice.
4. Nivelurile dezvoltării aptitudinilor: reproductiv şi creator ( talentul, genialitatea).
90
12.1. Noţiuni generale despre aptitudini
Oamenii se deosebesc între ei după capacităţile, posibilităţile lor de acţiune.
Fiecare domeniu de activitate înaintează anumite cerinţe faţă de om. Dacă sistemul de însuşiri
psihice ale personalităţii corespunde acestor cerinţe, omul e capabil să realizeze activitatea cu succes şi
la un nivel înalt. Dacă nu există o asemenea corespundere, la individ se constată incapacitatea faţă de
tipul respectiv de activitate.
Astfel aptitudinile sunt o totalitate de însuşiri ale personalităţii omului, care corespunde
cerinţelor de realizare a anumitor activităţi la un nivel superior.
 reprezintă latura instrumental-operaţională a personalităţii;
 ansamblul însu-şirilor psihice şi fizice care asigură sucesul înt-o activitate;
 aptitudinile sunt atât premise, cât şi rezultate ale învăţării;
 se investesc în activitate şi se apreciează după rezultatele obţinute;
 prezenţa unei aptitudini ar putea fi indicată de: uşurinţa învăţării într-un domeniu, aplicarea
reuşită a informaţiilor dobîndite în domeniul respectiv, găsirea rapidă a unor soluţii la problemele puse,
oboseală mai redusă ca efect al muncii depuse;
 aptitudinele explică diferinţele dintre oameni în privinţa însuşirii anumitor cunoştinţe, priceperi
şi depinderi;
 punerea în valoare a aptitudinilor şi obţinerea performanţilor în activitate sunt condiţionate de
participarea altor componente ale personalităţii: motivele, in-teresele, scopurile, efortul voluntar,
perseverenţa. Omul lipsit de aspiraţii, scopuri nu poate să-şi găsească forţe pentru perfecţionarea
aptitudinilor sale.
Un rol important îl are atitudinea pozitivă a omului faţă de activitate, spiritul lui activ în
dezvoltarea aptitudinilor solicitate.
Psihologia contemporană consideră că factorul biologic în formarea aptitudinilor se manifestă
prin premise ce stau la baza aptitudinilor. Aceste premise sunt numite predispoziţii. Predispoziţiile se
caracterizează prin anumite particularităţi anatomo-fizologice ale creierului, sistemului nervos central.
I.Pavlov divizează predispoziţiile în dependenţă de predominarea sistemului I, II de semnalizare
în baza activităţii sistemului nervos centra, şi anume:
91
Tipul artistic se consideră cel în care predomină sistemul I de semnalizare ce se caracterizează:
memorie auditivă dezvoltată, imaginaţie bogată, emotivitate, sensibilitate afectivă. Acest tip este
specific pentru actorie, scriipori, muzicieni.
Tipul gînditor se caracterizează prin predominarea sistemului II de semnalizare. Posesorii
acestui tip manifestă aptitudini de analiză, sistematizare, generalizare. Este specific pentru:
matimaticieni, lingvişti, savanţi.
Tipul mixt se caracterizează prin echilibrul a celor două sisteme de semnalizare. Este specific
pentru sportivi.
Un factor în dezvoltarea aptitudini este exersărea sistematică şi perseverentă.
Aşadar aptitudinile reprezinză un aliaj al factorului natural şi celui dobîndit. Predispoziţiile se
prelucrează şi se dezvoltă în condiţiile educaţiei şi în procesul muncii.
12.2. Formele aptitudinilor.

Deosebim aptitudini generale şi speciale.
Speciale includ sistemul de însuşiri ale personalităţii care ajută a obţine rezultate înalte într-un
domeniu special (sport, muzică, ştiinţă etc.).
Generale prezintă un sistem de însuşiri intelectuale ale personalităţii care pun în evidenţă
uşurinţa în însuşirea cunoştinţelor şi o productivitate înaltă în activitatea ştiinţifică.
Prezenţa aptitudinilor intelectuale se exprimă în uşurinţa şi rapiditatea achiziţionării noilor
cunoştinţe, priceperi şi deprinderi intelectuale cât şi utilizarea lor eficientă în rezolvarea situaţiilor
problematice.
Privind rezultatele şcolare din punctul de vedere al facilitării aptitudinilor intelectuale se constată
trei categorii:
- unii realizează uşor un număr limitat de sarcini pe baza unor calităţi singulare ale
proceselor sau funcţiilor psihice - aptitudini simple - (uşurinţă în capacitatea de memorare, în
concentrare a atenţiei).
- Unii exprimă o dotare deosebită pentru un obiect sau grup de obiecte de învăţîmânt pe
baza unor solicitări intelectuale similare (rezultate în matematică) -aptitudini complexe speciale.
Inteligenţa - aptitudine generală
92
Intelegenţa este o aptitudine generală ce condiţionează atât caracteristicile şi dinamica învăţării
cât şi obţinerea performanţelor în toate domeniile, prin înţelegere şi disponibilităţi superioare de
conceptualizare şi rezolvare de probleme.
Inteligenţa se poate măsura prin baterii de probe, rezultatele obţinute raportate la anumite
baremuri permit calcularea coeficientului intelectual ca indicator al inteligenţei sau al nivelului mintal
global.
Nivel mental IQ
130-inteligenţă foarte înaltă;
120-inelect superior;
110- intellect normal peste mediu;
90- 109 intellect mediu;
80-89 intelect normal inferior;
70-intelect de limită;
69- deficit mental.
Forme ale inteligenţei:
Inteligenţă teoretică-este dependentă de capacitatea de abstractizare, conform definiţiei date de
Terman, un individ este intelligent în măsura în care este capabil de gândire abstracă.
Inteligenţa practică- determină adaptarea la datele concrete ale unei situaţii pe baza înţelegerii
acestora, a sesizării raporturilor spaţio-temporale şi a descoperirii prin intuiţie a unei soluţii care săle
organize.
Inteligenţa motrică (interdependenţa între motricitate şi raţionament)- aprecierea acestui
fenomen trebuie făcută în legătură cu capacitatea de adaptare a mijloacelor, de alegere şi adecvare a lor
la sarcina îndeplinită de subiect. Acţiunile motrice sunt simbioze între motricitate şi raţionament
(imaginea determină acţiunea, iar acţiunea reânoieşte, îmbogăţeşte şi dezvotă schemele intelectuale).
În activitatea sportivă de performanţă rezolvarea problemelor tactice se face în “Criza de timp”. O
decizie corectă luată cu o fracţiune de secundă întârziere este inutilă. Rezolvarea operativă cere în
prealabil cunăaşterea componentelor situaţiei, alegerea modelelor corespunzătoare de răspuns şi pe
baza lor, eleborarea planului acţiunii viitoare. Este o situaţie de problemă ce solicită inteligenţa motrică
a sportivului. “Adversarul meu se gândeşte că eu mă gândesc că el se gândeşte”
12.3. Aptitudinile psihomotrice şi motrice:
93
aptitudini motrice: rezistenţa, viteza, forţa, coordonarea neuromusculară.
Aptitudini psihomotrice generale şi speciale:
speciale (sensibilitatea kinestezică; echilibrul, coordinarea manuală)
generală-( uşurinţa înţelegerii şi însuşirii sarcinii motrice; capacitatea de refacere psihofizică).
Aptitudini implicate în performanţe sportive:
determinare genetică:
 Somatice: înălţime; greutate, tip somatic.
 Funcţionale: tip de activitate nervoasă superioară; capacitate vitală.
 Biochimice: capacitate de refacere.
 General motrice: capacitate de învăţare, rezistenţă la factori perturbatori, capacitate de
mobilizare a energiei, capacitate de reglare psihică.
 Psiho-motrice: coordonare generală, coordonare segmentară, echilibrul static şi dinamic,
schema corporală, lateralitate, percepţii spaţio-temporale, chinestezie, ideomotricitate, viteză de reacţie,
de repetiţie şi anticipare.
 Motrice: viteza, rezistenţa, forţa, mobilitatea.
 Isihointelectuale: atenţie, gândire, imaginaţie, memorie.
 Psiho-afective: echilibru afectiv, rezistenţă la stres.
 Psiho-reglatorii: effort voluntar, perserverenţă, combativitate, rezistenţă la durere.
12.4. Structura şi nivelurile aptitudinilor.

În îndeplinirea activităţii participă un set de aptitudini, dintre care unele apar pe prim plan,
devenind dominante, altele au un caracter auxiliar.
Structura aptitudinilor este determinată de nivelul de dezvoltare a lor. În dezvoltarea aptitudinilor
se evidenţiază două niveluri: reproductiv, creator.
Nivelului reproductiv se evidenţiază la persoanele cu aptitudini medii de dezvoltare.
Nivelul creator se evidenţiază la persoanele cu un înalt nivel în dezvoltarea aptitudinilor
(elaborează ceva nou, original în domeniu de activitate).
Persoanele talentate se deosebesc prin profunzimea creativă. Prin talent înţelegem capacitatea de
a îmbina potenţialităţile unei persoane cu scopul de a avea un efect şi o finalitate creativă. Emil Verza
(1998) consideră talentul ca fiind o “aptitudine naturală într-un anumit domeniu, o capacitate deosebită
într-o anumită ramură de activitate”. Ca însuşire a personalităţii unor anumiţi indivizi, talentul
94
presupune o combinaţie fericită de aptitudini şi atitudini ce duc la o creativitate deosebită bazată pe
valorificarea plenară a disponibilităţilor naturale ale organismului ce poate genera calitatea de geniu.
După F. Galton (LAROUSSE) “geniul este acela care, dată fiind puterea sa creatoare şi valoarea
muncii sale, ocupa poziţia de un om la un milion de alţi oameni, pierderea sa fiind dureros resimţită de
partea cea mai inteligenţa a naţiunii”.
Capitolul XIII : Sfera volitivă.

Voinţa ca modalitatea superioară de autoreglaj.
Competenţe:
- să reproducă, conceptele voinţei;
- să diferenţieze formele activităţii volitive;
- să explice fazele actului volitiv;
- să caracterizeze aspectele volitive în aspect pedagogi.
- să elaboreze modalităţile de dezvoltare a actului volitiv;
- să argumenteze rolul însuşirilor volitive, în activităţile psihopedagogice;
- să determine legătura însuşirile volitive;
- să exemplifice fiecare fază a actului volitiv.
- să identifice metodele de dezvoltare a voinţei;
- să realizeze legătură a actului volitiv cu alte procese şi însuşiri psihice,
- să argumenteze rolul voinţei în realizarea scopului.
1. Pospai A. Schiţe din istoria psihologiei. Chişinău: Lumina. 1994.
3. Delacour J. Introducere în neuroştiinţele cognitive. Iaşi. 2001.
Surse internet: www.preferatele.com/.../vointa13.php
facultate.regielive.ro/.../vointa_si_invatare-1137.html
95
1. Definire şi caracterizare generală.
2. Structură şi faze ale actului volitiv.
3. Însuşirile volitive ale personalităţii.
13.1. Definire şi caracterizare generală.
În viaţa de toate zilele noi observăm cum omul munceşte, învată, se odihneşte. Vedem cum timp
îndelungat el tinde spre scopul propus, îşi concentrează forţele fizice şi cele intelectuale, înfruntă o
mulţime de piedici, îşi reţine sentimentul ce l-a cuprins, renunţă la ceva plăcut în numele cauzei ce nu -
i aduce vreo bucurie deosebită, însă care e dictată de necesitate. În toate acestea se manifestă voinţa
omului.
Voinţa este reglarea conştientă de către om a acţiunilor şi faptelor sale, acţiuni şi fapte care
necesită depăşirea greutăţilor interioare şi exterioare.
Voinţa reprezintă capacitatea de a acţiona în vederea realizării unui scop conştient,
depăşind anumite bariere interioare sau exterioare.
Încă I. M. Secenov scria că voinţa nu este un agent impersonal ce dirijează numai mişcarea, ci
reprezintă aspectul activ al conştiinţei şi sentimentului moral. Ea dirijează mişcarea în numele unui
anumit scop, deseori în pofida chiar şi a sentimentului de autoconservare.
Reglarea volitivă a comportamentului este orientarea conştientă a eforturilor intelectuale şi fizice
la atingerea scopului sau reţinerea lor. A sesiza ceva, a înţelege nu e echivalent cu a acţiona Voinţa,
după spusele lui I. M. Secenov,- este aspectul activ al raţiunii şi sentimentului moral.
13.2. Structură şi faze ale actului volitiv.

Acţiunile volitive se caracterizează prin prezenţa scopului, precum şi a obstacolelor, greutăţilor,
prin prezenţa a unui fel de încordări, trăite în cursul realizării lor.
Se obişnuieşte a distinge acţiunile volitive simple şi complicate. Cele simple, de regulă, au două
verigi - propunerea scopului şi realizarea. În ele o verigă urmează după alta imediat, fără de verigi
intermediare. În acţiunea volitivă complicată sunt conturate clar trei verigi - conştientizarea scopului,
planificarea şi realizarea.
Să examinăm acţiunea volitivă complicată pentru a clarifica esenţa psihologică a voinţei omului.
1. Conştientizarea scopului. Motivele comportării omului sunt variate. Ele pot fi trebuinţe
materiale - foamea - şi spirituale - comunicarea cu alţi oameni, însuşirea cunoştinţelor.
96
Ciocnirea imboldurilor opuse, care nu coincid, între care urmează a se face alegerea, se numeşte
1upta motivelor. Lupta motivelor – în cazurile cand trebuie să se aleaga între argumentele raţiunii şi
sentiment, între motivele de ordin personal şi motivele, legate de trebuinţele şi interesele societăţii.
Astfel, lupta motivelor, pe de o parte, serveşte drept indiciu al aptitudinii omului de a stabili legături, de
a înţelege, a alege dorinţele, condiţionate de motive supreme, şi a le transforma în scop. Pe de altă
parte, lupta motivelor demonstrează aptitudinile omului de a-şi aduna puterile, de a depune eforturi
adică de a manifesta voinţa. În cursul luptei motivelor se conturează scopul activităţii, ceea ce se
exprimă definitiv în luarea deciziei.
A lua decizia înseamnă a delimita o dorinţă de altele şi astfel a crea chipul ideal al scopului.
Decizia luată se contureaza de obicei într-o frază concisă „Voi proceda astfel”, „E hotărît: procedăm
astfel”, „Ne oprim la urmatoarea decizie” s. a. m. d.
2. Planificarea. În cadrul complicatei acţiuni volitive după luarea deciziei urmează planificarea
căilor de realizare a sarcinii trasate.
3. Realizarea. De îndată ce sunt schiţate căile şi mijloacele, omul purcede la înfăptuirea practică
a deciziei luate. Totuşi, omul nu numai acţionează, el îşi controlează, îşi corectează acţiunile.
Realizarea practică a scopului schiţat e legată de învingerea piedicilor.
Efortul volitiv. Actul volitiv se produce la o încordare mai mare sau mai mică. Acesta e aşa-
numitul efort volitiv. El se caracterizează prin cantitatea de energie, consumată la realizarea acţiunii
bine orientate sau la abţinerea de la ea. Piedicile, reflectandu-se în conştiintţă, generează starea de
încordare, de care se poate de debarasat fie renunţănd la învingerea piedicilor, fie la stop, fie pe calea
efortului volitiv depaşindu-le în activitatea practică. Greutăţile nu întotdeauna provoacă încordarea şi
efortul volitiv adecvat. Uneori piedica, obiectiv neînsemnată, generează o mare încordare şi necesită un
efort volitiv considerabil. De exemplu, copilul se sfieşte să plece la cunoscuţi după un obiect necesar.
Reglarea conştientă şi menţinerea efortului volitiv se înfăptuieşte cu ajutorul vorbirii - exterioare şi
interioare. Omul îşi dă sieşi sfaturi, ordine, se stimulează, se autoîncuviinţează. Asemenea fraze ca
“mai îndrăzneţ”, “nu te sfii”, “nu-ţi pierde curajul”, ,”încă puţin” sunt cunoscute de fiecare. Căci pe ele
le pronunţă omul, adresîndu-se sieşi în cele mai grele minute, în minutele încordării volitive supreme.
13.3. Însuşirile volitive ale personalităţii.

Să examinăm principalele însuşiri volitive ale personalităţii.
97
Perseverenţa în atingerea scopului. Însuşirea volitivă a personalităţii, care se manifestă în
priceperea de a pune şi a atinge scopuri cu semnificaţie socială, se numeşte perseverenţa în atingerea
scopului.
Omul perseverent în alegerea scopului nu-şi risipeşte energia pentru lucruri de nimic, el înţelege
necesităţile şi interesele societăţii şi în corespundere cu ele schitează scopuri, care reflecta aceste
necesităţi şi interese. Personalitatea perseverentă în atingerea scopului are de asemenea scopuri
personale distincte, clare.
Fermitatea. Însuşirea volitivă a personalităţii ce se manifestă în alegerea rapidă şi bine gîndită a
scopului, determinarea modalitaăţilor de atingere a lui, se numeste fermitate.
Omul ferm cumpăneşte multilateral şi profund scopurile acţiunii şi modalităţile realizării ei,
înţelege importanţa deciziei ce se ia, îşi dă seama de urmările posibile. Omul ferm de asemenea
încearcă o luptă interioară chinuitoare, complicată, ciocnirea motivelor opuse, trăiri emoţionale. Totuşi,
atunci cînd e necesar el se lasă de toate ezitările şi se opreşte ferm la un scop sau la un mijloc de
realizare a lui, care sunt prielnice într-o măsura mai mare în condiţiile date.
Perseverenţa. Însuşirea volitivă a calităţii, care se manifestă în aptitudinea de a dirija şi controla
comportarea timp îndelungat în corespundere cu scopul schiţat, se numeste perseverenţă.
Omul, care posedă această însuşire volitivă, ţine în conştiinţă permanent sarcina schiţată şi îi
organizează comportarea astfel, încît să apropie realizarea ei. Omul perseverent apreciază just
atmosfera, găseşte în ea ceea ce ajută la atingerea scopului. El nu numai că foloseşte împrejurările ce s-
au statornicit, ci şi el însuşi le formează.
Stăpînirea de sine. Stapînire de sine, sau cumpăt e numită însuşirea volitivă a personalităţii, care
se manifestă în aptitudinea de a - şi reţine manifestările psihice şi fizice, ce împiedică atingerea
scopului. Omul e nevoit adesea să acţioneze în condiţii complicate, de exemplu într-o atmosferă ce
ameninţă sănătatea sau viaţa, onoarea personală şi cea obştească, demnitatea etc. Condiţiile complicate
ale vieţii provoacă o încordare psihică şi fizică sporită.
Independenţa. Însuşirea volitivă a personalităţii, care se exprimă în priceperea ca din proprie
iniţiativă să schiţeze scopuri, să găsească căi de realizare a lor şi să realizeze practic deciziile luate, se
numeste independenţa.
Omul independent, fără de ajutorul cuiva, dezvăluie situaţia problematică, pornind de la ea
formulează scopul. El nu aşteaptă sugestii, indicaţii de la alţi oameni.
98
Alte însuşiri volitive. Voinţa omului se caracterizează şi prin alte însuşiri, cum sunt îndrăzneala,
vitejia, bărbăţia, dîrzenia, disciplina. Ele, însă, constituie într-o măsura considerabila o îmbinare
individuală a calităţilor volitive examinate mai sus.
Temă de reflexie:
1. Definiţi după conceptual voinţei după mai mulţi autori.
2. Diferenţiaţi formele activităţii volitive şi condiţiile de manifestare a lor.
3. Determinaţi însuşirile actului volitiv.
1. Propuneţi procedee de măsurare a voinţei.
2. Propuneţi metode de dezvoltare a voinţei.
3. Argumentaţi rolul voinţei an activităţile psihopedagogice.

1. Voinţa – modalitate de autoreglare şi autocontrol.
2. Perseverenţa în activităţile de sport.
3. Scopul şi voinţa.
99
Capitolul XIV : Motivaţia
Competenţe:
- să reproducă, conceptele cheie, ale motivaţiei;
- să diferenţieze tipurile de motivaţie;
- să precizeze rolul trebuinţelor în activităţile omului;
- să explice interrelaţiile dintre afectivitate şi motivaţie.
- să analizeze formarea motivaţiei;
- să argumenteze rolul motivaţiei în activităţile umane;
- să exemplifice motivaţia intrisecă şi extrisecă.
- să analizeze motivaţia ca proces energizant;
- să demonstreze rolul intereselor în activarea motivaţiei;
- să generalizeze şi particularizeze cunoştinţele generale despre motivaţiei la activităţile
profesionale.
13. Pospai A. Schiţe din istoria psihologiei. Chişinău:Lumina.1994.
14. Popescu-Neveanu P. Dicţionar de psihologie. Bucureşti: Universul. 1978.
15. Maslow A.H. Motivaţie şi personalitate. 1968. Traducere. Bucureşti: Trei 2007.
1. Delimitări conceptuale ale motivaţiei
2. Modalităţi de structurare a motivaţiei.
3. Tipurile motivaţiei:
4. Conflictul motivaţional
5. Interrelaţiile cu alte însuşiri şi procese psihice
14.1. Delimitări conceptuale ale motivaţiei

Motivaţia declanşează sau diminuiază comportamenul. Atunci când un individ trece de absenţa
acţiunii la execuţia acesteia spunem că el este motivat. Nu numai că motivaţia ne furnizează energia
100
necesară pentru un anumit comportament, ci ea chiar orientează acest comportament. Motivaţia face ca
acest comportament să fie în armonie cu trebuinţele omului.
Motivaţia reprezintă o totalitate de factori dinamici ce determină conduita omului. Motivaţia ne
dă explicaţii cu privire la cauza declanşării activităţii orientate spre un scop, la organizarea activităţii,
iar activitatea influienţiază însăşi baza motivaţională şi dinamica ei. Ea se exprimă printr-o stare
deosebită de tensiune psihică bazată pe corelaţia dintre percepţie şi gîndire.
14.2. Modalităţi de structurare a motivaţiei.
La baza motivaţiei stă totalitatea trebuinţelor şi intereselor, scopuri, aspiraţii.
Trebuinţele sunt expresia psihică a omului. Ele stimulează decisiv schimbarea conduitei unei
persoane.
Maslow susţine că toate trebuinţele umane pot fi aranjate într-o ierarhie, începând cu trebuinţele
fizice - de aer, hrana şi apă. Apoi urmează alte patru niveluri, ale trebuinţelor psihice - de securitate,
dragoste, respect şi actualizare a sinelui.
În viziune a sa, trebuinţele superioare sunt reale şi fac parte integrantă din natura noastră umana
în aceeaşi măsură cu nevoia de hrană.
Însă cercetările au demonstrat că ordinea trebuinţelor nu poate corespunde cu cea propusă de
A.Maslow, deoarece particularităţile individuale ale subiecţilor pot modifica proprietăţile
motivaţionale.
Pentru unele persoane trebuinţele fiziologice pot sta pe primul loc, pentru altele pe primul loc se
situiază trebuinţele de stimă, afeliere etc.
Interesele – reprezintă o componentă psihică, care redă modul diferenţiat şi relativ stabil a
legăturii individului cu mediul ambiant inclusiv cu cel sportiv. La baza intereselor stau capacităţile
cognitive, afective, volitive şi de autocontrol, care determină orientarea internă, activă şi selectivă a
personalităţii pentru anumite domenii ale realităţii.
Interesele se formează în activitatea de învăţare, antrenament sportiv, realizare a unor activităţi
însoţite de trăiri afective pozitive. Spre exemplu: interesul pentru sport sporeşte receptivitatea, atracţia,
impulsionează dorinţa de a executa şi învăţa. Din punct de vedere subiectiv interesul se bazează pe
dorinţa de valorificare a predispoziţiilor, aptitudinilor pe care le organizează în perspectiva unei reuşite.
Interesele se caracterizează prin:
Conţinut- este determinat de domenuil spre care este orientată motivaţia (tehnic, plastic, sportiv,
muzical.);
101
-nivel de extindere –ţine de spectrul mai larg sau mai îngust al intereselor;
- profunzime- ţine de necesitatea de studia obiectul, fenomenul în profunzime în detalii
(anotimpul- superficialitatea);
-stabilitate- se caracterizează prin durata prezenţei interesului. Persoana cu interese eficacitate.
Scopul - reflectă rezultatul intermediar conştientizat spre care este orientată acţiunea legată de
activitatea ce satisface trebuinţa. Scopul prezintă obiectivul atenţiei. Scopul reprezintă mijlocul de
satisfacere a motivelor.
Aspiraţia - reflectă standardul pe care o persoană poate să-l atingă. De nivelul de aspiraţii depind
eforturile pe care le depune subiectul pentru îndeplinirea unei sarcini.
14.3. Tipurile motivaţiei:

În funcţie de factorii interni şi externi ce declanşează activitatea se delimitează motive intriseci şi
extriseci. Sunt generate de activitatea desfăşurării pentru îndeplinirea propriei dorinţe, plăceri.
Drept exemplu: motivele interne ale sportivilor:
- trăirea emoţională şi dobîndită de satisfacţie în practicarea ramurii:
- realizarea reuşitei şi aspiraţia spre superior;
- depăşirea proprie;
- obţinerea de prestigiu personal;
- teama de eşec.
Motivele extriseci: generată de mediu ambiant. În activitatea sportivului se caracterizează prin
următoarele elemente:
- Recunoaştere publică;
- Sarcina rezultatului sportiv;
- Asigurarea independenţei.
Deosebim motive: biologice, cognitive, socio-culturale.
Din cele biologice fac parte: instinctele şi necesităţile.
Instinctul este comportamentul înăscut, involuntar, automatizat.
Necesităţile sunt de ordin biologic.
Motivele cognitive se manifestă prin interese. Interesele prezintă o orientare cognitivă a
individului spre o un anumit obiect, fenomen sau activitate.
102
Omul îşi satisface nu numai necesităţile personale. Fiind membru al societăţii omul este
reprezentantul unei sicietăţi, unei culturi, unei etnii. De aceea comportamentul lui se reglează şi este
determinat de motive socio-culturale. Din ele fac parte idealurile şi convingerile.
14.4. Conflictul motivaţional

Individul trăieşte sub presiunea unui ansamblu de motivaţii care se ordonează în funcţie de legile
interne ale personalităţii fiecăruia, precum şi de împrejurări. Conduitele umane nu rezultă doar dintr-o
singură motivaţie, pozitivă sau negativă, ci dintr-un ansamblu de motivaţii ce se cumulează întărindu-se
reciproc şi poate adesea, se înfruntă concomitent. Acest ansamblu contradictoriu îl numim conflict
motivaţional şi provoacă adeseori caracterul ezitant, anormal al conduitei.
Se presupune situaţia unui şef de serviciu căruia i se cere o propunere de promovare pentru
personalul care îl conduce. În subordinea sa se află un muncitor, care, prin calităţile profesionale şi
seriozitate, ar merita să fie promovat. Plecarea sa însă ar diminua randamentul echipei şi l-ar pune în
încurcătură pe şef, care a recurs la el. Şeful de serviciu este împărţit între dorinţa de a recompensa acest
bun colaborator (dispoziţie altruistă) şi dorinţa de a păstra un muncitor care i-a adus mari servicii
(interes egoist). Interesul său personal îl face să păstreze colaboratorul şi să nu-l propună pentru
promovare. Pe de altă parte însă, dispoziţia sa altruistă îi reproşează această soluţie injustă şi îl
determină să-l promoveze. Două atitudini aflate în conflict: altruismul şi egoismul. Victoria uneia sau
alteia va depinde de forţa fiecăreia, precum şi de anumite opinii, credinţe, care le pot întări sau frâna.
Reluând o putem spune că aceste conflicte motivaţionale se prezintă sub trei forme esenţiale:
1. Conflictul apropiere- apropiere între două scopuri pozitive ce se exclud reciproc.
2. Conflict evitare-evitare între două atitudini ce se exclud reciproc.
3. Conflict apropiere-evitare între valori pozitive şi negative ce însoţesc aceleaşi situaţie.
Conflitul de evitare –evitare este posibil atunci când subiectul se află prins în dilema de a alege
între două scopuri în mod egal neplăcute. Astfel de alternative dezagreabile sunt fregvente în viaţa
cotidiană. Barierele ce închid orizontul alternativelor pot fi: materiale, morale, juridice etc.
Conflictul de apropiere-evitare- este vorba de un scop ambivalent, concomitent dorit şi temut.
Atunci când dorim să obţinem o favoare sau un avantaj şi trebuie pentru aceasta să ne adresăm unei
persoane ce ne inspiră teamă, constatăm că motivaţia de apropiere se diminuiază, intervenind cea de
evitare. Rezolavrea acestui conflict se face prin reducerea tensiunii de evitare, concomitent cu
reducerea aspectului temător al scopului.
103
În general, scopurile pe care le fixăm sunt interpretabile în termeni de conflict între atracţia
succesului şi frica de eşec. Cu cât este mai mare încrederea în succes şi în propriile forţe cu atât
obiectivele vor fi mai importante, mai dificil de atins, crescând concomitent şi capacitatea individului
de a-şi asuma riscul. Subiecţii slab motivaţi, sunt mai puţin competitivi, fixându-şi doar obiectivele
greu de atins.
Considerăm că doar conflictele fundamentale conţin în ele riscul demotivării. În cazul în care se
situiază între două scopuri sau proiecte ce au la bază o motivaţie unică, suntem în faţa aprofundării
acesteia. Am putea spune că la acest nivel conflictul este salutar, în sensul că îl ajută pe individ să-şi
înţeleagă propria motivaţie.
14.5. Interrelaţiile cu alte însuşiri şi procese psihice

Dacă motivaţia poate fi considerată "motorul" vieţii noastre psihice. Afectivitatea constituie
suportul său energetic "combustibilul" sau şi totodată ecoul sau rezonanţa în subiect a stimulilor ce
actionează din exterior sau din interior,în funcţie de starea internă a individului la un moment dat.
Afectivitatea reflectă relaţia subiectului cu obiectul, ceea ce justifică de ce acelaşi obiect provoacă trăiri
afective diferite. De exemplu, vizita unei persoane cunoscute te poate bucura atunci când ai nevoie de
comunicare dar te poate irita atunci cand este mai puternică trebuinţa de odihnă.
Fiind o entitate în acelaşi timp biologică, psihică şi socială,omul normal se caracterizeaza printr-o
multitudine de trebuinţe, motive, interese, convingeri, etc,pe care însa nu şi le poate satisface integral şi
imediat, fapt ce-i provoacă o diversitate de trăiri afective mai simple sau mai complexe, pozitive sau
negative, trecatoare sau de durata,etc. Prin urmare,coexistenţa celor doua categorii de fenomene psihice
este evidentă şi obligatorie.
Din perspectiva ontogenetică, motivaţia şi afectivitatea, care au o bază înnascută, evoluează de
la forme mai simple la forme mai complexe şi variate sub influenţa condiţiilor de mediu social--
cultural, la trebuinţele organice, biologice, se adaugă treptat cele de securitate, afiliere, stimă şi
autorealizare, după cum arată piramida trebuinţelor realizata de psihologul american Abraham
Maslow.
Toate aceste tipuri de trebuinţe pot semnaliza la un moment dat un deficit, o stare de saturaţie
sau suprasaturaţie,ceea ce provoacă trăiri afective diferite: fie insatisfacţie, neplacere, fie încântare,
placere sau de zgomot.
Satisfacerea sau nesatisfacerea trebuinţelor, însoţite de trăiri afective corespunzatoare, depind,
104
aşadar de corelarea factorilor interni cu cei externi de unde rezultă struncturi motivaţionale şi afective
diferite la fiecare om în parte, astfel încât caracteristicile celor doua fenomene psihice în sinteză cu
altele, dau naştere trăsăturilor de personalitate ce sunt definitorii pentru orice om.
Meditaţi asupra întrebărilor:

1. Ce stă la baza motivaţiei?
2. De ce este determinată motivaţia intrisecă?
3. Ce înţelegeţi prin conflict motivaţional?
4. Starea afectivă este importantă în actul motivaţional?
1. Motivaţia intrisecă în sport.
2. Starea afectivă şi motivaţie.
3. Trebuinţe, interes, în realizarea scopului.
1. Relataţi teoriile lui A.Maslow cu referire la motivaţie.
2. Exemplificaţi conflictul motivaţional în activităţile de educaţie fizică şi sport.
105
Capitolul XV : Atenţia
Competenţe:
- să reproducă, conceptele atenţiei;
- să diferenţieze formele atenţiei după mai multe clasificări;
- să cunoască bazele fiziologice ale atenţiei;
- să precizeze condiţiile care favorizează atenţia voluntară.
- să elaboreze modalităţile prin care pot fi educate calităţile atenţiei;
- să argumenteze cauza momentelor de neatenţie;
- să determine legătura atenţiei cu alte fenomene psihice;
- să clasifice proprietăţile atenţiei.
- Să identifice metodele de dezvoltare a atenţiei;
- Să analizeze formele patologice ale atenţiei;
- Să argumenteze manifestările atenţiei în diferite situaţii.
4. Pospai A. Schiţe din istoria psihologiei. Chişinău: Lumina. 1994.
6. Delacour J. Introducere în neuroştiinţele cognitive. Iaşi. 2001.
7. Eţco C., Serghienco-Ciobanu L. Psihologia general. Chişinău: Centrul Editorial-
Poligrafic Medicina. 2007.
1. Atenţia şi bazele ei fiziologice.
2. Formele atenţiei
3. Proprietăţile atenţiei.
4. Aspecte patologice ale atenţiei
5. Atenţia şi somnul
106
15.1. Atenţia şi bazele ei fiziologice.
Asupra omului acţionează mereu o mulţime de diferiţi stimulenţi. Conştiinţa omului nu este în
stare să cuprindă în acelaşi timp cu destulă claritate toate obiectele. Unele obiecte se găsesc în cîmpul
cert al conştiinţei, de altele nu suntem deplin conştienţi. Din mulţimea obiectelor şi fenomenelor din
jurul său omul le remarcă numai pe cele care prezintă interes pentru el, corespund trebuinţelor şi
plnurilor sale de viaţă.
În selecţia a stimulărilor, un rol central îl îndeplineşte atenţia, ea fiind o focalizare a conştiinţei. In
orice moment există o zonă de maximă claritate a conştiinţei - cea a atenţiei, înconjurată de aspecte
neclare şi de stimuli subconştienţi. Atenţia constă în orientarea şi concentrarea activităţii psihice
cognitive asupra unui obiect sau fenomen.
Atenţia este, totodată o instanţă de reglare a aspectelor comportamentale, ce adaptează regimul
organismului la solicitările, externe.
Atenţia – este un frenomen al activităţii psihice, de concentrare optimă a conştiinţei omului
asupra unui obiect excluzîndu-le pe celelalte.
Una din caracteristicile cele mai importante ale atenţiei este selectivitatea, deoarece cînd eşti atent
la ceva devii mai puţin atent sau neatent la altceva.
Manifestările şi efectele atenţiei sunt cele ce urmează:
a) Orientarea conştiinţei într-o direcţie asigură o selecţie a unor impresii, ce apar cu maximă
claritate, în raport cu altele care sunt mai şterse. De exemplu, când sunteţi la antrenament vă orientaţi
asupra exerciţiilor foarte profund, iar ceea ce se petrece în jur: zgomote, convorbiri nu este înregistrat.
b) Concentrarea, intensificarea impresiei. E. Titchner a demonstrat experimental că dacă
prezentăm unor subiecţi o succesiune rapidă de stimuli când puternici, când slabi, cerându-le să
urmărească cu atenţie producerea stimulilor slabi, diferenţele percepute între stimuli apar mai mici
decât atunci când atenţia se fixează la cei puternici.
c) Claritatea unui obiect asupra căruia ne concentrăm atenţia sporeşte. Nu e vorba numai de
acomodarea vizuală când privim, deoarece claritatea sporeşte mult şi în cazul urmăririi unei
conversaţii. Ea rezultă din intensificarea procesului conştient.
d) Rapiditatea perceperii unui eveniment: când urmăresc atent sosirea unui prieten într-o piaţă
aglomerată îl observ mult mai repede decât atunci când nu aştept venirea lui.
e) Modificările motorii şi expresive sunt caracteristici bine cunoscute ale concentrării atenţiei.
Când aştept un eveniment îndepărtat, ridic capul, sprâncenele, apar cute orizontale pe frunte, ochii sunt
107
larg deschişi. Dimpotrivă, în atenţia interioară, căutând să-mi amintesc cât mai bine un text, apar reacţii
inverse: plecarea capului, coborârea sprâncenelor, ochii aproape se închid etc.
Bazele fiziologice ale atenţiei.
Esenţa atenţiei constă în orientarea şi concentrarea conştiinţei asupra unor obiecte şi sustragerea
de la aletele. Din punct de vedere fiziologic aceasta înseamnă că în scoarţa cerebrală a encefalului se
excită unele centre nervoase şi se inhibă altele.
15.2. Formele atenţiei:
Atenţia ca orice proces psihic, se manifestă diferit:
Atenţia involuntară - este pasivă, lipsită de efort volitiv în concentrarea conştiinţei asupra
obiectelor sau fenomenelor.
Atenţia involuntară poate apărea sub influienţa factorilor interni şi externi.
1. factorii interni-care stimulează şi menţin Atenţia involuntară sunt:
-interesul pe care-l prezintă pentru subiect acel obiect sau fenomen;
- actualizarea unor motive şi trăirea afectivă a relaţiei cu obiectele pentru care se satisfac, menţin
fără efort gradul de concentrare a atenţiei timp îndelungat.
2. factorii externi
- intensitatea deosebită a stimulilor.
-noutatea şi originalitatea stimulului.
-gradul de complexitate al stimulului.
În cazurile cînd o situaţie nu interesează prin sine însăşi, dar cunoaşterea ei este necesară pentru
succesul activităţii, intervine:
Atenţia voluntară-se caracterizează prin existenţa unui scop conştient, prin depunerea unui efort
volitiv.
Atenţia voluntară se dezvoltă în procesul comunicării şi educaţiei sistematice. Este determinată
de:
-stabilirea cît mai clară a scopurilor.
-reglarea volitivă a conduitei.
-perceperea selectivă şi conştientă a obiectelor şi fenomenelor.
Utilizarea repetată a atenţiei voluntare generează un anumit grad de automatizare al aceseia,
transformînd-o într-un sistem de deprinderi. Acest ansamblu de deprinderi de a fi atent costituie:
108
Atenţia postvoluntară- care reprezintă un nivel superior al atenţiei voluntare. La utilizarea ei
îndelungată, mecanismele neurofuncţionale implicate în atenţie devin automatizate astfel se axclude
oboseala şi încordarea voluntară.
P. Guillaumme deosebea, după obiectul ei: a) atenţia în expectativă; b) atenţia exterioară şi c)
atenţia interioară.
Se manifestă atenţia în expectativă când aşteptăm un anumit eveniment sau semnal la care trebuie
să reacţionăm prompt. Se vorbeşte în acest caz de vigilenţă, aspect foarte important în industria
modernă, când operatorul trebuie să urmărească numeroase tablouri de comandă, cu multiple
indicatoare de control al mersului maşinilor, instalaţiilor. Vigilenţa asigură reacţii prompte, de ea
depinde siguranţa în exploatare.
Experimental, s-a constatat că vigilenţa începe să scadă după jumătate de oră, dar poate continua
o oră şi jumătate. Ea scade dacă semnalele critice sunt rare şi când apar multe semnale necritice, fără
importanţă.
Atenţia exterioară e prezentă când urmărim obiecte, fenomene din mediul ambiant ori mişcările,
acţiunile noastre.
Atenţia interioară se concentrează, prin dedublare, asupra vieţii interioare, asupra propriilor
imagini, gânduri, sentimente. Este atenţia angrenată în actul de introspecţie.
15.3. Proprietăţile atenţiei.
Atenţia este ca un catalizator, avînd funcţia de a stimula alte procese cognitive şi fiziologice, de a
selecta informaţia necesară pentru atingerea unui scop: pentru percepţie, atenţia constituie un
amplificator ce permite perceperea detaliată a informaţiei; pentru memorie-atenţia intervine ca factor
capabil de a stoc anume informaţia esenţială.
În procesul activităţilor atenţia umană capătă anumite însuşiri: distingem următoarele însuşiri ale
atenţiei:
Volumul atenţiei- înseamnă cantitatea de obiecte asupra cărora subiectul îşi poate orienta şi
concentra atenţia.
Volumul atenţiei se testează prin următoarea probă: se prezintă un număr mare de obiecte (10-
15). Cantitatea de unităţi pe care subiectul reuşeşte să o recepţioneze într-un anumit tipm caracterizează
volumul atenţiei.
Stabilirea atenţiei-se referă la persistenţa în capacitatea de a menţine atenţia asupra unui obiect o
anumită perioadă de timp. Stabilirea atenţieieste condiţionată de particularităţile individuale ale omului,
109
în special de calităţile SNC, de însuşirile stărilor psihice, fizice. Omul cu SN slab obosesc uşor, îşi
distrag mai rapid atenţia. O dezvoltare psihică normală presupune o sporire a stabilităţii atenţiei odată
cu vîrsta creşte şi atenţia: copii 6-7 ani pot să menţină atenţia 10-15 min., adulţii 50-60 min. Şi mai
mult.
Stabilirea atenţiei depinde:
-condiţiile favorabile de lucru,
-materialele suplimentare folosite în timpul realizării unei activităţi,
-conţinutul activităţii să corespundă intereselor personale.
110

suport de curs - копия

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

suport de curs - копия

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul 1.

Repere epistemologice ale psihologiei

1.2. Evoluţia psihologiei şi a devenirii ei ca ştiinţă. Orientări şi şcoli psihologice.

1.3. Locul psihologiei în sistemul ştiinţelor. Rolului psihologiei în domeniile de activitate a

1.4. Ramurile fundamentale ale psihologiei.

Capitolul 2. Psihicul uman – obiectul de studiu al psihologiei

2.1. Conceptul sistemului psihice

2.2. Dezvoltarea psihicului şi a conştiinţei.

Principalii factori responsabili de dezvoltarea psihică sunt:

2.3. Conţinutul sistemului psihic

2.4. Elemente de neurofiziologie ale psihicului uman.

Meditaţi asupra subiectelor:

Capitolul III: Activitatea ca fenomen psihic

1. Particularităţile activităţii omului, structura activităţii: scopuri, acţiunile, operaţiile

3.2. Tipuri ale activităţii umane

Tipologia deprinderilor motrice în aspect psihologic

Meditaţi asupra subiectelor:

Teme de referat de documentare ştiinţifică independentă:

Însărcinări pentru seminar:

Capitolul IV. Procese psihice senzoriale: senzaţiile, percepţia, reprezentarea

4.1. Noţiune de senzaţie, percepţie, reprezentare

1. Tipologia proceselor psihice senzoriale

Senzaţii vizuale: sînt senzaţii de Este provocată de particularităţile reprezentărilor se face în

focalizează pe retină sub formă de Percepţia voluntară. Este predominant: vizuale,

imagine. condiţionată de activitatea auditive, olfactive,

Retina conţine două tipuri de perceptivă intenţionată orientată gustative, kinestezice;

– 115 mil. mărime, distanţă, direcţie. generale;

Pot fi distinse senzaţii vizuale: Trebuie să subliniem încă de la - reprezentările care

4.3. Complexitatea mecanismelor de percepţie. Percepţia şi alte fenomene psihice.

4.4. Reprezentarea ca proces cognitiv secundar.

Meditaţi asupra subiectelor:

Capitolul V: Gândirea proces psihic cognitiv

5.1. Caracterizarea generală a gândirii.

Gândirea mijlocită prin:

Caracterul general-abstract al gândirii

Structura psihologică internă a gândirii

5.2. Operaţiile gândirii (latura relaţională)

5.3. Activităţile gândirii (latura operatorie a procesului)

- noţiunea – este o posibilitate de a formula numeroase judecăţi cu privire la o clasă de obiecte

Meditaţi asupra subiectelor:

Capitolul VI: Memoria – proces psihic cognitiv

6.1. Definirea procesului cognitiv memorie

6.2. Procesele procesului cognitiv memorie

6.3. Tipologia procesului cognitiv memorie

6.4. Optimizarea procesului cognitiv memorie

6.5. Patologia memoriei

6.6. Metode de cercetare a memoriei

7.1. Aspecte specifice procesului imaginativ

7.1.2. Formele imaginaţiei

7.1.4. Rolul imaginaţiei în sistemul psihic uman

7.2. Aspecte generale ale creativităţii.

În Dicţionarul enciclopedic (1993) [2] creativitatea este definită ca "trăsătură complexă a

7.2.2. Nivelurile şi factorii creativităţii

7.2.3. Legătura creativităţii cu alte fenomene psihice.

7.2.5. Probe de măsurare a creativităţii

8.5. Etapele de dezvoltare a limbajului

Perioada Rostirea 1-2 cuvinte. Vorbirea telegrafică (mama sus).

Perioada Şcolarilor mici se dezvoltă intens sub influenţa procesului citit

Perioada Procesul de dezvoltare a limbajului se face din punct de vedere

Perioada Dezvoltarea limbajului este evidentă şi devine din ce în ce mai

8.6. Patologia limbajului

Însărcinări pentru seminar:

Teme de referat de documentare ştiinţifică independentă:

Capitolul IX: Personalitatea ca structură integratoare a mecanismelor psihice.