Analiza Politicilor Publice Alice Iancu PDF

Introducere în Politici Publice, lect. Univ. dr.
Alice Iancu
Ştiinţe politice, Hyperion
Lect. univ. dr. Alice Iancu
1
Introducere în Politici Publice, lect. Univ. dr. Alice Iancu
Structura curs:
Capitolul I: Noţiuni introductive privind politicile publice, spaţiul public şi

bunurile publice şi substratul lor normativ
1.Definirea politicilor publice în contextul ştiinţelor sociale
2.Sfera publică şi sfera privată. Bunuri publice
3.Etica în politicile publice
Capitolul II: Abordarea stadială ca metodă de analiză a politicilor publice
4.Abordarea stadială
5.Stabilirea agendei. Cum este stabilita agenda?
6.Stabilirea agendei. Cine stabileşte agenda?
7.Formularea politicilor publice
8.Adoptarea politicilor publice
9.Implementarea Politicilor Publice
10. Evaluarea şi analiza politicilor publice
11. Evaluarea şi analiza politicilor publice
12. Evaluare şi valori: Asigurarea egalităţii de şanse: gender
mainstreaming
Capitolul III: Contexte ale politicilor publice
13. Practica politicilor publice: contexte europene
14. Practica politicilor publice: contexte româneşti
2
Capitolul I: Noţiuni introductive privind politicile publice, spaţiul public şi

bunurile publice
Obiective specifice
Studierea capitolului Noţiuni introductive privind politicile publice, spaţiul
public şi bunurile publice asigură cunoştinţele necesare pentru deprinderea
următoarelor competenţe:
 Definirea conceptelor de politici publice, sferă publică şi bunuri
publice-comune-colective
 Cunoaşterea dezbaterilor existente în jurul stabilirii sferei private şi a
celei publice
 Dezvoltarea capacităţii de corelare a informaţiilor obţinute cu alte
cunoştinţe din domeniul teoriei politice
 Exemplificarea conceptelor de bunuri publice-comune-colective
 Înţelegerea importanţei şi rolului eticii în politicile publice
1. Definirea politicilor publice în contextul ştiinţelor sociale
Studiul politicilor publice constituie un subdomeniu al Ştiinţelor Politice. El

vizează studierea politicilor publice: etapele politicilor publice, modalităţi de
implementare şi evaluare a politicilor, precum şi actorii sau instituţiile implicate şi
contextul politic în cadrul căruia sunt formulate şi aplicate.
DEFINIŢII
Ştiinţele politice în sens de “policy sciences” înseamnă însă altceva: ele sunt
disciplinele care studiază metodele utilizate în formularea şi aplicarea politicilor
publice, precum şi rezultatele lor. Aşadar, aici termenul “politică” este traducerea lui
“policy”.
O politică publică este o reţea de decizii legate între ele privind alegerea
obiectivelor, a mijloacelor şi a resurselor alocate pentru atingerea lor în situaţii specifice.
3
Sursa: Miroiu, Adrian; Rădoi, Mireille; Zulean, Marian: Introducere în analiza

politicilor publice, Editura Punct, București, 2001, p. 20
Conceptul de politici publice desemnează intervenţiile unei autorităţi investite

cu putere publică şi legitimitate guvernamentală asupra unui domeniu specific al
societăţii sau teritorial
Studiul Politicilor Publice:
 Este interdisciplinar
 Este centrat pe probleme pentru care se caută şi se implementează o cale
de rezolvare, supusă evaluării şi analizei ulterioare
 Este influenţat de valori şi are un substrat normativ.
În formularea şi implementarea politicilor publice sunt implicaţi mai mulţi actori:

autoritatea publică, asociaţii, instituţii, alte autorităţi publice.
2. Sfera publică şi sfera privată. Bunuri publice
Politicile publice nu sunt gândite şi aplicate în vid. Ele sunt circumscrise spaţiului
public, aşa cum este acesta înţeles şi definit într-un anumit context politic sau altul. De
aceea modul în care politicile publice sunt formulate şi aplicate şi sfera lor de aplicare
depinde fundamental de modul în care este definit spaţiul public. Astfel:
Întinderea spaţiului public determină tipul de probleme şi situaţiile specifice care

sunt vizate de politicile publice. Prin întinderea spaţiului public înţelegem aici numărul
activităţilor înţelese ca publice şi tipologia acestora.
4
În tradiţia liberală clasică spaţiul public şi spaţiul privat erau strict delimitate.
Spaţiul privat delimita de exemplu alegerile cu privire la activităţile economice
desfăşurate de fiecare şi sfera familiei.
DEFINIŢII ŞI CONCEPTE
Sfera privată e cea a libertăţii de acţiune individuală; sfera rezultatelor alegerilor

private ale fiecărui individ: de a trăi un anumit fel de viaţă; de a-şi întemeia o familie şi de a
se comporta în cadrul ei; de a desfăşura activităţi economice.
Sfera publică e aceea a acţiunii guvernării: în primul rând, de a crea condiţii pentru
manifestarea liberă a fiecăruia; dar şi, desigur, de a furniza facilităţi publice (asigurarea
ordinii, a apărării, a educaţiei de bază etc.).
Dihotomia public-privat este însoţită în teoria politică astfel:
public ↔ privat
polis ↔ gospodărie casnică
deschis ↔ închis
bărbătesc ↔ femeiesc.
politicilor publice, Editura Punct, București, 2001, p. 10.
Acest tip de definiţie a adus cu sine dificultăţi în definirea unor probleme drept
publice şi în consecinţă la ne-includerea lor în domeniul politicilor publice. Urmărind
dihotomiile prezentate în tabel aceste probleme erau de cele mai multe ori cele asociate
femeilor şi gospodăriilor cum ar fi: violenţa în familie, reconcilierea dintre muncă,
familie şi viaţă privată, munca în gospodărie.
Sectorul public afectează decisiv viaţa cotidiană a cetăţenilor, aşteptările şi

cererile acestora. El cuprinde sectoare precum educaţia publică, sănătatea, apărarea şi
5
ordinea publică. În esenţă, sectorul public vizează producerea şi oferirea de bunuri

publice.
Sectorul public cuprinde:
A. Instituţiile şi organizaţiile prin care se iau deciziile statului, precum şi
consecinţele acestora;
B. Mecanismele de alocare a resurselor şi distribuire a resurselor
C. Producţia de către stat a bunurilor
D. Forţa de muncă angajată de stat
Definiţia sectorului public se face pe şase dimensiuni:

A. deciziile instituţiilor şi organizaţiilor guvernamentale;
B. alocările guvernamentale (consumul şi investiţiile);
C. transferurile guvernamentale;
D. proprietatea publică;
E. contractările publice;
F. angajările de forţă de muncă guvernamentale.
politicilor publice, Editura Punct, București, 2001, p.12
In acelaşi timp trebuie reţinut faptul că prim politici publice nu sunt înţelese
politici care afectează toţi cetăţenii, sau toţi cetăţenii în aceeaşi măsură. Politicile publice
presupun o segmentare a publicului în diferite grupuri. Ele pot afecta grupuri de diferite
tipuri sau mărimi.
Politicile publice vizează bunuri care nu sunt private. Acestea pot fi împărţite în
bunuri comune, bunuri publice şi bunuri vămuite.
6
Caracteristici Bunuri Private:
1) Rivalitatea: ceea ce eu consum nu poate fi consumat de altcineva.
2) Exclusivitatea: este posibil ca cineva să aibă controlul asupra acelui bun.
Bunurile Publice:
 nu îl poţi împiedica pe altul să le folosească;
 dacă le foloseşti, altcineva poate de asemenea să le folosească.
Ex.: radio, TV, apărarea naţională, educaţia, accesul la informaţie
Bunuri Comune:
• nu îl poţi împiedica pe altul să le folosească;
• dacă le foloseşti, altcineva nu le poate folosi.
Ex.: o plajă publică; păşunile publice; pescăriile
Bunuri Vamuite:
• îl poţi împiedica pe altul să le folosească;
• dacă le foloseşti, altcineva poate de asemenea să le folosească.
Ex.: o autostradă sau un pod cu taxă

7
3. Etica în politicile publice
Are sens să discutăm despre etică atunci când abordăm domeniul politicilor
publice? Nu sunt acestea fie rezultatul unor nevoi clar delimitate sau al intereselor
actorilor implicaţi? Nu ar trebui ca analiza politicilor sa se aplice numai la relaţia dintre
costuri, rezultate previzionate şi beneficii?
Sociologia politică şi ştiinţele politice s-au concentrate asupra modului în care
urmărirea propriului interes afectează political şi politicile din societăţile capitaliste
avansate. Această abordare a fost folosită de teoriile pluraliste, elitiste, ne-marxiste,
instoric-instituţionaliste şi de teoriile alegerii naţionale. Cercetătorii au acordat mai
puţină atenţie modului în care ideile, adică teoriile, modelele conceptuale, normele,
concepţiile asupra lumii, cadrele, credinţele principiale şi altele, mai degrabă decât
interesul propriu, afectează procesul politicilor publice.
Sursa: Campbell, John Ideas, politics and public policy, în Annual Review of
Sociology, Vol. 28 (2002), p. 21
În cadrul primului curs am afirmat că studiul politicilor publice este “Este

influenţat de valori şi are un substrat normativ.” Mai mult decât atât, deciziile care sunt
luate în toate etapele formulării, implementării şi analizei politicilor publice, sunt
influenţate şi construite pe baza unui set de valori şi credinţe, într-un cadru normativ
implicit sau explicit. Atât în studiul politicilor cât şi în procesul acestora sunt
întrebuinţate judecăţi de valoare.
Poate fi indicat un substrat normativ
 în procesul de analiză şi studiu al politicilor publice ( de exemplu în cadrul
teoriilor normative de analiză)
 în stabilirea şi implementarea politicilor publice ( de exemplu se poate
afirma existenţa unui efort de calibrare a valorilor actorilor politici cu
valorile acceptate la nivel social, de către electorat.)
8
Ştiinţa este supusă multor influenţe de natură socială, culturală, economică,

politică şi psihologică. Ea nu funcţionează separat analizând fapte desprinse de cadrul
normativ, adică re valori şi etică.
Dunn precizează că valorile pot fi împărţite în:

A. Valori -obiecte, acestea referindu-se la toate dorinţele, nevoile sau
preferinţele noastre. Este o definiţie largă.
B. Valori- criterii, reguli de diferenţiere şi decizie pentru alegerea
anumitor variabile.
Bibliografie recomandată
Campbell, John Ideas, politics and public policy, în Annual Review of Sociology,
Vol. 28 (2002)
Dunn, William Analiza Politicilor Publice. O introducere, Iaşi, Polirom, 2010
Miroiu, Adrian; Rădoi, Mireille; Zulean, Marian: Introducere în analiza
politicilor publice, Editura Punct, București, 2001
Test pentru verificarea cunoştinţelor
Întrebare Punctaj
Definiţi conceptul de politici publice 1,5 puncte
Caracteristici ale studiului politicilor publice 0,5 puncte
Cele trei tipuri de bunuri ne-private sunt 3 puncte

Ce cuprinde sectorul privat 1 punct
Tipuri de valori 2 puncte
2 puncte sunt
acordate din oficiu
9
Capitolul II: Abordarea stadială ca metodă de analiză a politicilor publice

Obiective specifice
Studierea capitolului Abordarea stadială ca metodă de analiză a politicilor
publice asigură cunoştinţele necesare pentru deprinderea următoarelor competenţe:
 Definirea stadiilor în analiza abordării stadiale: Stabilirea agendei,
Formularea politicilor, Luarea deciziilor, Implementarea politicilor, Evaluarea
politicilor.
 Cunoaşterea dezbaterilor existente în jurul abordării stadiale
 Dezvoltarea capacităţii de corelare a abordării stadiale cu alte abordări
ale politicilor publice şi a diferitelor stadii studiate
 Exemplificarea aplicării evaluării în funcţie de o valoare specifică:
egalitatea de şanse.
 Înţelegerea importanţei şi caracteristicilor abordării stadiale
4. Etapele politicilor publice
În analiza politicilor publice pot fi folosite diferite abordări. Fiecare dintre ele
vizează puncte centrale diferite ale politicilor publice, au metode diferite şi pot avea
obiective diferite.
A. Abordarea organizaţională- abordarea unei acţiuni publice aşa cum
apare ea în viaţa cotidiană a actorilor implicaţi şi în relaţiile dintre
aceştia. Astfel această abordare alocă un rol central actorilor şi acţiunii,
în defavoarea structurii. De asemenea favorizează raţionamentele
inductive bazate pe rezultate empirice, în vederea realizării unui cadru
de interpretare ulterior.
B. Abordarea cognitivă şi normativă- abordarea acţiunilor publice din
perspectiva ideilor, reprezentărilor, convingerilor şi cunoaşterii sociale.
C. Abordări socioistorice- abordarea acţiunilor publice accentuându-se
timpul şi spaţiul, fizic şi social. Se concentrează asupra analizei statului
şi conducerii
10
D. Abordarea stadială- vizează elaborarea unui model ideal al acţiunii

publice, crearea unui cadru fix şi general , împătţind acţiunea publică
în stadii.
Una dintre abordările care măresc gradul de claritate al politicilor publice şi care
se bucură de o influenţă considerabilă este abordarea stadială. Aceasta presupune
împărţirea procesului politicilor publice în stadii sau etape. Avantajul principal al unei
astfel de abordări este faptul că permite unor cercetători cu orizonturi de cercetare diferite
să folosească instrumente comune, precum şi facilitarea analizei comparate.
Abordarea stadială permite analiza unui ciclu al politicilor publice.
Ciclul unei politici este şirul acestor stadii sau etape ale procesului de
înfăptuire a politicii respective.
A. Stabilirea agendei priveşte procesul prin care problemele ajung în
atenţia publicului şi a instituţiilor guvernamentale;
B. formularea politicilor priveşte procesul prin care sunt definite, evaluate,
acceptate sau respinse politici alternative de soluţionare a unei probleme aflate
pe agendă;
C. luarea deciziilor este procesul prin care instituţiile guvernamentale
adoptă o anumită alternativă pentru soluţionarea unei probleme;
D. implementarea este procesul prin care instituţiile guvernamentale aplică
politica, fac trecerea de la decizie la practică;
E. evaluarea este procesul prin care rezultatele politicilor sunt monitorizate
şi evaluate, rezultatele sale putând consta în reconceptualizarea problemei şi a
soluţiilor propuse.
11
Figura de mai jos ne înfăţişează ciclul unei politici publice aşa cum apare ea în
cadrul abordării stadiale. Etapele abordării stadiale sunt:
1. Stabilirea agendei
2. Formularea politicilor
3. Luarea deciziilor
4. Implementarea politicilor
5. Evaluarea politicilor

Criticii acestei abordări acuză astfel de scheme de simplificare excesivă a procesului

politicilor publice. În practică anumite etape sunt omise, liniile delimitative sunt neclare
sau ordinea etapelor este schimbată. La nivel orientativ însă abordarea stadială rămâne un
instrument potrivit pentru claritate şi simplitate.
Analiza stadială este aşadar o metodă de analiză. Ataşat acestei metode ca
instrument se află ciclul politicilor publice. Ciclul politicilor publice este:
A. Linear, în sensul în care fazele constitutive sunt consecutive în timp
B. Recurent, în sensul în care se reproduce odată terminat. Finalul unui ciclu constituie
începutul ciclului următor
12
C. Fractal, în sensul în care, în teorie, fiecare dintre elementele sale sunt divizibile la
infinit, fiecare fază putând reproduce un ciclu
5. Stabilirea agendei. Cum este stabilită agenda?
Agenda publică şi identificarea problemelor care ar trebui situate pe agenda

publică constituie unul din aspectele centrale în studiul politicilor publice.
Agenda publică (sau sistemică) constă din toate problemele care: 1)sunt
obiectul unei atenţii largi, sau cel puţin sunt conştientizate; 2) din punctul de vedere al
unei părţi importante a publicului, ele solicită acţiune; 3) sunt, în percepţia membrilor
comunităţii, subiectul potrivit al activităţii unei instituţii guvernamentale. (Cobb, R.,
Ross, J.K., Ross, M.H., 1976: p. 127)
Dintre componentele agendei publice, numai unele ajung să intre în atenţia
guvernării: acestea alcătuiesc agenda formală sau instituţională.
Agenda formală sau instituţională este lista subiectelor sau problemelor cărora
oficialii guvernamentali sau persoanele asociate strâns cu aceştia le acordă o atenţie
serioasă la un anumit moment.
Când o problemă este pe agenda publică, ea este obiect al dezbaterilor,
discuţiilor publice; când însă intră pe agenda formală, ea este obiect al acţiunii:
procesul de înfăptuire a politicilor care vizează acea problemă a început.
Într-o lume ideală actorii politici şi guvernamentali care stabilesc ce probleme

trebuie puse pe agenda publică au, de exemplu, o cunoaştere temeinică a tuturor
alternativelor, date relevante rezultate din cercetări sociologice şi mijloace potrivite
pentru consultări publice. În practică însă agenda publică diferă de agenda formală sau
13
instituţională. Această diferenţă apare fie din nevoia de restrângere a agendei (nu toate
problemele ajung pe agenda formală), fie din acces restrând la informaţii necesare.
Stabilirea agendei este o etapă presărată cu obstacole şi supusă contestărilor din

mai multe puncte de vedere:
A. Actorii politici nu au datele necesare pentru a stabili agenda publică numai

pe baza unor factori „obiectivi”. De cele mai multe ori aceştia lipsesc.
B. Resursele necesare pentru implementarea previzionată a unei politici
publice nu sunt disponibile.
C. În unele cazuri problemele dezbătute sunt recente iar actorii politici nici
nu iau cunoştinţă de acestea.
D. Strategii şi politici publice deja existente
E. Nu există un cadru bine stabilit pentru consultări publice cu toţi actorii
relevanţi.
F. Actorii politici sunt influenţaţi fie de propriile interese, fie de cadrul
normativ propriu.
Definirea Stabilirea Analiza

problemei agendei fezabilităţii
Sursa: Moran, Michael; Rein, Martin; Goodin, Robert: The Oxford Handbook of Public Policy,
Oxford University Press, 2006, p. 241
14
6. Stabilirea agendei. Cine stabileşte agenda?
Unele teorii ale politicilor publice sunt centrate asupra actorilor implicaţi în
procesul de formulare al politicilor publice şi asupra raporturilor dintre aceşti actori.
Actori implicaţi:
 Autoritatea guvernamentală în principal vizată de problema supusă
dezbaterii
 Alte instituţii publice sau guvernamentale
 Asociaţii profesionale
 Patronate şi sindicate
 ONG-uri
 Cetăţeni şi cetăţene
 Specialişti
Este urmărită implicarea tuturor actorilor care au o miză (stakeholders) cu privire

la problema expusă. De exemplu, o politică-strategie cu privire la stimularea accesului pe
piaţa muncii a persoanelor cu dizabilităţi ar trebui să urmărească implicarea:
a) autorităţii guvernamentale centrale vizate de viitoarea strategie şi care eventual
ar urma să fie responsabilă de implementarea acesteia. Pentru exemplul nostru, această
instituţie ar fi Direcţia Generală Protecţia Persoanelor cu Handicap (DGPPH)
b) Alte instituţii publice sau guvernamentale precum Ministerul Muncii, Familiei
şi Protecţiei Sociale. Dacă strategia presupune schimbări legislative atunci Parlamentul şi
partidele politice devin actori centrali
c) ONG-uri care acţionează în domeniul drepturilor persoanelor cu dizabilităţi
d) Patronate şi sindicate, în măsura în care strategia vizează explicit problematica
pieţei muncii
e) cetăţeni şi cetăţene: persoanele cu dizabilităţi şi familiile acestora sau pur şi
simplu persoane care au cunoştinţe şi păreri relevante.
f) specialişti în politici de ocupare pe piaţa muncii şi-sau care lucrează în
programe vizând persoanele cu dizabilităţi
15
În cursul anterior am expus unii din factorii determinanţi principali în stabilirea

agendei: trei dintre aceştia sunt factori care ţin de caracteristicile actorilor politici
implicaţi: gradul acestora de cunoaştere, interesele lor şi cadrul normativ la care subscriu.
Termenul de actor poate desemna atât actori individuali cât şi actori colectivi.
Aceştia pot acţiona separat sau pot constitui împreună reţele sau grupuri de interese.
În cadrul procesului de formulare, adoptare, implementare şi evaluare a politicilor

publice sunt implicate mai multe grupuri de interese. Această denumire nu presupune
nota peiorativ negativ care se regăseşte deseori în discursurile politice (din România).
Grupurile de interese mai pot fi numite „grupuri de presiune” sau „grupuri de lobby”.
DEFINIŢII SI CONCEPTE
Sens larg: Grupul de interese este definit ca o entitate care caută să reprezinte
interesele unei secţiuni specifice a societăţii în spaţiul public.
Sens restrâns: Grupul de interese este înţeles ca o organizaţie constituită care

încearcă să influenţeze autorităţile politice într-un sens favorabil interesului său.
Prima definiţie plasează în centru relaţia dintre un grup de interese şi trei

paliere: autoritatea politică, alte grupuri de interese şi opinia publică. A doua definiţie
vizează legătura pe un singur palier dintre un grup anume de interese şi autoritatea
politică (în acest context mai utilizată fiind sintagma de grupuri de presiune)
Sursa: Saurugger, Sabine Grup de interese, în Boussaguet, Laurie; Jacquot,
Sophie; Ravinet, Pauline (Eds): Dictionar de politici publice, Polirom, Iaşi, 2009, p.
143.
G. Formularea politicilor publice
16
Formularea politicilor depinde atât de natura problemelor vizate, cât şi de

contextul politic.
Formularea politicilor este procesul prin care sunt definite, evaluate, acceptate
sau respinse politici alternative de soluţionare a unei probleme aflate pe agendă.
Acest proces are câteva caracteristici importante (Ch. Jones, apud Howlett,
Ramesh, 1995: p. 123):
A. Nu trebuie să presupunem că formularea este rezultatul unui singur
actor; pot exista mai mulţi actori sau grupuri care vor produce propuneri
complementare sau concurente.
B. Formularea poate începe chiar dacă problema nu este foarte bine
definită sau fără ca cei care sunt angajaţi în acest proces să aibă contact cu
grupurile afectate.
C. Formularea nu aparţine neapărat unei anumite instituţii, deşi adesea
aceasta e obiectul de activitate a agenţiilor guvernamentale.
D. În timp se produc formulări şi reformulări de politici, uneori fără ca
vreuna să dobândească sprijin suficient.
E. Adesea sunt consultaţi cei care pierd ca urmare a aplicării politicii.
F. Procesul nu este niciodată neutru: întotdeauna cineva câştigă şi cineva
pierde prin aplicarea politicii.
Problemele pot fi împărţite în trei categorii:

 Bine structurate
17
 Mediu structurate
 Slab structurate
Politicile pot fi politici:

 Cu public
 Fara public: acestea sunt politici care fie vizează domenii cu riscuri „publice”
(catastrofe naturale) fie probleme considerate neimportante, cu beneficii îndepărtate sau
greu de calculat.
Formularea politicilor publice poate fi la rândul său ilustrată drept un proces

compus din mai multe stadii:
 Formularea criteriilor de alegere. Criteriile sunt determinate deseori prin
apel la specialişti şi experţi, în funcţie de eficienţa previzionată şi fezabilitate. Acestea
sunt determinate în cadrul unui context politic anume (diferite grupuri pot susţine criterii
diferite) şi a unui cadru normativ.
 Analiza alternativelor.
Analiza alternativelor urmează trei paşi:

1) generarea alternativelor;
2) acceptarea şi respingerea alternativelor;
3) formularea unei “liste scurte” de alternative.
Analiza politicilor este o componentă importantă a pregătirii funcţionarilor publici. O

întrebare importantă este cine este responsabil pentru analiză. Răspunsul cel mai frecvent
este: administraţia publică şi autoritatea guvernamentală. Administraţia publică
tradiţională s-a bazat pe distincţia fundamentală dintre mijloace şi scopuri. Scopurile sunt
stabilite de factorul politic. Funcţionarii publici trebuie doar să găsească cele mai
eficiente mijloace. Organizarea administrativă dezvoltă proceduri formale, rutiniere,
norme şi reguli prin care programele sunt aplicate.
Complexitatea administraţiei publice contemporane, creşterea rolului guvernării şi
profesionalizarea crescândă a administraţiei publice a condos însă la transformări în
18
înţelegerea modului în care administraţia publică tradiţională abordează politicile publice

şi la o nouă înţelegere a managementului public.
Obiectivele noului management public
1. Accentul pe managementul profesional în sectorul public: managerii publici
trebuie lăsaţi să facă management.
2. Standarde şi măsuri de performanţă explicite: obiectivele trebuie definite, iar
ţintele stabilite.
3. Accent mai mare pe controlul rezultatelor: trebui urmărite rezultatele, mai
degrabă decât procedurile.
4. Schimbare spre dezagregarea unităţilor din sectorul public: spargerea
unităţilor mari în altele mai mici, finanţate separat, definite în raport cu produsele
urmărite.
5. Schimbare spre o mai mare competiţie în sectorul public: accent pe contracte,
pe proceduri de licitaţie publică.
6. Un accent pe practicile de management din sectorul privat: de la etica de tip
militar a serviciului în sectorul public spre flexibilitate în angajare şi în recompense.
7. Un accent pe disciplină şi parcimonie în utilizarea resurselor.
Sursă: Hood, 1991, apud Miroiu, Adrian; Rădoi, Mireille; Zulean, Marian:
Introducere în analiza politicilor publice, Editura Punct, București, 2001, p. 34
H. Adoptarea politicilor publice
Odată stabilite diferitele alternative disponibile, o decizie trebuie luată cu privire

la alternativa finală aleasă. In acelasi timp fiecare stadiu al politicilor publice constă şi
într-un şir de decizii cu privire la definirea problemei, finalitate, mijloace de decizie şi,
ulterior, a implementării şi evaluării politicii publice.
I. Două modele principale ale deciziilor publice:
19
A. Raţional. Mai degraba normativ şi vizează cum trebuie să fie luate

deciziile
B. Incremental. Mai degrabă descriptiv şi vizează cum sunt real luate
deciziile.
Modelul Raţional. Modelul raţional de analiză este centrat pe
 Decizia raţională
 Actorul raţional- Are unele scopuri pe care le poate atinge prin mai multe
mijloace avute la îndemână.
 Raţionalitate instrumentala- alegerea mijloacelor celor mai potrivite
pentru atingerea scopurilor propuse.
DEFINIŢII ŞI CONCENTE
Modelul raţional de alegere:

Persoana individuală (actorul raţional):
A. are date anumite obiective, scopuri;
B. are la dispoziţie un număr de opţiuni (alternative);
C. are la dispoziţie un set de criterii cu ajutorul cărora să evalueze alternativele
date;
D. poate să ordoneze aceste alternative în funcţie de criteriile avute;
E. poate să aleagă între alternative pe cea mai bună, adică pe cea care permite cel
mai bine atingerea obiectivelor, scopurilor date;
F. în orice situaţii similare, ea poate să facă decizii similare.
Probleme şi obstacole ale modelului raţional: Decizia raţională nu are loc într-
un vid abstract. În aplicarea unui model raţional al deciziilor publice trebuie ţinut cont de:
20
 Actorii implicaţi. Actorii responsabili cu deciziile trebuie să poată fi

identificaţi. Această identificare se poate dovedi dificilă în cazul actorilor colectivi, de
exemplu.
 Preferinţele actorilor. Preferinţele diferiţilor actori responsabili de
decizie pot diferi sau se pot afla în conflict.
 Gradul de anticipare şi risc. Condiţiile de incertitudine. Pentru că
unele politici publice pot fi prea complexe pentru ca consecinţele lor să poată fi anticipate
satisfăcător, pot fi identificate două tipuri de alegere raţională: alegerea raţionalităţii
limitate (căutarea unei alternative satisfăcătoare, nu neapărat optime) sau calculul
probabilităţilor.
 Ierarhizare- Actorii politici doresc sa castige capital politic, birocraţii
caută să îşi maximizeze bugetul iar diferite grupuri de interese îşi urmează propriile
priorităţi.
 Strategii.
Modelul Incremental
Modelul incremental de analiză a politicilor publice s-a dezvoltat deseori în
opoziţie cu modelul raţional prezentat anterior. Acest model vizează politicile publice din
perspectiva „paşilor mărunţi”. Schimbările vizate şi realizate efectiv în urma politicilor
publice sunt considerate mai degrabă marginale iar schimbarea status-quo-ului rezultată
în urma implementării acestora, limitată.
Poziţia incrementalistă cea mai cunoscută îi aparţine lui Charles. E. Lindblom,

exprimată în articolul său din 1959 The Science of Muddling Through. Astfel Lindblom
subliniază faptul că decidenţii politici sunt constrânşi de situaţiile în care acţionează să se
descurce cât pot de bine, spre deosebire de modelul raţional, care insistă asupra atingerii
rezultatelor optime.
Propunerea lui Lindblom: metoda comparaţiilor succesiv limitate
21
Incrementalismul susţine cinci postulate:

Primul postulat: este imposibil pentru un decident politic să separe identificarea
obiectivelor care trebuie atinse de alegerea mijloacelor care trebuie folosite, acestea
fiind două faze distincte şi succesive.
Al doilea postulat: deciziile depind mai degrabă de mijloace şi de alternativele

accesibile (incluzând menţinerea status quo-ului) decât de scopuri.
Al treilea postulat: o decizie politică este justă dacă atrage consensul a cât mai multpr
actori
Al patrulea postulat: decidenţii politici au capacităţi limitate în analiza unei mize

complexe. Aceste capacităţi limitate se pot referi la: informaţiile deţinute, capacitate
intelectuală sau resurse suficiente (timp şi bani)
Al cincilea postulat: Incertitudinea scade printr-o succesiune de decizii mici (mai puţin
probabile să conducă la erori grave). Astfel deciziile sunt luate incremental, graduale,
prin paşi mărunţi succesivi care, cumulat, pot conduce la rezultate semnificative.
Sursa: Alexandra Jonsson Incrementalism, în Boussaguet, Laurie; Jacquot, Sophie;
Ravinet, Pauline (Eds): Dictionar de politici publice, Polirom, Iaşi, 2009, pp. 158-159.
II. Corolar, pot fi identificate două teorii ale deciziei:

A. Teoria normativă a deciziei- se referă la o serie de afirmaţii consecvente
din punct de vedere logic care evaluează sau prescriu o acţiune.
B. Teoria descriptivă a deciziei- se referă la o serie de afirmaţii consecvente
din punct de vedere logic în descrierea unei acţiuni.
G. Implementarea Politicilor Publice
22
Implementarea presupune transpunerea în acţiune a politicilor publice adoptate,

momentul de aplicare al deciziilor. Pe parcursul implementării unei politici publice,
indiferent de precizia, cantitatea şi calitatea datelor deţinute, vor fi necesare adaptarea şi
ajustarea la dificultăţile prevăzute, dar şi la noi provocări, obstacole sau oportunităţi
apărute.
Implementarea unei politici trebuie să ţină cont de:

 Resursele avute la dispoziţie
 Mecanisme de control şi evaluare continua
 Comunicarea intre actorii implicaţi. Aceştia pot fi
o Instituţiile publice care pun în practică alternativele alese
o Organizatii, asociatii, alte institutii publice care monitorizează
implementarea
o Beneficiarii direcţi ai politicii publice şi răspunsurile acestora pe
parcursul implementării capătă un rol crescut în special atunci când politica respectivă
presupune strategii şi schimbări derulate pe o perioadă îndelungată de timp.
Obstacole în implementarea politicilor:
A. • scopurile nu au fost clar definite şi înţelese;
B. • nu au fost disponibilizate resursele necesare;
C. • nu s-a realizat un lanţ de comandă capabil să asambleze şi să controleze
resursele;
D. • sistemul nu comunică eficient şi nu sunt controlate organizaţiile care sunt
implicate în procesul respectiv.
Sursa: J. Pressman şi A. Wildavsky apud Miroiu, Adrian; Rădoi, Mireille;
Zulean, Marian: Introducere în analiza politicilor publice, Editura Punct, București,
23
2001, p. 111
În funcţie de direcţia implementării pot fi identificate două modele diferite:

modelul implementării de sus în jos şi modelul implementării de jos în sus.
Modelul implementării de sus în jos a politicilor-implementarea poate fi definită ca
o etapă în procesul de înfăptuire a politicilor şi constă în punerea în practică, în
aplicarea politicilor.
Ea cuprinde trei stadii:
1. Elaborarea de standarde de implementare- sunt elaborate norme administrative
directive, norme, reglementări şi sunt luate decizii de aplicare a politicii.
2. Distribuirea resurselor.- sunt elaborate procedurile şi se identifică personalul
responsabil.
3. Supervizarea implementării- se foloseşte monitorizarea; auditul; evaluarea.
Sursa: Rein, 1983 apud Miroiu, Adrian; Rădoi, Mireille; Zulean, Marian: Introducere
în analiza politicilor publice, Editura Punct, București, 2001, p. 112-113.
Se porneşte de la o decizie guvernamentală şi se iau în discuţie următoarele probleme:

• În ce măsură sunt acţiunile reprezentanţilor agenţiilor guvernamentale şi ale
grupurilor implicate consistente cu obiectivele şi procedurile cuprinse în politica
respectivă?
• În ce măsură sunt atinse în timp obiectivele?
• Care sunt principalii factori care afectează rezultatele politicii?
• Cum a fost reformulată în timp politica pe baza experienţei?
Condiţii necesare şi suficente pentru ca obiectivele să fie atinse cu succes:
 stabilirea de obiective clare şi consistente între ele;
 apelul la o teorie adecvată
 structurarea procesului de implementare astfel încât să se asigure sprijinul
24
personalului şi grupurilor vizate de politica respectivă

 sprijinul grupurilor şi aparatului politico-administrativ;
 schimbările în condiţiile socio-economice, dacă este cazul
Sursa: : P. Sabatier 1986 apud Miroiu, Adrian; Rădoi, Mireille; Zulean, Marian:
Introducere în analiza politicilor publice, Editura Punct, București, 2001, p. 112-113.
Modelul implementării de sus în jos a politicilor atrage atenţia asupra modului în

care obiectivele propuse sunt îndeplinite în procesul de implementare. El nu ţine însă
cont de alte aspecte importante ale acestui proces:
 se concentrează doar asupra decidenţilor;
 ignoră sau cel puţin subestimează rolul birocraţilor aflaţi la nivele inferioare şi
al
 grupurilor ţintă
 neglijează efectele contraproductive sau perverse ale
 implementării politicilor;
 Tinde să separe strict procesul de formare de cel de implementare a unei
politici;
 există situaţii în care nu avem o singură agenţie care implementează o politică,
 sau o agenţie care conduce şi controlează acest proces.
politicilor publice, Editura Punct, București, 2001, p. 112-113.
E. Evaluarea şi analiza politicilor publice
Analiza unei politici publice poate fi abordată în mai multe feluri: în funcţie de
momentul la care ne raportăm, ce analizăm şi cum analizăm. Aceste trei dimensiuni
sunt distincte, dar funcţionează complementar şi interdependent.
I. În funcţie de momentul la care ne raportăm analiza poate fi
25
A. Prospectivă- modalitate ex ante de analiză. Modalitate preferată de analişti de

sistem, cercetători de operaţii şi analişti de decizii
B. Retrospectivă- modalitate ex post de analiză. Modalitate de analiză care poate fi

pusă în practică de analiştii orientaţi către teorie, analiştii orientaţi către problemă
şi analişti orientaţi către punerea în practică.
Fiecare tip de analiză presupune mai multe avantaje şi dezavanzaje:

Analiza retrospectivă se centrează în principal pe rezultatele acţiunilor şi
presupune mai mult decât informaţii privind rezultatele previzionate şi aşteptate, aşa cum
se întâmplă cel mai des în cazul Analizei prospective. Analiza orientată spre teorie şi cea
orientată către problemă pot conduce la construcţia unor nor cadre de înţelegere a
elaborării politicilor publice prin reflectarea asupra modalităţilor convenţionale de
formulare a problemelor, modelarea opiniei generale şi interogarea miturilor sociale şi
economice. În acelaşi timp analiza orientată către punerea în practică poate fi considerată
mai eficientă, dar se poate lovi de formulări anterioare ale problemei şi rezultatelor
anticipate vagi şi neclare. Analiza prospectivă are o utilitate crescută raportat la cei care
iau deciziile, la momentul şi modul de decizie.
II. În funcţie de ce analizăm, concluziile cercetărilor noastre pot diferi.

Analiza politicilor publice presupune accesul la o plajă largă de informaţii cu privire la
problemele, performanţele şi rezultatele preconizate ale politicilor, dar şi despre politicile
preferate sau rezultatele deja constatate.
În funcţie de raportarea analizei la politicilor pot fi identificate două ideal-tipuri:
A. analiza politicilor: o activitate de cercetare care vizează studierea, înţelegerea teoretică
a procesului de înfăptuire a politicilor;
B. analiza pentru politici: o activitate practică, care vizează soluţionarea unei probleme
concrete.
26
Cinci întrebări vizate de analiza politicilor:
1. Care este problema pentru care se caută o soluţie?

2. Care este instrumentul sau metoda cea mai potrivită pentru a rezolva problema?
3. Care sunt urmările alegerii respectivei metode?
4. Dacă aceste urmări contribuie la rezolvarea problemei?
5. Care sunt alte rezultate posibile prin alegerea altor mijloace?
Sursa: Dunn, William Analiza Politicilor Publice. O introducere, Iaşi, Polirom, 2010, p.
17.
Cele două tipuri de analiză menţionate anterior am precizat că sunt ideal-tipuri.

Asta înseamnă că nu trebuie să le înţelegem şi să ne raportăm la ele în mod rigid. În fapt
analiştii politicilor publice le utilizează pe amândouă în diferite grade, în funcţie de
problema analizată, contextul analizei şi scopurile acesteia. În practică această împărţire
arată astfel:
În capătul din stânga: Analize ale modului în care e determinată o politică

Spre Dreapta: Analize ale conţinutului politicilor.
27
Monitorizarea şi evaluarea politicilor este activitatea de examinare

a modului în care politicile sunt aplicate, prin comparaţie cu obiectivele propuse impactul
asupra problemei.
Dreapta: Analizele pentru politici- informaţii folositoare pentru susţinerea
politicii:
Analistul de politici devine astfel un actor politic (la fel cum actorii politici pot în
acest caz să acţioneze ca analişti de politici).
III. În funcţie de cum analizăm pot fi identificate două clasificări suplimentare:
A. Analiza descriptivă a politicilor- descrie procesul decizional

B. Analiza normativă a politicilor- evaluează şi prescrie modalităţi de acţiune
şi înşelegere ale procesului decizional.
ŞI
A. Analiza segmentată a politicilor

B. Analiza integrată a politicilor
6. Analiza si evaluare
Evaluarea unei politici publice vizează mai degrabă valoarea acesteia decât
faptele şi acţiunile care îi sunt subscrise. Astfel evaluarea este o metodă de analiză a
politicilor.
28
Evaluarea politicilor reprezintă examinarea empirică obiectivă şi sistematică,
cu ajutorul metodelor de cercetare socială, a politicilor publice, în termenii obiectivelor
propuse de acestea.
Funcţiile evaluării:
A. Oferă informaţii cu privire la atingerea scopurilor şi obiectivelor-
în ce măsură acţiunea politică a satisfăcut nevoile şi valorile grupurilor sociale şi în ce
măsură a folosit oportunităţile avite.
B. Contribuie la clarificarea şi critica valorilor care au stat la baza
susţinerii scopurilor şi mijloacelor.
C. Contribuie la înţelegerea mai bună a problemei
D. Contribuie la dezvoltarea şi aplicarea altor metode de analiză, precum
recomandarea
În linii generale evaluarea urmăreşte patru paliere ale politicilor publice:

conţinutul acestora, modalitatea în care au fost/sunt implementate (în cazul unei evaluări
intermediare), rezultatele obţinute şi impactul acestora. Acestea sunt analizate din
perspectiva valorilor şi criteriilor abordate.
VALORI ŞI CRITERII
Conţinut Rezultate Impact

Implementare
29
Criteriile de evaluare sunt aplicate retrospectiv (ex post). Acestea sunt:

eficacitatea, eficienţa, pertinenţa, echitatea, reacţia şi adecvarea.
Eficacitatea- urmăreşte dacă a fost atins vreun rezultat preconizat
Eficienţa- urmăreşte raportul dintre efort şi rezultat
Pertinenţa- urmăreşte în ce măsură atingerea rezultatului a contribuit la rezolvarea
problemei iniţiale
Echitatea- urmăreşte dacă atât costurile, cât şi beneficiile sunt împărţite echitabil între
diferite grupuri sociale.
Reacţia- urmăreşte în ce măsură şi dacă rezultatele obţinute satisfac nevoile, preferinţele
şi valorile diferitelor grupuri sociale
Adecvarea- urmăreşte îm ce măsură sunt valoroase rezultatele scontate
Caracteristicile evaluării:
1. Este centrată pe valoare. Evaluarea este un efort de a determina meritul
sau utilitatea socială a unei politici sau unui program, nu doar un efort de a culege
informaţii despre rezultatele anticipate sau neanticipate ale politicilor publice.
2. Interdependenţa fapt-valoare. Pentru a afirma succesul sau insuccesul unei
politici raportat la performanţa acesteia, este necesar nu numai ca rezultatele politicilor să
fie valoroase pentru anumiţi indivizi, grupuri sau societate ca întreg, ci este nevoie ca
rezultatele acestora să fie consecinţa acţiunilor întreprinse pentru a rezolva o anumită
problemă
3. Orientarea către prezent şi trecut. Evaluarea se orientează către rezultate
prezente sau trecute, mai degrabă decât spre cele viitoare. Este un tip de analiză
retrospectivă şi are loc după ce acţiunile au fost desfăşurate.
4. Dualitatea valorică. Valorile pe care se bazează afirmaţiile evaluative pot
fi considerate în acelaşi timp scopuri şi mijloace. Deseori valorile sunt ierarhizate şi
30
reflectă importanţa şi interdependenţa diferită a scopurilor şi mijloacelor analizate.

Sursa: Dunn, William Analiza Politicilor Publice. O introducere, Iaşi, Polirom, 2010, p.
358.
Nu toate evaluările sunt însă la fel. Deşi pot urmări aceleaşi funcţii şi criterii, ele
pot fi întocmite în planul a diferite domenii şi utilizând metode diferite. Astfel putem
identifica:
A. Evaluarea administrativă. În funcţie de poziţia celui care evaluează ele pot fi
interne sau interne.
B. Cercetarea academică- distincţia pe care evaluatorul trebuie să o facă este cea
dintre o evaluare a politicilor publice şi un studiu ştiinţific
C. Evaluarea consultanţilor privaţi
Un ultim aspect care trebuie clarificat este: cine sunt actorii implicaţi în evaluare?
A. „Clientul” sau „Comanditarul”- autoritate politico-administrativă care decide
realizarea unei evaluări şi care formulează întrebări cărora evaluarea trebuie să le
găsească răspuns.
B. Evaluatorul sau evaluatorii- persoanele sau persoana care redactează raportul
final de evaluare.
C. Actorii evaluaţi
Evaluarea diferă atât de monitorizare
Monitorizarea unei politici publice constă în producerea informaţiilor privind felul
în care funcţionează aceasta şi consecinţele ei.
Prin monitorizare sunt obţinute date importante privind acea politică publică şi
care pot fi utilizate pentru a o evalua. Însă obiectivul monitorizării nu este acela de a face
aprecieri, evaluări, ci mai curând de a stabili premisele factuale pe care se bazează
activitatea propriu-zisă de evaluare a acelei politici
31
Sursa: Miroiu, Adrian; Rădoi, Mireille; Zulean, Marian: Introducere în analiza politicilor
publice, Editura Punct, București, 2001, p. 132
7. Evaluare şi valori: Asigurarea egalităţii de şanse: gender mainstreaming
Egalitatea de şanse poate fi considerată atât un obiectiv, cât şi o valoare a Uniunii

Europene. Implicaţiile pentru modurile de abordare ale procesului politicilor publice în
cadrul Uniunii sunt importante, cu atât mai mult cu cât a fost stabilit şi un instrument
implementat în toate etapele politicilor publice şi cu privire la politicile din toate
domeniile vizate de Uniunea Europeană: abordarea integratoare de gen (gender
mainstreaming).
Principiul egalităţii de şanse atrage atenţia asupra nevoilor şi situaţiilor

diferite în care se regăsesc bărbaţii şi femeile şi asupra faptului că egalitatea formală nu
conduce automat la egalitate reală. Politicile de egalitate de şanse între femei şi bărbaţi
sunt instrumente esenţiale pentru creşterea economică, prosperitate şi competitivitate
deplină. Pentru a utiliza pe deplin potenţialul de productivitate al forţei de muncă
europene, este esenţial să se promoveze participarea şi rămânerea femeilor pe piaţa
muncii şi să se elimine diferenţele dintre bărbaţi şi femei în toate domeniile.
Sursa: Iancu Alice, Dragolea Alina şi Băluţă Oana Dimensiunea de gen a politicilor
publice în Băluţă Oana (coord.) Parteneri egali. Competitori egali , Maiko, Bucureşti,
2007, pp. 10-11
Apelul la egalitatea de şanse poate face apel la toate criteriile evaluării:

eficacitatea, eficienţa, pertinenţa, echitatea, reacţia şi adecvarea. Abordarea integratoare
de gen constituie instrumentul de analiză şi formulare a politicilor publice. El intervine în
toate etapele ciclului politicilor publice.
32
Abordarea integratoare de gen constă în (re)organizarea, ameliorarea, evoluţia şi
evaluarea proceselor de luare a deciziilor în scopul încorporării perspectivei egalităţii între
femei şi bărbaţi în toate domeniile şi la toate nivelurile, de către factorii implicaţi, în mod
obişnuit, în punerea în practică a politicilor.
Abordarea integratoare de gen vizează includerea dimensiunii de gen în toate
domeniile şi etapele politicilor publice pentru a sprijini implementarea egalităţii de gen. În
cadrul statelor membre ale Uniunii Europene există câteva arii specifice unde se aplică:
angajare şi piaţa muncii, salarizare, procesul de luare a deciziilor, reconcilierea dintre
muncă, familie şi viaţa privată, incluziune şi protecţie socială, fonduri structurale, migraţie,
rolul bărbaţilor în promovarea egalităţii de gen, educaţie şi pregătire, femei în ştiinţă,
stabilirea bugetelor, dezvoltarea cooperării, egalitate de gen la nivel internaţional, violenţa
de gen şi trafic de femei.
Sursa: Iancu Alice, Dragolea Alina şi Băluţă Oana Dimensiunea de gen a politicilor
publice în Băluţă Oana (coord.) Parteneri egali. Competitori egali , Maiko, Bucureşti,
2007, pp. 10-11
Studiu de caz: dimensiunea de gen în analiza politicilor publice
Să presupunem că suntem în poziţia de a analiza o politică publică din punctul de vedere

al genului. Abordarea integratoare de gen (gender mainstreaming) am aflat că se referă la
integrarea acestei dimensiuni la toate nivelurile procesului politicilor publice şi cu
referire la toate domeniile. Aceasta însă este o formulare destul de vagă. O modalitate
utilă de analiză din perspectivă de gen este formularea de întrebări cu miză de gen.
Dimensiunea de gen în definirea unei probleme şi identificarea beneficiarilor Pentru

evaluarea integrării dimensiunii de gen în procesul de definire a unei probleme şi în
identificarea unei probleme este recomandată folosirea următoarelor intrebări de
verificare:
33
Problema care este adresată vizează o dimensiune de gen ? Aceasta nu presupune ca

politica să formuleze explicit sau în principal probleme de gen ( ex. Egalitatea de şanse
între femei şi bărbaţi, discriminarea la angajare). O politică publică poate fi relevantă din
punct de vedere al genului dacă afectează în mod semnificativ diferit bărbaţii şi femeile.
De aceea, chiar în faza de formulare a politicii, următoarele întrebări trebuiesc puse:
 Ce încearcă aceasta politică sa realizeze şi cine va avea de caştigat de pe urma ei?
 Aceasta politică ajută la îndeplinirea nevoilor diferite ale femeilor şi bărbaţilor?
 Politicile anterioare au condus la consideraţii de gen pentru aceasta arie?
 Care este punctul de vedere al femeilor şi al bărbaţilor, şi al organizaţiilor care îi
reprezintă, cu privire la problemele discutate şi la rezultatele estimate?
Dimensiunea de gen în propunerea direcţiilor finale de acţiune

 Pentru evaluarea integrării dimensiunii de gen în procesul de alegere al direcţiilor
finale de acţiune este recomandată folosirea următoarelor intrebări de verificare:
 Cum se desfăşoara consultarea cu beneficiarii şi cu alţi parteneri sociali şi dacă
atât femeile cât şi bărbaţii sunt reprezentaţi în mod egal în aceste consultări ?
 Analiza impactului probabil (pozitiv şi sau negativ) asupra femeilor şi bărbaţilor ?
 Au fost folosite date segregate pe gen în aceasta etapă- este strâns legată de
punctul anterior ?
 Ce alte variabile ( etnie, vârstă, religie, orientare sexuală, handicap etc) mai sunt
necesare în cadrul analizei respective ?
Dimensiunea de gen în implementarea, monitorizarea şi evaluarea politicilor publice

 Aici sunt formulate urmatoarele intrebari:
 S-a introdus dimensiunea de gen în evaluare?
 Au fost masurate efectele politicii segregat pe gen?
 Au fost informaţi în egală măsură bărbaţii şi femeile asupra politicilor respective.
 Este necesară adaptarea indicatorilor şi modalităţilor de colectare a datelor.
34
 Au fost implicate ONG-uri cu expertiza în domeniu în procesul de implementare

şi evaluare? Au oferit acestea evaluări la fiecare etapa a politicii? S-a tinut cont de
aceste evaluări?
Sursă: Gender Impact Assessment, Women and Equality Unit - Department of Trade and
Industry apud Iancu Alice, Dragolea Alina şi Băluţă Oana Dimensiunea de gen a
politicilor publice în Băluţă Oana (coord.) Parteneri egali. Competitori egali , Maiko,
Bucureşti, 2007, pp.13-14
Capitolul II
A. Bibliografie obligatorie:
Băluţă, Oana (coord.) Parteneri egali. Competitori egali, Ed. Maiko, Bucureşti,
2007
Boussaguet, Laurie; Jacquot, Sophie; Ravinet, Pauline: Dictionar de politici
publice, Polirom, Iaşi, 2009
Dunn, William N. Analiza politicilor publice. O introducere, Polirom, Iaşi, 2010
Cerkez, Mirela Evaluarea programelor si politicilor publiceTeorii, metode si
practice, Polirom, Iaşi, 2009
Miroiu, Adrian; Rădoi, Mireille; Zulean, Marian: Introducere în analiza politicilor
publice, Editura Punct, București, 2001
35
B. Bibliografie suplimentara:
Campbell, John Ideas, politics and public policy, în Annual Review of Sociology, Vol.
28 (2002), pp. 21-38
Crăciun, Claudiu si Collins, Paul E. Managementul Politicilor Publice. Transformări
şi perspective, Polirom, Iaşi, 2008
Lindblom, Charles The Science Of 'Muddling Through', in Public Administration
Review, Vol. 19, pp. 79–88, 1959.
Moran, Michael; Rein, Martin; Goodin, Robert: The Oxford Handbook of Public
Policy, Oxford University Press, 2006
Păunescu, Mihai Management public în România , Polirom, Iaşi, 2008
Test pentru verificarea cunoştinţelor 1

Întrebare Puncte
Tipuri de abordări în analiza politicilor publice 2 puncte
Actori relevanţi în stabilirea agendei 1,5 puncte
Modelul raţional de decizie 2 puncte
Modelul implementării de sus în jos a politicilor 1,5 puncte
Funcţiile evaluării 1 punct
Sunt acordate 2
puncte din oficiu

Întrebare Puncte
Care sunt etapele abordării stadiale 2 puncte
Stadiile formulării politicilor publice 1 punct
Modelul incremental de decizie 2 puncte
Modelul implementării de jos în sus a politicilor 1, 5 puncte
36
Criterii de evaluare 1 punct

Definiţi abordarea integratoare de gen 0,5 puncte
Sunt acordate 2
puncte din oficiu
Capitolul III: Contexte ale politicilor publice
Obiective specifice
Studierea capitolului Contexte ale politicilor publice asigură cunoştinţele
necesare pentru deprinderea următoarelor competenţe:
 Definirea procesului de europenizare şi guvernanţă
 Cunoaşterea raporturilor dintre Uniunea Europeană şi statele
naţionale în domeniul politicilor publice
 Dezvoltarea capacităţii de corelare a contextului românesc cu
noţiunile despre evaluare însuşite anterior
 Exemplificarea problemelor în evaluare politicilor publice din
contextul românesc
 Înţelegerea importanţei contextului european pentru politicile
publice româneşti
13. Practica politicilor publice: contexte europene
37
Studiul politicilor publice se raportează la contextul politic şi social în cadrul

cărora sunt formulate, implementate şi evaluate politicile. În context românesc, politicile
publice sunt analizate raportat la două planuri: cel românesc şi cel European. Mai exact,
planul Uniunii Europene. Astfel un concept important este cel europenizare.
Europenizarea este un domeniu apărul în cadrul studiilor europene, care se preocupă de
impactul Uniunii Europene asupra politicilor publice (policies), politicii (politics) şi
politicului (policy) la nivel naţional.
Acest termen se referă la procesele de
a. Construcţie
b. Difuzare
c. Instituţionalizare
Aceste procese sunt raportate la regulile formale şi informale, procedurilor, paradigmelor
politicilor publice, a stilurilor, „modalităţilor de acţiune”, convingerilor împărtăşite şi
normelor care sunt pentru prima oară definite şi consolidate la nivel european, apoi
încorporate în logica discursurilor, identităţilor, structurilor politice şi politicilor publice
la nivel naţional.
Sursa: Radaelli, Claudio Europenizare în Boussaguet, Laurie; Jacquot, Sophie;
Ravinet, Pauline (Eds): Dictionar de politici publice, Polirom, Iaşi, 2009, p. 108.
Uniunea Europeană se constituie astfel ca un context al procesului de

europenizare. Procesul de influenţare a politicilor naţionale de către Uniunea Europeană
prin europenizare nu reprezintă o reacţie unidirecţională faţă de Europa. Este un proces
interactiv, în care toate părţile sunt implicate şi care conduce la redefinirea continuă a
politicilor publice şi a înţelegerii acestora.
Două timpuri de logică operează în acest sens:
38
A. Logica adaptării- europenizarea operează pe bază de norme, credinţe, principii, valori

şi idei de politici publice împărtăşite. Atât instituţiile informale cât şi antreprenorii
normativi sunt factorii care facilitează schimbarea.
B. Logica alegerii raţionale- subliniază faptul că europenizarea este un proces care aduce
noi oportunităţi, dar şi constrângeri. Schimbarea este facilitată prin susţinerea instituţiilor
oficiale şi numărului redus de posibilităţi de veto. Aceasta viziune foloseşte un model de
analiză de sus în jos. În acelaşi timp, abordând europenizarea de jos în sus, o serie nouă
de variabile sunt introduse în analiză: actori, probleme, resurse, stilurilor, discursurile
naţionale. Importante în acest sens devin interacţiunile dintre diferiţii factori naţionali.
Europenizarea şi Uniunea Europeană intervin în acest sistem de interacţiuni şi îi schimbă
dinamica.
Guvernanţa este un element central în studiul politicilor publice şi în studiul
europenizării. Ea este legată de guvernare, dar nu confundă cu aceasta.
Guvernanţa este un domeniu de cercetare care priveşte formele de
coordonare, dirijare şi îndrumare a sectoarelor, grupurilor şi societăţii, dincolo de
organele clasice de guvernare.
Guvernanţa poate fi definită şi ca un proces de coordonare a actorilor,
grupurilor sociale şi instituţiilor, în vederea atingerii unor obiective definite şi discutate
colectiv. Ea apelează la ansamblul instituţiilor, reţelelor, directivelor, reglementărilor,
normelor, aplicaţiilor politice şi sociale, precum şi la actorii publici şi privaţi care
contribuie la orientarea unei societăţi şi a guvernului, la capacitatea sa de a dirija,
furniza servicii şi asigura legitimitatea.
Guvernanţa devine un termen central atunci când este identificată o lipsă sau o
incapacitate a autorităţilor guvernamentale de a răspunde la problemele care le sunt
supuse atenţiei şi de a se adapta la noi forme de organizare socială, economică şi
politică.
Sursa: Le Gales, Peter Guvernanţa în Boussaguet, Laurie; Jacquot, Sophie; Ravinet,
39
Pauline (Eds): Dictionar de politici publice, Polirom, Iaşi, 2009
Cum intervin schimbările în politicile naţionale prin europenizare? Europenizarea

este un proces cu impact variabil, dar influenţa sa asupra politicilor naţionale se
concretizează prin mai multe tipuri de mecanisme în funcţie de diferite tipuri de
guvernanţă.
Tipuri de guvernanţă Mecanisme

Negocierea Reacţii anticipate
Ierarhia Mecanism vertical. Uniunea Europeană se
află în vârful ierarhiei.
Coordonarea Sprijinită Metoda Deschisă de Coordonare (MOC)
Sursa: Radaelli, Claudio Europenizare Boussaguet, Laurie; Jacquot, Sophie; Ravinet,
Pauline (Eds): Dictionar de politici publice, Polirom, Iaşi, 2009, p. 111-112.
Principalul avantaj al Europenizării, din perspectiva studiului politicilor politice, este

faptul că acesta ne ajută să înţelegem schimbările în natura guvernanţei, legând
guvernanţa internaţională de modelele politicii şi politicilor naţionale.
14. Practica politicilor publice: contexte româneşti
Studiul politicilor publice în România s-a dezvoltat cu privire la mai multe

aspecte ale procesului politicilor publice: metode şi instrumente, evaluare şi actori
implicaţi. Contribuţii recente substanţiale s-au concentrat cu privire la dezvoltarea
capacităţii de evaluare şi la analiza mecanismelor şi instrumentelor disponibile.
Evaluarea politicilor publice în România va fi abordată din perspective
A. Actorilor
B. Cadrului normativ
C. Metodelor şi instrumentelor
D. Contextului European
40
Principalele instituţii coordonatoare ale evaluării politicilor publice în România

sunt Ministerul Finanţelor Publice (MFP), prin Unitatea Centrală de Evaluare (UCE) şi
Secretariatul General al Guvernului (SGG) prin Direcţia de Politici Publice (DPP).
Cele două instituţii (SGG şi MFP)diferă prin

 domeniul vizat: Unitatea Centrală de Evaluare se concentrează mai mult pe
evaluarea politicilor, programelor şi proiectelor finanţate prin fonduri
comunitare. Direcţia de Politici Publice se centrează asupra evaluării
politicilor, programelor şi proiectelor finanţate prin bugetul de stat.
 Tipuri de abordare: MFP susţine o abordare legalistă, prin Strategia Naţională
de Evaluare. Vizează elaborarea unei legi care să prevadă obligativitatea
evaluării politicilor publice româneşti. DPP susţine o abordare cu un grad
mai scăzut de reglementare şi care favorizează mai degrabă instrumente
alternative (de exemplu ghiduri de bună practică) pentru oferirea de sprijin şi
asistenţă în monitorizarea şi evaluarea politicilor publice.
Sursa: Cerkez, Şerban Adrian Aspecte concrete pentru o mai bună practică a evaluării
în România, în Cerkez, Mirela Evaluarea programelor si politicilor publiceTeorii,
metode si practice, Polirom, Iaşi, 2009, pp. 119-120
Sistemul de evaluare din România se confruntă cu mai multe probleme şi dificultăţi.

A. Probleme legate de lipsa resurselor financiare, umane, instituşionale
(programe de asistenţă şi pregătire)
B. Probleme legate de utilizarea rezultatelor monitorizării. Folosirea şi
transparenţa rapoartelor finale continuă să fie problematice. Nu există baze
de date la nivel ministerial, sau dacă există sunt slab organizate şi
dispersate în cadrul mai multor departamente
C. Probleme legate de deficienţe instituţionale. Foarte puţine ministere pot
oferi exemple de bunp practică, cu excepţia programelor desfăşurate prin
41
finanţare intenraţională. Indicatorii sunt vagi sau formulaţi în mod

incorect. Predomină indicatorii cantitativi în defavoarea celor calitativi.
D. Probleme legate de structura sistemului administrativ. Există o centrare pe
acte normative, nu pe propuneri efective de politici publice, într-un
context marcat de informaţii şi comunicare insuficiente.
Capitolul III
A. Bibliografie obligatorie:
Boussaguet, Laurie; Jacquot, Sophie; Ravinet, Pauline: Dictionar de politici publice,

Polirom, Iaşi, 2009
Cerkez, Mirela Evaluarea programelor si politicilor publiceTeorii, metode si practice,
Polirom, Iaşi, 2009
B. Bibliografie suplimentara:
Crăciun, Claudiu si Collins, Paul E. Managementul Politicilor Publice. Transformări şi

perspective, Polirom, Iaşi, 2008
Moran, Michael; Rein, Martin; Goodin, Robert: The Oxford Handbook of Public Policy,
Oxford University Press, 2006
Păunescu, Mihai Management public în România , Polirom, Iaşi, 2008

Întrebare Puncte
Definiţi europenizarea 2 puncte
Definiţi guvernanţa 1,5 puncte
Care sunt instituţiile guvernamentale româneşti care acţionează în 2 puncte
domeniul evaluării politicilor publice
Probleme ale evaluării în context românesc 1,5 puncte
42
Mecanisme ale guvernanţei 1 punct

Sunt acordate 2
puncte din oficiu
43

Analiza Politicilor Publice Alice Iancu PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Analiza Politicilor Publice Alice Iancu PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Introducere în Politici Publice, lect. Univ. dr.

Lect. univ. dr. Alice Iancu

Capitolul I: Noţiuni introductive privind politicile publice, spaţiul public şi

Capitolul I: Noţiuni introductive privind politicile publice, spaţiul public şi

1. Definirea politicilor publice în contextul ştiinţelor sociale

Studiul politicilor publice constituie un subdomeniu al Ştiinţelor Politice. El

Sursa: Miroiu, Adrian; Rădoi, Mireille; Zulean, Marian: Introducere în analiza

Conceptul de politici publice desemnează intervenţiile unei autorităţi investite

Studiul Politicilor Publice:

În formularea şi implementarea politicilor publice sunt implicaţi mai mulţi actori:

2. Sfera publică şi sfera privată. Bunuri publice

Întinderea spaţiului public determină tipul de probleme şi situaţiile specifice care

Sfera privată e cea a libertăţii de acţiune individuală; sfera rezultatelor alegerilor

Sectorul public afectează decisiv viaţa cotidiană a cetăţenilor, aşteptările şi

ordinea publică. În esenţă, sectorul public vizează producerea şi oferirea de bunuri

Definiţia sectorului public se face pe şase dimensiuni:

Sursa: Miroiu, Adrian; Rădoi, Mireille; Zulean, Marian: Introducere în analiza

3. Etica în politicile publice

În cadrul primului curs am afirmat că studiul politicilor publice este “Este

Ştiinţa este supusă multor influenţe de natură socială, culturală, economică,

Dunn precizează că valorile pot fi împărţite în:

Test pentru verificarea cunoştinţelor

Caracteristici ale studiului politicilor publice 0,5 puncte

Cele trei tipuri de bunuri ne-private sunt 3 puncte

Capitolul II: Abordarea stadială ca metodă de analiză a politicilor publice

4. Etapele politicilor publice

D. Abordarea stadială- vizează elaborarea unui model ideal al acţiunii

Sursa: Miroiu, Adrian; Rădoi, Mireille; Zulean, Marian: Introducere în analiza

Criticii acestei abordări acuză astfel de scheme de simplificare excesivă a procesului

5. Stabilirea agendei. Cum este stabilită agenda?

Agenda publică şi identificarea problemelor care ar trebui situate pe agenda

Într-o lume ideală actorii politici şi guvernamentali care stabilesc ce probleme

Stabilirea agendei este o etapă presărată cu obstacole şi supusă contestărilor din

A. Actorii politici nu au datele necesare pentru a stabili agenda publică numai

Definirea Stabilirea Analiza

6. Stabilirea agendei. Cine stabileşte agenda?

Este urmărită implicarea tuturor actorilor care au o miză (stakeholders) cu privire

În cursul anterior am expus unii din factorii determinanţi principali în stabilirea

În cadrul procesului de formulare, adoptare, implementare şi evaluare a politicilor

Sens restrâns: Grupul de interese este înţeles ca o organizaţie constituită care

Prima definiţie plasează în centru relaţia dintre un grup de interese şi trei

G. Formularea politicilor publice

Formularea politicilor depinde atât de natura problemelor vizate, cât şi de

Problemele pot fi împărţite în trei categorii:

Politicile pot fi politici:

Formularea politicilor publice poate fi la rândul său ilustrată drept un proces

Analiza alternativelor urmează trei paşi:

Analiza politicilor este o componentă importantă a pregătirii funcţionarilor publici. O

înţelegerea modului în care administraţia publică tradiţională abordează politicile publice

H. Adoptarea politicilor publice

Odată stabilite diferitele alternative disponibile, o decizie trebuie luată cu privire

I. Două modele principale ale deciziilor publice:

A. Raţional. Mai degraba normativ şi vizează cum trebuie să fie luate

Modelul Raţional. Modelul raţional de analiză este centrat pe

Modelul raţional de alegere:

 Actorii implicaţi. Actorii responsabili cu deciziile trebuie să poată fi

Poziţia incrementalistă cea mai cunoscută îi aparţine lui Charles. E. Lindblom,

Incrementalismul susţine cinci postulate:

Al doilea postulat: deciziile depind mai degrabă de mijloace şi de alternativele

Al patrulea postulat: decidenţii politici au capacităţi limitate în analiza unei mize

II. Corolar, pot fi identificate două teorii ale deciziei:

G. Implementarea Politicilor Publice

Implementarea presupune transpunerea în acţiune a politicilor publice adoptate,