SĂPTĂMÂNAL AL SCRIITORILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA
JOI, 9 martie 2017. FONDAT LA 3 OCTOMBRIE 1954
NR. 10 (3731)
LA EST DE VEST
I M P R E SII CUBANEZE
1. Cultura – cartea de
vizită a popoarelor
În luna februarie în Cuba e plină vară.
Plajele ei sunt doldora de turişti.
Soarele e torid. Verdele – luxuriant.
În această perioadă la Havana Festi-
valul Internaţional de Poezie şi Salonul
Internaţional de Carte adună poeţi, pro-
zatori, editori de pe întreg mapamondul.
Capitala Cubei e „inundată” de cărţi
şi de manifestări dedicate cărţii.
La Hotelul „Copacabana” din Ha-
vana recepţionera scrie foarte amabil în
dreptul numelui meu şi ţara de unde vin:
„Republica Maldive”.
Maldive e un stat situat pe mai multe
insule în Oceanul Indian.
Când o corectez, se arată nedumeri-
tă, pentru că ea a vizitat ceva mai demult
acest arhipelag care i-a plăcut „foarte
mult”.
Festivalul de poezie de aici a ajuns la
a 26-a ediţie.
În 1991, când Uniunea Sovietică a
părăsit Cuba (faptul că Federaţia Rusă,
succesoare de drept a fostei URSS, i-a
iertat datoriile de 31 de miliarde de dolari
că această ţară fusese nu ajutată, ci între-
ţinută, alimentată, subvenţionată de fosta
noastră patrie), ea a trecut printr-o foa-
mete cumplită. Mi se spune, deloc exage-
rat, că timp de 4 ani fuseseră consumate
„toate pisicile şi toţi câinii” din Havana.
Atunci Fidel Castro a ţinut un discurs
de zece ore, a cărui teză principală a fost:
„Patria moare. Şi noi nu mai avem decât
o singură soluţie: să salvăm cultura!”.
Începând cu 1991 Guvernul Cubei
alocă anual Uniunii Scriitorilor şi Artiş-
tilor din Cuba câte 50 de milioane de do-
lari pentru promovarea culturii.
Astfel au devenit posibile desfăşura-
rea Festivalului Internaţional de Poezie
de la Havana şi Salonul Internaţional
de Carte, cele mai importante din toată
America Latină. Desigur că iniţial aces-
tea au avut substraturi ideologice, care
între timp s-au diminuat sau chiar pier-
dut.
Cartea în Cuba e accesibilă, fiind
foarte ieftină.
Deşi intrarea la Salonul de Carte în
Fortaleza San Carlos de la Cabaña (For-
tăreaţa San Carlos din Havana, care se
întinde pe vreo zece hectare, e cu plată,
evident una mai mult simbolică, timp de
o săptămână acesta a avut peste un mili-
on de vizitatori, cei mai mulţi elevi, care
ieşeau cu braţele sau genţile încărcate cu
cărţi.
Fortăreaţa San Carlos din Havana
asaltată zilnic de mii de vizitatori
îndrăgostiţii de carte
După lansarea volumului „El poe-
ta, el amor y otras soledades” („Poetul,
dragostea şi alte singurătăţi”, poetul Bro-
neslav Micunovici, ambasadorul Mun-
tenegrului în Serbia, care a asistat şi la
discuţia mea cu recepţionera de la hotel,
o întreabă pe o elevă:
– Aţi auzit de Republica Moldova?
– Nu.
– Dar de poetul Nicolae Dabija?
– Da.
– De unde e?
– Din Cuba.
Astfel, fără voia mea, timp de câteva
zile am fost şi poet cubanez. Sper ca ul-
terior eleva din Havana să facă legătura
între numele autorului la lansarea cărţii
căruia participase şi ţara de unde vine
acesta.
Şi aici cred şi eu că în promovarea
imaginii ţării noastre un rol deosebit ar
trebui să-i revină Culturii.
E o lecţie pe care a însuşit-o Cuba, o
ţară de pe partea cealaltă a planetei.
2. Miguel Barnet
Miguel Barnet, preşedintele Uniunii
Scriitorilor şi Artiştilor din Cuba, este
unul dintre marii poeţi ai acestei ţări la-
tinoamericane.
A cântat dragostea, omul, viaţa cu
toate ale ei, dar şi revoluţia cubaneză:
Eu şi cu tine suntem
o unitate a contradicţiilor,
împreună suntem puternici,
ca două suflete într-un singur trup.
(Revoluţie, II)
Eminescu din Parcul Eminescu din Havana
Ambasadoarea României în Cuba, Ion Deaconescu
Miguel Barnet răsfoind „Literatura
şi arta”, asistat de Excelenţa Sa Gen-
ţiana Șerbu, Ambasadoarea României
în Cuba
Mai mulţi ani de zile nu putuse publi-
ca nici un rând.
– Într-o zi Fidel, care mă cunoştea,
m-a chemat la el. „De ce nu publici ni-
mic?”, m-a întrebat. „Sunt considerat
scriitor anticomunist.” „Bine, dar ştie
toată lumea că tu eşti un revoluţionar. A
fi revoluţionar este mai mult decât a fi
comunist.” Şi-n felul acesta, cu ajutorul
lui, am revenit în literatură şi mi-am pu-
tut edita cărţile. Tot el m-a trimis la Pa-
ris, unde am fost ambasador UNESCO
aproape un deceniu, ne povesteşte Bar-
net, în biroul lui cu portrete ce-i repre-
zintă pe Castro, Che Guevara şi pe poeţii
revoluţiei.
Unul din cele două mari premii
ale Festivalului de Poezie de la Hava-
na poartă numele poetei Dulce Maria
Loynaz, clasic al literaturii cubaneze.
Aceasta a primit Premiul Cervantes, cel
mai mare care se acordă unui scriitor de
limbă spaniolă în 1993, anul când împli-
nea 80 de ani. L-a rugat atunci pe Miguel
Barnet s-o însoţească la manifestările din
Spania.
– Nu putea citi pentru că nu vedea
bine şi atunci am citit eu textul ei, mai
spune Barnet. L-am citit cu atâta patos şi
emoţie, încât la sfârşit Maria Loynaz m-a
felicitat, crezuse că Premiul Cervantes
mi se acordase mie.
Un alt mare premiu poartă numele
poetului spaniol Rafael Alberti. În acest
an acesta i-a revenit unuia dintre cei
mai importanţi poeţi români Ion Dea-
conescu, care i-a fost înmânat de Aitana
Alberti. La manifestare ea nu s-a putut
reţine să recite în faţa unui public se-
lect şi numeros şi un poem din creaţia
lui Mihai Eminescu, tradus în spaniolă
de Rafael Alberti şi Maria-Teresa Leon,
părinţii ei.
3. Eminescu la Havana
La actualul Festival de Poezie numele
lui Mihai Eminescu a fost rostit des. Poa-
te – cel mai des, comparativ cu numele
altor mari poeţi.
Criticul Mihai Cimpoi avea să-mi
spună la Chişinău că unul dintre cei
mai de seamă critici cubanezi Salvador
Bueño, după ce a citit traducerea poetului
spaniol Rafael Alberti şi ale Mariei-Te-
resa Leon (soţia lui, care ştia româneşte)
Depuneri de flori la bustul lui Mihai
(De la stânga: Broneslav Micunovici,
ambasador al Muntenegrului, Nicolae Dabija,
Miguel Barnet, preşedintele Uniunii Artiştilor
şi Scriitorilor din Cuba, Genţiana Șerbu,
şi Gaetano Longo din Italia)
din creaţia poetului nostru, a scris: „Mi-
hai Eminescu este cel mai mare poet
elegiac al lumii”.
În centrul Havanei, în parcul „Mihai
Eminescu”, depunem flori la bustul lui
Mihai Eminescu.
Ne însoţesc domnul Miguel Barnet cu
funcţionari de la Uniunea Scriitorilor şi
Artiştilor din Cuba.
Pe bust e cioplit un fragment din poe-
mul „Împărat şi proletar”:
Si dispues de la muerte
no existe recompensa
Haced due en este mundo
os den la parte justa
I igualdad para todos
vivio como hermanos
(„…Atunci când după moarte
răsplată nu v-aşteaptă,
Faceţi ca-n astă lume
să aibă parte dreaptă,
Egală fiecare, şi să trăim
ca fraţi!”)
În fiecare an, la 15 ianuarie, Uniunea
Scriitorilor din Cuba şi Artiştilor împre-
ună cu Ambasada României îl omagiază
pe Mihai Eminescu la bustul lui Mihai
Eminescu din Parcul „Eminescu”.
În acest an elevii câtorva şcoli din
Havana au recitat „în oglindă”, cum ne
spune Excelenţa Sa, Genţiana Şerbu, am-
basadoarea României în Cuba, în com-
pletare poezii de Mihai Eminescu şi José
Martí, poetul cubanez a cărui biografie şi
creaţie se aseamănă mult cu cea a poetu-
lui nostru.
4. Cuba post-Castro
După moartea sa de acum câteva luni,
Fidel Castro şi-a decepţionat toţi lingu-
şitorii: a rugat (a ordonat) ca nicio insti-
tuţie de învăţământ, nicio stradă, nicio
localitate să nu-i poarte numele şi nică-
ieri în Cuba să nu i se dezvelească vreun
bust, când atâtea postamente aşteaptau să
fie populate cu busturi, cu statui şi monu-
mente de-ale lui.
Şi asta spre deosebire de „modeş-
tii” conducători sovietici Lenin şi Stalin
– comunişti şi ei –, care încă în timpul
vieţii botezau oraşe cu numele lor, îşi ri-
dicau monumente, impuneau scriitorilor
să scrie despre ei, în 1922 Lenin, dând
ordin ca „să i se ridice statui lui V.I.Lenin
în oraşele Simbirsk, Jitomir, Iaroslavl”,
iar în 1923, în alt ordin sunt nominalizate
încă 30 de localităţi, unde-şi dorea mo-
numente.
Tot atunci Lenin i-a trimis o telegra-
mă lui Lunacearski în care sublinia: „Am
ascultat raportul lui Vinogradov despre
busturi şi monumente şi sunt profund in-
dignat. Te admonestez pentru neglijenţa
dumitale criminală. Să-mi trimiţi de ur-
genţă lista pentru a fi trimişi în judecată.
Ruşine sabotorilor şi tâlharilor!”. Au fost
împuşcaţi cu toţii: sculptorii şi arhitecţii
care nu se încadraseră atunci în timp şi nu
reuşiseră să ridice statuile lui V.I.Lenin
pe care dorea chiar el să le inaugureze.
5. Cubanezii
Havana e un cocktail de rase: descen-
denţi ai albilor din Spania, ai negrilor din
Africa, ai indienilor americani, ameste-
caţi aici de-a lung de secole.
(Continuare în pag. 2)
PUBLICAŢIE DE LIMBA ROMÂNĂ
Mărțișoare. Compoziție de Aurel Guțu
Ilustrăm numărul cu lucrări ale artistului plastic Aurel Guțu
CONJUNCŢIA FERICITĂ A ASTRELOR
Viaţa acestui artist, înmănuncheată în şap-
te decenii şi jumătate de zbucium, i-a înfruntat
pregnant orgoliile carnale, lăsându-i valenţele
inedite ale frumosului ca un preambul al medi-
taţiilor sale grave. Febra creatoare i-a delimitat
fiorul încercărilor în miraje policrome încă de
la începuturi, din fragedă copilărie. Astăzi ac-
tul creator al plasticianului Aurel Guţu înfruntă
masacrul culorilor ce-i năboiesc firea prin ana-
morfoza arhetipică a propriilor concepţii. Gra-
vitaţia metaforei sale lăuntrice a transformat
arta plastică în patrie a sufletului, supusă rigo-
rilor şi bucuriilor tuturor îndoielilor nerostite.
Probabil, destinul acesta i-a fost prorocit încă
acolo, în înălţimile sfinte, în ziua cu mâţişori de
salcie, când micul prinţ al Muzei abia deschise
lumina cerului. Se vede că o aură de noroc se
prăvăli atunci din conjuncţia astrelor peste me-
nirea pruncului, deşi calea în viaţă nu i-a fost
tivită cu flori...
Artistul plastic Aurel Guţu s-a consacrat
totalmente eului conştient din contemplaţiile
poemului său de iubire, înfruntând antitezele
reflectivităţii vremurilor vitrege. Căci el, unic
fiu de ţăran printre studenţii Institutului Unio-
Primăvara vieţii omeneşti
Pe nesimţite, dar constant şi sigur, a ve-
nit primăvara. Chemările ei răzbat şi prin
geamurile de termopan cu îndemnul să o
trăim în fiecare moment. Căci pentru cine
natura îmbracă haină nouă, ţesută cu fire de
lumină, căldură, culoare, optimism şi spe-
ranţă?
Copiii văd în ghiocei nişte fulgi încăpă-
ţânaţi care nu doreau să devină simple pică-
turi de apă şi au înflorit. Vârstnicii înţeleg
primăvara altfel, o simt ca pe un anotimp
al împlinirilor şi al eşecurilor, o privesc cu
nostalgie sau resemnare, îi studiază culorile
ca pe un tratat de filosofie deschis la prefaţă
sau epilog, îi aud armoniile sau suspinele şi
le compară cu viaţa trăită. Dar cel mai mult
iubesc primăvara poeţii, pe care îi reînvie,
îi fac să se scalde în metafore şi epitete, îi
lasă să admire îndelung tabloul splendid
al peisajului în continuă schimbare… Pe
săraci nu ghioceii îi anunţă că a sosit pri-
măvara, ci urzicile. Ne vom întrema fizicul,
cum au făcut de secole predecesorii, dar şi
sufletul, care trebuie trezit din somnul spi-
ritual al iernii greşelilor. Conştientizăm că
iarna a pus stăpânire pe sufletul nostru, am
acceptat-o ca pe anotimpul nostru preferat
sau alegem reînnoirea, nevoia de lumină,
căldură, bucurie? An de an traversăm ace-
laşi parcurs – intrăm în primăvară prin post,
îngândurare, până vom învăţa definitiv, ai-
Ion DEACONESCU
Cerul de sub
pământ
De ce să înstrăinăm parfumul
Ultimului trandafir ascuns între pagini
De carte citită cândva,
Cu voce tare,
Să ne-audă Dumnezeu
Că suntem atât de fericiţi.
În toate se ascunde un semn,
În melci şi-n cornul taurului,
În fecioara ce visează să fie mamă,
În măr şi-n clopotul de aramă.
Priveşte trandafirul de-altădată
Şi ca-ntr-o oglindă,
Cerul de sub pământ,
Se va umple de păsări cu flori de măceş
În ciocuri.
TALENTE DE ANVERGURĂ
nal de Stat de Cinematografie din Moscova, a zat, oricum ele conţin o doză de ton pur patri-
purtat cu demnitate făclia neamului din care se arhal, frust, descins parcă din mitul autohton.
trage, promovându-şi, într-un fel, stilul original, Esenţa imaginilor din lucrările acestui mare
cu extensie pur naţională în arta picturală. Co- plastician pare a fi etică cu tentă estetică, dar de
legii şi magiştrii, printre care erau personalităţi fapt cadrul alegoric are suport social şi filosofic.
de mare anvergură, se minunau de reuşitele În linii mari, plăsmuirile sugestive ale ma-
tânărului plastician moldovean. Dar studentul iestrului, şlefuite de incandescenţa trăirilor sale
Guţu se mai distingea şi prin apariţii, dacă vreţi, mistice şi sentimentale, regenereză în spiritele
neadecvate aşa-zisei ordini socialiste. Bunăoa- adoratorilor de arte frumoase imprevizibila au-
ră, colectivul instituţiei rămase total dezorientat reolă de desfătări şi plăceri ale apolinicului şi
atunci când Aurel se dezise de carnetul roşu cu dionisiacului, răscolit în cugetele copleşite de
însemnele satanei, sub oblăduirile căreia nime- iscusinţa artistului. Numai că Aurel Guţu reu-
rise din neglijenţă în armată. Chiar în aceeaşi şeşte să ascundă cu deosebită migală ostilitatea
zi academicianul Pimenov îl găbjise într-un colţ în anturajele definitive – decoruri ce domină în
şi-l întrebă speriat: «Ce faci, băiete? Îţi distrugi speţă lucrările pictorilor suprarealişti.
cariera, viaţa!...». Dar tânărul student zâmbi Penelul plasticianului Guţu, dispersând pe
misterios, pronunţând visător: «Lăsaţi că mai pânză mutări de verbe materializate, resuscitea-
vedem noi...!» ză trecutul glorios al neamului, penetrând pre-
Pătrunzând în timpurile de mai încoace, ob- zentul ambiguu cu viitorul optimist ce lunecă,
servăm că mulţi critici de artă au marcat dintot- în viziunea autorului, spre transparenţă. Într-un
deauna existenţialismul vădit, prelevat de cre- cuvânt, maestrul poartă cu sine patria sfântă a
aţia lui Aurel Guţu dintr-un întreg reverenţios purităţii cugetului său, oferindu-ne prilejul de
pur românesc. Şi dacă spectrele sale, declanşate a ne bucura de maxima distilare a prejudiciilor
pe pânză, scot în vileag cioara albă sau nuduri din visurile şi speranţele semenilor din jur...
defilând triumfal pe podiumurile cadrului sesi- Andrei MOROŞANU
Dragile
noastre flori!
doma primăverii, să transformăm întuneri-
cul în lumină, deznădejdea în speranţă, ce-
nuşiul în verde, urâtul în frumos, moartea
în viaţă. Iarăşi e Primăvară! E anotimpul începu-
În spaţiul cald şi luminos al acestui turilor, al speranţelor. De fiecare dată, la 1 şi
anotimp, în spaţiul reînvierii şi iubirii Ziua 8 martie, suntem frapaэш de dansul culo-
Femeilor şi-a găsit locul deloc întâmplător. rilor, parfumurilor, al bucuriei celor din jur!
Femeile sunt minunatele daruri ale primă- Dacă nu ar exista această sărbătoare, la si-
verii şi ale creaţiei, izvorul de viaţă dătător, gur, trebuia inventată. Pentru că mai ales, în
iar lecţia Ei este – să înmugurim şi să înflo- primăvară fiinţele gingaşe şi pline de mister,
rim, mângâiaţi de soarele Iubirii. farmec şi gingăşie merită să fie apreciate şi
Ce să-i urăm? Să aibă parte de tot ce are iubite în fiecare zi! Desigur, ele merită aten-
nevoie. Grădinile să-i înflorească, pruncii ţia noastră, a bărbaţilor în toate zilele anului.
să-i crească mari şi sănătoşi, cei dragi să La început de primăvară, mă fascinează
i se alăture cu gânduri, energii şi cuvinte îmbinările de roşu cu alb, când buchetele de
care să o mângâie blând, iar la rându-i – flori răbufnesc în culori, înfrumuseţând bra-
să fie copac înflorit. Și puterea de a dărui ţele adoratelor noastre.
gânduri bune, de a zâmbi vieţii şi a îmbu- Câte cuvinte calde, sincere, câte versuri
nătăţi existenţa celor din jur prin îndemnuri dedicate FEMEII vor fi recitate cu inima!
optimiste. Aceleaşi calde felicitări le adresez colegelor,
Ce frumos vorbeşte Dumnezeu că El prietenelor, tuturor femeilor cunoscute şi ne-
se îngrijeşte de crinii de pe câmp, de toată cunoscute, care merită atenţia noastă dintot-
creaţia Sa, cu atât mai mult de om. Adevă- deauna! Le dorim SĂNĂTATE, ZÂMBETE,
ratele valori ale primăverii nu sunt florile, CĂLDURĂ PRIMĂVĂRATICĂ, multe şi
nu sunt creaţia, ci viaţa care intră în creaţie sincere îmbrăţişări pentru a topi tristeţea, a
precum şi în noi. le despovăra de griji, a le înflori zâmbetul pe
Ca iarba şi florile câmpului, să fim pri- buze!
măvară. Să fim ghiocei şi toporaşi. Să fim LA MULTE PRIMĂVERI, DRAGILE
lumină şi raze de soare. NOASTRE!
Mariana JIOARĂ Romeo ŞCERBINA, medic
 2 (Urmare din pag. 1)
IMPRESII CUBANEZE
Muzici cubaneze auzi la fiecare pas. As-
culţi „Guantanamera” toată ziua. Se dansea-
ză în baruri, pe terase, în stradă.
Sărăcie care cântă, dansează şi spune
poezii.
Ai impresia că toată ţara se află în va-
canţă.
Lume relaxată. Binedispusă. Care nu se
grăbeşte nicăieri.
Orchestră cubaneză pe una
din străzile Havanei
Unicii care se grăbesc suntem noi, ca să
putem reuşi la manifestările din program.
Sălile în care se recită sau se citesc po-
ezii sunt pline cu femei. „Amante de la po-
esia”, cum li se spune aici iubitoarelor de
poezie. Dar şi cu tineri. Unii poartă maiouri
cu chipul lui Fidel, alţii – cu cel al lui Che
Guevara.
Imaginile acestor doi idoli le vezi la fiecare
pas. E o suprasaturaţie de ele. Ţi se pare că toţi
le vând şi nimeni nu le cumpără.
Sunt chipuri care simbolizează Revolu-
ţia Cubaneză.
În primele zile ale revoluţiei sale, Fidel
Castro şi-a adunat militanţii, care nu se dez-
brăcaseră de hainele lor militare şi încă nu-şi
scoseseră de la gât automatele Kalaşnikov,
şi i-a întrebat: „Este vreun economist prin-
tre voi?” Che Guevara a ridicat mâna: „Eu”.
„Bine, tu vei fi preşedintele Băncii Naţio-
nale”. Che Guevara înţelesese că Fidel i-a
întrebat: „Este vreun comunist printre voi?”
şi astfel el, revoluţionar de profesie, a ajuns
preşedintele Băncii Naţionale a Cubei.
Ulterior avea să mărturisească: „Unicul
lucru pe care l-am învăţat acolo a fost tabla
înmulţirii”.
Dar Che era troţkist, adeptul teoriei re-
voluţiei permanente: un război, de cele mai
multe ori, civil, care nu se mai încheie ni-
ciodată.
Cifrele îl plictisiseră curând şi el s-a dus
să lupte în junglele din Congo, Argentina,
Bolivia, în ultima ţară fiind ucis de forţele
guvernamentale.
Iar Castro avea nevoie de legende. Cele
despre Che Guevara urmau să îmblânzească
cruzimea revoluţiei lui. Capul cu pletele re-
bele ale acestuia aşezat pe un tricou îi poate
face pe unii tineri să-i fie adepţi.
Comuniştii au făcut din Che Gue-
vara un personaj emblematic, demn de
urmat.
Jurnalele lui publicate de curând
în Cuba îl relevă ca pe unul din cei
mai mari terorişti ai secolului trecut,
un aventurier, un soţ necredincios, un
amant fără scrupule şi un tată neglijent.
Toate acestea, însă, nu ştirbesc cu
nimic gloria sa de luptător pentru binele
omenirii, acolo unde Cuba ocupă locul
ei de ţară foarte săracă.
Dar în genere Cuba ca şi cum s-ar
afla în afara timpului.
Peste tot vezi scris cu litere mari sloga-
nuri anacronice: „!Venceremos!” („Vom
învinge!), „!Patria o muerte!” („Patrie sau
moarte!”), „!Viva la Revolution!”) („Trăiască
Revoluţia!”), „!La revolution siempre!” („Re-
voluţia continuă!”), care toate pot fi rezumate
la o singură idee: „Flămânzim azi, pentru ca
mâine să avem ce mânca!”
Când îl întrebi pe un cubanez despre
sărăcia adusă de comunism, el îţi răspunde
optimist:
– E trecătoare! Mâine vom avea de toate.
E acelaşi „mâine”, care la noi a ţinut din
1917 până în 1991, când s-a prăbuşit colo-
sul.
Alimentele se dau pe cartele şi doar zâm-
betele sunt pe gratis, ele nu costă nimic!
6. Havana
în patru prieteni
În perioada desfăşurării Festivalului de
Poezie, patru scriitori, Gaetano Longo din
Italia, Broneslav Micunovici din Muntene-
gru, Ion Deaconescu din România şi sub-
Lansare de carte la Uniunea Artiştilor
şi Scriitorilor din Cuba
(moderator: Pierre Barnet Fernand)
Literatura şi arta
semnatul, am decis să scriem o carte „Ha-
vana în patru prieteni”.
Reproduc mai jos câteva fraze din vii-
toarea carte:
1. În 1492 corabia lui Columb a ancorat
în faţa hotelului Copacabana (unde suntem
cazaţi – n.n.). Dar nu erau camere libere. Şi-
atunci, supărat, marele navigator a plecat
către Columbia.
2. – Cum au ajuns primii oameni în
America, dacă acum jumătate de mileniu nu
existau avioane, trenuri, maşini, biciclete,
vapoare? ne întrebăm.
Şi găsim unicul răspuns valabil după
miezul nopţii, când nu mai putem prinde
nici un taxi.
– Pe jos.
3. Pasărea song-sing e mică, un pic mai
mare decât un bondar. Şi doar cântecul e cu
mult mai mare ca ea. Ai impresia că acesta
nu doar se aude, ci se şi vede.
4. Prin Havana zboară cucii ca printr-o
pădure. („Cucul” e moneda convertibilă a
Cubei).
5. Îi ofer unui cerşetor la cravată două
monede de pesos.
– Signore, mă strigă acela din urmă. E
prea mult!
Şi-mi întoarce un pesos.
6. Despre Ion Deaconescu:
– El niciodată nu glumeşte, nici când
spune bancuri…
7. În timpul URSS ni se spunea că nu-
mele de Cuba venea de la abrevierea
„Коммунизм У Берегов Америки”.
Azi se pare că abrevierea de atunci devi-
ne o rimă banală: CUBA → BUBA.
O rană provocată de comunism.
7. Peisaje cubaneze
Zorii de zi în Cuba sunt altfel: vopseaua
lor se scurge pe ziduri, pe arbori, pe pietre.
Liniştea e desăvârşită. Întunericul se retrage
murmurând, ca un râu care dispare în sub-
pământuri.
În liniştea mută şi oarbă,
în bezna care continuă încă:
se aude firul de iarbă
cum despică o stâncă.
Când cerul se crapă de roşul dimineţii,
mă plimb pe ţărmul Mării Caraibelor, solitar
– cu gândul acasă şi cu dorul de cuvintele
limbii care se adună în poem, sugerat parcă
de ritmul valurilor:
La margine de pământ,
şi capăt de mare,
sunt singur ca un cuvânt
uitat de dicţionare.
Lansare de carte la Citadela din Havana
(moderator: Gaetano Longo)
Apoi admir cum soarele răsare din mare
într-o lumină tot mai puternică ce se aude
cum loveşte în geamuri, să i se deschidă.
Lumini tari sparg ferestrele.
Raze spintecă nori.
Greierii îşi pornesc orchestrele.
Zori.
Dor de cuvinte. De locuri natale. De oa-
meni dragi.
Toate te încearcă.
Bat vânturi de cântece pline,
dar marea nu face unde.
Orele fără tine
au mai multe secunde.
Oraşul capătă treptat palpitaţie de metro-
polă. Foşnetul Mării Caraibelor abia se mai
aude dintre clădirile vechi şi noi din inima
capitalei cubaneze.
Când arşiţa capătă grai –
marea se-aude-n amiază,
ca un tropot de cai
care se-ndepărtează.
Către ora amiezii în centrul zgomo-
tos al Havanei aud un tril cunoscut.
– Ruiseñor…, îmi spune poetul Ga-
etano Longo, care mă însoţeşte.
E numele privighetorii în limba spa-
niolă.
Muzici răsună, voci se avântă.
Nu se-aude nici pe pământ, nici în cer.
Doar pentru mine – cântă
privighetoarea din palmier.
Havana, 9-15 februarie 2017
Nicolae DABIJA
Nr. 10 (3731), 9 martie 2017
POETUL CU INIMA PE PALME RĂZVRĂTITUL DIN PROVINCIE
În 2010 o publicaţie din Bucureşti m-a întrebat care ar fi,
după părerea mea, scriitorul român demn de Premiul Nobel. Să ne răzvrătim?
Am menţionat câteva nume: Nicolae Breban (cu „Anima-
le bolnave”), Spiridon Vangheli (cu toată creaţia sa pentru
copii), Ana Blandiana (cu opera poetică) şi Ion Deaconescu
Să suportăm
minciuna?
(cu romanul „Garderobierul”).
Pe atunci încă nu-l ştiam pe Ion Deaconescu. L-am cu-
noscut ulterior, participând la festivaluri internaţionale de
poezie, şi ca pe unul dintre cei mai importanţi poeţi de azi.
La Festivalul de Poezie de la Havana, desfăşurat recent, Scrisoarea pentru redactorul-șef
a sosit special pentru el din Europa Aitana Alberti, fiica lui
Rafael Alberti, pentru a-i înmâna Premiul ce poartă numele Scriu aceste rânduri cu un dez-
tatălui său, pe care poetul român l-a cunoscut personal. gust în suflet pe care nu l-aş împărţi
În acele zile am fost martor când, la lansarea volumului nici cu Dodon Vissarionovici – ve-
său „A las puertas del asombro” („Porţile umbrei”), poetul teranii rusofoni şi bietele noastre
român a cucerit Fortăreaţa din Havana (Fortaleza san Car- Ion Deaconescu şi Aitana Alberti citind jertfe autohtone, flancaţi de urmaşii
los de la Cabaña), considerată de secole inexpugnabilă, cu din Eminescu la Havana primilor, ba, poate, şi de lichelele
poemele şi discursurile sale. cât să te adăposteşti de arşiţa de afară. În cazul nostru – de noastre mai noi, sărbătoresc ziua
Atunci Alexei Pausides, preşedintele Uniunii Scriito- armatei cu chipiuri sângeros-cotro-
seceta spirituală, de zăduful cotidianului, de dogoarea po-
rilor din Cuba, care a prezentat cărţile noastre, l-a numit liticului. pitoare. În Casa de Cultură a fostei uzine Lenin, ai
„unul dintre marii poeţi ai lumii contemporane”. cărei muncitori, în anii bătăliei noastre pentru lim-
Poetul îşi poartă inima pe palme, parcă ar spune: „Iată,
Iar un alt poet cubanez, Pierre Barnet Fernand, avea să acesta sunt eu!”, comunicând cu cititorul direct, aşa cum ba română şi alfabet, erau gata să ne îngroape de vii
afirme generos că „marea poezie a lumii se scrie azi în lim- comunică ploaia cu planta sau fântâna cu izvorul. El nu pe noi, frontiştii, din urbe (mie îmi dăduseră foc uşii
ba română”. înfrumuseţează frumosul, el nu transmite, ci trăieşte senti- apartamentului şi mă ameninţau prin bileţele că-mi
S-a comportat acolo pe zidurile vechii fortăreţe colo- mente şi stări, trăiri şi retrăiri, iubiri şi decepţii. extermină copiii). Cred că se vor depune numaidecât
niale ca un comandant, care are în ascultare regimente de Încrezător în puterea cuvintelor, cunoaşterea prin poem şi buchete la tancul „eliberator”, cu ţeava îndreptată
cuvinte, cu care urmează să ia redute. spre România. Cunoscutul sculptor Lazăr Dubinov-
asumată existenţial, mitul pe care şi-l construieşte neos-
La Havana Excelenţa Sa Broneslav Micunovici, amba- schi vorbea că tancurile pot fi instalate doar în locu-
tentativ din lucruri obişnuite, din evenimente ordinare, din
sadorul Muntenegrului în Serbia, adresându-i-se, la un mo- rile unde au avut loc luptele, ci nicidecum în centrul
omenesc, toate acestea compun portretul lui lăuntric.
ment dat i-a făcut o caracterizare exactă: oraşului. Dar tancul cocoţat în inima Bălţiului e un
De-a lungul unei vieţi de slujitor al Cuvântului, a căutat
– Noi suntem parte din ideile tale. Eşti un om bogat în tanc fals, oameni buni! Prin anii ’60, dăduse o isterie
aparate de fotografiat sufletul, a cântat pe arcuşul unui cur-
idei. Eu cred în ele. Cu tine ne-am făcut mulţi prieteni. Cu cubeu, a studiat gramatica întâmplării, a văzut lumea prin roşie în protipendada sovietică moldovenească de a
tine noi toţi am devenit mai puternici. ferestre zidite, a invocat lacrima neplânsă, a ştiut să se bu- instala tancuri şi tunuri „eliberatoare” în localităţile
I-a cunoscut pe mulţi dintre scriitorii importanţi de pe cure de pierderi, a provocat răni întunericului. republicii din uriaşul ţarc al popoarelor înrobite –
mapamond, Rafael Alberti, Vasco Popa, Czeslaw Milosz, Ion Deaconescu se prezintă la ora actuală drept unul u.r.s.s.. Iată atunci, mă informează colegul Valentin
Eugėne Guillevic ş.a., care au comentat poezia sa. Jitaru, care s-a documentat, Viktor Ivanovici Kani-
dintre cei mai de seamă poeţi ai limbii române, prin tot ceea
S-a întâlnit de mai multe ori la Paris cu Emil Cioran (a kovski, fost prim-secretar roşu al oraşului, a cerut un
ce scrie şi făptuieşte, el cinsteşte Poezia ca pe o religie, o
scris şi o carte despre el), care vorbea franţuzeşte şi înjura tanc de la comandantul unităţii din urbe să-l înveşni-
religie a viitorului, pe care-l anticipează.
româneşte, şi căruia îi plăcea să-l asculte citindu-şi poeziile. cească ca monument în centrul oraşului (va fi veşnic
La 7 martie Ion Deaconescu a împlinit 70 de ani.
Poezia lui, echilibrată, sonoră, o comparam cu un abur oare?). Odată cu această operaţie, s-a născocit pe loc
de răcoare din vechile catedrale unde intri nu atât să te rogi, şi o înfoiată legendă despre tancul „eliberator”, pe
Nicolae DABIJA
care, chipurile, a venit călare, în 1944, starşinaua
Boris Makeev. E o minciună emanând putoare ide-
Ion DEACONESCU ologico-stalinistă de tipul celei despre 28 de panfi-
lovişti.
Dar visează în continuare, Dragă Nicolae, ştii, m-ai convins să mă las de ru-
Clipă prefăcută Fiindu-i teamă să-şi deschidă ochii
Căci, la răscrucea sufletului,
brica Smiorcăieli din provincie, acceptându-mi-o pe
cea de sus – ai dreptate: după ce-am ratat revenirea la
Nicio vorbă nu-i mai bună Amintirile îşi lustruiesc deja Ţara-mamă în anii de derută a Kremlinului, ne-am tot
Decât cealaltă, Săbiile. smiorcăit la cele două poduri de flori, apoi mai încoa-
ce, îmbătându-ne, lăcrimoşi, cu sloganuri unioniste,
Niciun vis nu-i mai frumos
răcnite de Iudoşca din copaci, şi am tot scâncit jalnic-
Decât cel de ieri.
Miroase a toamnă bogată,
Cu roade coapte
În august basarabeneşte până acum, blestemându-ne destinul şi
codul genetic. Dar e destul să scâncim. Trebuie să
Şi ploi nemaiîntâlnite, ne răzvrătim! În faţa minciunii şi ignoranţei. În faţa
Traversez vara pentru a te întâlni obedienţei, slugărniciei lichelelor jalnice de tranziţie
Cu gheare ascuţite
Din nou, ale neamului. Şi prin orice mijloace să le îngrădim
Timpul intreabă
Chiar şi ochiul cântă sperând calea spre troaca puterii.
De dimineaţa următoare.
Să vadă marea si valul, în august, Dar îmi permit, dragă Nicolae, să scâncesc un pic
De ce nu răspunzi,
Poposind pe glezna ta uimită. pe cont propriu: la 23 februarie, când creierul slavon-
De ce te umileşti atâta,
În jur lumina devine nasol şi cel moldovenesc gol sărbătoreau ziua armatei
Clipă prefăcută?
Complice. cotropitoare, ce-şi zice izbăvitoare a Europei, mi-am
citit materialaşul înghesuit într-o mânecă de pagină
Candela De-atâta În septembrie,
(ştiam c-o să apară, dar nu-l puteam găsi!), având pe
frunte alt titlu! – Plânge lumea la Bălţi! În titlul meu
plângea Dumnezeu, dar această metaforă nevinovată,
sufletului singurătate nume tăinuit pesemne, nu i-a plăcut cuiva din laboratoarele revis-
tei. Nu fac tragedie din asta, dar cititorii L.A. care
Ne-am construit observatoare alcătuiesc lumea bună din „Bălţiul meu murdat până
Mi-am zdrelit genunchii Să ajungem cât mai aproape de cer, În seara aceasta iarăşi plouă, la stele”, cum îl cânta regretatul Mihai Volontir pe
Prin biserici părăsite Ziua trudim, E un altfel de septembrie versurile subsemnatului, nu vor nicidecum să plângă,
Şi ochii s-au rătăcit Noaptea, stăm cu ochii la stele, Ce pândeşte din poeme încă nescrise, ci râd. De titlul meu. Care nu e al meu. Banal, cu un
Pe icoane sfidătoare. Iar poftele sunt puse la încercare papuc de pensionară din gubernia r. Moldova. Pentru
Ochii noştri, De istovitul trup, că nici cealaltă lume cu creieri roşii, mult mai nu-
Rugăciunea e doar ecoul numelui tău; Dilataţi de-atâta singurătate. Ajuns ca o plantă firavă, roditoare. meroasă, care l-a votat pe Kremlinovici din fruntea
Nu-mi cere neliniştea Iarăşi plouă în septembrie statului, nu plânge – e tare vrăjmăşită, înţelegând, cu
Şi candela sufletului,
Pretutindeni doar cuvinte de ceară.
La răscrucea Ploaie ca o izbăvire, îndemnând la taifas,
La silabe bogate în vocale,
fiece zi, că a fost prostită de minciunile slinoase ale
celor doi servi docili ai Moscovei – Dodon şi Usatîi.
Pe când tu, atât de aproape, Pe această lume rătăcită, cu neuroni hrăniţi copios
sufletului Ca şi-un timbru îndrăgostit de scrisoare,
Şopteşti în tăcere
cu braşoave şi himere de către televiziunile ruseşti, o
plânge Dumnezeu. De-aceea şi sunt răzvrătit azi, sub
Ca o frunză Cutremurat de atâta neputinţă Numele tăinuit. căciuliţa rubricii mele care ţi-a plăcut şi dumitale.
Acum o oră, mi-a survenit şi un telefon din s.
Omul 1-a rugat pe
Îmbogăţit cu prieteni şi cu morţi Dumnezeu Lărguţa, r. Cantemir – Alexandru Zaharia şi Veroni-
Sufletul se lipeşte de mine
Ca o frunză
Să-i dea aripi ca păsările
Şi să-l lase să-noate precum peştii.
Zbor frânt ca lui, bibliotecara satului, ambii foştii mei studenţi
de ispravă la Filologie, mă laudă pentru că-l pun pe
Dumnezeu l-a ascultat Dumnezeu să-i plângă – deja în text! – pe cei care
Pe zidul ud, mucegăit. Sunt atât de trist
Şi-n cele din urmă i-a dăruit s-au lăsat prostiţi la alegeri, pentru că şi-n satul lor
Încât aud cum se zbat
Trei aripi, grele ca piatra. îi plânge Domnul pe răticiţi – lumea plânge doar când
În ouă
se golesc butoaiele! Şi mă proboziră uşurel – sunt
Cei dintâi paşi Acum, nu ştie dacă trebuie
Să zboare, să înoate
Puii de privighetoare
Şi sufăr de durerea
abonaţii permanenţi ai revistei de când se ştiu! – că
scriu foarte rar, – ce altă treabă am eu, dacă sunt la
Sau să meargă pe pământ Zborului lor frânt,
pensie?
N-am văzut oameni Ca altădată, Într-o lume în care copacii
Mă tot întreb în ultima vreme: de ce mai puţină
În lumea asta Devin garduri inutile.
lume se abonează la L A, odorul dragostei şi insomni-
Să n-aibă aripi
ilor dumitale? Şi odorul meu. Căruia i-am fript pagi-
Ei zboară căutând nile cu scrisu-mi din tinereţe – de când, după şcoliţa
Prada iubirii
Şi când o găsesc
Martie, ziaristică de la Patria, Făleşti, mă apucasem mai se-
rios de publicistică. Ţi-am comunicat acum o lună,
Le cad penele şi uită
Că există un cer într-o vineri Nicolae: nu toate liceele de limba română din Bălţi se
abonaseră la L A. Chiar şi LT „Mihai Eminescu”, ce
Şi-un orizont de aur are catedră solidă de română. Îl rog pe bădiţa Mihai
Şi misterul de dincolo de voci. Era în martie, într-o vineri, să le trimită din ţărâna eternă a Bellu-lui un reproş
Când primul meu strigăt a speriat-o din trei silabe: ru-şi-ne! Sunt sigur că nu şefa Direc-
Le rămâne amintirea
Pe mama din visul ei de fecioară, ţiei Învăţământ, Bălţi, care vorbeşte în română mai
Celor dintâi paşi prin ţărâna
Ademenitoare şi prefăcută. Ajunsă femeie şi părinte. dihai ca mine, i-a dai indicaţie dlui director Leonid
De-atunci număr din când în când Amoaşei ca liceul să nu se mai aboneze la săptămâ-
Până la şapte, ziua însemnată nalul care a aprins pe timpuri focul românismului
în adormita şi fricoasa urbe şi la flăcăruia căruia îşi
Chemare În calendarul culegătorilor de taine,
Simţind cum roua fierbinte
încălzea şi dânsul fundul fotoliului. În afară de con-
curenţa acerbă din ultimii ani între mulţimile de zi-
Îmi ajunge până la gât,
Între chinul celor vii are şi reviste, mai există şi un nod gordian al nostru,
Iar respiraţia e un fel de boală moldovenesc, care nu ştiu în ce lume şi-n ce veac îl
Şi tăcerea morţilor
Sau de mucegai de pe crucile vom dezlega: apatia păgubitoare faţă de tot ce ne-ar
Umbra îşi caută întruna
Răzvrătite. îmbogăţi zestrea minţii, credinţa monstruoasă că pu-
Perechea,
Pe cerul gurii părăsite de cuvinte tem s-o ducem bine şi fără ea.
O chemare la plâns limpezeşte
Vremea sapă mormânt adânc
Orizontul.
Curcubeului.
Gheorghe CALAMANCIUC
Nr. 10 (3731), 9 martie 2017 Literatura şi arta
Punct de vedere
3
De la suflet la suflet...

MARELE EŞEC AL INTELECTUALILOR SE ZĂMISLESC

marele filozof Mircea
de astăzi. „…Să nu ne alipim la partide stră-
Câtă dreptate a avut
ine, care nu luptă pentru neamul nostru, şi să
nu luptăm pentru interesele de clasă, ci pen-
Eliade şi cât de actuale
Mare” declara kremlinezul Dodon în ini-
ma imperiului. Sunt sigur că şi el va ajunge
la gunoiştea istoriei cum s-a întâmplat M.
întoarcă, ne va părea o floare la ureche pe
lângă cele 6,5 mlrd dolari ale transnistreni-
lor puse pe umerii noştri), dar şi gravele pro-
COPII ÎN POST?
Câteva familii destul de evlavi- serică, trebuie
tru cele de obşte, naţionale... Să nu uităm no-
sunt şi astăzi observa- Lupu care a declarat cam acelaşi lucru. „… bleme economice actuale ale Transnistriei să oase mi-au adresat această întrebare. să meargă în rit-
rodul, ţărănimea care a suferit atâtea până
ţiile sale. Din păcate Mă bucur de faptul că la 1812 Rusia a ocu- le pună tot pe spatele nostru. Pe noi, cei din Iniţial oarecum am neglijat-o, dar mul ei. Și dacă
acum! Să-1 luminăm (dar noi ce facem? Doar
această stare de lucruri pat o parte din teritoriul Moldovei şi astăzi dreapta Nistrului, ne mai ţin în continuare de când am observat că nu e vorba de astăzi plângem,
îl criticăm!), să mergem mână în mână cu el,
s-a văzut foarte bine la avem statul Republica Moldova”. Unde este boi alde Ivan Ivanovici, plecaţi la Tiraspol, câteva familii, ci de o preocupare în ne înfrânăm, nu
căci fără noi el nu poate face nimic, după
recentele alegeri prezi- acum acest Lupu cu accent dâmboviţean? La aşa cum ne-au considerat 50 de ani. Deunăzi masă, am decis să vin cu o notă ex- putem avea altă
denţiale. Toată lumeacum noi nu putem face nimic fără el...”. „Să groapa de gunoi. Acolo va ajunge şi coada m-au stupefiat destăinuirile unei jurnaliste plicativă. stare. Ca într-o
mergem în norod, să-l luminăm”, ne îndeam-
vedea, simţea pericolul dodonist, însă în loc de topor Dodon, dar când? Cât rău va mai rusoaice de la una din televiziunile lui Dodon Fiind ştiut că postul presupune şi familie. Dacă
interdicţia de a te apropia trupeşte, moare cineva
să se unească într-un front comun împotrivană preotul-poet Mateevici. De ce nu am făcut reuşi să producă acest baistruc, lăsat să-şi că „…cei din Transnistria vin să se lecuiască
nici nu mi-a trecut prin cap vreodată dintre apropiaţi, toţi sunt întristaţi,
pericolului iminent s-au lăsat duşi de apă.acest lucru în alegerile prezidenţiale trecute? facă de cap. la Chişinău, vin după cumpărături la Chişi- că o familie creştină poate adresa ast- nu ne separăm de durerea celorlalţi
Parcă nimeni nu voia ca Dodon să devină De ce l-am lăsat pe bunul dar credulul nostru El şi cu adunătura sa de alde Ceban, Ba- nău, îşi fac studiile la Chişinău”. Şi aceasta fel de întrebări. Dar, cei care pretind şi spunem că mergem la nuntă sau la
ţăran „să se alipească de partide străine”,
preşedinte, dar el a devenit (din cauza pasivi- trîncea, Ţurcan ş.a. îşi va face de cap atât iarăşi pe umerii contribuabililor din dreapta că sunt credincioşi şi postitori (chiar distracţie.
tăţii multora dintre noi, intelectualii). Un mic
l-am lăsat pradă minciunilor care au curs gâr- timp cât le vom permite. Dar cine să le tem- Nistrului, cei din partea stângă necontribuind dacă unii o fac doar prima săptămâ- Probabil, diavolul lucrează atât
efort, un foarte mic efort să fi fost depus din
lă de la puzderia de televiziuni dodoniste pe pereze elanul dacă dreapta după duşul rece cu nimic la buget. nă) vin cu presupunerea că e bine de de iscusit încât şi celor râvnitori pen-
partea intelectualilor în alegerile prezidenţia-
capul bietului om simplu debusolat de-a bi- din toamnă se comportă de parcă nu s-a în- Şi atunci ce-i de făcut? zămislit un copil în post, pentru că în tru credinţă le pune piedici şi-i ispi-
le trecute mizeria de Dodon nu mai ieşea canelea. Să se fi dus fiecare intelectual în satul tâmplat nimic. Din cauza aceleiaşi laşităţi a intelectuali- acest caz „urmaşii se fac cu post şi teşte, plasându-le în faţă intenţiile
păduchele în frunte să ne creeze de râs acum
său de baştină (majoritatea intelectualilor de Situaţia este, într-adevăr, extrem de alar- lor riscăm să pierdem alegerile parlamentare rugăciune şi te alegi cu un copil per- cele mai nobile – naşterea de prunci.
în faţa întregii lumi, să ne facă atâtea proble-
astăzi sunt veniţ de la ţară!) şi să le fi deschis mantă. Cu o astfel de dreaptă dezbinată nu din 2018 (s-ar putea să fie anticipate). Există fect sănătos şi cuminte”. Să rămânem în ascultare de po-
me. Este cazul când intelectualii au măsurat
ochii consătenilor săi cel puţin asupra unor avem nicio şansă să stăvilim avalanşa dodo- o singură cale: unificarea tuturor forţelor naţi- Într-adevăr, când ceri de la Dum- runcile Domnului şi astfel vom fi bi-
nezeu rod bun şi sănătos, e binevenită necuvântaţi nu doar cu prunci, ci cu
de zece ori şi nu au tăiat niciodată. Mareaminciuni evidente (de exemplu cea cu cei 30 nistă. Iar Dodon va reuşi să facă nestingherit onale şi crearea de urgenţă a unui partid, bloc
înfrânarea, rugăciunea şi apoi zămis- toate bunătăţile.
vină în ceea ce s-a întâmplat o poartă inte-
000 de sirieni care vor fi aduşi de M. Sandu, de nimeni tot ce-i tună prin cap. Ultima lui de partide, care să se pregătească de campania lirea, însă toate la vremea cuvenită. Acum, în post, să ne punem în-
lectualul. Ajuns pe spinarea lui moş Ion lasau despre satanismul Maiei Sandu şi creşti- ispravă – schimbarea ambasadorului de la electorală, pe care Dodon şi Plahotniuc deja Iată ce ne sfătuieşte un mare du- trebarea dacă am fost părtaşi la ne-
înălțimea la care se află, având capacitatea de
nismul lui Dodon), sunt sigur că rezultatul ar Moscova, Braghiş, cu sluga lui – au început-o. Intelectualii să demonstreze că hovnic: „Tinerilor le dau canon ca, zămislirea copiilor sau chiar la omo-
a înțelege mai bine multe situaţii complexe,
fi fost altul şi nu l-am fi avut pe acest s(c)lav Neguţă, a fost făcută atât de rapid şi fără marele filozof M. Eliade nu a avut dreptate, mai înainte de căsătorie, să fie cu- rârea lor în pântecele mamei. Să
intelectualul are datoria morală să-l ajute pe
putinist pe capul nostru. prea multă gălăgie. să fie mai hotărâţi şi să-i impună pe lideraşii minţi şi cinstiţi; iar după cununie, le analizăm de ce nu avem copii şi de
moş Ion în aceste probleme. Oricât nu l-am critica pe alegătorul sim- Deosebit de periculoasă este activitatea partiduţelor de dreapta să se aşeze la masa de dau canon să nască copii câţi le va unde vine infertilitatea noastră...
Doar împreună, intelectualul şi omul sim-
plu totuşi în alegerile trecute el a fost cel mai lui Dodon legată de Transnistria. Ideea pu- tratative, să se creeze ceva unificator, să fie da Dumnezeu, să nu facă avorturi, „Viaţa înfrânată duce la redobân-
plu, pot rezolva problemele cu care se con-responsabil. Fără o campanie electorală nor- tinistă de federalizare sub o formă sau alta aleasă o conducere credibilă care să facă ceva nici să se păzească pentru a nu avea direa sănătăţii încât să poţi deosebi bi-
fruntă acest colţ de ţară atât de prost guver-
mală (susţinută declarativ de către mai mulţi planează în aer. La comanda lui Putin şi clica nu numai declaraţii frumoase. copii. Apoi, să-şi aibă un duhovnic nele de rău” (Părintele Arsenie Boca).
nat. Cât de bune sunt sfaturile preotului-poet
până la urmă d-na Maia Sandu a rămas cam de la Tiraspol a mai muiat-o cu independenţa Aş veni cu un îndemn în stilul comunişti- bun, să se mărturisească des şi să Și chiar dacă avem un copil ză-
păzească legile Bisericii, postul, în- mislit, tot în înfrânare să petrecem,
Alexe Mateevici, dar uitate de intelectualii
singură faţă în faţă cu maşinăria ghoebelso- lor. Aceasta trebuie să ne deranjeze. Acum, lor de ieri (astăzi sunt doar comunişti (soci-
frânarea şi cumpătarea” (Părintele ca acesta ce creşte în pântece să nu
vistă de minciuni dodonistă), fără struc- cu concursul kremlinezului Dodon, Rusia alişti) capitalişti): Liberali din toate partidu- Paisie Olaru). fie pătimaş.
Destin hibrid turi de partid bine structurate în teritoriu vrea să pună pe umerii contribuabililor din ţele moarte, muribunde şi nou născute, Uniţi Intenţia de a zămisli copii e bună, Nu opriţi zămislirea copiilor, dar
(partidul PAS era tocmai în proces de dreapta Nistrului această enormă datorie (mi- -vă!!! urmează însă a fi înfăptuită doar în nu uitaţi şi de înfrânare!
Obuzul lui Ares a explodat formare), bombardat de o avalanşă de liardul furat, pe care tot cetăţenii trebuie să-l Valeriu DULGHERU perioada permisă de Biserică.
Într-o livadă tânără de meri. dezinformaţii şi minciuni, electoratul to- Creştinul nu poate fi rupt de Bi- Preot Octavian MOȘIN
Glas disperat către cer a strigat: tuşi a votat-o pe Maia Sandu cu un vot
„Nu-mi transforma viitorul în ieri”. câştigător, furat, de altfel, de Dodon prin

Războiul de la Nistru
găinăriile electorale pe care le-au comis,
Curge la izvoare râul Iordan, justiţia noastră fiind oarbă şi mută.
Nu-s doritori la coroana de spini. Acum îi auzi pe foarte mulţi intelec-

Revine l-al său Patmos Ioan
Să vadă – ce-i cu neamul de Caini?
Cereasca arătare, pas cu pas,
Ne-apropie de negrele fâşii.
Semn de blestem peste lume – Donbas – joritar pe I. Dodon. I-am pus întrebarea:
Foc din iad, prevestitor de urgii.
E pus pe hartă destinul hibrid,
S-au rătăcit ai păcii mesageri.
Cum să credem c-ar apărea din vid,
Încărcaţi de floare, tinerii meri?
Zboară cu vlăstarul uscat în cioc
Al lui Picasso porumbel. Dar, vai,
Nu-şi poate găsi pe planetă un loc,
Unde se vorbeşte-n verdele grai.
Vasile CARLAŞCIUC, Cernăuţi Moldovă. Am fi avut astăzi o Moldovă
şi Patria adormită
tuali care dezaprobă găinăriile kremline-
zului Dodon dar trenul a trecut. Deunăzi
ascultam confesiunile unui coleg că în
satul lui de baştină 70% din locuitori Cine știe: câte războaie, mari și mici, s-au produs
sunt de vârsta a treia, care l-au votat ma- în istoria umanității? Nu cunosc datele statisticii. Chiar
dacă ele există, nu cred că cifra ar fi exactă. Am studiat
dar ce a făcut el personal pentru a schim- conștient războaiele din manualele școlare. Am constatat
ba cumva lucrurile? A fost măcar o dată cu stupoare că despre războiul de la Nistru din 1992 nu
în sat să se întâlnească cu consătenii săi știu aproape nimic. Imaginându-mă la un examen cu o
să le mai explice nişte lucruri cunoscu- asemenea întrebare în bilet, profesorul, după o lungă ezi-
tare, m-ar nota maximum cu un trei sovietic.
te la Chişinău şi absolut necunoscute la
La început se chema conflict armat. Apoi, în anii de
ţară? la urmă, se utilizează tot mai des vocabula război. Am
Din cauza pasivităţii noastre în frun- auzit de la martori oculari, am citit în ziare, am privit emisiuni la televizor des-
tea frunţii avem ce avem. Un mancurt pre multe evenimente întâmplate în războiul moldo-rus. Toate acestea însă au
fără neam I. Dodon căruia îi pare rău rămas separate în memorie. Nu s-au concentrat într-un text compact. De aceea
că ruşii au ocupat atât de puţin la 1812. m-am pomenit în situația că războiul între noi și ruși îl cunosc pe bucățele.
„E rău că Rusia nu a ocupat întreaga Am privit recent o emisiune cu patru participanți, ofițeri superiori, care abor-
dau tema războiului cu prilejul împlinirii unui sfert de secol de la declanșarea
lui. Printre invitați – domnii Caraman, Alexeev, Cerba și Popescu. În final, am
aflat unele fragmente noi, dar care în ansamblu n-au mai reușit să se grupeze
Compozitorul Eugen Doga la 80 de ani într-un text cursiv.
M-a uimit plăcut faptul că, la o adunare recentă a veteranilor războiului de

AMBASADOR AL CULTURII NOASTRE ÎN LUME
În biografia de pe blogul său, Eugen Doga se confesează:
„Îmi place numele care mi s-a dat, îmi place numele Doga,
care este de sorginte latină (Doga în limba latină desemnea-
ză o specie de stejar sau o decoraţie vestimentară nobiliară)
şi îmi place, de asemenea, vremea la care
am venit pe pământ: m-am născut în prima
zi de primăvară a anului 1937, sub sem-
nul soarelui, al căldurii şi al renaşterii”.
Anume, la început de primăvară, ni l-a
adus providenţa pe Doga, când păsările se
erup în cântece, ca să ne dăruiască viitorul
compozitor acea muzică divină, ce stabi-
leşte legăturile neamului nostru cu spiritu-
alitatea universală. Acest anotimp, în speţă,
i-a marcat creaţia componistică a autorului,
care abundă în lumină, căldură şi dragoste,
cunoscută azi nu numai în spaţiul româ-
nesc, dar şi pe alte continente.
Autorul baletelor „Luceafărul” (Vise-
le stelare ale prinţesei), „Venancia” (Gri-
masele carnavalului), „Regina Margo”,
opera „Dialoguri de dragoste”, circa 100
de lucrări instrumentale şi corale, 6 cvar-
tete, muzică pentru 13 piese de teatru şi
emisiuni de radio, muzică pentru circa
200 de filme, sute de cântece şi romanţe,
circa 70 de valsuri, creaţii pentru diferite
instrumente muzicale, muzică pentru copii
şi altele. Un loc deosebit în creaţie îl ocupă poezia clasicului
român Mihai Eminescu şi muza sa, poeta Veronica Micle. În
baza creaţiilor acestor poeţi, compozitorul a scris mai mult de
50 de lucrări, care deja au răsunat în scenă.
În contextul dat, îmi amintesc de Festivalul Mondial de
Poezie „Mihai Eminescu“, care s-a întrunit în septembrie
2015, la Craiova. Din partea Republicii Moldova, au partici-
pat la această manifestare artistică de anvergură internaţională
compozitorul-academician Eugen Doga, membrul corespon-
dent, scriitorul Nicolae Dabija, redactor-şef al săptămânalu-
lui „Literatura şi arta”, şi subsemnatul, deţinătorul Premiului
pentru fizică la ediţia respectivă şi al Medaliei „Mihai Emi-
nescu”. Am rămas impresionat atunci de autoritatea şi simpa-
tia de care se bucură Eugen Doga în societatea românească,
un îndrăgostit de-o viaţă de creaţiile lui Mihai Eminescu şi
ale Veronicăi Micle.Pentru activitatea sa prodigioasă compo-
zitorul de la Chişinău a fost ales în calitate de membru de
onoare al Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu”. În faţa
jurnaliştilor, Eugen Dogaa vorbitatunci tot despre muzică şi o
viaţă guvernată de notele muzicale iată deja de şase decenii.
Tot prin muzică a vorbit şi cu craiovenii, aducându-le în dar
imnul oraşului.
O trăsătură distinctivă a muzicii sale simfonice, remarcă
specialiştii din domeniu, este orchestraţia, luminoasă şi ori-
ginală, precum şi abundenţa muzicală de fundal. Muzica sa
are abilitatea de a fi pictată în diferite culori naţionale – de
la specificul moldovenesc, rusesc  derea şi închiderea Jocurilor Olimpice „Moscova – 1980” şi
sau oriental, până la varietatea de
stiluri ale Americii Latine, toate
acestea fiind posibile graţie stu-
diului asiduu al folclorului diferi-
tor altor popoare, dar şi talentului
său nativ. Muzica academică a lui
Eugen Doga este fondată pe ex-
perienţele muzicii clasice ale ex-
primării gândirii muzicale. Până
şi cântecele sale poartă amprenta
academismului, care le conferă
nu numai calitatea compoziţiona-
lă, dar şi o lungă durată de viaţă.
Exemple pot fi aduse multe.
Muzica pentru filme i-a adus
omagiatului notorietate interna-
ţională: a compus coloana so-
noră pentru circa 200 de lucrări
cinematografice:Se caută un paz-
nic, Nuntă la palat, Singur în faţa
dragostei, Zece ierni pe o vară,
Explozie cu efect întârziat, Durata
zilei, Casă pentru Serafim, Lăuta-
rii, Şatra, Dulcea şi tandra mea fiară (la care vom reveni),
Anna Pavlova, Patul lui Procust etc.
E semnificativă contribuţia autorului şi la dezvoltarea
filmului de animaţie, realizând coloana sonoră a peliculelor
Capra cu trei iezi, Maria-Mirabela, serialul Guguţă ş.a. A
semnat muzica pentru spectacolele: Radu Ştefan, întâiul şi ul-
timul; Pe un picior de plai; Ce frumoasă este viaţa; Păsările
tinereţii noastre; Sfânta sfintelor ş.a.
…Talentata sportivă americană la patinaj artistic Sacha
Cohen, cu origini odesite, plutea fermecător pe undele val-
sului lui Eugen Doga din filmul „Gingaşa şi tandra mea fia-
ră”. Elementele interpretate cu măiestrie de ea în continuare
– performanţe de gimnastică, spirale fantastice, salturi ferme
pe gheaţă – toate executate cu un surâs dezarmant pe chipul ei
angelic – i-a cucerit nu numai pe spectatori şi telespectatori,
dar şi pe exigentul juriu internaţional. Atunci, urmărind pe mi-
cul ecran competiţiile Olimpiadei din 2002, noi, moldovenii,
ne-am simţit extrem de mândri de conaţionalul nostru, Eugen
Doga, care parcă, în mod expres, a scris acest vals pentru Sac-
ha Cohen (numele deplin – Alexandra-Paulina), atât de mult i
se potrivea şi cu atâta dragoste şi farmec îl interpreta. Această
lucrare muzicală, apreciată înalt la timpul său şi de preşedinte-
le american Ronald Reagan, numind-o „Valsul secolului XX”,
a rezistat în timp – au trecut aproape patru decenii de când a
fost scrisă, rămânând actuală în repertoriul multor orchestre
ale lumii. Valsul, ales şi de ruşi, a fost interpretat la deschi-
„Soci – 2014”. La ultima ceremonie,conform celor anunţate
de UNESCO, valsul din filmul „Gingaşa şi tandra mea fiară”
a fost numit a patra capodoperă muzicală a secolului XX.
În 2004, compozitorului-academician Eugen Doga i s-a
acordat cea mai înaltă distincţie a elitei intelectualilor din San-
kt-Petersburg „Şapka mastera” („Tichia Maestrului”), idee
preluată în mod fericit din romanul „Maestrul şi Margareta”
de M. Bulgakov în scopul de a aprecia virtuozitatea în branşă.
La festivitatea organizată cu această ocazie în Piaţa Dvorţova-
ia din capitala de nord a Rusiei, orchestra a interpretat splen-
dida muzică a conaţionalului nostru, admirată atât de mult de
melomani.
Compozitorul moldovean a fost declarat de American Bi-
ographical Institute, SUA, „Omul secolului XX”, titlu de care
s-au învrednicit doar o sută de personalităţi ale lumii. Totoda-
tă, el a fost inclus, alături de George Enescu, în prestigioasa
antologie „Compozitorii secolului XX”.
Şi în prezent academicianul Eugen Doga este creativ, plin
de idei. În 2012, a întemeiat Fundaţia Internaţională „Domi-
nanta”, care îşi propune doar scopuri caritabile prin imple-
mentarea unor proiecte din domeniul artei şi educaţiei.Pen-
tru prima dată, la 18 ianuarie 2014, şi-a deschis uşile Salonul
„Eugen Doga”. Astfel, a fost realizat un vis maivechi al ma-
estrului de a deschide o sală festivă, în care să se întâlnească
muzicieni, politicieni, artişti, oameni de afaceri dintr-o lume
dezbinată, cum este cea de astăzi, în cadrul unor evenimente
muzicale şi spirituale. În accepţia lui, asemenea acţiuni ar face
societatea mai bună.
Artist al Poporului din Republica Moldova şi Artist al
Poporului din URSS, laureat al Premiului Naţional şi al Pre-
miului de Stat al URSS, cavaler al Ordinului Republicii şi al
altor distincţii şi titluri onorifice din ţară şi de peste hotare,
membru titular al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova,
compozitorul Eugen Doga, îndrăgit de o lume întreagă, şi-a
marcat în aceste zile jubileul de 80 de ani de la naştere şi 60
de ani de creaţie. Maestre, ne bucură prezenţa Dvs. alături de
noi, făcându-ne viaţa mai armonioasă, mai plină de sens, mai
întreagă. Prin Dvs. parcă ne bucurăm şi mai mult de venirea
primăverii şi a Mărţişorului. Vă urăm la mulţi-mulţi ani pli-
ni de inspiraţie, să rămâneţi în continuare mândria neamului,
ambasador al culturii noastre în lume.
Academician Valeriu CANȚER,
preşedintele Consiliului Naţional
pentru Acreditare şi Atestare
la Nistru, câțiva combatanți, discutând cu un telereporter, au afirmat că unica
salvare din situația creată e să ne unim cu România. Prin ’92-’93, într-o discuție
particulară, la un pahar de vorbă, cineva mă informa că detașamente de volun-
tari de peste Prut s-au concentrat la Iași, gata să ne sară în ajutor. Așteptau doar
ordinul care nu a mai venit. Nu credeam atunci, nu cred nici azi.
Iată că dl Popescu îmi furnizează o informație veridică, extrem de prețioasă.
La momentul începerii conflictului, armata națională a republicii de-abia se în-
firipa și arme în dotare erau puține. România a ajutat detașamentele noastre de
voluntari cu toate cele necesare. Astfel, grație acestui ajutor, forțele militare ale
tinerei republici nu numai că au rezistat în primele zile ale conflictului, dar și
erau superioare inamicului, stăpâne pe inițiativă, capabile să contraatace efi-
cient. Primul tanc separatist, care încerca să treacă Nistrul, avântându-se spre
Tighina, a fost distrus de o grenadă românească.
Am dedus că cei care luptau pe poziții la Nistru erau mai curajoși decât
cei de la Chișinău – Parlamentul și Guvernul. Timpul la război costă enorm.
Superioritatea de azi, nevalorificată pe câmpul de luptă, mâine se transformă
într-o doză de curaj în favoarea inamicului. El îți depistează locul vulnerabil.
Puterea de la Chișinău, reiese, i-a ajutat pe dușmani: a ordonat propriilor soldați
să aștepte, să stopeze acțiunile de atac. A intervenit catastrofa, care s-a soldat
cu pierderea Tighinei. Vom reveni în ea, dacă vom poseda la perfecție... limba
rusă.
Am ascultat cu tristețe concluzia dlui Popescu vizând patriotismul: dacă
vreo țară dorește să aibă un patriotism fără aripi, mâini și picioare – să vină la
noi. El s-a referit la epoca modernă a patriotismului pe sol basarabean, nu din
timpul războiului de la Nistru. Adevărul doare. De aceea e adevăr.
În clasele primare învățătoarea ne îndemna, în caz de patria va fi amenințată
de vreo primejdie, să procedăm ca Aleksandr Matrosov, astupând cu propriul
piept mitraliera dușmanului. Mi-am jurat că așa voi face. Mi-am respectat ju-
rământul și în tinerețe, până la satisfacerea serviciului militar inclusiv. Apoi,
adunând gărgăuni în cap, am început a face târg cu propria conștiință: în fond,
pentru care patrie trebuie să-mi sacrific viața? După ce am purces să adun o
mulțime de cărți de peste Prut, mă consideram un individ taciturn fără patrie.
A sosit, pe neprins de veste, indepedența, și m-am pomenit într-o patrie tare
mititică, dar cu... mulți drăcușori. N-a dorit să se reunească cu patria autentică.
Războiul de la Nistru a fost pierdut rușinos de guvernarea dată naibei de la
Chișinău, nu de combatanți. Intuiesc, aceștia au înregistrat ultima pulsație a
patriotismului basarabean. Ei sunt adevărații martiri ai Basarabiei. Uitați de gu-
vernare, înjosiți de Dodon, tratați cu indiferență de populație. Băieți, ați murit
și suferit degeaba. În Republica Moldova, a fi erou e o treabă absolut neren-
tabilă. La noi eroismul are cea mai scurtă durată. Mai ales, în epoca modernă.
Nu-ți place să trăiești în Patria mică – ia-ți tălpășița împreună cu familia și
cărăbănește-te în alta mai mare și mai prosperă. Au procedat așa deja sute de
mii de inși. Posibil, cifra se rotungește realmente într-un milion.
Am vrut să pun punct aici, dar mi-am amintit: odată, de mult-de mult, gaze-
tele, ani la rând, se umpluseră de reportaje despre... grupul Ilașcu. Ce s-a făcut cu
el? Care e soarta băieților care au pătimit în închisorile separatiștilor transnistri-
eni? Parcă-i văd și acum în cușca sălii de judecată și aud sloganul lor, multiplicat
copios în mass-media: Vă iubesc, popor român! Am avut și eroi necunoscuți,
despre care presa n-a scris nimic. În consecință, ăștia s-au stins în anonimat.
Patria e un cuvânt ce sună frumos și înălțător, dar când răscolești mai atent
în ea, în patrie, întâlnești o puzderie de paraziți, găsindu-și adăpost sub un
acoperiș trainic, conservându-și imunitatea la orice roșaață în obraz. Condiții
ideale pentru un deputat în parlament. Poate de aceea patria a devenit pentru
multă lume un cuvânt învechit, iritant, banal și plictisitor: care te îmbie doar la
somn și la uitare.
Iulius POPA
(ppiulius@yahoo.com)
 4 Literatura şi arta Nr. 10 (3731), 9 martie 2017

NICOLAE BILEŢCHI: FASCINAŢIA MODELELOR

Aniversări

Numele octogenarului critic şi istoric li-
terar, membru corespondent al AŞM (1992),
profesor universitar (1997), doctor habilitat
în filologie (1986) Nicolae Bileţchi (român
bucovinean get-beget în buletinul de iden-
titate pe timpul sovieticilor), se asociază,
mai întâi, cu ideea constituirii genului ro-
manesc. Cărţile Analize şi sinteze critice
(Elan Poligraf, 2007), Romanul şi contem-
poraneitatea. Problema constituirii genului
romanesc, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită
(Iaşi, Tipo Moldova, 2015), şi Reconsiderări
şi recuperări literare (în curs de apariţie) de-
monstrează că autorul, şi la o vârstă onora-
bilă, e preocupat de revendicarea trecutului
literar din Basarabia şi Bucovina de Nord.
Cu „Universitatea celor Şapte Ani de
Acasă”, absolventul Universităţii din Cernă-
uţi, discipolul lui Iuri Kojevnikov la Institu-
tul de Literatură Universală „A. M. Gorki”
de la Moscova, ar putea avea toată siguranţa
că bunul Dumnezeu i-a pus la naştere mâna
pe creştet. Drept confirmare sunt titlurile şi
distincţiile de care s-a învrednicit, dar îna-
inte de toate cărţile apărute până la 1990
– Elementele epice şi lirice în dramaturgia
sovietică moldovenească (1972), în limba
rusă; Consemnări critice (1976); Conside-
rări şi reconsiderări literare (1983); Roma-
nul şi contemporaneitatea (1984) – în care e
la vedere constituirea unei conştiinţe civice
şi artistice, afirmată, din păcate, în contex-
tul unei estetici de import. Se ştie că arta
totalitară (din regimurile fasciste, ca şi din
cele comuniste) „nu beneficiază de tradiţie”,
fiind o „invenţie absolută a secolului XX”
(Mihai Zamfir).
Noul volum Pagini alese (Contrast-De-
sign, 2016, 492 pag.) de N. Bileţchi este o
sinteză importantă, pe alocuri neaşteptat
de insolită, în revalorificarea literaturii sub
comunism. Ca martor ocular, figură cu au-
toritate în critica literară, autorul e ispitit de
cealaltă faţă a trecutului literar, formulând
o serie de întrebări: „cum vedem, de la noua
altitudine, starea literaturii şi ce urmează să
facem pentru a o repune în drepturile sale le-
gitime, cum apreciem comportamentul unor
sau altor scriitori, care ar fi căile de înnoire
a fenomenului artistic şi ale integrării lui în
spaţiul cultural comun?”.
De mai bine de 50 de ani, e preocupat de
principiile metodei de creaţie a scriitorului, e
captivat de raportul dintre viaţă şi literatură,
relevând adevărul vieţii, specificul naţional,
sentimentul identităţii naţionale. La o lectură
mai atentă, trebuie observat că indiferent ce
subiect ar aborda, criticul nu face, de fapt,
altceva decât să scrie despre sine, despre
satul şi rădăcinile sale, adică despre pâine,
carte şi „cetăţuia” părintească („la noi fie-
care casă e o fortăreaţă” folclorică, spune
autorul).
Volumul e structurat în şase secţiuni: I.
Debuturi literare şi destine artistice; II. Din
perspectiva hermeneuticii; III. Relecturi
druţiene; IV. Linii de contur la procesul lite-
rar din Bucovina de Nord; V. Înrolat în ma-
rea bătălie pentru limba română şi VI. Ese-
uri răzleţe, însumând o selecţie de materiale,
redactate în ultimii ani, în care fenomenul
literar basarabean e revăzut, regândit, repus
pe temelii noi, cu adevărat estetice: „În urma
deschiderii arhivelor, notează criticul, a con-
fruntărilor valorilor artistice din stânga şi din
dreapta Prutului însuşi procesul literar basa-
rabean a început să dea în vileag valenţe noi
şi dimensiuni nebănuite, solicitând demersul
critic de a le aprecia la justa lor valoare”.
Pagini alese debutează cu un pro domo
sua, formulat în Autorul între eul biografic
şi destinul bibliogaric, în care Nicolae Bi-
leţchi, ajuns la un nou bilanţ al carierei sale
de creaţie, îşi expune anevoioasa cale a evo-
luţiei unei concepţii despre viaţă şi despre
literatură, despre o literatură îngropată în
cimitirul literelor chirilice. Interesante sunt
consideraţiile criticului despre debuturile
unor scriitori în anii regimului totalitar, re-
examinate prin prisma ordonatoare a relaţiei
„dogmă – creativitate”. Sub acest unghi sunt
concepute articolele Alexei Marinat în faţa
dilemei debutului, Dilemele scriitorului în
faţa celui de al doilea debut, Lidia Istrati:
odiseea debutului şi osânda căutării de sine,
Eugen Russev: debut şi realizare ştiinţifică
în cronografie, Vitalie Tulnic şi frica debu-
tului, Calea spre propăşire a literaturii şi
povaţa paşilor poetului.
Demersurile criticului au în subsidiar
sugestii transparente şi la „păcatele tinere-
ţii” sale cu „cântăreţii primelor cincinale”,
pentru că, în virtutea unor împrejurări poli-
tice, Prutul devenise principiul diriguitor în
valorificarea patrimoniului literar. În genere,
istoria literaturii române din Basarabia înre-
gistrează cazuri năucitoare de „revoluţiona-
re” a metodei de creaţie. Dintre scriitorii care
au debutat în perioada interbelică se distinge
Al. Robot. Modernistul, cu oarecare notori-
etate în epocă, surprinde realitatea, după 28
iunie 1940, nu pur şi simplu aşa cum pare
să fie, ci cum va fi în viitorul comunist, în
totală conformitate cu doctrina realismului
socialist. Nu mai puţin „novator” e scrisul
lui Liviu Deleanu, Bogdan Istru, Andrei Lu-
pan, George Meniuc etc. O excepţie face,
totuşi, Em. Bucov, care a îmbrăţişat arta to-
talitară de la începutul anilor ′30 ai secolului
trecut şi în cele circa 100 de titluri de carte
s-a distins printr-un fanatism interesat. Şi to-
tuşi, scriitorii în raport cu puterea sovietică,
în epoca stalinistă,
au fost, în expresia
lui Petru Negură,
„nici eroi, nici tră-
dători”.
Reflecţiile sale
exegetice, în cea
mai mare parte
a lor, se referă la
formele de coabi-
tare a ideologiei
„dezgheţului hruş-
ciovian”, a dog-
mei în derivă, cu
tentaţia creaţiei.
Drama scriitorului
în regimul totalitar
este expusă şi ilus-
trată prin creaţiile
lui Alexei Mari-
nat, Lidia Istrati,
Eugen Russev,
Vitalie Tulnic, Nicolai Costenco, Nicolae
Dabija. Se creează impresia că Paginile ale-
se, în logica reflecţiilor, ar avea trimiteri în
subsidiar, sugestii transparente sau referinţe
indirecte nu numai la destinul dramatic al
autorilor vizaţi, dar şi al celui care, timorat
de pericolul demodării, se dă cu părerea des-
pre oameni care au fost. Este „riscant” astăzi
să iei în discuţie subiecte ce nu au trecere
în actualitatea „bâlciului” literar. Nicolae
Bileţchi a riscat să reia în discuţie Poezia
Limba moldovenească, de N. Costenco, şi
controversatul lui roman Severograd, Ina-
daptatul în proza românească contempora-
nă din spaţiul basarabean.
Incursiunile criticului, în enorma lite-
ratură oportunistă, pun într-o nouă lumină
evenimente şi destine despre care avem o
imagine unilaterală, deseori deformată. Aşa,
de exemplu, despre Ion C. Ciobanu, cel din
Mărturisiri nespovedite, N. Bileţchi dă câ-
teva spicuiri din interviurile prozatorului,
acordate după 1990, care vin în contrasens
flagrant cu realităţile transfigurate în roma-
nele Codrii sau Cucoara. „La îngemănarea
anului 1946 cu 1947, pe o iarnă grea, cu pă-
mântul îngheţat bocnă, luptam cu foametea
organizată în valea Răutului. Aveam vreo 7
sate pe care trebuia să le salvez de la moarte.
Vara oamenilor le fusese luată toată pâinea,
li se măturaseră podurile până la ultimul gră-
unte. Chiar gozurile au fost spălate şi boabe-
le de grâu alese din ele şi uscate şi predate
„de bunăvoie” la stat. Iar peste câteva luni
oamenii au prins a se umfla de foame şi mu-
reau ca muştele. Distrofie!!! Prima dată intra
acest blestemat cuvânt în gura oamenilor.
Moldovenii de peste Nistru mai trecuseră
prin astfel de nenorociri în anii treizeci. Noi,
basarabenii, aflam de
cuvântul afurisit ‹‹dis-
trofie›› pentru prima
oară”.
Criticul ia partea
lui Ion C. Ciobanu şi a
altor prozatori despre
care Andrei Țurcanu
spune că aceştia „…
din conformism sau
laşitate, se lasă în voia
somnambulei colective,
scriind cu sârguinţă în-
tinse naraţiuni corecte
şi plate ca însăşi epo-
ca, numită mai târziu
„epocă de stagnare”.
Romanele lui I.C. Cio-
banu sunt vădit antiro-
mâneşti. (Nu ştiu cine
le-ar translitera în grafie
latină.) Delicat, N. Bi-
leţchi evită să fie categoric, în schimb, e de
părere că „aproape jumătate din cartea Voci
pe oglinda apei conţine lucrări mai vechi cu
vizibile amprente ale luptei de clasă ori cu
evidente semne ale idealizării prezentului
socialist (Întâlnire cu eroul, Scena clubului,
Cătină ş.a.)… Tot în această perioadă înmu-
gureau şi lăstarii unei creativităţi noi, care
prevestea renaşterea spirituală… (Voci pe
oglinda apei, Buchetul de crizanteme, Stră-
inul ş.a.).” Mult mai decis însă e în cazul al-
tor scriitori mai importanţi.
Pe fundalul literaturii oportuniste, N.
Bileţchi vine cu relecturile druţiene pen-
tru a interpreta atitudinea, uneori/deseori
în opoziţie deschisă cu puterea comunistă
de la Chişinău. Disidenţa lui Ion Druţă este
interpretată prin grila realismului socialist,
care „venea atât de intens în contradicţie cu
adevărul vieţii. Din acest motiv se făceau
încercări de a înlocui această metodă de co-
mandă cu noi termeni: romantismul socia-
list, sămănătorism ş.a. În literatura noastră
el a prins rădăcini într-un neosămănătorism
care, adaptat la condiţiile noi, primise denu-
mirea de ruralism”.
Apariţia unei noi personalităţi, înclină să
creadă criticul, determină literatura să ad-
opte un alt curs. Articolele cu caracter pole-
mic – Timpul şi spaţiul în viziunea artistică
a lui Ion Druţă; De unde vine Ion Druţă?;
Scriitorul şi curentul literar – rezonează cu
studiul de sinteză Concepţie şi compoziţie
în opera lui Ion Druţă, în care se concluzio-
nează franc: „Ideile din lucrările lui I. Druţă,
menite să susţină concepţia socialismului
cu faţa umană, sunt din start eronate şi deci
incapabile să susţină un dialog cu serioase
suporturi compoziţionale”; sau: „Semiade-
vărurile şi falsurile concepţionale au destins
considerabil resorturile compoziţionale ale
unor opere ale lui I. Druţă”. Din momentul în
care, consideră N. Bileţchi, „… socialismul,
dând semne tot mai evidente de totalitarism,
a demonstrat că nu mai poate avea – nici în
imaginaţie! – faţă umană, perseverenţa lui
Ion Druţă în (…) idei, de acum depăşite, ca
şi în cele ale moldovenismului primitiv şi
ale creştinismului ajustat la modelul rusesc,
devine un act creativ lipsit de sinceritate, cu
implicaţii sinuoase în arhitectonica operelor.
În astfel de condiţii, rămânând pe poziţiile
unei atitudini binevoitoare şi constructive,
critica nu poate face altceva decât să-i amin-
tească scriitorului spusele lui G. Ibrăileanu
că aceste opere au „… alt fel de „compozi-
ţie”, o compoziţie care nu are nimic sfânt”.
Un alt subiect, absolut inedit în preo-
cupările criticului, e literatura română din
Bucovina de Nord, şi astăzi cu destule spaţii
albe. Până la 1990, ea a fost tabuizată, margi-
nalizată sau desconsiderată cu rea-credinţă.
Mişcarea „Iconar” şi Mircea Streinul, înain-
te-mergătorul cu cei care l-au înconjurat, au
fost ostracizaţi şi trecuţi la index. Şi astăzi,
în pofida mai multor lucrări, apărute după
Istoriile… lui Constantin Loghin şi George
Călinescu, semnate de Adrian Dinu Rachie-
ru, Mircea A. Diaconu, Grigore C. Bostan,
Lora Bostan, Arcadie Suceveanu, Ştefan
Hostiuc, Dumitru Apetri ş.a., fenomenul
literar bucovinean e denaturat, deformat,
tratat cu condescendenţă. Redimensionarea
fenomenului literar are şi raţiuni polemice,
dar N. Bileţchi achită totuşi nişte poliţe sen-
timentale, schiţează portrete şi medalioane
literare, consacrate unor figuri emblematice,
cum ar fi: Mircea Streinul, Adrian Forgaci,
Mathias Friedwagner, Vasile Gherasim, Va-
sile Posteucă, Constantin Loghin, Vasile Le-
viţchi, Grigore Bostan, Ilie Luceac, Mircea
Lutic, Ştefan Hostiuc ş.a.
Altminteri, reflectând despre caracterul
bucovinean, criticul consideră oportun să
aducă aminte că „rar colţişor de pământ ce
ar fi fost atât de fărâmiţat spiritual ca Buco-
vina”, care s-a aflat sub dominaţia a trei im-
perii şi doar între 1918 şi 1940 e „sub oblă-
duirea cu adevărat culturală a Patriei-mame
– România. Nu întâmplător, în romanul lui
Mircea Streinul Ion Aluion (1938) criticul
insistă pe câteva scene cu protagonistul care
urmează să fie spânzurat de către jandarmul
Dreher pentru că nu vrea să recunoască Aus-
tria ca patrie.
„– Îţi iubeşti Patria?
Da!
Şi cum se cheamă patria noastră?
România.
Ochii lui Dreher se lărgiră ca ai unui asfi-
xiat… se duse la arestat şi-i arse două pal-
me, care îşi imprimă contururile pe obrajii
copilului.
România? Ha? Viperă! Patria noastră e
Austria…Spune că te deznod, te rup în bă-
taie..”
Starea actuală a literaturii române din
Bucovina i se arată criticului ca dezolantă,
degradantă, de unde şi concluzia: bucovine-
nii s-au pomenit azi „izolaţi complet de con-
tactele cu rădăcinile lor dătătoare de viaţă”.
Secvenţa Eseuri răzleţe include cinci
subiecte: Satul meu din depărtare, Casa,
Pâinea – motiv etern de meditaţii şi emo-
ţii, Cartea, azi şi Car frumos cu patru boi
sau Tradiţie şi inovaţie între farmecul mo-
delului şi pericolul demodării. Meditaţiile
eseistice culminează cu ideea că în literatu-
ra secolului XX „un timp atât de agitat nu
putea să nu provoace grabă, să nu aducă în
literatură senzaţia dispariţiei tiparelor tradi-
ţionale, a intuirii unor structuri noi informe
de care doar viaţa în perspectiva ei ar fi în
stare să le împlinească, a instituirii unui
fracturism, caracterizat cândva de prinţul
Hamlet cu vestita-i frază „s-a rupt al tim-
purilor legământ”, a impresiei că totul în-
cepe de la socialism”. Car frumos cu patru
boi e, în ultimă instanţă, o pledoarie pentru
valorile emblematice ale fiinţei româneşti,
despre farmecul modelului şi pericolul de-
modării.
N. Bileţchi reconstituie panorama lite-
raturii române din Basarabia, trece în re-
vistă generaţii de scriitori, opere esenţiale,
insistând magistral pe ideea că în „proble-
me de modă, omul, fireşte, are dreptul la
opţiune… Când însă moda iese din sfera
efemerului şi pătrunde în cea a perenului,
intră în vigoare modelul care are o altă
viaţă. Slobozindu-şi, cum zicea L. Blaga,
rădăcinile în timp şi spaţiu, el cristalizează
matricea stilistică a neamului, care îmbină
în mod fericit tradiţia şi inovaţia şi care,
aidoma celor două aripi ale aparatului de
plutire, garantează zborul normal al fan-
teziei poetice numai dacă ambele funcţio-
nează normal”.
În mizeria şi splendoarea vieţii noastre
literare, criticul rămâne consecvent cu sine,
mergând pe ideea că „sub aspectul conlucră-
rii tradiţiei şi inovaţiei, literatura din spaţiul
basarabean mai continuă să se zbată între
farmecul modelului autentic şi tristul pericol
al prezentării lui în forma demodată ori com-
pletamente greşită”. Iată o formulă exactă şi
cuprinzătoare care caracterizează destinul şi
modul de a fi în viaţi şi în literatură al lui
Nicolae Bileţchi, fascinat de frumuseţea mo-
delelor perene.
Alexandru BURLACU

DESTIN CERCETĂTOR LITERAR ŞI ESEIST REMARCABIL

ÎMPLINIT
Membrul corespondent al Academiei
de Ştiinţe din Republica Moldova Nicolae
Bileţchi a ajuns la o vârstă onorabilă. Par-
că mai ieri a apărut la Institutul de Filologie
(atunci Institutul de Limbă şi Literatură) un
bucovinean tinerel, modest şi sfios, care nu
cunoştea şi nu-l cunoşteau decât două per-
soane din Institut. Dar pe parcursul anilor,
graţie cunoştinţelor sale, capacităţilor inte-
lectuale, talentului artistic şi simţului estetic
de analiză a operelor literare, în special ro-
manul, i s-a conferit, pe bună dreptate, titlul
de membru corespondent al AŞM. Calitatea
definitorie a personalităţii Nicolae Bileţchi
este demnitatea: în scrierile sale de critică
literară, în activitatea didactică de profesor
universitar, de conducător ştiinţific, în func-
ţia de preşedinte şi membru al diferitelor
consilii şi comisii, în relaţiile cu colegii,
prietenii şi cunoscuţii. Român din Buco-
vina, Nicolae Bileţchi este devotat cauzei
româneşti. Domnia Sa a participat cu tot su-
fletul la discuţiile şi formularea hotărârilor
adoptate de Academie cu privire la limba
română ca limbă de stat a Republicii Mol-
dova. Cauza românismului i-a insuflat-o şi
nepotului său drag, Vlad Bileţchi, azi mare
şi înflăcărat activist pentru Unire.
Omenos, cumpătat, obiectiv şi bine-
voitor, N. Bileţchi are un comportament
civilizat în tot ce face şi în tot ce spune,
este spiritual, cu umor fin, totdeauna cre-
ând o atmosferă plăcută de voie bună. Este
o onoare şi o fericire de a-l avea de prieten.
De aceea şi el are prieteni devotaţi.
Savantul Nicolae Bileţchi este un fami-
list exemplar, ducându-şi viaţa într-o atmo-
sferă familială calmă şi caldă, favorabilă
pentru creaţie, cercetare şi scris. De aceea
la vârsta de octogenar este în deplină forţă
creativă, cu planuri mari pentru viitor.
La acest ceas aniversar îţi dorim, dragă
coleg şi prietene, multă sănătate, mulţi ani
înainte la fel de rodnici, cu inspiraţie tine-
rească, primăvară în suflet, fericire, dra-
goste şi susţinere din partea familiei, stimă
şi recunoştinţă din partea discipolilor şi a
colegilor.
La mulţi ani fericiţi!
Maria şi Grigore COSNICEANU
Senin la chip şi drept la statură, Nicolae Bileţchi
pare să sfideze anii şi greutăţile de tot soiul. Am citit
cu multă atenţie studiul inaugural Autorul între eul
biografic şi destinul bibliografic al cărţii sale „Pagini
alese” din 2016 şi ne-am convins că a îndurat, alături
de părinţi, bunici şi patru surioare, ororile războiului,
ale deportărilor, ale colectivizării forţate, ale muncii „pe
nou”, dar nu s-a lăsat învins. Şi-a format un eu biografic
bogat şi – principalul – demn. Memorabil este, bunăoa-
ră, episodul în care copilul Nicolae duce, asupra nopţii,
o căruţă de saci cu cereale la raion, să-i dea de pomană
statului şi să se lase în nădejdea calului, care-l aduce,
cuminte, prin întuneric, acasă. Ori altul, în care, după
lectura cărţii despre Pavlik Morozov, era gata să plângă
de mila „eroului”, dar îl ogoi – cu tact ţărănesc – buni-
ca, întrebându-l: „Dar nu-ţi pare că anume el (Pavlik
Morozov) poartă întreaga vină, trădându-şi propriul
tată?”, replică pe care protagonistul cărţii a înţeles-o ca
„primele semne ale pătrunderii critice ale textului ar-
tistic”, consolidate tot atunci printr-o vorbă a tatălui
său: „Şi tu chiar crezi în toate minciunile astea?”
Părinţii acasă, învăţătorii la şcoală, explicând ele-
vilor că pe la Oprişenii lor trecuse Ştefan cel Mare,
prin Bucovina dragă şi-a purtat paşii Mihai Eminescu,
apoi ascultarea, mai târziu – lectura, poveştilor cu
Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana, după care veneau
alte fapte, din viaţă şi din literatură (a se vedea epi-
soadele citate din romanul lui Mircea Streinul „Ion
Aluion”), constituiau, încetul cu încetul, universita-
tea celor şapte ani de acasă, care cuprindea neapărat
şi îndârjirea cu care bucovinenii s-au opus schimbării
naţionalităţii lor româneşti. Faptele concrete, vorbele
şi poveţele auzite în copilărie, apoi studiile făcute la
Cernăuţi le găsim răsfrânte în comportamentul demn al
cercetătorului angajat la Academia de Ştiinţe a Republi-
cii Moldova, torturat de un şef de cadre, care îl îndemna
să cugete dacă va putea studia literatura „moldoveneas-
că” în calitatea sa de român în paşaport. A studiat, a fă-
cut carieră, având noroc şi de o a treia universitate (la
Moscova, sub îndrumarea înţeleptului savant rus Iuri
Kojevnikov, bun eminescolog şi inimos participant la
istorica epopee a descâlcirii problemelor editării la Chi-
şinău a literaturii clasice româneşti) şi ajungând ulterior
un apărător convins şi convingător al denumirii corecte
a limbii literare folosite în Republica Moldova – limba
română.
Am expus aici fragmentar, lacunar ceea ce Nicolae
Bileţchi numeşte eu biografic; în procesul lecturii între-
gului volum „Pagini alese” am încercat să conştienti-
zăm cum anume acest eu s-a răsfrânt în eul şi în destinul
bibliografic al cercetătorului şi am ajuns la concluzia că
harnicul, cumpănitul/cumpătatul exeget a fructificat în
mod onorabil cunoştinţele acumulate la cele trei uni-
versităţi (de acasă, de la Cernăuţi şi de la Moscova) în
prodigioasa activitate ştiinţifică şi pedagogică de doc-
tor habilitat în filologie, profesor universitar, membru
corespondent al Academiei chişinăuiene. Totodată, am
înţeles – acum mai bine şi mai profund – că cercetătorul
literar Nicolae Bileţchi are şi o certă vocaţie de povesti-
tor interesant, de publicist/eseist de calitate.
Afirmaţia din urmă e confirmată de un întreg com-
partiment al acestei cărţi a cărţilor autorului – „Eseuri
răzleţe”. La drept vorbind, eseurile bileţchiene sunt to-
tuşi preponderent studii critico-literare, de vreme ce în
cel intitulat Casa, de exemplu, autorul citează abundent
din Ion Druţă, Pavel Boţu, Nikolai Amosov, Martin He-
idegger, Grigore Vieru, Lucian Blaga, Mircea Eliade,
Ion C. Ciobanu, Vladimir Beşleagă, Vasili Belov, apoi
iar din Druţă, iar din Beşleagă şi – la un moment po-
trivit – din Tudor Vianu. Nu e păguboasă această înge-
mănare a elementului pur eseistic cu cel critico-literar,
câtă vreme autorul pune mereu accentul pe semnificaţia
etică şi socială a casei ca locaş de trai al omului şi ca
simbol al demnităţii omului, ca mărturie a rezistenţei
neamului, recurge la asemănări profund semnificative
între lumea florilor şi aceea a copiilor („Dacă florile
cresc frumos într-un mediu muzical, de ce nu ar creşte
tot aşa şi copiii?”), la constatări cu tentă de aforisme
(„Cuvintele şlefuiesc instinctele”), pe fapte existenţiale
oarecum paradoxale, dar cu sensuri creştine adânci, ca
dăruirea unei bucăţi de pâine individului care-i pricinui-
se anterior personajului o mare durere; Nicolae Bileţchi
nu-şi permite să nu ajungă la problema caselor părăsite
din satele noastre, la preponderenţa divorţurilor asupra
căsătoriilor, după cum nu uită de importanţa – şi sub
aspectul cerut de eseul Casa – a celor şapte ani de acasă,
despre care povestise în eseul inaugural al cărţii sale.
Altfel zis, eseul în cauză e întemeiat, corect, pe o cuge-
tare liberă şi contaminantă (pentru cititor) despre casă,
iar elementele de critică literară, utilizate de autor poate
cam abuziv, au menirea de a da acestui efort de cugetare
o mai mare pondere.
În fond, aceeaşi este modalitatea de concepere şi de
realizare a celorlalte eseuri răzleţe; conchidem că re-
centele „Pagini alese” ale lui Nicolae Bileţchi adeveresc
afirmarea unui eseist care, mai ales în cugetările despre
romanţa Car frumos cu patru boi, atinge nişte culmi pre-
vestitoare de succese mari în eseistică; nu regretăm că
ne-am început articolul de faţă cu aceste referinţe fugi-
tive la ultimul compartiment al cărţii; ba chiar, dacă tot
am început cu referinţe la eseurile de încheiere a volu-
mului, purcedem acum la prezentarea succintă a penulti-
mului compartiment, care – o spunem fără întârziere – se
înfăţişează ca o continuare firească a unor lecţii luate de
el în copilărie de la bunici, părinţi şi neapărat de la ma-
rele scriitor român bucovinean Mircea Streinul. Intitulat
Înrolat în marea bătălie pentru limba română, compar-
timentul în cauză respiră atmosfera cugetării întregii co-
munităţi ştiinţifice basarabene, pe deplin conştiente că
„sub aspect literar avem – după cum recunosc savanţii
filologi din întreaga lume – o singură limbă – Limba Ro-
mână. Pentru specialiştii în materie de la noi şi de pre-
tutindeni acesta e un adevăr la nivel de axiomă, pe care
numai necunoscătorii… ar putea îndrăzni să-l clatine”.
Convingerea lui Nicolae Bileţchi e că „prin votarea
din Parlament s-a comis o eroare şi… ţin să amintesc…
încă o dată că o problemă de ştiinţă, cum e cea a limbii
oficiale în Republica Moldova, nu poate fi rezolvată în
alt mod decât în baza argumentelor ştiinţifice” şi că „re-
zolvarea prin vot a problemei limbii oficiale în Republi-
ca Moldova… nu are nimic în comun cu argumentarea
ştiinţifică”. Vertical până la capăt, Nicolae Bileţchi se
adresează „domnilor parlamentari” cu propunerea: „…
Dacă vă consideraţi patrioţi adevăraţi…, nu vă rămâne
altceva de făcut decât să recunoaşteţi că limba de co-
municare în statul nostru e limba română, acea limbă
care garantează propăşirea naţiunii în toate domeniile”.
Insistăm asupra acestor opinii ale colegului Bileţchi
nu în scopul de a-l echivala cu Nicolae Corlăteanu sau
cu Silviu Berejan, ci pentru relevarea adevărului că
acest brav literat s-a dovedit întru totul demn de renu-
miţii academicieni lingvişti şi s-a pronunţat cu fermita-
te în favoarea adevărului ştiinţific şi istoric.
În ordinea înaintării spre începutul cărţii, remarca-
bil se prezintă compartimentul „Relecturi druţiene”.
Aici Nicolae Bileţchi îşi reconfirmă totalmente cali-
tăţile de cercetător atent, scrupulos până la un soi de
pedantism pozitiv, al creaţiei prozatorului care încă în
1953 îşi aducea obolul la dezvoltarea sănătoasă a nuve-
listicii basarabene, prin cărticica La noi în sat, apoi prin
volumele Dor de oameni (1959), Piept la piept (1964)
ş. a. şi a romanului est-prutean. Tuspatru studiile din
compartiment se dovedesc cercetări serioase, imposibil
de trecut sub tăcere în procesul continuu al analizei şi
aprecierii creaţiei scriitorului.
Întrucâtva mai puţin impresionant, pentru noi şi,
probabil, pentru alţi cercetători care nu cunosc bine
creaţia literaţilor români din Ţara Fagilor, e comparti-
mentul „Linii de contur la procesul literar din Bucovina
de Nord”. Totuşi, lectura atentă a studiilor despre Mir-
cea Streinul, Vasile Leviţchi şi alţi scriitori ne convinge
că Nicolae Bileţchi a realizat şi aici analize extrem de
binevenite, propunându-ne un tablou, poate incomplet
deocamdată, al literaturii române din patria sa iniţială
(după locul de naştere).
Mai siguri în privinţa aprecierii celorlalte compar-
timente ale cărţii „Pagini alese”, elogiem fără ezitare
dezvăluirile făcute de cercetător în „Debuturi literare
şi destine artistice”. Acest compartiment e o cercetare
minuţioasă şi o expunere logică şi convingătoare a ade-
vărului relativ complicat despre creaţia din primii ani a
lui Alexei Marinat, Vitalie Tulnic, Lidiei Istrati şi, înde-
osebi, a vieţii şi destinului lui Eugeniu Russev.
Spre mirarea, pe care o presupunem şi pe care o în-
ţelegem din capul locului, a colegului Bileţchi, stârneş-
te serioase întrebări şi chiar nedumeriri compartimentul
„Din perspectiva hermeneutică”. Sub aspectul analizei
faptelor literare concrete, Domnia Sa e şi aici atent,
competent şi bine intenţionat. Dar poezia „Limba mol-
dovenească” e aşa cum a scris-o şi a publicat-o Nicolai
Costenco. După ce ni se lămureşte cu lux de amănunte
de ce autorul ei, conştient de românitatea limbii noastre,
şi-a intitulat-o aşa cum a fost nevoit, poezia în cauză
rămâne cu greşeala pusă în frunte. În fond, acelaşi lu-
cru se cuvine spus fără înconjur despre studiul referitor
la romanul Severograd. Cercetătorul ne deschide bine
ochii la condiţiile concrete ale timpului, din cauza căro-
ra n-a putut spune că oraşul a fost construit de oameni
deportaţi, „ostrovari”, cum îi numea Costenco însuşi,
însă de aici nu rezultă în niciun caz că această scriere
a mult regretatului veteran al literelor româneşti n-ar
fi una conjuncturistă şi, bărbăteşte spus, mincinoasă.
Chiar dacă scriitorul ar fi trăit mai mult şi şi-ar fi redac-
tat textul în consens cu groaznica situaţie în care a trăit
la Polul Nord, acesta ar fi putut fi un alt roman, veridic
şi demn de apreciere. Dar în varianta în care a ajuns pe
masa de lecturi a cititorului, romanul în cauză nu este
„controversat”, cum afirmă exegetul, ci – o spunem cu
toată părerea de rău – o măsluire a realităţii, chiar dacă
scrupulosul cercetător îi lămureşte mult răbdătorului ci-
titor din ce motive şi cum anume a fost nevoit Costenco
să falsifice lucrurile.
Puţin alta e situaţia romanelor Semănătorii, Drumuri
şi Îndrăzneala ale lui Mihail Gh. Cibotaru. În acestea
nu găsim vreo falsificare a adevărului anilor despre care
povesteşte scriitorul. La o adică, dacă cineva ar încerca
să afle ce se întâmpla în satul basarabean din perioada
respectivă, Semănătorii, dar şi Drumuri şi Îndrăzneala
ar putea constitui nişte repere întru aflarea adevărului.
Rezerva noastră (faţă de operele lui Mihail Gh. Ci-
botaru, dar şi faţă de elogiile aduse acestuia de către
exegetul Bileţchi) e alimentată de o anumită învechire a
materialului pus la temelia operelor (colhozuri, comite-
te raionale de partid etc.), devenite străine cititorului de
azi şi, cu atât mai mult, celui de mâine.
Aceeaşi e situaţia în privinţa romanelor Codrii, Cu-
coara şi Podgorenii ale lui Ion C. Ciobanu, ceva mai
puţin în privinţa pânzei lirico-epice Podurile (mai dens
ca substanţă general-umană, deşi tot cu personaje anga-
jate în sfera partinicilor).
Mihail Gh. Cibotaru a scris şi trei romane rămase to-
talmente actuale şi azi: Eclipsa, Vijelia şi Bătăuşul; Ion
C. Ciobanu rămâne la îndemâna exegeţilor prin cartea
de nuvele Pe oglinda apei şi printr-o alta, de publicisti-
că – Povestiri nespovedite; în definitiv, Bileţchi a scris,
noi am citit, analizăm, formulăm opinii, totul e proces
şi nu e cel mai rău lucru care ni s-ar putea întâmpla…
Încheierea noastră e că prin recentele „Pagini alese”,
dar şi prin celelalte cărţi ale sale, îndeosebi prin Roma-
nul şi contemporaneitatea, din 1984, Nicolae Bileţchi
a dovedit că e un cercetător literar marcant, acum – şi
eseist interesant, preocupat de probleme stringente ale
realităţii şi artei scrisului în continuă dezvoltare.
Ion CIOCANU
Nr. 10 (3731), 9 martie 2017 Literatura şi arta 5
ÎN DOUĂ REGISTRE Serafim Belicov – 70. In memoriam
Contribuţie la cetatea
verticalităţii noastre
Poezia lui Serafim Belicov are, ca şi pânza pe care o Tot Eminescu vorbea despre un însemn monogramatic pe
ţese războiul, două aspecte: unul pe faţă şi altul pe dos. Fi- care l-ar purta un om – cu felul său de a fi, cu caracterul ce îi
rul de bătătură se introduce prin rostul firelor de la urzeală este dat de la natură (spuneam), cu comportamentul de care
pentru a întreţese două straturi diferite, dar constituind o dă dovadă în anturajul unde este aruncat de soartă. Parcă mai ieri citeam la pag. 200 a unei în cartea sa din 2002 ca eminent profesor de
singură ţesătură. Serafim Belicov are acest monogram tipologic şi caracte- cărţi că după ce poporul nostru înălţase „ce- limba română. Ori de Nichita Stănescu, pro-
Se poate vorbi, prin urmare, de o împăcare a contrariilor rologic incrustat în cele două nume ale sale, unul trimiţându- tăţi rezistente pentru sute de ani înainte”, lui, tagonist al următorului eseu din cartea recen-
– în limbaj livresc – de o coincidentia oppositorum. Numai ne la serafimicul din fiinţa sa – la puritate, neprihănire, nevi- aceluiaşi harnic şi bun la inimă popor, „nu tă, echivalent al dictonului „Patria mea este
că această împăcare naşte un acord sau un dezacord dramatic novăţie, candoare, într-un cuvânt, la angelic, şi altul la ceva i-a trecut prin minte să înalţe încă una – cea Limba Română”.
potolit, stins, convertit în discreţie, în întrebare liniştită. Fi- nu neapărat belicos, căci nu are nici pe departe porniri agresi- care să ne unească într-o neclintită conştiinţă Dar iată şi o consemnare datată 27 august
inţa sa e făcută din gingăşie, din candoare, dintr-o înfiorare ve, resentimentare invidioase, tratându-i creştineşte chiar pe şi demnitate, cetatea verticalităţii noastre”. 2015: „În spatele izbânzilor (alfabetul latin,
delicată în faţa lucrurilor; se desprinde din stihiile şi mişcă- cei care nu i-au vrut binele. Era însă în firea lui îngăduitoare Or, acest crunt adevăr îl rostea însuşi au- limba română, tricolorul, credinţa, istoria) de
rile graţioase ale naturii, cu care fraternizează, se contopeşte şi binevoitoare o împotrivire la ceea ce încălca normalitatea torul unei splendide culegeri de eseuri, care la capătul anilor ’80 s-au aflat inconfundabi-
cuteza să-l identifice pe „cel mai înverşunat lii combatanţi pentru concretizarea sacrelor
simpatetic. Poetul este natură, vom spune împreună cu Mikel şi moralitatea, bunul-simţ şi buna-cuviinţă.
inamic al nostru”, care este, adică suntem, identităţi: Grigore Vieru, Leonida Lari, Ion
Dufrenne; el dă viaţă poetizabilului organic. Ceea ce este po- Cea dintâi calitate s-a manifestat în fineţea versului, în chiar noi (Serafim Belicov, Elegii contra fri- C. Ciobanu, Mihai Cimpoi, Ion Ungureanu,
etic în ea se răsfrânge prin imagini, figuri retorice, proiecţii muzicalitatea de baladă şi romanţă, de lied romantic, într-o gului, Chişinău, 2002, p. 200). Valeriu Matei, Alexei Marinat, Ion Dume-
ale închipuirii, şi în ceea ce numim scriitură, text care îşi are scriitură frumoasă, vibrantă. Iar cea de-a doua dimensiune o Noi, lipsiţi de simţul demnităţii? Să-i niuk, Lidia Istrati, Nicolae Costin, Ion Cio-
originea semantică în ţesătura de care am pomenit, în latines- găsim în raporturile sale cu un timp neprietenos, „ieşit din spui aceasta verde în ochi cititorului tău, ba canu, Nicolae Dabija, Alexandru Moşanu,
cul textus. ţâţâni”, nedrept cu natura şi oamenii. De aceea, se întreba în încă să speri ca el să te citească, să te înţelea- Constantin Tănase, Ion Hadârcă, Vladimir
Pe Serafim Belicov îl caracterizează, înainte de toate, o chip firesc: „Dar cât durează veacul?...”. gă, să tragă învăţăminte din tot ce îndrăzneşti Beşleagă…, precum şi întreaga suflare de
integritate etică, pe care o avea atât în ceea ce scria, cât şi în Era, rezumativ spus, un liric înfiorat şi un publicist infla- să-i dezvălui? bine din Basarabia, majoritatea scriitorilor,
comportamentul de zi cu zi. Faptul acesta ne aduce aminte de mat; un Narcis admirându-şi propria frumuseţe şi cea a natu- Un profund inspirat cuvânt de îmbărbă- ziariştilor verticali, oneşti… Am fost atunci
o spusă din publicistica eminesciană despre autorul dramatic rii, dar care şi-a (auto)intentat un proces împotriva a ceea ce tare aşterne în paginile acelui prim florilegiu un puls unic, un gând unic…” (p. 67; ca
autentic: „Oricât de parfumat de civilizaţie va fi exemplarul urzeşte, escamotează această dublă frumuseţe. de eseuri, Elegii contra frigului, poetul şi pu- participant activ şi permanent la acea operă
blicistul de o verticalitate morală neclintită, fără precedent în istoria Basarabiei, nu pu-
ce ni-l prezintă natura, în purtarea lui va fi consecvent până şi S-a exprimat în două registre; a ţesut o faţă de mătasă
încrezător până la naivitate în valorile supre- tem accepta lipsa din listă a colegului, repu-
în consecvenţele sale. Astfel, la oricare vom găsi firul roşu al foşnitoare, netedă, cu un desen fin, şi o alta mai noduroasă, me ale existenţei noastre. tat lingvist, Nicolae Mătcaş). „Un puls unic,
caracterului petrecut prin şiragul faptelor sale, deşi acestea nu aspră, cu fire rupte, scămoase. Citisem acele cuvinte şi reproşuri cu un gând unic…”, scria Serafim Belicov, şi
trebuie să fie neapărat un şirag de mărgăritare”. Acad. Mihai CIMPOI atâţia ani în urmă, într-o carte cu maeştri gândul ne poartă la dezbinarea care a urmat,
învăţători, colegi şi discipoli de-ai noştri, ca vădită parţial şi în procesul de votare a can-

ELEGIE PENTRU UN ADEVĂRAT OM DE CUVÂNT

Gândindu-mă la ziua în care se împlinesc 70 de ani de
la naşterea lui Serafim Belicov, mi-l aduc aminte pe poet
la jubileul său de-acum un deceniu, spunând, în drum spre
Uniunea Scriitorilor: „Astăzi mă simt motivat din toate
punctele de vedere”. Zâmbind, rostise acele cuvinte cu re-
cunoştinţă şi cu o bucurie clară, proaspătă, de-a dreptul
tinerească – o bucurie în care mie, şcolarului de-atunci,
dar şi actualului student, nimic nu mi-a părut şi nu-mi pare
forţat. Aleg să păstrez în primul rând această imagine a
scriitorului, o imagine la care se-ntâmplă să revin cu se-
ninătate, fiindcă valoarea omului Serafim Belicov mă face
să cred că prezenţa acestuia în viaţa mea este o şansă de-
osebită. E-adevărat că mi-ar fi plăcut să nu fiu nevoit să
folosesc în titlu cuvântul elegie (care – cunoscătorii şi-au
dat deja seama – aminteşte de titlurile a două cărţi ale lui
Serafim Belicov: Elegii contra frigului şi Alte elegii con-
tra frigului, cel mai recent volum al autorului). Aş fi găsit,
fără-ndoială, între paginile condeierului, o formulare mai
fericită, una dincolo de care să nu se întrevadă faptul că
primăverile noastre sunt mai sărace.
Tulburător, în destinul poetului şi al publicistului pare
să se oglindească însăşi istoria ţării noastre, o istorie plină
de taine care dor şi vindecă, la fel cum Serafim Belicov îşi
leagă numele de o operă care îl exprimă fidel în sensul cel
mai uman cu putinţă (în puru-i adevăr, versul „Grăbeşte-te
să faci un bine!” spune deosebit de mult despre felul său
de a fi...). Trecând peste greutăţi de neimaginat pentru unii,
dar nicicând repetent la lecţia dragostei de viaţă (cine gă-
seşte neclară această formulare e rugat să asculte Pe stra-
da Creangă), poetul a făcut din scrisul său un fel de a fi
aproape atât de propria fiinţă, cât şi de numeroşi oameni
de cultură, mai mult sau mai puţin cunoscuţi, cărora le sunt
dedicate călduroase bucăţi din elegiile contra frigului.
Poezia lui Belicov este una a contrastelor, fapt care
nu-i neagă unitatea, ci, dimpotrivă, confirmă deschideri-
le acestei lirici: de la discursul direct („Pân’ dincolo de
moarte / doar sacrul adevăr/ să-mi fie domn al vieţii,/ mai
mult nimic nu cer” sau un limpede omagiu adus lui Ion şi
Doinei Aldea-Teodorovici – „am fi plecat cu toţii câte-un
pic, numai ca ei să rămână”), la un limbaj artistic meta-
forizat intens (cu o nouă adaptare a mitului în poemul
„Procesul lui Narcis”, text care dă şi titlul unei plachete);
de la viaţa pură a satului, cu binefăcătoare ploi, luminată
de prezenţa părinţilor, la lumea aflată sub semnul ordinii
în pericol, al sufletului minat; de la versurile purtând am-
prenta folcloricului – deopotrivă prin varietatea motive-
lor şi prin muzicalitate, la o poezie meditativ-filozofică,
ce (re)pune în discuţie probleme majore precum însăşi
identitatea umană („Al doilea tu”). Şi chiar în publicis-
tică – cea referitoare la realităţile sociale şi politice ale
ultimilor ani – autorul s-a manifestat nu doar ca un obser-
vator lucid şi ca un apărător consecvent al propriilor con-
vingeri, ci s-a afirmat încontinuu în calitatea-i de poet,
prin frazele ample, prin diversitatea figurilor de stil, prin
limbajul bogat, nu la îndemâna oricui, dar îmblânzit cu o
implicare autentică, de Meşter Manole.
Vulnerabil şi puternic în egală măsură, de o modestie şi
o căldură sufletească rarisime, purtător a numeroase amin-
tiri pe care le împărtăşea cu un har care te făcea să vrei să fi
trăit acele momente (şi care, în cele din urmă, te putea face
să simţi că le-ai trăit), Serafim Belicov rămâne un adevărat
om al cuvântului scris, vorbit, cântat, al cuvântului care
nu are cum să se transforme în vorbă goală, al Cuvântului
lui Dumnezeu. Un om al Domnului, aşa se prezenta poetul
însuşi.
Vasile GRIBINCEA,
anul I, Facultatea de Litere,
Universitatea din Bucureşti
Eminescu, Creangă, Leviţchi, Teleucă, Ma-
rinat, Grigore şi Ion Vieru, Petru Zadnipru,
apoi Anastasia Lazariuc, Maria Drăgan, Ioan
Paulencu, Teodor Negară, Vasile Iovu, Pe-
tru Neamţu, Victor Prohin şi – se poate oare
altfel­? – Ion Melniciuc, neobositul profesor
de limba română, nu numai la orele de curs
universitar.
Intitulat Cetatea demnităţii noastre, acel
eseu se dorea unul de bună şi temeinică în-
văţătură pentru noi, cei atât de răzleţiţi, unii
debusolaţi, lipsiţi de sacrul simţ al demnită-
ţii naţionale (româneşti, am specifica, dacă
n-am şti, din realitatea cea mai proaspătă, că
unii dintre ai noştri n-au nici demnitate lo-
cal-moldovenească, lăsându-se măguliţi de o
iluzorie speranţă că am putea trăi bine sub
călcâiul atât de greu, suportat de generaţii
predecesoare, al Rusiei).
Deloc întâmplător în 2015 Serafim Be-
licov pune eseul cu pricina în chiar fruntea
unui nou volum de opere publicistico-litera-
re, Alte elegii contra frigului.
Nu cumva pentru că avea convingerea că
nu-i înţeleseserăm mesajul în 2002?
De data aceasta Serafim Belicov a dorit
să fie mai convingător, de mai mare ajutor
trezirii până la capăt a tuturor conaţionali-
lor care continuă să orbecăiască în căutarea
identităţii noastre şi în conştientizarea adân-
didaţilor în parlament şi la preşedinţie, din
ultimul timp, când o parte a oamenilor noştri
au cedat momelilor din partea forţelor duş-
mănoase idealurilor noastre naţionale…
Afirmaţia din urmă e cu atât mai bineve-
nită, cu cât Serafim Belicov o consolidează
citând o genială constatare făcută de marele
român basarabean Eugeniu Coşeriu: „A pro-
mova sub orice formă o limbă moldovenească
deosebită de limba română este, din punct de
vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori
o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere isto-
ric şi practic, e o absurditate şi o utopie; şi din
punct de vedere politic, e o anulare a identităţii
etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act
de genocid etnico-cultural” (p. 73).
Ne delectăm cu adevărat la lectura ese-
ului Atât de puternică – Limba Română!
Serafim Belicov e sarcastic până la superla-
tiv, inepţiile despre vinovăţia (= puternicia)
limbii, pe care oameni înrăiţi şi iresponsabili
o consideră cauză principală a sărăciei, a ple-
cării tinerilor peste hotare şi a tuturor relelor
ce ni se întâmplă.
Totuşi, cititorului i se spune răspicat ade-
vărul: „Din ce în ce mai strâmtorată, limba
română riscă să se (re)întoarcă în satele semi-
pustii, părăsite din cauza sărăciei şi mizeriei
ultimilor ani. Este „meritul” guvernărilor
câte s-au perindat de la nouăzeci încoace…”

Poemul din oglinzile irişilor

Înger rătăcitor, privesc acum tăcut la
straiele tale de argilă şi mă destăinui celor
din jur că te reîntâlnesc în gândurile emo-
tive din aducerile-aminte. Trăiesc cu înfri-
gurare motivaţia întrevederilor, înşiruită
de coloniile nesfârşite de silabe, adunate
în cuget de volnicia complinitoare a ve-
deniilor. Ţi-am destăinuit într-un miraj de
noapte surprinderea absolută că nu intuiam
vreodată să te văd planând atât de tânăr, to-
tuşi, în urcuşul spre cel de-al cincilea punct
cardinal. Dar a picat nepoftită acea ultimă
dimineaţă cu ochi violeţi, obsedată să-ţi
scrie subit numele pe cruce cu litere mari.
Dibuiam atunci nedumerirea confuză în
numărătoarea inversă din axiomele zboru-
lui tău spre bolta eternă, când tu ne-ai lăsat
pe linia de aşteptare doar trupul răpus de
secera suferinţei, ascuţită ca o lună nouă,
exact la ora cântatului de cocoşi. Copil al
Muzei, ai urcat solitar către albăstrimi-
le cristaline, cu toate că ştiai prea bine ce
averse urmau să înfrunte cei dragi rămaşi
acasă, alături de atâţia prieteni şi adoratori
ai însemnelor tale pământeşti.
Noi, iştilalţi, mai aşteptăm dezlegarea
de pe urmă, mai zăbovim pe marginea
acestei lumi telurice, scrijelită de nesăbu-
inţele noastre mereu flămânde de nuanţe,
culori şi imagini bizare. Abia mai respirăm
sub copita timpurilor nefaste că nu mai
încape în noi stropul jinduit de fericire şi
visul pustiu care ne tot încearcă răbdarea.
Este foarte probabil că tu de acolo, de sus,
te miri de banalitatea zbaterilor noastre.
Poate îţi aminteşti? Ai prorocit aceste stră-
danii în prozodiile tale! Te aud şi acum
mărturisind, „pe pervazul unei dureri”, că
viitorul „...ni-i incinerat,/ cetatea-şi aş-
teaptă plecarea din gară,/ la contul iubirii
ni s-au transferat/ tone de ură incendia-
ră...”. Lumea bănuită de verbele şi adver-
bele tale apare astăzi ca o ficţiune, ca un
episod cu căpcăuni...
Cântătorule, dar am fost şi tineri în vre-
murile sălbatice. Sufocaţi de regimul îm-
popoţat de culori funeste şi aspiraţii parcă
logice, am savurat şi zile senine. Mai ales
când pătrunsem atunci cu ciclul de moti-
vaţii literare la părintele lirei filozofice de
la noi, naşul tău de cununie, marele Victor
Teleucă, care mi-a asigurat o explicaţie de-
finitorie foarte elocventă: „Dacă Belicov
va găsi prezenţe ostenite în căderea cli-
pelor tale, înseamnă că Muza te-a miluit
cu fluturi de gând”. Şi tu, Serafime, m-ai
plasat în cumpătul tău, m-ai condus cu gri-
jă în albia geometriilor poetice. Ai surpat
CONFESIUNI DESPRE UN PRIETEN
atunci semnele apocaliptice din mine, ver-
nisându-mi numele ataşat de ciclul modest
de versificări în săptămânalul „Cultura”.
Bucuria mea, flămândă de spectacol, m-a
ţinut încă multă vreme pe linia de plutire...
Apoi am păşit peste ani în clipele de
mai încoace. Zbuciumaţi de neliniştile
vremurilor sumbre, ne revedeam adesea la
„Literatura şi arta” – acest far luminos al
demnităţii naţionale. Ne cutremurau până
la lacrimi discuţiile tulburate despre „Ţara
dintotdeauna pândită, furată,/ Fără de
Mare şi fără Carpaţi./, unde Tristeţea um-
blă desculţă/ Prin roua minată,/ Şi ploaia
cade-n genunchi/ La căpătâiul celor ple-
caţi”... Şi iată că într-o zi ai plecat şi tu,
lăsându-ne la redacţie amintirile calde cu
sfinţi presăraţi în stea, dar şi un pustiu ma-
re-mare în suflete, pustiu, îmbrăţişat de ni-
sipuri aride, răsfirate de elitrele realităţilor
ce ne înconjoară. Alegoriile tale – zestre a
posterităţii, chiftesc de patosul tău dilatat
până la sânge, capabile să atingă struna mi-
racolului, stăpânit de universul limbajului
purificat, original. Parabolele răbufnite din
învălmăşirile poetice denotă marea ta dra-
goste de plaiul unde ai sărutat lumina zilei
şi graiul dulce din drumul mamei: „Maică-
măicuţă Marie,/ Iată-ţi lungul drum prin
timp:/ Dinspre casă la câmpie/ Şi acasă
– dinspre câmp...”. Mă repet, se pare, dar
prea te-ai grăbit, Serafime, să răzbaţi la ca-
păt de drum, prea devreme s-a stins torţa
sufletului tău...
Astăzi, aici, în adâncurile revene din
maţele pământului, verbele tale literare,
sfârtecate de doruri, se prefac în sevă, ur-
când prin hume alcaline spre sălaşul nou
din lujerele de lăcrămioare gingaşe şi co-
paci semeţi. Poemul tău din oglinzile irişi-
lor de lut îţi continuă ascensiunea pe bolta
timpului...
Andrei MOROŞANU
Ipoteşti. La casa lui Eminescu
că a adevărului că, fiind român încă de la
daci şi romani, suntem – conform testamen-
tului eminescian – români şi vorbim limba
română?
O primă şi esenţială afirmaţie a poetului
şi publicistului e că „izgonit cu totul într-o si-
nistră epocă din circuitul valorilor spirituale
ale noastre, Eminescu nu a putut fi dat afară,
însă, şi din conştiinţa urmaşilor lui Ştefan cel
Mare şi Sfânt” (p. 8). Din conştiinţa celor
ştiutori şi stăpâni pe adevărul ştiinţific şi is-
toric, am completa zicerea neuitatului disci-
pol şi coleg, trecut la cele veşnice la 28 iulie
2016. Iar celorlalţi conaţionali ce le rămâne
să facă? Să se instruiască activ şi permanent,
ascultând de Eminescu, de Mateevici, de Eu-
geniu Coşeriu, de Nicolae Corlăteanu şi de
Ion Melniciuc, enumerat de Serafim Belicov
(p. 81). Altfel spus, poetul şi publicistul Beli-
cov ne oferă material pentru cugetare intensă
asupra problemelor limbii române, care până
mai odinioară se simţea oarecum ocrotită de
/ prin două decizii istorice ale Academiei de
Ştiinţe (din 1994 şi din 1996), o hotărâre ne-
echivocă a Curţii Constituţionale, conform
căreia numele corect al limbii literare vorbite
în Republica Moldova este limba română,
prin patru florilegii de studii cu privire la
această temă, aparţinând savanţilor noştri de
frunte: Nicolae Corlăteanu, Silviu Berejan,
Anatol Ciobanu şi Nicolae Mătcaş. Dar Re-
publica Moldova e un teritoriu cu ghinion, în
care oricând poate să se întâmple câte ceva
absolut inimaginabil…
Nu înmulţim numărul exemplelor care
confirmă înţelegerea corectă şi exprimarea
clară de către autor a opţiunilor sale priitoare
unui parcurs sănătos al statului interriveran
spre comunitatea europeană, ci nominalizăm
şi alte eseuri care merită să fie citite şi recitite
pentru actualitatea şi importanţa problemelor
şi a sugestiilor: Uneltiri cu mască de referen-
dumuri, Dincolo de tainele timpului, Înlăcri-
matul cer al Ucrainei, Sângele nostru latin,
Ce am fi fost… fără Ştefan Petrache? Am
adăuga ş.a., ca o altă dovadă a prezenţei con-
tinue a poetului care a ridicat la rang artistic
publicistica pe teme de cultură şi de politică,
aşezând încă o piatră la cetatea demnităţii pe
care poporul nostru nu s-a grăbit s-o constru-
iască.
Ion CIOCANU

DEZBATERI PE MARGINEA ANULUI LITERAR 2016

Cea de-a III-a sesiune a Întâlnirilor lite-
rare ale Uniunii Scriitorilor din R.Moldova,
care a avut loc la 24 februarie curent, a înce-
put cu un moment poetic: Aura Christi, invitat
de onoare, care, precum a menţionat Arcadie
Suceveanu, preşedintele USM, a atins un prag
de vârstă şi de creaţie.
Cunoscuta poetă, stabilită de ani buni la
Bucureşti, autoare a 11 volume de versuri
deja, avea să observe „ce lung a fost drumul
de acasă acasă”, accentuând că „peste tot
mi-am purtat rădăcinile româneşti din Basa-
rabia”, vorbind despre marii cărturari basa-
rabeni. „Sunt de-a dreptul răvăşită de această
revenire acasă, unde merg, vă port cu mine.
Caracterul meu însă s-a format aici şi o să în-
cerc să nu vă dezamăgesc”, avea să mai spu-
nă, profund emoţionată, Aura Christi, care
mai deţine şi funcţia de redactor-şef al revistei
naţionale de cultură, politică şi ştiinţă „Con-
temporanul”, care apare la Bucureşti.
Poeta a recitat din „cartea iluminărilor
mele”, romanul în versuri „Geniul inimii”,
apărut de curând la Editura „Contemporanul”.
Teo Chiriac, vicepreşedintele USM, a mul-
ţumit reprezentanţilor Institutului Cultural
Român, prezenţi la manifestare, pentru ajuto-
rul acordat la editarea revistei literare a US de
la Chişinău.
În continuare a avut loc dezbaterea „Anul
literar 2016” , o retrospectivă a cărţilor pu-
blicate în anul 2016 de autorii din R. Moldo-
va.  Cărţile au fost prezentate de criticii li-
terari: Maria Şleahtiţchi (proză), Aliona Grati
(critică şi eseu), Nina Corcinschi (poezie) şi
Diana Vrabie (literatură pentru copii).
Maria Şleahtiţchi a observat că în anul
2016 au văzut lumina tiparului la editurile din
ţară şi de peste hotare peste 100 de volume
de poezie, proză, critică literară şi publicisti-
că ale scriitorilor din R. Moldova; a spus că
anul 2016 în proză a dat câteva revelaţii; s-a
referit la diversitatea tematică a noilor apariţii
editoriale, la preponderenţa romanului asupra
prozei scurte; a vorbit despre ce se întâmplă
pe piaţa cărţii; despre o altă generaţie de ci-
titori; despre faptul că „se cumpără pe blog”,
on-line, despre noile tehnologii de promova-
re a cărţii. Printre cei care au editat şi, într-o
măsură mai mare sau mai mică, s-au bucurat
de aprecierea cititorilor se numără nume cu-
noscute, precum Iulian Filip, Dumitru Apetri,
Dumitru Crudu, Lucreţia Bârlădeanu, Ştefan
Baştovoi, Val Butnaru, şi mai puţin cunoscute
până acum: Tatiana Ţîbuleac, Igor Volniţchi,
Vitalie Cipileaga, Andreea Ruso…
Nina Corcinschi a opinat pe marginea vo-
lumelor de poezie semnate de Teo Chiriac, Iu-
lian Fruntaşu, Silvia Goteanschi, Radmila Po-
povici, Eugenia Bulat, Vitalie Răileanu, Nina
Josu, Ecaterina Bargan, Leo Butnaru, Doina
Cezara Anton, în fruntea cărora se înscriu per-
fect, am constatat, volumele semnate de Nico-
lae Dabija şi Vasile Romanciuc.
Aliona Grati a vorbit despre volumele Di-
anei Vrabie şi a lui Adrian Ciubotaru; despre
evenimentul anului 2016: „Dicţionarul de cri-
tică şi istorie literară” semnat de Mihai Cim-
poi.
Mai adăugăm un volum care suscită inte-
res: „Cronici în reţea. Metaliteratura.net” de
Aliona Grati.
Diana Vrabie a menţionat că anul 2016 s-a
dovedit a fi benefic şi pentru domeniul lite-
raturii pentru copii, cu o producţie editorială
imensă, unde s-au reţinut nume ca Iulian Fi-
lip, Vasile Romanciuc, Claudia Partole, Ianoş
Ţurcaqnu, Arcadie Suceveanu, Mihai Vâlcu…
Academicianul Mihai Cimpoi, care a des-
tăinuit că urmăreşte foarte atent procesul li-
terar, a observat că este foarte greu să aduni
cărţile de la autori, să afli ce şi unde s-a edi-
tat, pentru a-ţi face o viziune complexă asu-
pra fenomenului literar al anului care a trecut.
Distinsul academician, care lucrează la o nouă
ediţie a volumului „O istorie deschisă a litera-
turii române din Basarabia”, a observat că şi
serviciile bibliografice se fac foarte lacunar.
Aura Christi, după ce i-a prezentat pe re-
prezentanţii ICR, sosiţi la Chişinău, a obser-
vat că „aici, la acest eveniment, domină ma-
triarhatul”; a felicitat revistele literare, editate
la Chişinău, printre care şi „Literatura şi arta”,
pe care o citeşte săptămânal, specificând „o
presă literară de foarte bună calitate; pagini
întregi care mişcă”.
Nicolae Rusu a citit o poezie mai veche,
dar foarte frumoasă a Aurei Christi, pe care
poeta, la plecare, a uitat-o pe birou; moment
care a emoţionat-o pe autoare.
Producţia editorială a anului 2016 va fi
evaluată de către un juriu, iar cele mai bune
cărţi vor fi premiate.
Nina JOSU
 6 Literatura şi arta Nr. 10 (3731), 9 martie 2017

ÎNGERUL CU ARIPA SMULSĂ Oameni între oameni Eveniment

Doamna Raisa Radu, savant con-

sacrat, om de litere, activ spectator de
teatru, este o personalitate extraordi-
nară: de sorginte basarabeană, deşi s-a
format ca cetăţean deja peste Prut, cu-
noaşte nu din auzite blestemul identi-
tăţii furate, ocultate. Sufletul îi tânjeşte
după însingurata, însângerata perlă a
coroanei ce a fost Basarabia, o doare
inima ca după o aripă smulsă. Am remarcat, la premiera celor
două spectacole puse după „Cartea foametei” de către echipa
de creaţie de la Teatrul Naţional Radiofonic, chipul dumisale
distins şi luminos. Apoi am întâlnit-o în stal, la spectacolele
Teatrului Naţional Mihai Eminescu din Chişinău, în Sala-
Studio a Teatrului Naţional „Ion Luca Caragiale” de la Bu-
cureşti. Am făcut schimb de adrese. Foarte repede, am primit
cu plăcere impresiile dumisale despre turneu; ar fi păcat să nu
le împărtăşim cu cititorii Literaturii şi artei. Dar mai întâi, o
scurtă prezentare: „Eu am fost născută pe 18 ianuarie 1941,
îmi scrie doamna Raisa. În timpul refugiului, actele s-au pier-
dut. Astfel, certificatul meu de naştere este din 1951. Mama,
de teamă să nu fiu dusă (atunci se chema, ironic, re-patriere,
– L.T.) în Republica Moldova şi de acolo în altă parte (aşa se
zvonea, atunci, printre basarabeni), mi-a modificat data naş-
terii, astfel încât nici concepută să nu fiu în timpul ocupaţiei
din 1940. Aşa că, în acte, am data: 3 aprilie 1942. Am trecut
pe facebook data reală. Sper să nu apară şi cea din acte.Am
întrebat un preot ce an să trec pe cruce, atunci când o voi
comanda, şi mi-a spus că 1941. Cred că nu v-a şocat referirea
la cruce. „Toţi oamenii sunt muritori” – este judecata univer-
sală pe care o foloseam noi la seminarul de logică aristotelică,
atunci când învăţam despre silogism”. Eroina noastră şi au-
toarea recenziei de mai jos a văzut lumina zilei în comuna
Dângeni, judeţul Soroca (atunci), judeţul Ocniţa (acum). În
1944, familia s-a stabilit în România. A urmat Facultatea de
Filosofie a Universităţii din Bucureşti. A fost repartizată la
Academia de Studii Economice ca asistent stagiar. Şi-a susţi-
nut doctoratul cu teza „Cultura politică – studiu epistemolo-
gic şi metodologic”. A trecut, prin concurs, prin toate funcţiile
didactice, ajungând profesor universitar, doctor. Cercetarea
ştiinţifică, de bibliotecă şi de teren, s-a materializat în pu-
blicarea unor cărţi: Cultura politică, Sociologie economică,
Sociologie, Politologie, Psihosociologia schimbării, Science
politique, Elèments de sociologie, Dimitrie Gusti (Sistemul de
sociologie, etică şi politică), precum şi a multor articole. A
desfăşurat o activitate de cercetare sociologică, participând la
acţiunile unor grupuri politice, ştiinţifice şi culturale. Prezin-
tă, începând cu 1990, la Radio România Actualităţi, Radio
România Cultural, Radio România Internaţional, la „Studio
deschis”şi „Eternul feminin” comunicări pe diferite subiecte
de sociologie, politologie şi literatură.
Dragostea pentru teatru i-a fost insuflată de mama sa.
Până în 1964, când s-au mutat la Bucureşti, a văzut toate
spectacolele din repertoriul Teatrului din Constanţa. Mama
avea un principiu – din orice spectacol, oricât de prost, înveţi
ceva. A impresionat-o dramatizarea „Hainele cele noi ale îm-
păratului” după Andersen. Avea 11 ani. Nu ştie dacă a înţeles
atunci întreaga filosofie a basmului, dar ceva a rămas în in-
conştient – de fiecare dată când vede o creaţie şocantă, se în-
treabă: „este îmbrăcat sau este gol împăratul?” A colaborat cu
doamna Magda Duţu, producător şi realizator la Teatrul Na-
ţional Radiofonic al Societăţii Române de Radiodifuziune, la
elaborarea scenariului după cartea Aniţei Nandriş-Cudla „20
de ani în Siberia”. A elaborat, în anul 2016, un scenariu radi-
ofonic despre Maria Rosetti, modelul României revoluţionare
(pictură realizată la 1850 de Constantin Daniel Rosenthal).
Scenariul alcătuit de Raisa Radu în urma unei documentări
amănunţite readuce în prim-plan două personalităţi: Maria şi
C.A. Rosetti, unul dintre conducătorii Revoluţiei de la 1848,
preocupat nu doar de problemele politice, dar şi de cele cul-
turale, sociale şi economice ale ţării. Maria Rosetti a jucat
un rol important în publicistica românească, fiind considerată
prima ziaristă din ţară. A scos, în perioada 1865–1866, ziarul
„Mama şi copilul”, publicaţie duminicală pe care a condus-o
şi pe care o scria aproape singură. S-a remarcat ca scriitoare
şi publicistă, militând pentru emanciparea femeilor din Ro-
mânia. Maria Rosetti împreună cu soţul ei au avut o implicare
deosebită nu doar în Revoluţia de la 1848, ci şi mai târziu,
susţinând acţiunile premergătoare Unirii Principatelor Româ-
ne. Participă, din anul 2005, la activitatea Clubului Ramada
Majestic din Bucureşti, unde se audiază spectacole de teatru
radiofonic în primă audiţie. Îşi exprimă părerile în legătură
cu scenariul, jocul actorilor, regia, ilustraţia muzicală, efec-
tele sonore. A organizat, pentru studenţi, la Clubul Moxa al
A.S.E., audiţia unor piese transmise de Redacţia Teatrului
Naţional Radiofonic. Mereu îşi spune ca un personaj cehovi-
an: „Ce ne-am face fără teatru!?” Suntem mândri de atenţia
ataşantă a unei asemenea personalităţi ca doamna profesor
doctor Raisa Radu.
Larisa TUREA, Bucureşti
O splendidă expoziţie
românească
În incinta Mu-
zeului Naţional de
Etnografie şi Istorie
Naturală a Republi-
cii Moldova a fost
vernisată de curând
expoziţia „Cânepa între mărire şi aban-
don în lumea satului românesc din Ţara
Crişurilor”, cu 276 de piese, exponate
autentice româneşti din sec. XIX şi prima
jumătate a secolului XX din zona etnogra-
fică anunţată generic – Crişul Alb, Crişul
Negru, Crişul Repede şi Valea Barcăului
şi a Crasnei, cu satele Incu, Vadu-Crişului,
Petreni, Vărzari, Sicula, Leheceni, Brus-
turi, Bogota, Marca, Nimăieşi, Camna,
Sâmbăta, Moriş, Petriş ş.a.
De menţionat că evenimentul expozi-
ţional în discuţie a excelat prin anvergură
şi valoare şi a fost adresate unui larg cerc
de persoane interesate, dar, mai cu seamă,
generaţiei tânăre de la noi, prezentând
„planta textilă cânepa”, însemnătatea ei
în trecutul istoric al neamului românesc.
Pentru prima dată sunt întrebaţi etnologii
şi muzeografii: ce facem cu moştenirea
policromi, numiţi bumbi ca şi în Repu-
blica Moldova. După tipologia cămăşilor
femeieşti cu poale sau fără – ii – cu stanul
drept şi mânecile prinse la umăr sau unite
şi încreţite la gât, care sunt brodate şi se
termină cu feston sau dantelă industrială
sau de casă şi franjuri mici, sunt elemen-
te specifice etnice româneşti care se în-
tâlnesc şi în Republica Moldova. Colec-
ţiile etnografice, muzeale de port popular
românesc, sunt obiecte de mare valoare
ale patrimoniului naţional – documente
ale dăinuirii şi continuităţii poporului
român pe meleagurile carpato-pontico-
danubiene.
Colecţia expusă conţine o varietate de
costume din sec. XIX – a doua jumătate a
sec. XX, păstrate foarte bine şi îngrijite,
provenite de pe vremea când femeile din
Ţara Crişurilor purtau acest strai naţional
decorativ, sănătos şi rafinat. Toate costu-
mele sunt remarcabile opere de artă popu-
lară românească, executate din pânză de
cânepă.
Multe trăsături caracteristice portului
din Ţara Crişurilor le întâlnim şi la cos-

VALORIFICAREA SCENEI
Este al patrulea an de când cele două Tea-
tre Naţionale – Mihai Eminescu şi I.L. Cara-
giale – fac schimb reciproc de turnee. Anul
acesta, Teatrul din Chişinău a adus la Bucu-
reşti trei spectacole. Eu am văzut două.
Scenariul „În ochii tăi fermecători” pre-
zintă o combinare între romanul „Rusoaica”
şi nuvela „La Grandiflora” ale lui Gib Mihă-
escu. În „Rusoaica” este un personaj gelos,
soţul unei femei care flirta cu ofiţerii păzitori
ai graniţei cu Rusia Sovietică. Acesta a fost
înlocuit cu Manaru din „La Grandiflora”,
un gelos care, după ce i-a fugit nevasta cu
Ramură, s-a hotărât să le seducă pe soţiile
tovarăşilor de băutură. În spectacol, Ramură
este un ofiţer. În final, Manaru îl împuşcă pe
Ramură, care îi întinase viaţa de familie şi din
cauza căruia murise Frosica, soţia infidelă,
împuşcată la graniţă.
Cârciuma din „La Grandiflora”(aflată în
Drăgăşani) devine, aici, pe Nistru, un caba-
ret. O cântăreaţă foarte talentată cântă, cu
patos, melodii din perioada interbelică. Un
ofiţer este îndrăgostit de cântăreaţă. Ea nu-i
dă speranţe. Îi spune ofiţerului să nu mai îm-
puşte lupi. El o ascultă şi, până la urmă, este
mâncat de lupi. Îi rămân doar cizmele pe care
cântăreaţa le îmbrăţişează cu jale.
Migranţii (aşa se spune acum) care au
traverat Nistrul sunt trimişi înapoi peste gra-
niţă. Doi reuşesc să rămână: o rusoaică pe
nume Evanghelina, Eva, şi un bărbat. Ea ţine
în mână cutia unei viori. Însoţitorul ei este un
presupus contrabandist sau spion, maestru în
aruncarea cuţitelor. Proprietarul cabaretului îl
angajează, dar el primeşte abia după ce este
acceptată şi Evanghelina. Îi spune proprieta-
rului că Evanghelina este o nobilă poloneză,
violonistă în orchestra Operei din Odesa, că
poate să danseze admirabil. Discuţia dintre
ofiţerii Ragaiac (Alexandru Leancă) şi Iliad
(Victor Nofit) se poartă în jurul raportului
dintre ideal şi realitate. Ragaiac visa să apară,
de peste Nistru, o rusoaică stilată, o artistă.
Iliad întâlneşte o violonistă venită de la Ode-
sa. Aceasta îl umple de păduchi. Este Eva,
care fugise din cabaret pentru a nu fi trimisă
înapoi în Rusia Sovietică. Din cauza ofiţeru-
lui superior care vine în inspecţie, Eva este
izgonită. Se îneacă în Nistru, ţinând cutia
viorii în mână. Ragaiac nu ajunge la ideal,
rusoaica despre care îi vorbise Iliad era o fe-
meie banală în căutarea unui sprijin pentru
obţinerea paşaportului.
Cred că atât Manaru, cât şi Ragaiac visau
o femeie ideală. Manaru în stilul lui concret,
domestic, de soţ care dorea să aibă o viaţă
de familie frumoasă, liniştită, fără triunghiuri
conjugale. Ragaiac, mai cerebral, dorea o fe-
meie de o puritate şi o nobleţe ireale. Amân-
doi au fost înşelaţi în aşteptări. În scenariu,
se intersectează patru lumi: a migranţilor, a
ofiţerilor izolaţi în pichetele de grăniceri, a
chefliilor oraşului şi a femeilor neglijate de
soţi. Indivizii fiecărui grup trec prin stări de
angoasă de grade diferite. Fiecare caută să
iasă din situaţiile dificile. Migranţii, care au
primit permise ilegale de muncă, trăiesc cu
groaza permanentă de a nu fi descoperiţi. Nu
au altă soluţie decât fuga pentru a se ascunde
de ochii autorităţilor. Izolarea îi face pe ofi-
ţeri să se afle într-o continuă „vânătoare” a
femeilor migrante, precum şi a celor din oraş.
Oamenii mai înstăriţi din târgul de provincie
nu au alt mod de a supravieţui decât băutura
şi zeflemisirea celorlalţi. Femeile îşi găsesc
alinarea în braţele lui Manaru. Este o singură
excepţie - o soţie fidelă. Cele patru lumi re-
unite creează un conglomerat debusolat. Se
pot salva aceşti oameni? Mă îndoiesc!
Jocul actorilor este magistral. Domnul
Petru Hadârcă ne oferă un Manaru bolovă-
nos, chiar atunci când le face curte femeilor.
Actriţa din rolul Evei (Silvia Luca) ne dă,
uneori, impresia unei femei suave. Cântărea-
ţa din cabaret (Angela Ciobanu), cu vocea ei
puternică, este o apariţie senzaţională. Fie-
care rol secundar este bine lucrat. Zambilică
(Ghenadie Gâlcă) reuşeşte să obţină aplauze
la scenă deschisă.
Scenografia este simplă, nu încurcă ac-
ţiunea. Există scena de cabaret şi masa bău-
torilor. Foarte reuşit începutul acţiunii, când
se vede ceaţa de pe Nistru. Migranţii, trecuţi
în România, sunt învăluiţi în ceaţă. Cu toate
acestea, sunt văzuţi de ochii vigilenţi ai gră-
nicerilor şi trimişi înapoi.
„Casa Mare”, piesa lui Ion Druţă, pre-
zintă drama unei femei rămasă văduvă, so-
ţul murind în al Doilea Război Mondial.
Au trecut, probabil, 15 ani de la încheierea
conflagraţiei mondiale. În acest timp, Vasi-
luţa (interpretă: Margareta Pântea), eroina
piesei, şi-a crescut băiatul şi a ridicat, prin
propria strădanie, o casă mare. Stă singură în
această casă. Este vizitată, din când în când,
de tatăl său (Vitalie Rusu) şi de o fină, elevă
la liceu (Doina Severin). Fiul este plecat, de
mai mulţi ani, în armată la Kiev. Satul este
depopulat de bărbaţii de seama Vasiluţei, cei
mai mulţi murind pe front. Apare, din când în
când, un funcţionar, Petre (Valentin Zorilă),
care o anunţă să se prezinte pentru a-şi ridica
drepturile băneşti. Acesta a fost rănit şi a stat
în acelaşi salon cu soţul Vasiluţei. Urmările
rănirii se văd în mersul şchiopătat al bărbatu-
lui. Înainte de a muri, soţul i-a dat o scrisoare
către Vasiluţa. Din păcate, Petre a pierdut-o.
De câte ori trece pe la Vasiluţa, îi spune câte
un fragment pe care şi-l aminteşte din scri-
soare. Probabil, scrisoarea nici nu a existat,
dar Petre voia să o încurajeze pe Vasiluţa, re-
producând imaginarele îndemnuri ale soţului
către Vasiluţa, spre făurirea unei vieţi bune.
Un tânăr chefliu, Păvălache (Victor No-
fit), este îndrăgostit de Vasiluţa. Pentru că nu
îndrăzneşte să-şi mărturisească dragostea, se
ţine, continuu, de chefuri. În cele din urmă, re-
uşeşte să-i vorbească Vasiluţei despre dragos-
tea sa. Vasiluţa este temătoare, invocând dife-
renţa de vârstă. În cele din urmă se căsătoresc.
Părinţii amândurora sunt şocaţi şi reacţionea-
ză, invocând bunul-simţ. Păvălache dispare
din sat o vreme îndelungată. Bârfitoarele sa-
tului fac diferite presupuneri. În cele din urmă,
se întoarce şi-i povesteşte Vasiluţei că a fost la
Kiev pentru a-l întâlni pe fiul acesteia. Fiul nu
Turnee
a vrut să-i vorbească, ba l-a şi scuipat. Îi spune
că fiul a urmat, în timpul stagiului militar, şi
cursurile unui institut de ingineri.
Vasiluţa primeşte o scrisoare de la fiu,
care îi spune că va veni acasă. În sufletul său
se dă o luptă. Îi spune lui Păvălache că trebu-
ie să se despartă. Păvalache acceptă cu greu.
În cele din urmă, se presupune că el va face
nuntă cu Sofica, fina care îşi terminase stu-
diile. Vasiluţa rămâne singură în casa mare.
Veşnicul sacrificiu al mamei!
Este bine redată atmosfera satului basa-
rabean, cu bârfe, dar şi cu manifestări de so-
lidaritate, de înţelegere, de duioşie. Cele trei
vecine bârfitoare sunt adorabile. Una dintre
ele este favorabilă Vasiluţei.
Margareta Pântea, interpreta Vasiluţei,
este şi frumoasă, şi talentată. Victor Nofit ne
oferă un Păvălache autentic, în toate stările
sale - de chefliu sau de îndrăgostit. Rolurile
secundare sunt bine jucate. Teatrul Naţional
„Mihai Eminescu” din Chişinău are actori
foarte buni.
Scenografia (autor Iurie Matei) este su-
gestivă. Atât timp cât Vasiluţa mai speră la
o viaţă personală, cei trei pereţi ai casei sunt
suspendaţi în partea de sus a scenei. Când
Vasiluţa se desparte de Păvălache şi optează
pentru o viaţă fără dragoste, pereţii sunt co-
borâţi şi ea rămâne captivă în mijlocul lor.
Pe 22 ianuarie, în Sala Pictură a Teatru-
lui Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti,
domnul Petru Hadârcă, director general al
Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” din
Chişinău, a ţinut o conferinţă despre geneza
acestui teatru. Pe baza documentelor desco-
perite la Arhivele Naţionale şi în presa vre-
mii, Domnia Sa a prezentat o istorie culturală
a Teatrului din Chişinău, precum şi data când
s-a dat startul construcţiei actualei clădiri a
Teatrului – anul 1928. Vorbind liber, într-o
frumoasă limbă română, domnul Petru Ha-
dârcă a încântat publicul aflat în sală.
Felicitări Teatrului Naţional „Mihai Emi-
nescu” din Chişinău!
Raisa RADU
culturală milenară autentică, cum o păs-
trăm pentru viitoarele generaţii, atunci
când planta e pe cale de dispariţie din ca-
uza unor legi exclusiviste, cum scrie prof.
A. Chiriac, „la limita dintre neînţelegere
şi absurd”.
Cânepa, planta textilă care pe pămân-
tul românesc are o tradiţie de mai mult de
două mii de ani, a fost interzisă. Pe teri-
toriul românesc ţesutul este cunoscut încă
din neoliticul timpuriu – cultura Criş. Încă
geto-dacii au întrebuinţat inul şi cânepa,
plante atestate şi pe teritoriul Republicii
Moldova. În mediul rural românesc, câne-
pa cu firul lung, fin şi elastic a fost planta
cea mai cultivată în gospodăriile ţărăneşti.
Ţăranca româncă a avut grijă întotdeauna
să-şi pregătească fuioarele de cânepă pen-
tru tors şi ţesutul pânzei folosite pentru
îmbrăcămintea familiei, obiecte textile de
uz casnic gospodăresc, decorative – pen-
tru interiorul casei, piese legate de multe
obiceiuri, tradiţii şi datini.
Dar profundele transformări care au
avut loc în cultura materială şi spirituală,
în arta populară, în evoluţia vieţii cotidi-
ene a poporului, au dus în timp la multe
schimbări, nu totdeauna pozitive pentru
viaţa ţăranului român. Drept exemplu ser-
veşte interzicerea prin lege a cultivării câ-
nepei româneşti (ştiinţific s-a demonstrat
că soiurile româneşti şi europene de câne-
pă au un conţinut foarte mic de substanţe
halucinogene de 0,2, 0,3 procente, care nu
prezintă nicio ameninţare pentru sănătatea
omului), de unde reiese că „interzicerea
brutală prin lege este o intruziune inutilă
în psihologia rurală”, este o mare greşeală
a statului faţă de viaţa cotidiană a ţăranu-
lui român, care şi-a dezvoltat în decursul
timpurilor „o adevărată industrie casnică
în cultivarea şi prelucrarea cânepei” (prof.
Aurel Chiriac).
Expoziţia ştiinţifică despre planta tex-
tilă, cânepa, care prin cele 276 de piese
etnografice demonstrează vădit că această
lege trebuie revizuită, ar duce la renaşte-
rea ocupaţiei tradiţionale milenare a popo-
rului român, care în fiecare etapă cultural-
istorică a sa este continuator şi făuritor de
tradiţie,care tradiţie trebuie păstrată neal-
terată pentru generaţiile viitoare.
Expoziţia demonstrează prin unelte
de muncă, fotografii alb-negru de mari
dimensiuni tot procesul cultivării şi prelu-
tumul naţional din Basarabia. Cămaşa cu
platca din Valea Barcăului şi Crasnei, bro-
dată cu mărgeluţe policrome, e apropiată
de cămaşa din nordul republicii noastre.
Basmalele de culoare neagră, cu flori, se
întâlnesc pretutindeni şi la noi. Pălăriile de
paie din Crişul Negru sunt identice cu pă-
lăriile din Briceni şi Edineţ, iar costumul
cu şorţ pentru femei e apropiat de costu-
mul din sud, zonele Vulcăneşti şi Cahul.
Coroniţa de flori din satul Ineu, Ţara Cri-
şurilor, e identică cu coroniţa din Camen-
ca, Podoima şi Podoimiţa.
De asemenea sunt decorative şi cojoa-
cele de culoare albă-brună cu broderie şi
aplicaţie. Labreurile şi laibrele la noi sunt
numite bundiţe.
Un anturaj firesc a creat şi prezenţa
ceramicii ţărăneşti: oale de lut de diferite
forme, cu smalţ şi fără, ulcioare, străchini,
strecurători, oale cu capac, piperniţă, toa-
te în nuanţa verde, brun, ocru şi galben.
Tancred Băbăţeanu, marele etnolog ro-
mân, scria că „Ulcioarele din centrele de
pe Valea Crişului Negru se remarcă prin
eleganţa clasică a formelor, prin purita-
tea curbelor, perfect proporţionale şi bine
gradate” (Prolegomene la o teorie a este-
ticii artei populare, Bucureşti, 1985, pag.
254). Şi obiectele de lemn din expoziţie
sunt diverse după forme şi decor: linguri,
covată, covăţele, poliţe, blidare, scaune cu
cruce, inclusiv războiul orizontal, care e
identic cu cel basarabean, la noi e numit
stative, iar cel vertical război.
Tot acolo am admirat două interioare
ale casei ţărăneşti din Ţara Crişurilor. Pri-
ma este bucătăria cu obiectele necesare:
veselă, textile, obiecte din lemn, metal şi
cu o sobă specifică zonei. Urmată de casa
curată, odaia curată sau, cum e numită la
noi, casa mare, în care e prezentă mobila
ţărănească cu masă acoperită cu faţă de
masă ţesută din cânepă şi ornată cu dan-
telă, şerveţele, scaune; un pat bogat aşter-
nut, cu opt perne cu feţe ţesute din cânepă,
ornamentate într-o gamă de culori de roşu
de diferite nuanţe. Deasupra patului – o
impresionantă colecţie din treisprezece
prosoape cu capetele bogat ornamentate.
În interior este o icoană pictată pe sticlă.
Prin părţile Glodenilor, satul Cobani, se
întâlneau asemenea icoane prin anii ’70-
’80 ai secolului XX, pictate de meşteri
populari.

LA BRAŢ CU ISTORIA CARTEA DE PE RAFT crării cânepii: semănatul, strânsul, topitul,

– Ce mai faceţi, domnule profesor?, îl
întreb la telefon în una din zile pe mereu gră-
bitul doctor habilitat în medicină şi publicist
Gheorghe Baciu. Aveam de gând să-l rog să
ne aducă una din cărţile Domniei Sale, de
care era nevoie în redacţie.
– Ia eu fac ce fac de mult, îmi răspunse
cu cunoscutul vers eminescian, făcându-mă
să recunosc că ştiu că dumnealui, pe lângă
faptul că continuă să meargă la serviciu, mai
editează periodic cărţi despre personalităţi
marcante din domeniul medicinei, dar şi des-
pre notorietăţi ce ţin de alte domenii.
– Dar dacă vă interesează ce fac acum, în
acest moment, atunci să ştiţi că sunt în căuta-
rea unor perle pentru o coroană.
– Dar unde o să le găsiţi? mă interesez
foarte atentă, bănuind că ar putea fi vorba de
o metaforă.
– E-he, dragă, păi pământul acesta al
nostru este un nesecat izvor de perle. De la
întemeierea statului geto-dac, de la regele
Burebista, de la Decebal şi Traian încoace
tot perle de cea mai înaltă speţă a tot născut.
– Bine, zic, dar despre ele, despre aceste
personalităţi, s-a tot scris, încerc eu să con-
stat.
Domnul profesor Gheorghe Baciu nu mă
contrazice, cade de acord cu mine, atât doar
că îmi spune că dumnealui mereu, pe lângă
cele ştiute de noi din diferite izvoare despre
înaintaşii noştri, mereu caută să vină cu ceva
nou, proaspăt. Cu surprize.
Pentru a reuşi să ne surprindă, domnul
profesor nu doar trece de pe o filă pe alta
biografia personalităţilor asupra cărora îşi
apleacă fruntea, dar trudeşte şi sub alt aspect.
Caută să ne aducă ceva nou, inedit din viaţa
personalităţilor marcante…
Şi, iată, n-a trecut
mult timp de la acea dis-
cuţie, că uşa redacţiei se
deschise şi în prag apăru
domnul Gheorghe Baciu,
uşor obosit, dar plin de
voie bună.
– Iată şi coroana pen-
tru care am căutat perlele
despre care vă vorbeam
ceva mai înainte, în-
cearcă să-mi amintească
domnul profesor ultima
discuţie telefonică.
– Strălucesc perlele
dumneavoastră, a trebuit
să le şlefuiţi mult şi cu
migală?, intru eu în joc.
– E-he, încă ce mai
strălucesc! La acest capitol putem concura
cu multe popoare. Ba chiar ne pot invidia.
Avem personalităţi de-a dreptul nemuritoare,
spune mândru domnul profesor. Iar poporul
cu asemenea personalităţi nu este condam-
nat la pieire. Cu notorietăţile acestea neamul
nostru va răzbate în ziua de mâine, învin-
gând întunericul nopţii, obscurul care ne-a
învăluit.
Şi, iată, stau în faţă cu noua sa carte,
„Personalităţi de viţă moldavă”, concepută
din trei capitole care aruncă lumină asupra
a 125 de personalităţi de ieri şi de azi, o ade-
vărată şi temeinică axă a conştiinţei, ştiinţei,
culturii, politicii şi vieţii sociale a viţei din
care coborâm, care suntem, dar şi prin care
va dăinui neamul de-a pururi.
Admir volumul luxos şi nu pot să nu fiu
de acord cu afirmaţiile făcute de autor: de
pe copertă îl privesc pe cititor personalităţi
care vin „din negura vre-
milor” spre noi ca cea mai
grăitoare dovadă că, aşa
cum s-a dovedit în chimie,
nimic din nimic nu apare şi
nimic în nimic nu dispare.
Domnitorul Ştefan cel Mare
este rodul poporului nos-
tru, darul Domnului Ceresc
pentru a apăra la vremea sa
cu sabia creştinătatea şi po-
porul său de păgâni, ca mai
apoi să treacă în eternitate
pentru a dăinui prin gloria
şi slava de care s-a învred-
nicit şi se numeşte nemuri-
re. „Noi, urmaşii lui Ştefan
cel Mare, suntem obligaţi să
cunoaştem poruncile lui în-
ţelepte”, ne îndeamnă autorul şi le enumeră,
nouă rămânându-ne doar să le descoperim,
citind volumul: „1. Cine vrea să fie cu ade-
vărat liber trebuie să înveţe a spune adevărul,
pentru că adevărul întreg înseamnă libertate
deplină. 2. Este mult mai de folos să ai un
prieten care să te critice, decât zece care să
te laude”, 3. În luptă nu te avânta când nu
eşti pătruns de convingerea că dreptatea ţi se
cuvine”.
După Marele Ştefan urmează figuri care
nu pot apune, urma fiindu-le prea luminoasă:
Petru Movilă, Dosoftei, Miron Costin, Nico-
lae Milescu-Spătarul, Daniil Apostol, Dimi-
trie Cantemir, Antioh Cantemir, Amfilohie
Hotiniul etc., etc…
Citim despre străluciţi înaintaşi de parcă
am păşi alături de ei pe căi bătătorite, dar în
acelaşi timp necunoscute. Figuri marcante,
figuri care au făcut să ştie o lume întreagă de
existenţa palmei noastre de pământ, născă-
toare de personalităţi.
Cartea ne convinge încă o dată că am
avut personalităţi în domeniul politicii vre-
murilor de mult apuse, în domeniul medici-
nei, în multe alte domenii şi pretutindeni este
prezent cuvântul şi opinia valoroasă a auto-
rului acestei lucrări de anvergură. Nu prege-
tă să arate că se mândreşte că este urmaş al
acestor figuri titanice care au îmbrăţişat isto-
ria tragicului popor şi o fac nemuritoare prin
măreţia lor. Au ars ca nişte torţe pentru a lu-
mina drumul poporului nostru spre un viitor
râvnit şi binemeritat.
Gheorghe Baciu, pas cu pas, mergând la
braţ cu istoria predecesorilor noştri români,
ajunge la personalităţile cu care suntem con-
temporani, care duc făclia neamului temerar
mai departe, demne la fel de glorie şi slavă.
Capitolul III se intitulează „Oameni
iluştri ai secolului XX”. Aici autorul aduce
în prim-plan oameni din ştiinţă: medici, teo-
logi, ziarişti, paleontologi, arheologi, muzi-
cieni, scriitori, pe care nu-i numim deoarece
este aproape imposibil, dat fiind că lucrarea
de faţă, vorba autorului, conţine 125 de per-
le, bătute într-o coroană care încununează
rostul prezenţei seminţiei noastre printre po-
poarele lumii.
Autorul prezentului volum, profesorul
Gheorghe Baciu, merită, şi de data aceasta,
ca şi de fiecare dată când editează o nouă lu-
crare, doar cuvinte de laudă, dar şi urări de
sănătate, pentru a persevera în continuare în
mina din care scoate nestemate ale neamu-
lui nostru, pentru a le transmite mai departe
posterităţii.
Raisa CIOBANU
uscatul, meliţatul, pieptănatul, răşchiratul,
spălatul ei, înălbitul fibrelor, depănatul,
Expoziţia fiind construită pe baza fun-
damentală a şcolii expoziţionale etnogra-
fice româneşti, ne-a demonstrat că ardele-
vopsitul, urzitul, ţesutul, spălatul pân- nii din zona etnografică a celor trei Crişuri
zei, cusutul pânzei şi şezătoarea, în total a ştiut să valorifice funcţional şi artistic
14 operaţii ale acestei munci pe care, de această plantă – cânepa.
obicei, le execută femeia. Alături de ima- Ar fi fost minunat dacă pe parcursul
ginile procesului de muncă sunt prezente desfăşurării expoziţiei date era organizat
şi seminţele de cânepă, snopii, fuioarele un seminar ştiinţific pentru etnologii mu-
şi câlţii, şi uneltele de muncă folosite de zeelor şi ai AŞM, expoziţia onorând atât
femei veacuri la rând: meliţa, vârtelniţa, autorii, cât şi gazda.
pieptenele de fier, de lemn, furca de tors,
fusul, urzoiul, războiul orizontal, cel mai Silvia ŞĂRĂNUŢĂ,
important însă fiind produsul finit al aces- etnograf-muzeograf
tei munci.
Expoziţia începe cu două
costume: unul pentru fe-
mei din Crişul Negru, care
a păstrat tradiţia portului
străvechi – este elegant, de-
corativ şi constă din cămaşă
cu volănaşe, pumnare (man-
şete), guler, poale (fustă)
cu piese decorative (zgărzi,
broderie). Al doilea este unul
bărbătesc din Crişul Alb şi
se caracterizează prin am-
ploarea câmpilor ornamen-
tali şi bogăţia coloritului,
asamblat cu o cămaşă bro-
dată pe piept, poale, umeri,
pumnare, executate în teh-
nica scoaterii firelor, tăietură
cu labreu, bondiţă de culoare
albă, manta cu broderie şi
aplicaţie cu şnur (găitan cu
ciucuri).
Din zona Crişului Alb,
în satele Ineu, Criş, Gura-
honţ, se întâlnesc cămăşi cu
„fondră” la gât, cu broderie
numită „jură” şi cu nasturi
Nr. 10 (3731), 9 martie 2017
Am intrat în al şaptelea an…
Nu cred. Nu vreau să cred nici acum.
Pentru că există stări ce durează, şi timpul,
cel despre care se spune că le tămăduieşte
pe toate, nu întotdeauna lecuieşte durerea.
Sub crusta subţire, rana ascunsă musteşte
în amintiri adânc şi neostoit şi dă suferinţei
intensitatea tot mai greu de suportat a nea-
linărilor nestinse… Cât de greu îmi vine să
scriu când nu e alături, când tot ce sunt şi
am rămas e întrupat în imaginea ei râsfrântă
din stele peste neputinţa mea de a crea, de a
simţi, de a fi cel de altădată, când era lângă
mine…
Ştiu – nu are cine să ne prevină în pri-
vinţa sfârşitului. Nu are cine să trăiască în
locul nostru, nu are cine să-şi asume riscuri
şi împliniri, nu are cine să ne povestească
suficient de expresiv cum e să treci prin
viaţă şi să reuşeşti să cunoşti sau să oco-
leşti pentru totdeauna fericirea. Viaţa e ca
o clepsidră. Ai impresia că acolo sunt mili-
oane de firicele, dar ele se scurg şi ajung să
măsoare un ceas...
Sunt mărturisiri spuse poate şi de alţii,
tot la durere, sub care semnez. Cu preciza-
rea că sentimentul suprem al liniştii seni-
ne din suflet, care se numeşte fericire, nu
m-a ocolit. L-am trăit ca pe un dar sublim
şi divin. În ochii ei, în bătăile inimii ei şi în
respiraţia ei - uşoară şi caldă. L-am trăit ca
pe un vis împreună. A fost soarta noastră
ţinută de mână în doi...
Chiar şi această fotografie, pe care am
ales-o din toate pe câte le am, mi s-a părut,
prin nepretenţiozitatea expresiei o secun-
dă din zvâcnetul viului, surprinsă într-un
cadru nesolemn, pe fundal de bucătărie, că
redă nu doar o ambianţă de popas odih-
nitor, ci surprinderea absolutului căutat
şi împlinit în simplitatea năzuinţelor pă-
mânteşti, împăcarea creştină cu destinul
prescris de demiurg. Îmbrăţişarea mea şi
braţul ei care-mi cuprinde braţul exultă o
stare de beatitudine liniştită şi îmbătătoa-
re. E izbânda în doi, o finalitate izbutită ca
o răsplată dincolo de ani, dincolo de tot ce
am lăsat în urmă - furtuni negre şi recife
ascunse în adâncimi amăgitoare, gata să
ne răstoarne şi să ne spargă barca... Eu - în
umbră, Stela - în faţă. De fapt, ea întot-
deauna a fost în faţă... .
Înfrunta riscurile şi depăşea greutăţile
cu un curaj ce mă depăşea, eu nefiind decât
un trufaş. Niciodată însă nu-şi făcea blazon
de învingătoare. Eram de un veac împre-
ună, dar exista în toată simţirea ei, pentru
că adeseori mă complicam în multe ca un
ins ordinar plin de suficienţă arogantă, ceva
care mă tulbura şi mă fascina, ceva care mă
reîntorcea în firescul existenţei noastre de
fiinţe gânditoare, dar fragile, ceva atât de
minunat, încât nu puteam să nu o admir
aievea, dar şi în vis, în taină şi tăcere. Şi
aici, din această poză, parcă ar fi vrut să mă
apere cu trupul ei, parcă ar fi vrut să spună:
„Ei, vezi cum arată fericirea, simplă ca roua
curată a dimineţii, nu cum o prezinţi tu la
televiziune...”
Prima noastă întâlnire
nu a fost una de poveşti cu ursitoare. A
fost mai degrabă o chestie de circumstan-
ţă. Venisem la spitalul din Mândreşti cu
un lot întreg de sportivi pentru un consult
de rutină. Ne pregăteam nu ştiu pentru ce
campionat raional sau întrecere de cupă de
volei şi uzanţele ne obligau să avem fiecare
analizele la zi pentru prezentare la comisia
de validare şi admitere la concurs. Cu toate
că-mi făceam studiile la ziaristică, la Uni-
versitate, eram şi un fel de organizator şi
antrenor al echipei săteşti, cum s-ar spune,
unul dintre cei ”mai tari din parcare”, ca să
nu zic cu semeţie - fruntaş la sat sau cocoş
cu creastă deasă. Până îmi veni rândul, o
priveam cu un fel de curiozitate blazată.
Drăguţă, zâmbitoare, subţirică cum era,
nu-mi prea venea a crede că trestia din faţa
Literatura şi arta
mea putea fi medicul spitalului. Imaginaţia
îmi da modelul personajului grav, solid, cu
priviri îngândurate, care trebuie să emane
respect şi teamă – în mâinile doctorului e
sănătatea omului şi chiar viaţa, nu?
Când îmi veni rândul, după ce mă aus-
cultă parcă în grabă şi lăsă într-o parte ste-
tofonendoscopul, îmi spuse pe un ton ce
mi se păru, dacă nu indiferent, oarecum
neutru: „Sănătos tun!”. Mă blocasem. Ca şi
cum aş fi dorit să-mi găsească ceva, aşa, ca
în cântecul despre Mărioara cu „ia un par şi
mă omoară”...
„Sunteţi sigură că-s... tun?” încercam
eu să glumesc.
– Doriţi să vă prescriu nişte calmante
înainte de competiţii? Şi râse cu poftă.
– Amor non est medicabilis herbes! Se
trezi brusc în mine maximalistul şi filolo-
gul. Crezusem că am dat-o gata cu citatul
latin, dar răspunsul mă făcu să roşesc:
– În cazul ăsta chiar nu există leac, poa-
te doar să vă adresaţi vreunei bunicuţe în
sat ca să vă dea dezlegare cu descântec. De
fapt, pentru tineri ca dumneata mai bine
s-ar potrivi maxima Acvila non capit mus-
cas...
– Nu „capit”, ci „captat”! aproape că
am strigat, pentru că juca deja pe terenul
meu şi nu puteam suporta înfrângerea.
– Ambele forme sunt corecte...
– Dumneata ai şi studii filologice?
– Nu, dar la medicină se studiază latina.
Fundamentele terminologiei medicale sunt
greco-latine...
Fata asta, care nu cântărea mai mult de
50 de kilograme cu patru harbuji pe cântar
alături, mă anihila, îmi leza orgoliul, mă
cobora de pe soclul unde mă instalasem
ţanţoş, cum mă obişnuisem, cu locul celui
mai tare din parcare şi o făcea delicat, uşor
şi fin, încât amuţisem. Se adresă apoi asis-
tentei să fie invitat următorul. Exageram,
desigur, or, ea era în serviciu, însă aveam
impresia că atunci, prin această invitaţie a
„următorului”, punea capac la toată umilin-
ţa, ca eu să nu spun că îmi da papucii. Mult
mai târziu, după ani de căsnicie, când se în-
tâmpla să intrăm pe fir de amintiri, râdea:
„Nu te-am văzut niciodată, chiar şi când
ai început să îmbătrâneşti, mai gârbovit ca
atunci când ai ieşit. Şi aveai numai 20 de
ani!...”
Stela uitase că „lovitura de control”
mi-a aplicat-o înainte de a închide eu uşa:
Dacă vă plac romanele clasice de dra-
goste, vă recomand să citiţi Jane Eyre de
Charlotte Bronte. Conţinutul subiectului o
să vă convingă mai bine că nu aveţi nevo-
ie de medicabilis herbes, ci de un alt citat:
Amor omnia vincit improbus!...Da, voiam
să vă rog, stiu că aveţi şi o echipă de fete,
pot veni şi eu la antrenament?
Eram prea bulversat de toată întorsătura
şi am răspuns din prag morocănos:
– Veniţi! Dar măcar să ştiu, dacă se poa-
te, cum vă cheamă. Că pe-al meu îl ştiţi din
fişa „pacientului”... Eu...
– Steluţa!
STELUŢA, STELA…
– Cum?
– Steluţa... Stela!
Stau ca prostul cu uşa, întredischisă, ea
râde şi eu n-am replică. Bolboresc ceva mai
mult pentru mine:
– Bine... Steluţa-Stela... Am să citesc
neapărat opul scris de Charlotte Bronte,
chiar dacă nu sunt eroul orb din roman...
Îmi dădeam seama că intram deja într-o
fază nostimă, ca să nu zic ridicolă şi stupi-
dă, odată ce treceam în dialog la expresii
livreşti. Pentru că mă enerva chiar şi o carte
pe care o citisem. Adică, voiam într-un fel
să mă răzbun, dându-i de înţeles că nu-mi
era deloc străin romanul, că-l citisem, dar
să nu se creadă ea aşa de deşteaptă...
Şi, după ce am tras uşa, ieşind afară, am
răbufnit în sine înciudat: mă rog, latinista...
Steluţa, Stela... Stela, Steluţa. Şi acum, cum
s-o numesc, excuse me, când va veni la an-
trenament? Mă zăpăcisem complet...
În orgoliul meu încins şi inflamat, mă
simţeam ca broscoiul umflat, care crede că,
dacă împroaşcă cu apă, te ucide...
Cum adică, o „medicinistă” să-mi dea
mie lecţii de literatură universală, eu care
susţinusem examenul de trecere cu nota
maximă?! Ce, acolo la institutul ei de me-
dicină, aveau timp şi pentru cititul roma-
nelor? Lor nu le era destul să tocească la
anatomie termeni greco-latini?
Atunci nu bănuiam, nu aveam cum să
bănuiesc, că Stela era cu mult peste mine
o devoratoare de cărţi încă de pe băncile
şcolii, înainte de a fi admisă la institutul de
medicină. Acolo la şcoala din Orhei, unde
a învăţat, avusese dascăli bătrâni, în mare
parte evrei cu şcoală românească, care i-au
altoit pasiunea pentru lectură încă din co-
pilărie... În ceea ce priveşte numele, tot ea
m-a dumirit când ne-am apropiat destinele:
„Eu m-am născut la 1 ianuarie 1944. Nu
părinţii mi l-au dat, ci... şeful de jandarmi,
cu familia căruia mama şi tata erau prie-
teni, părinţii mei având în acele vremuri o
mică prăvălie în sat. El a fost naşul meu de
botez. Aşa a apărut în certificatul meu de
naştere Steluţa şi aşa a rămas până azi în
toate actele oficiale. Doar că tata, după ve-
nirea ruşilor, a trebuit să facă gulag, dacă
nu pentru numele pe care-l purtam, atunci
cu siguranţă pentru rădăcinile româneşti şi
porecla de „chiabur”.
Viaţa în sat
...După nunta noastră dintr-o minunată
zi de mai, am trecut cu căsnicia în casa pă-
rintească de la Ciulucani. Nu-mi imaginam
că chiar a doua zi o femeie va bate în dricul
nopţii la uşă şi ea se va ridica, îmbrăcându-
se în grabă, plecând la chemarea bolnavu-
lui. Asta se repeta de fiecare dată când era
în gardă şi o întrebam: dar cât va dura? Vor
veni toamnele ploioase cu vânt pătrunzător
şi glod până la genunchi, iernile friguroa-
apropiaţi: „Stela, nu ştiu ce-i cu Vasile aista
al meu, că de la un timp tânjeşte. Uneori se
face alb, dar tace ca un mut, cum îi ei fele-
şagul, şi dacă îl întreb, măi, te doare ceva,
mormăie ca un urs şi zice să-i dau pace că
nu-l doare nimic. Dar eu văd că suferă...
„Spune-i, ţacă Nină, să vină mâine la mine
la spital. Îl lecuim, n-ai nicio teamă...” o li-
nişti pe vecină.
Badea Vasile era cioban, parcă nu avea
de ce să se plângă că lucrează din greu, dar
Stela îi depistase „motorul” slăbit. Omul
suferea de sindromul absenţei automatis-
mului inimii şi avea nevoie de pace maker,
cum e numit în termenii de specialitate,
adică avea nevoie de acest aparat, un fel de
catalizator artificial, care să-i restabilească
reglajul bătăilor cordului. Continuarea po-
veştii e una amuzantă de-a binelea: Cand
i-a comunicat diagnoza, badea Vasile se
făcu şi mai alb la faţă, şi cât de tare şi aspru
era cu femeia lui, dar de data aceasta vocea
ii tremură:
– Şi acum, ce să fac, Stela?
– Bade Vasile, va trebui să-ţi dăm un
motoraş ca să ajute inima!...
– Cum... un motoraş...? păli el şi mai
tare..
– Păi, e mic de tot, se pune sub clavicu-
lă, ori în buzunar, dacă vrei, zâmbi Stela.
Badea Vasile nu înţelese sensul cuvân-
tului „claviculă”, dar că trebuia să ţină în
buzunar şi altceva decât cheile de la casă şi
de la beci îşi dădu tare bine seama.
– Şi pe unde iese fumul?... Întrebă el cu
voce sugrumată.
– Pe un tubuşor mic, pe lângă ureche...
Hai, bade Vasile, că o să te faci bine, nu
te teme. Vii mâine să-ţi dau trimiterea pe
care am să ţi-o scriu şi te duci s-o prezinţi
la republican, la Chişinău, să-ţi pună mo-
toraşul...
Stela înţelese că vecinul nostru mai su-
ferea şi de insuficienţă de abstractizare, adi-
că vedea lucrurile foarte concret şi numai
într-un cadru real. Îşi puse în gând să facă
cu el şi câteva şedinţe de psihoterapie.
Dar badea Vasile nu a mai venit la spi-
tal. Când a ajuns acasă, îi spuse ţacăi Nina:
– Auzi, fa, Stela mi-a zis că trebuie să-
mi pună motoraş la inimă. Tu ai văzut pe
cineva din satul nostru să să aibă aşa ceva?
Ţaca Nina căscă gura şi începu să bo-
cească:
– N-am văzut, Vasile, de unde să văd,
Doamne, păcatele noastre!...
„Taci, fa, nu urla, că încă nu am murit.
Dar nici motoraş nu-mi pun, măcar să cra-
pe doctorii. Adică cum, mă duc eu la stână,
bag mâna în buzunar, că Stela mi-a spus că
mai este un loc de pus, dar n-am înţeles un-
de-i anume, adică, bag mâna în buzunar şi
motoraşul face tic-tac, iar după ureche iese
fumul puf-puf-puf...
Se enervase rău badea Vasile. Şi o tot
ţinea aşa furios pe sine, fără a bănui că după
acea vizită la spitalul din sat, începea să tru-
dească şi mai tare decât atunci când căzuse
în boală şi pe tânjală. Săpa, făcea curat în
ocol, fânuia, hrănea şi adăpa animalele, se
ducea la pădure şi scotea rădăcini de copac
pentru foc la iarnă...
– Mor, lapţii mâne-sa, dar nici motoraş
nu-mi pun. Adică să râdă de mine tot satul
şi să mă arate cu degetul – iaca şi Vasile
aburcă la deal cu motoraşul lui... tic-tac-tic-
tac... puf- puf-puf...
Şi baciul se încrâcenă şi mai tare în lu-
cru. Peste câteva zile doctoriţa mea l-a adus
cu de-a sila la control.
– Stela, nu-mi pui motoraş măcar să mă
tai, o rupse chiar la intrare vecinul nostru.
Era tot atât de supărat ca şi la controlul
când i-a fost depistată cauza bolii, dar arăta
altfel decât la prima consultaţie. După ce
văzu datele analizelor, Stela îl linişti:
– Nu mai e nevoie, bade Vasile! Ţi-ai
lecuit inima singur... Cel de Sus te-a ajutat
şi fără noi, doctorii. Se vede că l-ai îmbunat
Niciodată nu o vedeam încordată, oricât
de mari îi erau responsabilităţile. Dar într-o
zi venise acasă după serviciu oarecum în-
gândurată şi am întrebat-o:
– Ce s-a întâmplat ?
– Uite, mi s-a propus o avansare în
funcţie. Superiorul meu, îl ştii, de altfel om
bun şi cumsecade, mi-a pus şi condiţia că
trebuie să intru în partid...
– Tu ce le-ai spus?
– Nimic. Le-am zis că trebuie să vor-
besc mai întâi cu tine!
– Bine ai făcut! Uite ce am sa-ţi zic: ţie
nu ţi-e de ajuns un comunist în casă, care
merge la şedinţe tâmpite? Nu uita să le scrii
în autobiografie că ai părinte care a fost de-
portat...
– Am ştiut că asta îmi vei spune. Chiar
crezi că sunt aşa de proastă? Am respins din
start, motivând că am de crescut şi de ridi-
cat nişte copii. Dar ca să nu supăr, atunci
când mi-au dat răgaz de gândire, m-am as-
cuns în spatele tău, spunându-i că nu pot
lua singură o hotărâre atât de importantă.
Exact aşa am să-i zic mâine - partidul nu-şi
va pierde din fericirea colectivă în absenţa
fericirii mele personale de a-l ferici...
Şi am izbucnit amândoi în hohote de
râs...
Viaţa de familie încadrată în două înde-
letniciri atât de diferite ne unea mai mult
decât dacă am fi descins de pe aceeaşi volu-
tă profesională. A fost însă un moment care
nu se uită şi care mi-a rămas incrustat în
inimă şi creier pentru totdeauna. Spre finele
anilor ’80, când se declanşase mişcarea de
eliberare naţională, Stela era sufletul descă-
tuşării în colectivul ei. De fapt, atunci mi-
am dat seama că dacă cuvântul literaţilor a
exteriorizat chemarea spre libertate, adevă-
raţii luptători care au pregătit terenul şi au
săpat adânc şi din umbră în ani de restrişte
au fost medicii, contemporanii şi urmaşii
celui care se numea Nicolae Testemiţeanu,
latiniştii Institutului de Medicină, dacă mi
se permite metafora.
În ziua aceea de început de august în-
târziasem şi, când am intrat în casă, copiii
erau la joacă, iar Stela trebăluia la bucătă-
rie. Mi-a pus să mănânc şi mi se păru un
pic agitată, ca să nu spun euforică. Ne înţe-
legeam din priviri şi o întreb fără ocolişuri:
– Ce bucurie a dat peste tine, că eşti atât
de radioasă?
– Chiar am motiv şi sunt bucuroasă. Ca
să vezi, azi-dimineaţă le spun celor din sec-
ţie: „Fetelor, noi colectăm bani la îndemnul
Frontului Popular. O facem pentru obţi-
nerea dreptului la limbă de stat şi alfabet
latin. Dă cine vrea şi cât poate! Toate au
contribuit – care mai mult, care mai puţin.
Dar Maria, o ştii, infirmiera, care are puţină
carte de tot şi căreia i-a murit bărbatul mai
anţărţ, rămasă cu trei copii, s-a apropiat în
urmă la toate de mine şi-mi zice: „Stela Fi-
odorovna, scrieţi-mă şi pe mine. Eu dau 25
7
literaţilor, unde ridicasem o căsuţă de vară
şi un foişor cochet. „Ce fericire, dragul
meu, să fiu lângă tine, să trăim cu puţinul
pe care-l avem, feriţi de zgomotul şi deşer-
tăciunea lumii, să întâmpinăm răsăritul de
soare şi aceste amurguri dumnezeieşti...”
Apoi, parcă cu un presentiment, zâmbi uşor
îngândurată şi-mi spuse întrebător:
– Dar... Ars longa, vita brevis! Măcar
ştii, iubitorule de latină, cui ii aparţine
această frază devenită maximă?
– Hai, că nu-s la începutul idilei. Nu mă
supăr, recunosc, nu ştiu...
– Tot lui Hipocrate! Trufaşule, să ştii că
Institutul de Medicină a mers cu personali-
tăţi mult mai înainte ca cele de la facultatea
ta...”
Focul din interiorul forului meu sufle-
tesc se cam stinsese şi eram mai degrabă
amuzat decât pregătit pentru ceartă.
Dar soarta nu ne-a lăsat să continuăm
idila vieţii noastre împreună...
...Cu anii frustrările te năpădesc, deza-
măgirile orgoliului inflamat peste măsură
îţi devorează voinţa, te fac slab şi vulnera-
bil. De la un timp îi mărturiseam că aveam
obsesia că tot ce a fost dincolo de bucuria
împlinirii familiale nu e decât irosirea unei
experienţe ratate, o eşuare... Intram fără
să bănuiesc într-o zonă a nemulţumirilor
de sine. Venea timpul coborârii scărilor?
Traversam perioda neliniştilor înaintării în
vârstă? Mă prindeam tot mai des la gândul
că viaţa mi-ar fi râs în nas în loc s-o simt
turbulentă în mine. Trăiam o stare de ima-
ginaţie maladivă. Aveam impresia că mer-
geam mereu pe contrasens. Nu bănuiam că
de fapt încremenisem pe segmentul exis-
tenţial al unui registru de frustrări cronice,
suportam un sindrom freudian, acea sufe-
rinţă ascunsă în tenebrele inconştientului
traumatizat cândva, undeva, o rană mereu
mustindă sub crusta fragilă a sufletului de-
venit panicard... Nu mai înţelegeam de ce
nu mai pot să mă înţeleg...
Căci în tinereţe aveam adesea momente
de avânt şi uneori mă asemuiam sculptoru-
lui. Dăltuiam în marmura eului un chip ex-
pres - modelul egolatrului trufaş, inadapta-
bil şi străin realităţilor fireşti, incompatibil
cu simplitatea gestului de a trăi viaţa fără
să caut împliniri imaginare. Refuzam să
mă implic în hostropăţuri gălăgioase, con-
siderându-le creaţii gregare şi pierdere de
timp. Nu, nu tratam întrunirile cu dispreţ.
Doar că voiam să rămân distant, fără acuze
şi imputări la adresa cuiva, fără să ader sau
să resping, transformându-mă într-un sfinx
al unei credinţe singulare. De fapt, asta şi
eram, minus impactul însemnului religios.
Ciopleam în statuia propriei singurătăţi fără
să ştiu. O singurătate îmbătată de utopia în-
crederii că eram creator, o singurătate abi-
sală şi rece ca minereul din care extirpam
surplusul inutil, cum credeam, pentru a da
formă figurii ideale...
O, acest comportament categoric, ma-
ximalist, enervant şi stupid! De ce nu înţe-
legeam că devenisem captivul refulărilor,
că încercam să adun şi să lipesc cioburile
cristalului spart? Suportam, căci nu tră-
iam, mereu aceeaşi senzaţie falsă, voit ali-
mentată de himerele închipuirii că tot ce
făceam nu era decât rodul actului volitiv.
Mă lăsam mereu devorat de un soi de su-
pliciu impus, neforţat de ceva sau de ci-
neva. Eul meu exista în afara altora. Totul
venea din convingerea că luptam pentru
a-mi edifica prin acel Cognoscete ipsum
idealul râvnit prin renunţare la contactul
cu elementul primar. Mă încăpăţânam cu
înverşunare să merg pe confuzia grecului
clasic, a elenului care căuta perfecţiunea
împrumutată de la zei şi de care mai mult
se temea decât îi respecta. Căutam omul
în formula finală a idealului de echilibru
absolut... Îmbătrânisem? Pentru că în fa-
natismul credinţei autodemolatoare şi si-
nucigaşe nu mai ştiam până la urmă cine
eram. Refractar şi imun la vibraţia vie a
vieţii de muritor cu păcate, pe care, încă
o dată, nu o condamnam, dar nici n-o
primeam, refuzam să accept şi filozofia

REGULAMENTUL
se...
A râs cu acea cuceritoare deschidere ca-
re-mi neutraliza orice temere sau supărare:
CONCURSULUI DE CREAŢIE LITERARĂ ŞI ARTĂ „Pe ploaie vom îmbrăca ceva să ne apere de
PLASTICĂ NICOARĂ – EDIŢIA A XX-a/2017 umezeală şi vom încălţa galoşii, iar iarna -
cojoc şi pâslari!”
Apoi reluă întrebarea mea: „Cât va
Concursul de creaţie litetară şi artă plastică NICOARĂ este organizat de Fundaţia dura?... ” Făcu o pauză şi deveni gravă,
Culturală Nicoară Botoşani, anual, potrivit obiectului de activitate cuprins în statut. cum n-o văzusem niciodată: „Toată viaţa!
Concursul îşi propune să stimuleze actul de creaţie în rândul elevilor claselor gim- Eu am, dragul meu, legământ cu profesia
naziale şi liceale. pe care mi-am ales-o. Ştiu că-ţi place la-
La concurs pot participa elevi din clasele V-XII care au preocupări literare şi de tina, nu-ţi pot spune pe dinafară acum în-
artă plastică din România, Republica Moldova şi regiunea Cernăuţi – Ucraina. tregul jurământ, dar ultimul alineat sună
I. La secţiunea creaţie literară, vor fi transmise cel puţin 5 poezii sau 3 proze aşa: Hoc igitur ius iurandum si religiose
scurte (schiţe, povestiri, nuvele, scenete), dactilografiate în 3 exemplare. Lucrările observaro, ac minime irritum fecero, mihi
vor fi semnate pe verso cu numele şi prenumele autorului (vârsta, clasa, şcoala, cercul liceat cum summa apud omnes existima-
literar, telefonul, adresa). tione perpetuo vitam felicem degere et
II. La secţiunea artă plastică, vor fi transmise 3 lucrări (desene, acuarele, cera- artis uberrimum fructum percipere. Quod
color, guaşe, tuş etc.). Lucrările vor fi semnate pe verso cu numele autorilor şi toate si illud violavero et peieravero, contrarta
datele informative despre aceştia. mihi contingant.
Secţiunea artă plastică se desfăşoară pe două secţiuni: („Dacă voi respecta acest legământ fără
- desen, pictură; să-l calc, fie să mă bucur pe deplin de viaţa
- grafică; şi de meseria mea, pururi cinstit de ceilalţi,
Dimensiunea lucrărilor: format A3 sau până la 50/40 cm. iar dacă îl voi nesocoti şi voi fi un sperjur,
Precizăm că nu intră în concurs lucrările care nu respectă dimensiunile indicate. merit să am o soartă dimpotrivă”)....
Tematica şi subiectele lucrărilor sunt la libera alegere a copiilor. Nu doar era respectată, ci admirată de
Participă la concurs numai lucrări de concepţie originală, gândite şi executate de sătenii mei, iar vecinii noştri – ţaca Li-
copii, fără intervenţii directe ale persoanelor mature. Nu intră în concurs desene care omida şi badea Fănasă, cu casa de vizavi
reproduc opera de artă. şi cei de alături, din dreapta, ţaca Nina şi
badea Vasile - nu scăpau aproape nicio zi
Lucrările vor fi transmise până pe 25 mai 2017 la adresele: să nu treacă pe la noi seara, după lucru, cu
România: Fundaţia NICOARĂ Botoşani, str. Călugăreni nr. 31 – lucră-
rile literare, iar cele de pictură la sediul Şcolii Populare de Artă Botoşani, bd.
pretextul că vin să stea de vorbă cu mama,
aducând întotdeauna ceva gustos din ceea
M.Eminescu din nr. 50; R. Moldova: Redacţia revistei Literatura şi Arta/Chişi- ce pregăteau...
nău; Ucraina: sediul Societăţii Culturale „ARCAŞUL” Cernăuţi; Iar cu badea Vasile s-a întâmplat un ca-
Un juriu format din personalităţi ale culturii române din România, R. Moldova sus exeptum, ca să nu afirm că până la urmă
şi Ucraina, regiunea Cernăuţi, va stabili laureaţii concursului, pe cele două secţiuni, se dovedi pe cât de serios, pe atât de haios.
festivitatea de premiere (dimplome şi bani) urmând a avea loc la Botoşani, la o dată Într-o duminică intră la noi ţaca Nina şi i se
ce va fi anunţată ulterior. adresă direct, cum se obişnuieşte între cei
pe Dumnezeu cu vreo faptă bună...
Pentru cine a dat
Maria bani?
După ce ne-am mutat în capitală şi îi
aveam deja pe Virgiliu şi Constanţa, în ul-
tima şi cea mai lungă perioadă era şefă a
secţiei de terapie 2 a Spitalului Clinic Oră-
şenesc Nr.1 din Chişinău. Uneori, aveam
nevoie de ceva ce nu suporta amânarea
pentru a pune la punct cine ştie ce lucru
pentru casă sau ceea ce ţinea de educaţia
copiilor – şcoală, grădiniţă, chestiuni de ru-
tină, într-un cuvânt. Ne vedeam în biroul ei,
care era şi loc de consultaţii. Dacă se întâm-
pla să i se aducă vreun pacient de urgenţă,
se uita atent timp de câteva clipe la bolnav
şi spunea: „Nu e grav. Mi se pare că dum-
neata ai... , dar mai bine să te examinez...”
Câteodată consultaţia ţinea puţin, alteori
era de durată. În cele mai multe cazuri o
auzeam, când reveneam acasă: „Aşa cum
presupuneam – boală curativă cu denumi-
rea de...” sau „Bănuiam că e altceva decât
arătau simptomele pe faţă - diagnoza e mai
gravă, dar n-am greşit, analizele clinice au
confirmat..” O intrebam: „Dar ce ochi ai că
poţi „vedea” boala citind-o pe faţa pacien-
tului?, Râdea: „Cum spuneţi voi, jurnaliştii,
– mi-am găsit stilul. Prin mâinile mele au
trecut atâţia bolnavi cu complicaţii grave,
încât acum pot spune aproape fără greş ce
are omul numai privindu-l. Iată şi peste
„augusta ta natură” dau uneori fricile de
boală, însă pe tine te tratez cel mai uşor...”
Şi râdea ca întotdeuna cu acel râset cald, ce
liniştea şi calma.
de ruble!” Mă gândesc s-o refuz, căci ştiu
cât îi este de greu: vine din sat cu trenul,
îşi face tura ştergând, măturând, spălând,
îngrijindu-i pe cei mai grei bolnavi, opin-
tindu-se să-i ridice, să-i cureţe şi apoi plea-
că iar la tren spre casa din sat, ca după ce
coboară să se apuce de muncă la prăşit, la
plivit, la muls vaca, la pregătit mâncare, la
hrănit, la îmbrăcat copiii... „Maria, tu pri-
meşti numai 80 de ruble pe lună, tu vrei să
dai peste un sfert din salariul tău şi aşa mic?
Sunt de ajuns şi câteva ruble acolo, dar nu
atât...” „Eu vă rog, Stela Fiodorovna, să lu-
aţi 25 de ruble, pentru că poate măcar copiii
mei vor învăţa să scrie şi să vorbească lim-
ba noastră frumos...”
Ştii, pentru o clipă am rămas descum-
pănită, Dar apoi m-am gândit că am să caut
cumva să scriu vreun demers de premiere
mai încolo, dar în clipa ceea mi-au ieşit
lacrimi. Lumea şi cea mai năpăstuită s-a
trezit...”
Peste câţiva ani, când unii lideri cu că-
ciulă ai mişcării au trădat cauza naţională,
pângărind tot ce avea mai frumos simţirea
şi mândria naţională, plângea de-a binelea,
sughiţând printre lacrimi: „Pentru cine a
dat bani Maria atunci?...”
Anii trec ca apele
în vaduri
În rest viaţa se scurgea după mersu-i
firesc - cu mici urcuşuri şi căderi tot mai
sensibile. Constanţa şi Virgiliu au absolvit
facultăţile. S-au căsătorit - flăcăul pe loc,
fata după nuntă a plecat cu alesul inimii în
America. Începeam să ne retragem la vila
împăcării cu mine şi cu lumea de alături.
Asta însemna să recunosc că trăiam în vid,
ştiind că tendinţa spre autoperfecţiune ni-
ciodată nu poate fi scutită de exagerări...
Ce dureroasă e căderea în rutină, cât
de irelevantă contopirea cu prozaicul coti-
dian... Şi Stela, unica, singura, ştia de mi-
nune, cu o singură mângâiere pe obraz, să
mă calmeze, să mă coboare cu picioarele
pe pământ şi să mă tămăduiască de toate
anxietăţile...
...Acolo în Florida, unde mă duc în fi-
ecare an să ating şi să mângâi piatra sub
care îşi doarme somnul veciei în cimitirul
„Pacea Reginei”, nu departe de casa Con-
stanţei, mă las cuprins de fiorul căutării în
celălalt univers al ei, unde ne vom reîntâlni
la ceasul chemării, încremenit în faţa cu-
vintelor incrustate pe soclu: Din steaua care
m-am aprins pe cer raza mea va veghea
dragostea pentru voi cu lumina ei nestinsă
şi ocrotitoare...
Şi ce fericire că am o nepoţică ce-i poar-
tă numele, o altă Steluţă care s-a aprins din
scânteia fulgerată a iubirii noastre prin co-
piii noştri. Doar că mi-e puţin trist că arde
la alt colţ de lume, pe alt cer...
Şi totuşi, moartea încă nu înseamnă
sfârşitul. Fie-ţi, acolo în necuprinsurile ce-
reşti, liniştea şi pacea eternă, scumpa mea!
De la tine am învăţat să înţeleg - prin ce ră-
mâne în urmă, prin fapte bune, nu neapărat
eroice, noi lăsăm pe peticul de inimă celor
care vin după noi, copiii şi copiii copiilor
noştri, mărturia că trecerea pe pământ nu
ne-a fost şi nu va rămâne zadarnică în dru-
mul spre veşnicie...
Efim JOSANU
 8 Literatura şi arta Nr. 10 (3731), 9 martie 2017

Flori pentru mama MĂRŢIŞOARELE PRIMĂVERII

Florile de primăvară,
Florile care-ţi sunt dragi,
Gândul iar mi-l împresoară
Pe cărarea dintre fagi.
Tot de-acele-alerg să caut,
Să le-adun cu mult nesaţ.
Pentru tine, scumpă mamă,
Câte-au să-mi încapă-n braţ.
Le mângâi cu dor pe toate,
Le sărut de multe ori
Cum sărută, cu drag, mama
Un copil pe obrăjor.
Ştiu, veni-voi de oriunde
Cu buchetul meu de flori,
Fruntea-n poala-ţi mi-oi ascunde
Şi-om tăcea până spre zori.
Te rog, mamă, de îmi iartă
Femeia – stea a fost cândva…
Gându-mi, trist adeseori.
Iartă-mi-l şi iar mi-l ceartă
C-aşa rar adună flori.
Mulţumescu-ţi, maică bună,
Pentru viaţa ce mi-ai dat,
Mulţumesc azi vin să-ţi spună
Florile ce-am adunat.
Maria TOFAN-BÂLICI
MĂICUŢĂ
Măicuță – cântare duioasă,
Vecie cu pruncul la sân.
Tu floarea o faci mai frumoasă,
Izvorul să unduie lin.
Sfinţire din Ceruri aleasă,
Cu pruncul Veciei la sân,
Când timpul grăbit ne apasă –
Speranţă cu chipul divin.
Tu suflet ne dai şi credinţă,
Al vieţii temei şi destin.
Tu rogi pentru noi pocăinţă
Când veacul e tot mai strain.
Aduni bucurie în casă
Cu zâmbet ceresc aprilin,
Re-ntorci rândunelele-acasă,
Azurul îl faci mai senin.
Măicuţă – Duminică Mare,
Nesomn ce doineşte alin,
Cu pâinea-n cuptor ca un soare,
Copiii la vatră când vin.
Alexandru DOGA
FEMEIA, această regină a universului
Când Primăvara bate la poarta Timpului, pre-
cum ar zice Lucian Blaga, „totul e-n aşteptare.
Totu-i albastră văpaie”. Fiinţa noastră aşteaptă cu
înfrigurare zvâcnetul primului mugur îmbobocit la
vârf de ram, ochiul nostru e dornic de verdele sma-
raldin al unui firicel de iarbă ce soarbe cu nesaţ
lumina soarelui, iar sufletul e însetat de atingerea
tandră a lui Zefir, vântul şăgalnic, ademenindu-ne
spre zările cristaline, chemându-ne pe potecile şer-
puitoare ale Imperiului Florei, acestei fermecătoa-
re zâne.
Primăvara este o femeie, o zână fascinantă, iar
femeia este însăşi Primăvara – tandră şi ademeni-
toare, – este vibraţia armonioasă şi echilibrată a
însuşi Universului…
Să ne amintim de Luceafărul poeziei noas-
tre, care a înălţat Femeia până la cerul înstelat,
plasând-o într-o constelaţie aparte. Tot el, Mihai
Eminescu, a scufundat-o-n noianul de flori al Uni-
versului, dându-i chipul unei flori albastre de „Nu-
Mă-Uita”.
Femeia – stea a fost cândva albastră,
Cu razele-i vibrante pământul mângâia.
A scăpărat pe cer ca florile în glastră
Şi-n pasăre s-a prefăcut, ce-n dor se mistuia...
Femeia – pasăre a fost cândva uşoară,
Cu aripile-i fine pământul atingea.
Spre cer se avânta, vibrând ca o vioară,
Apoi în val se arunca, căci dorul o frigea...
Eugenia MANEA-CERNEI
Fiecare femeie-i o Veronică, care „E femeie-în-
tre stele/ şi stea între femei” şi-i „… O femeie între
flori şi floare-ntre femei”.
E foarte semnificativ că la început de reînnoire
a Naturii, când totul tinde spre soare, spre Viaţă, se
sărbătoreşte Ziua mamelor noastre dulci, a zânelor
noastre frumoase şi tandre, la fel de miraculoase ca
şi Primăvara.
Dragile noastre regine, fie ca societatea să
situeze Femeia pe piedestalul destinat de însuşi
Dumnezeu, făcând-o o regină pe durata întregii
vieţi. Femeia tânjeşte după „Raiul pierdut”, ea
nu se-mpacă cu ideea că-i regină numai o zi din
an…
Scumpe doamne, fascinaţii ghiocei să vă aducă
aroma Primăverii, purificându-vă sufletul şi gându-
rile prin candoarea lor.
Vă dorim, frumoase doamne, să purtaţi senină-
tatea primăverii în priviri, să vă fie ochii adumbriţi
numai de roua lacrimilor de fericire şi dor.
Vă dorim, tandre Doamne, să vă topiţi, cu tot
sufletul, în floarea de trandafir – acest simbol al
dragostei eterne, precum se topeşte focul în făclii.
Vă dorim, gingaşe Doamne, ca fiecare dintre
Dumneavoastră să fie o Veronică adorată în perma-
nenţă de un Luceafăr enigmatic, pentru care să fiţi
cea mai strălucitoare stea!
Fie ca mărţişoarele dragostei să sălăşluiască
mereu în sufletul delicat şi nobil al Dumneavoas-
tră.
Fie ca pe cerul azuriu al vieţii să vă poarte lent
şi enigmatic cocoarele fericirii.
Fiţi mereu frumoase şi pline de lumină ca nufe-
rii în plină floare!
Cu mult drag,
Eugenia MANEA-CERNEI
O bătrână
ca toamna târzie
O bătrână ca toamna târzie
A pornit la fecior lăcrimând.
De dor mult a slăbit şi nu ştie
Cât mai are-a păşi pe pământ.
Nu mai are nici bani şi nici lemne,
Nici lumină, că-i scumpă şi ea.
Sărmănica de iarnă se teme,
Nici să moară de una nu vrea.
Banii toţi ce-i avea grămăjoară
I-a dat fiului să-şi ia maşină,
A promis c-o să vină la vară,
Însă timp n-are bietul să vină...
O bătrână ca toamna pustie
Merge-agale, cu grijile ei.
A căzut demult frunza de vie
Şi i-i tare dor de nepoţei...
20 septembrie 2016
Angela MÂNDÂCANU
Festivalul-concurs „Vocile primăverii”,
ediţia a II-a
Se creează impresia că menirea acestui
festival este de a da start anotimpului prime-
nitor, anotimpului când totul în jur înviază
după o iarnă de hibernare, de lâncezeală. În
caz contrar putea să se desfăşoare oricând,
dar atunci îşi pierdea din farmec însuşi titlul
evenimentului.
La 25-26 februarie curent, a avut loc
Festivalul-concurs vocal „Vocile primăve-
rii” de muzică populară şi estradă, în orăşe-
lul Cricova, care se repetă la fiecare doi ani,
cu un juriu alcătuit din trei persoane: preşe-
dinte – subsemnatul, membri ai juriului –
Maria Ţărnă, profesoară şi Tatiana Petrache,
interpretă de muzică populară şi de estradă.
Acest eveniment vine mai mult din ma-
rea pasiune pentru frumos, pentru artă, pen-
tru muzică a domnului Valeriu Rusu, om
emerit în arte, specialist în probleme de cul-
tură – aceste calităţi i le recunosc, dar şi i le
atribuie pe bună dreptate cricovenii. Iar noi
îi spunem cu mult drag „Ministrul Culturii”
din Cricova.
Atitudinea manifestată de acest distins
domn la susţinerea culturii, totodată eve-
nimentele culturale desfăşurate în această
localitate fiind susţinute de Consiliul Primă-
riei, în frunte cu inimosul patriot al acestei
aşezări pitoreşti din coasta capitalei noastre,
în frunte cu primarul, care conduce localita-
tea deja de 30 de ani, distinsul domn Valen-
tin Guţan.
Atitudinea grijulie faţă de cultura nea-
mului, faţă de tradiţiile pentru care găseşte şi
timp, dar şi mijloacele financiare care să le
susţină spre a dăinui, manifestată de domnul
primar, merită să fie cunoscute, pentru ca şi
SĂRBĂTOARE CU SOARE,
MĂRŢIŞOARE ŞI BUCURII COTIDIENE
Bunicul de la Humuleşti, Marele
Ion Creangă, a fost sărbătorit cu multă
sinceritate şi dragoste la 1 martie trecut,
ziua când s-au împlinit 180 de ani de la
naşterea-i.
Pretura sectorului Buiucani din ca-
pitală, pretorul şi echipa sa au hotărât ca
anume de la Strada Ion Creangă să încea-
pă în acest an curăţenia de primăvară şi la
mijlocul zilei de muncă au organizat pen-
tru lucrătorii de la salubritate o pauză cul-
turală, să-i zicem aşa, cu mici discursuri,
fragmente de poveşti, snoave din creaţia
marelui sărbătorit, poezii şi cântece oferi-
te la intrarea principală în Dendrariu.
Spaţiul din preajmă, de obicei foarte
aglomerat de mulţimile de perechi de feri-
ciţi miri şi mirese, veniţi aici cu tot alaiul
pentru fotografii speciale în sânul naturii,
a fost ocupat la ora amiezii de expoziţii de
carte tematică de la bibliotecile din sector,
cum sunt Târgovişte, Vissarion Belinski şi
Alba-Iulia, filiale ale Bibliotecii Munici-
pale B.P. Hasdeu, de elevi din clasele pri-
mare de la liceele din sector – majoritatea
alţi primari să-i păşească pe urme, învred-
nicindu-se şi ei de recunoştinţa din partea
localnicilor de care se bucură dl Valentin
Guţan.
La concurs au participat 36 de concu-
renţi, un număr impunător. Ne bucură aceas-
tă participare masivă, dar în acelaşi timp
avem motive să ne întristăm. La muzica de
estradă au participat tocmai 34 de concu-
renţi, şi doar doi la cea populară, naţională.
Acest fapt ne doare, atingându-ne şi sufle-
tele.
Din durere naşte şi întrebarea pe care
v-o adresez: oare chiar atât de puţini români
moldoveni locuiesc în acest orăşel? Nimeni
nu are nimic împotriva muzicii de estradă,
dar avem adevărate perle ascunse în muzica
noastră milenară, populară. În această muzi-
că este ascunsă istoria noastră tragică, aceas-
tă muzică are menirea de a sensibiliza, de a
te face mândru de faptul că eşti lăstar al nea-
mului. Oare chiar să moară acest sentiment,
să dispară? Opriţi-vă şi gândiţi-vă: oare nu
ne revine nouă responsabilitatea să păstrăm
averea moştenită de la străbuni, să nu per-
mitem să ne pierdem culoarea naţională, să
ne descompunem ca neam, rămânând fără
identitate?
Bunicuţa mea îmi spunea următoarele:
cultura unui sat se ţine pe trei piloni: preo-
tul, învăţătorul şi primarul. După cum am
înţeles, aceşti trei piloni conlucrează foarte
fructuos.
De ce, dragilor, avem un rezultat atât de
trist la capitolul muzică populară? Dacă am
amintit despre cei trei piloni necesari pentru
a dăinui şi care sunt pe cale de dispariţie,
Ion Creangă – 180 de ani de la naştere
R. Moldova, pe micii artişti, îmbră-
caţi la patru ace: costum popular bun
pentru a se prezenta cei de-l omenesc
şi la eventualul concurs al lui Nică şi
al Smărăndiţei, de ce nu. După aplau-
atunci consider că e ca-
zul să vedem unde am
greşit.
În primul rând,
consider că o mare res-
ponsabilitate în situaţia
noastră le revine profesorilor de canto. Căci
ei sunt acei care modelează sau cultivă gus-
tul copiilor faţă de muzica noastră dulce şi
sfântă. Sunt sigur că mulţi dintre cei care
au preferat estrada puteau fi reorientaţi spre
muzica noastră inegalabilă, plină de savoare,
de suflet, de sentiment.
În timpul concursului am audiat voci
foarte frumoase, dar consider că e păcat că
acestea nu sunt orientate corect. Mă adresez
către deţinătorii unor voci speciale, cu viitor:
dacă consideraţi că aveţi nevoie de ajutor, vă
pot oferi consultaţii, lecţii deschise, master-
clas. Fac toate acestea pentru dumneavoas-
tră cu mult drag, din tot sufletul, din toată
inima, numai nu părăsiţi muzica populară,
n-o pustiiţi, n-o lăsaţi în paragină. Fiindcă ea
este vie, suferă. Haideţi să încercăm cu to-
ţii, cu forţe comune, s-o salvăm, căci prin ea
suntem nemuritori. În ceea ce mă priveşte,
promit să fiu de folos copiilor şi profesori-
lor, doar spuneţi că aveţi nevoie de sprijinul
meu.
Închei mica mea reflecţie, aducând mul-
ţumiri Primăriei orăşelului Cricova, cole-
gilor profesori, concurenţilor, dar şi tuturor
cricovenilor.
Cu mult drag, Ioan PAULENCU, Ar-
tist al Poporului, conferenţiar universitar,
preşedintele Societăţii Culturale „Salvaţi
folclorul”
prezenţi, moment ce transformă finalul
sărbătorii într-o şedinţă de autografe.
Aşa a fost sărbătorit marele poves-
titor de la Humuleşti, inegalabilul Ion
Creangă, pe frumoasa stradă din Chişi-
nău care-i poartă numele. Iar în sufletele
noastre, ale celor prezenţi la eveniment,
s-au trezit amintirile copilăriei cu toate
poveştile lui Ion Creangă depănate de
mamele şi bunicii noştri în acele clipe de
neuitat ale serii, după muncile câmpului,
casei şi de prin gospodărie, când noi, co-
piii, mergeam la culcare...
De concretizat că toate grădiniţe-
le, şcolile şi bibliotecile din Basarabia
şi din România l-au sărbătorit pe Ion
Creangă cu extinse expoziţii de carte,
printre care au fost expuse şi mai multe
ediţii, foarte frumos ilustrate, ale poveş-
tii Fata babei şi fata moşneagului, ope-
ră ce a împlinit în ultimele zile ale lui
februarie 140 de ani de la publicare în
revista Convorbiri literare.
Sărbătoarea, luminată de mărţişoare
şi soare, de opera şi memoria bunicului

Copiii citesc o carte cu Ianoş Țurcanu

La Sediul Central al Bibliotecii Municipale B.P. Hasdeu din Chi-
şinău a fost dat startul celei mai mari campanii de lectură Chişinăul
citeşte o carte, la care au fost prezenţi toţi cei trei scriitori, care şi-au
prezentat cele trei cărţi, desemnate pentru această amplă manifestare,
care se va desfăşura pe etape în toate cele 30 de filiale ale instituţiei-
mamă. Pentru elevii claselor gimnaziale şi liceale au fost propuse ro-
manul Negru şi roşu de Val Butnaru, culegerea de proză scurtă Tunica
portocalie de Lucreţia Bârlădeanu, iar micuţii de la ciclul primar sunt
îndemnaţi să citească Dansul florilor de Ianoş Țurcanu – un buchet
frumos de poezii ale autorului cu ilustraţii de Olga Cazacu.
La Biblioteca Ovidius campania a debutat cu o întâlnire a poetului
Ianoş Țurcanu cu picii din clasele I D şi a II-a C de la Liceul Teoretic
Mihai Viteazul din Capitală, ghidaţi de învăţătoarele Ruslana Sârbu şi
Adriana Moscalciuc. În calitate de gazdă directoarea Liuba Ciobanu
i-a salutat şi le-a spus că în fondul bibliotecii mai sunt şi alte cărţi
de acest autor, bunăoară: În palat la Verde-Împărat, Doi lei, Fulgul
fermecat, Cântec de-nceput, Motanul – navigator, Alfabetul vesel,
Zece fraţi neastămpăraţi, Insula Madagascar, Animale sentimentale
etc., pe care oricând le pot lua cu împrumut acasă sau citi la biblio-
tecă. Elevii au venit cu lecţia pregătită: un frumos recital de poezie
ţurcăneană, inclusiv versuri din Dansul florilor, carte apărută recent
la Editura Prut, iar în schimb au avut posibilitatea să procure cărţi, să
obţină autografe şi să asalteze autorul cu zeci de întrebări legate de
debutul poetic şcolar, de prima dragoste, de inspiraţie, de baştină, de
prima învăţătoare, de cărţile citite etc., etc, fiind, totodată, provocat
să-şi amintească multe întâmplări hazlii pe care le-a avut la vârsta lor.
De exemplu, în clasa a IV-a, visând cu ochii deschişi de mic să devină
scriitor, şi-a cumpărat un caiet gros, pe coperta căruia cu litere mari
de tipar a notat: Ianoş Țurcanu Opere alese, crezând că în el vor încă-
pea romane, povestiri, poezii, piese, pe care va încerca să le scrie de
la vârsta copilăriei. A recunoscut cu zâmbet că acestui proiect nu i-a
fost sortit să se îndeplinească, de altfel, nici cu dragostea juvenilă nu
i-a prea mers: fetiţa de care s-a îndrăgostit nu-i acorda nicio atenţie,
motiv pentru care s-a supărat rău şi a abandonat sentimentul pentru
vârstă şi vremuri mai bune.
În toamnă se va desfăşura o conferinţă de bilanţ al campaniei Chi-
şinăul citeşte o carte, unde vor fi premiaţi cei mai înrăiţi cititori, se-
lectaţi în cadrul colocviilor de lectură, aşa că toţi elevii, nu doar din
Chişinău, sunt îndemnaţi să citească pentru ca să înţelepţească.
Raia ROGAC
lor componenţi ai colectivelor folclorice
conduse de Surorile Osoianu.
Iulian Filip, moderatorul eveni-
mentului, îl invită la microfon pe pre-
torul Valeriu Nimerenco, gazda eve-
nimentului, pe Arcadie Suceveanu,
preşedintele Uniunii Scriitorilor din
SFĂTOSULUI BUNIC
DIN HUMULEŞTI
Cînd iezii amintirii mă poartă – a cîta oară!
Prin lunci înrourate, prin case ţărăneşti,
Te văd aievea tînăr, precum ai fost odată,
Prea mult iubit părinte al slovei strămoşeşti.
Ai fost un „boţ de humă”, din care-au răsărit
Păduri de mîndre holde pe-ogorul literar.
Şi au rămas frumoase, să dăinuie în veacuri,
Să stea cu toţi de vorbă: copil, savant, plugar.
Ne-ai legănat pruncia cu basme-naripate,
În care fiecare găsitu-ne-am eroi:
Un Făt-Frumos, un Stan, un îndrăzneţ Turbincă,
O pupăză sprinţară pierdută prin zăvoi.
La şezători şi clăci te-avem prezent întruna.
Le-nveţi pe fete-a toarce, flăcăii-a glumi...
Şi drag ne eşti ca mama, ca soarele, ca luna
Prin firea ta curată, prin felul tău de-a fi.
Tu vei trăi cît lumea, cît neamul nostru harnic,
Cît şoaptele iubirii, cît stelele cereşti,
Cît murmurul de ape, cît foşnetul de frunze,
Prea mult iubit părinte al slovei strămoşeşti.
Arhip Simion CIBOTARU
date evoluări ale talentaţilor artişti de de la Humuleşti, ne-a mai lăsat în sufle-
o şchioapă, la care s-a asociat duetul te şi sfânta speranţă că şi munca celor de
Eryka şi Sergiu Țurcanu, angajaţii de la salubritate va fi mai respectată, gest
la salubritate au primit aplauze, diplo- ce va transforma oraşul într-o oază a cu-
răţeniei şi a civilizaţiei.
me şi mărţişoare din partea Preturii,
precum şi cărţi semnate de Iulian Filip
Elena TAMAZLÂCARU
şi Arcadie Suceveanu destinate celor
Spectacolul TNB „MAGIC NAŢIONAL”
- la Chișinău
Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” la Chişinău susţine prezenţa Tea-
trului Naţional „I.L.Caragiale” din Bucureşti, cu spectacolul-eveniment MAGIC
NAȚIONAL în regia lui Ion Caramitru, pe scena Teatrului Naţional „Mihai Emi-
nescu” din Chişinău. Cele două reprezentaţii vor avea loc pe data de 11 şi 12 martie
2017, ora 18.00.
Actori îndrăgiți ai Teatrului Național din Bucureşti şi muzicieni de marcă îşi
vor pune semnătura, vizibilă şi atât de personală, pe repertoriul unei seri ce va
încălzi inimile spectatorilor, animată şi de ritmurile unui mare virtuoz al acordeonu-
lui, Emy Drăgoi, muzicianul supranumit în Franţa „Regele jazzului la acordeon”.
În rostirea lui Ion Caramitru, versul Anei Blandiana, al lui Arghezi şi cel al lui
Nichita Stănescu vă vor fi mai aproape ca oricând. Aylin Cadîr, Medeea Marinescu,
Tania Popa, Anca Sigartău vă vor purta pe meridiane sonore, într-un periplu muzi-
cal alert, trecând, cu o fluenţă fantastică, de la repertoriul popular la şansonetă, de la
romanţă şi cântece ruseşti la jazz. Acompaniamentul este asigurat de Emy Drăgoi
3D Pro’ect --& Jazz Hot Club Romania, precum şi de un percuţionist de mare cla-
să, Lucian Maxim. Trei dintre cei mai tineri actori ai trupei Naţionalului bucureştean,
Emilian Mârnea, Petre Ancuța și Florin Călbăjos, vin să surprindă cu cel mai scurt,
mai vesel şi mai ritmat concert, iar Eduard Adam, cu momentul lui de step. Violon-
celistul Adrian Naidin va măsura, pe portativ, …cât de lungă-i calea „pân’ la Rai”.
Turneul este susţinut de Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale din Româ-
nia, de Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” la Chişinău şi de Tarom.
Î
n a doua jumătate a lunii martie, Teatrele Naţionale din Bucureşti şi Iaşi
revin pe scena Naţionalului „Mihai Eminescu” din Chişinău în cadrul proiec-
tului „Teatru românesc la Bucureşti, Iaşi şi Chişinău”.
Teatrul Naţional „Ion Luca Caragiale” din Bucureşti va reprezenta, pe 11 şi 12
martie, cu începere de la ora 18.00, spectacolul „Magic Naţional” în regia lui Ion
Caramitru.
Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi vine, pentru zilele de 25 şi 26 martie,
ora la 18.00, cu piesa „Un duşman al poporului” de Arthur Miller, adaptata după piesa
lui Henrik Ibsen, în regia lui Claudiu Goga.

Adresa
redacţiei: „Literatura şi arta” apare la Chişinău în Telefoane: Redactor-şef: Nicolae DABIJA
fiecare joi în limba română. Secretar general de redacţie: Raisa CIOBANU
„Literatura Redactor-şef: 022.23.82.l7, 022.2l.02.l2.
şi arta” Secretar general de redacţie: 022.2l.02.l2.
Publicistică şi informaţie: Andrei MOROŞANU, Elena TAMAZLÂCARU,
str. Sfatul Indice general de abonare - 6778l. Secţia literatură, stilizator, fotoreporter:
022.23.82.l6. Aleutina SARAGIU; Literatură: Nina JOSU; Arte: Doina DOBZEU; Cultură:
Ţării nr.2, Indice de abonare privilegiată (pentru Iulius POPA; Stilizator: Valentin GUŢU; Machetare şi design: Andrei
Publicistica: 022.23.85.46
2009, or. pensionari, studenţi şi invalizi) - 67881 e-mail: literaturasiarta_md@yahoo.com DORGAN; Ilustrator: Leonid POPESCU; Contabil: Ludmila LARE; Corector:
Chişinău http://www.literaturasiarta.md/ Ana SURDU; Fotoreporter: Victor LAVRIC.

Tipografia „Universul”