Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1. ASPECTE DEFINITORII
263
– Înlocuirea unui verb copulativ cu unul necopulativ, în condiţiile păstrării
sinonimiei ansamblului, atrage modificarea sintactică a construcţiei, fiecare verb
impunându-şi tiparul propriu de construcţie; vezi: Apariţia lucrării este / înseamnă
un succes. (NP) → Un succes îl reprezintă / îl constituie apariţia lucrării. (OD),
diferenţă de tipar sintactic pusă în evidenţă prin posibilitatea dublării
complementului în ultimele construcţii, dar imposibilitatea dublării, în primele;
vezi, de asemenea, sinonimii ca: Servieta este a elevului. (NP) → Servieta aparţine
elevului. (OI); Ioana este frumoasă şi inteligentă. (NP) → Ioana are frumuseţe şi
inteligenţă. (OD). Schimbarea construcţiei, în condiţii de sinonimie sintactică,
probează faptul că atât poziţia OD sau OI, cât şi poziţia NP sunt conţinute în
matricea semantico-sintactică a verbului, fiind impuse de fiecare verb-centru în
parte.
– Poziţia NP se păstrează intactă odată cu trecerea verbului copulativ la o
formă verbală nepersonală (infinitiv, participiu, gerunziu, supin), semn clar că
poziţia NP nu este cerută de cea de predicat a enunţării, ci de calitatea copulativă a
verbului-centru:
Înainte de a ajunge medic, a făcut mari eforturi.,
Fiind obosit, a cedat la presiuni.,
E greu de ajuns diplomat când nu faci studii de diplomaţie.,
O ţară fostă comunistă nu renunţă uşor la vechile mentalităţi.,
Părţile întregului (rămas totuşi nefinisat) sunt unele inedite. (M. Cărtărescu,
De ce iubim femeile).
– Poziţia NP admite repetarea prin coordonare (Ana este inteligentă şi
stăruitoare., Prea mult rod deodată înseamnă sau o minune, sau niciun rod în
viitor., N. Iorga, Cugetări), precum şi extinderea (explicitarea) prin apoziţionare
(Comportarea lui este bizară, adică ciudată.), trăsături comune şi altor
complemente ale verbului (vezi, de exemplu, subiectul multiplu, complementul
direct coordonat), dar imposibile pentru predicat (vezi Predicatul, 1.2).
– Poziţia NP are o clasă de substituţie extrem de bogată şi de variată, în
componenţa căreia, pe lângă termeni specifici, apar şi realizări comune cu ale altor
complemente. Sunt comune: (a) realizarea prin nominal neprepoziţional; (b) propoziţiile
conjuncţionale, cu aproximativ acelaşi inventar de conective conjuncţionale;
(c) formele verbale nepersonale, ca echivalente funcţionale ale propoziţiei
conjuncţionale; (d) propoziţiile relative, cu o tipologie comună de propoziţii relative
interogative şi relative neinterogative (vezi infra, 2).
Soluţia sintactică a includerii poziţiei NP ca poziţie distinctă, aparţinând
clasei determinărilor obligatorii ale verbului (un tip special de complement),
are avantajul teoretic al includerii numelui predicativ într-un sistem coerent
de tratare a grupului verbal, în care organizarea sintactică şi semantică a
grupului este determinată de particularităţile matriciale ale verbului-centru.
1.2. Interpretarea semantică a poziţiei NP; eterogenitatea relaţiei semantice
Cum relaţia sintactică în care se angajează NP este una de tip ternar, există
manifestări semantice imediate ale acestei trăsături, la semantica numelui predicativ
participând atât componentul NP (ca manifestare a relaţiei semantice cu subiectul),
cât şi componentul verbal (prin transfer semantic, în cadrul relaţiei cu NP).
264
1.2.1. În raport cu subiectul, rolul semantic al numelui predicativ este
diversificat, putându-se detaşa următoarele valori semantice importante, fiecare cu
propriile manifestări şi restricţii gramaticale:
– valoare identificatorie (de identificare a entităţii exprimate prin subiect):
Tu eşti Ion., Tu eşti profesorul., Cine eşti tu ?, Cel mai rău om este acela
care nu poate fi bun nici când este fericit. (N. Iorga, Cugetări), Una dintre
deosebirile dintre câine şi om este că nu s-a văzut câine care să se linguşescă pe
dânsul. (ibid.);
– valoare denominativă (de denumire a nominalului-subiect):
El se cheamă / se numeşte Ion Popescu.;
– valoare categorizantă, exprimând fie includerea (de tip hiponim–
hiperonim) într-o specie supraordonată a clasei referenţiale desemnate prin
nominalul-subiect (a), fie indicarea clasei / categoriei înseşi căreia îi aparţine
entitatea-subiect (b):
(a) Balena este (un) mamifer., NP este (un) complement de tip special.,
(b) Ion este profesor / jurnalist / deputat.;
– valoare ecuativă, constând în stabilirea echivalenţei între entitatea-S şi
entitatea-NP:
George Bacovia era, în viaţa curentă, G. Vasiliu.,
Munca înseamnă sănătate.,
Obrăznicie e a cere de la alţii mai mult decât ţi se cuvine. (N. Iorga,
Cugetări),
A împărtăşi suferinţa cuiva e a-l înţelege pe jumătate. (ibid.);
– valoare apreciativ-calificativă, constând în indicarea unei calităţi a
entităţii-subiect (entitate descrisă în diverse moduri, de la aprecierea fizică, psihică,
la cea cantitativă – cantitativ-numerică sau cantitativ-nedefinită –, la o apreciere
prin comparaţie etc.):
Copilul este blond şi bucălat., Vremea este friguroasă şi ploioasă.,
Profesorul este răbdător şi înţelegător.,
Situaţia este imposibilă. / este de nesuportat.,
Studenţii sunt mulţi / puţini / destui., Ei sunt doi / doisprezece / amândoi.,
Un suflet e ca un instrument muzical.;
– valoare locativă, de indicare a originii / a provenienţei entităţii-subiect:
El este de la munte. / muntean. / din Bucureşti. / bucureştean.;
– valoare restrictivă, de restrângere a referinţei nominalului-subiect:
Cămaşa este bărbătească, şi nu de damă., Concepţia lui este chomskyană.,
Cerceii sunt de aur.;
– valoare posesivă şi partitivă, de indicare a posesorului, respectiv a
„întregului” într-o relaţie partitivă, ambele subordonându-se unui tip special de
relaţie de identificare, respectiv de includere:
Caietul este al profesorului / al lui / al meu.,
Directorul este de-ai noştri / dintre ai noştri / din familie.
Unele dintre aceste valori caracterizează şi atributul, subordonat direct
al numelui, şi aparţin grupului nominal (compară valorile „restrângere a
referinţei”: cămaşă bărbătească, concepţie chomskyană; „apreciere /
evaluare”: cămaşă nouă şi curată; „origine / provenienţă”: Universitatea de
la Iaşi / ieşeană; „posesiv”: caietul profesorului; „partitiv”: elev de-ai mei);
265
vezi Grupul nominal, 2.3; Atributul, 1.4. Alte valori caracterizează
apoziţia; să se compare valorile „ecuativ” (G. Vasiliu, adică George Bacovia)
şi „identificare” (El, profesorul; El, Ion Popescu); vezi Apoziţia, 2.1. Apare
şi o valoare proprie numelui predicativ, cea „denominativă”, cerută de
semantica specială a unor verbe copulative (se cheamă / se numeşte
Ion.).
1.2.1.1. Din acest inventar al relaţiilor semantice, se constată că NP variază
între interpretarea semantic-predicativă (indicând o predicaţie „de stare”,
corespunzătoare valorii „apreciativ-evaluativ”, şi o predicaţie „de categorizare”,
corespunzătoare valorii „categorizant”), cea referenţială („individualizantă”,
trimiţând spre referent, corespunzătoare valorilor „identificare”, „ecuativ”,
„posesiv”) şi cea de restrângere a referinţei numelui-subiect (corespunzătoare
valorii „restrictive” şi celei „locative”), fiecare având manifestări şi restricţii
diferite în privinţa inventarului clasei de substituţie.
Astfel, adjectivul apreciativ (gradabil) apare pentru interpretarea predicativ-
apreciativă (El este inteligent.); numele „nud”, nearticulat şi fără alţi determinanţi,
apare pentru interpretarea predicativ-categorizantă (El este profesor.); adjectivul
categorial (negradabil) apare pentru interpretarea restrictivă, de restrângere a
referinţei numelui-subiect (Cămaşa este bărbătească.); numele proprii (în citire
referenţială), pronumele personale şi alte pronume deictice apar pentru
interpretarea individual-referenţială şi pentru cea ecuativă (Cel căutat este Ion. / el.
/ cel din dreapta.); grupul genitival apare pentru interpretarea posesivă (Caietul
este al Ioanei.); numele propriu (în citire nonreferenţială) apare pentru
interpretarea denominativă (El se cheamă Popescu.); vezi şi infra, 2.
1.2.1.2. Ceea ce leagă această diversitate de relaţii semantice este raportarea
la acelaşi referent desemnat de nominalul-subiect, fie identificându-l, fie numindu-l,
fie încadrându-l într-o clasă / subclasă, fie calificându-l sau comparându-l.
1.2.1.3. La nivel semantic, poziţia NP se distinge de celelalte compliniri
obligatorii ale verbului prin interpretarea semantic-predicativă. Efectul, în planul
realizărilor lexico-gramaticale, îl constituie posibilitatea numelui predicativ de a se
exprima prin adjectiv şi printr-un substantiv nearticulat şi fără alţi determinanţi (un
substantiv neindividualizat). De altfel, NP, spre deosebire de subiect şi de
complementele direct, indirect, prepoziţional, admite ca realizare prototipică
adjectivul şi ca realizare curentă, substantivul neindividualizat.
Diverşii termeni adoptaţi pentru desemnarea poziţiei (complement
predicativ, atribut, atributiv, nume predicativ) reflectă asemănările şi
deosebirile faţă de celelalte complemente. Primul termen este cel mai
transparent pentru calitatea numelui predicativ de complinire obligatorie a
verbului, dar şi pentru specificul semantic al acestui complement (natura lui
„predicativă”). Următorii doi termeni atrag atenţia asupra relaţiei cu numele,
în cadrul structurii verbale ternare, iar ultimul, asupra specificului semantic al
complinirii. În conformitate cu tradiţia gramaticală românească, se va păstra
termenul nume predicativ.
1.2.2. La informaţia semantică a numelui predicativ, copulativul participă cu
propriile informaţii semantico-gramaticale, transferând asupra NP următoarele
informaţii (vezi şi infra, 1.3):
266
– adaugă distincţia aspectuală static vs durativ vs dinamic (incoativ), după
cum NP: (a) se leagă de copulativul a fi şi seria lui sinonimică [+ Static]; (b) se
leagă de a rămâne [+ Durativ]; (c) se leagă de copulativul a deveni şi seria lui
sinonimică [+ Dinamic / Incoativ]:
(a) Ea este slabă. / grasă. / blondă. / profesoară., Ea îmi vine cumnată. /
mătuşă. / vară., Munca înseamnă sănătate.
(b) Ea rămâne frumoasă. / aceeaşi.,
(c) Ea devine slabă. / grasă. / blondă. / profesoară., Ea se face mare., Ea
ajunge premiantă.;
– adaugă distincţia modalizantă factiv vs nonfactiv vs contrafactiv, adusă de
copulativele este / înseamnă vs pare vs face pe / se dă. Sunt selectate copulativele
factive, când locutorul îşi asumă adevărul predicaţiei vecine; copulativele
nonfactive, când locutorul nu se angajează în legătură cu adevărul / falsul
predicaţiei exprimate prin NP ; copulativele contrafactive, când, dimpotrivă,
locutorul se anagajează deschis asupra neadevărului predicaţiei:
El este prost. (factiv) vs pare prost. (nonfactiv) vs face pe prostul., se dă
mare. (contrafactive).
267
[operatorul copulativ + NP]. Ca orice predicat complex, componentul NP este
purtătorul predicaţiei semantice, iar operatorul copulativ, al informaţiei sintactice şi
pragmatico-enunţiative. Copulativul este, matricial, purtătorul informaţiei
sintactice, căci el atrage / determină apariţia unui NP, iar, prin încorporarea
morfemelor de predicativitate, asigură grupului predicaţie enunţiativă. În plus,
operatorul copulativ aduce şi informaţii suplimentare modalizante şi aspectuale
(vezi supra, 1.2.2).
Faptul că verbul copulativ a fi poate fi suprimat nu este un argument în
măsură să modifice interpretarea de predicat complex a ansamblului, având în
vedere că, dintre copulative, numai a fi poate fi suprimat şi numai în anumite
condiţii de utilizare a acestuia. Elipsa lui a fi este posibilă graţie presupoziţiei
existenţiale a oricărei construcţii cu a fi, în care, pentru a adăuga o informaţie
„apreciativă”, „categorizantă”, „individualizantă” cu privire la nominalul-subiect,
este necesară subînţelegerea existenţei unui individ / unor indivizi, cărora să li se
atribuie predicaţia de stare. Prin această presupoziţie, se recuperează informaţia
copulativului a fi, dar nu şi celelalte informaţii legate de gramatica acestuia,
privind valorile temporale şi modale ale predicaţiei. De aceea, este posibilă
suprimarea unui a fi din enunţuri atemporale, generice (a), din enunţuri în care
recuperarea lui este contextuală (b) sau din enunţuri de echivalenţă (c); vezi şi
Predicatul, 2.2.4.1:
(a) Vorba lungă, √ sărăcia omului. (proverb),
(b) Ion este strălucit, fratele lui, √ cam leneş.,
(c) Flori false, √ flori care au fost totdeauna uscate şi nu se pot vesteji.
(N. Iorga, Cugetări).
O recuperare contextuală apare şi în construcţii concesive de tipul:
Deşi √ bolnavă, a reuşit să vină la examen.; conectorului conjuncţional deşi
îi revine rolul dezambiguizator pentru funcţionarea propoziţională a
construcţiei şi pentru funcţionarea adjectivului drept component al unui
predicat al enunţării din care lipseşte operatorul; vezi Predicatul, 1.1.3.
Din contextul mai larg (mai exact, din valoarea temporală a predicatului din
regentă) se recuperează şi informaţia temporală a predicatului complex cu
operator copulativ neexprimat.
268
Devii ridicul luptând cu un om ridicul şi nu-l poţi nici măcar învinge.
(N. Iorga, Cugetări) [adjectiv propriu-zis],
Este o ambiţie care atinge orice şi rămâne tot aşa de zadarnică şi de
flămândă. (ibid.) [adjective propriu-zise coordonate, însoţite de mărci de gradare],
De-ar fi la o mie de sfaturi şi un singur ajutor, lumea ar fi plină de fericiţi.,
ibid. [centru de grup adjectival, având el însuşi complement],
Când eşti tulburat pe tine, nu te poţi împăca decât făcând bine altuia. (ibid.)
[adjectiv participial, primind el însuşi un complement],
Cei din acest salon sunt suferinzi de cord. [adjectiv gerunzial însoţit de
complement],
Pentru binele tău, trebuie să fii de cuvânt. [locuţiune adjectivală],
Câte unul ar fi în stare să meargă prin viaţă cu ochii închişi. (ibid.)
[locuţiune adjectivală, ea însăşi primind complement propoziţional].
În mod curent, sunt acceptate adjective evaluative, deci gradabile (vezi
exemplele anterioare), corespunzătoare tipului se predicaţie „apreciativă”. Mai rar,
pentru valoarea restrictivă a numelui predicativ (de restrângere a referinţei
exprimate de nominalul-subiect), apar şi adjective categoriale şi, ca atare,
negradabile (vezi: Filmul este românesc., Şampania este franţuzească.,
Comportarea lui este profesorală., Cartea este, în concepţie, saussuriană.).
Uneori, adjectivul categorial poate aluneca spre unul evaluativ, suportând, în
consecinţă, gradarea: Cartea este mai puţin saussuriană / mai puţin generativă
decât mi-am imaginat.
Ca centru de grup adjectival, adjectivul din poziţia NP poate primi un
complement în dativ sau prepoziţional: Cartea este cunoscută elevilor., El este
dornic de popularitate. În cazul unui complement în dativ, acesta poate apărea
lexicalizat: (a) printr-un substantiv sau un substitut nonclitic al acestuia; (b) printr-un
clitic pronominal, situaţie în care este obligatorie avansarea cliticului înaintea
copulativului; (c) poate apărea dublu lexicalizat, prin substantiv şi prin clitic:
(a) Cartea este folositoare studenţilor. / este folositoare acestora.,
(b) Cartea le este folositoare.,
(c) Cartea le este folositoare studenţilor.
Adjectivul din poziţia NP nu suportă substituirea prin pronume personal
(clitic sau nonclitic). O construcţie poetică de tipul: Nu poţi face nimic ca să ai
stil, pentru că stilul nu îl ai, ci îl eşti. (M. Cărtărescu, De ce iubim femeile)
reprezintă nu o pronominalizare a unui adjectiv din poziţia NP, ci o deviere
metaforică a copulativului, care glisează spre o construcţie tranzitivă cu OD.
269
Să se observe deosebirea dintre un nume propriu referenţial, din
citirile „individualizante” (a), şi numele propriu nonreferenţial, din citirile
„denominative” (c), ultimul fiind cerut de o clasă limitată de copulative.
Aşa se explică faptul că numele propriu din (a) acceptă substituţia cu un
pronume deictic sau anaforic (Cel căutat este Ion / acela. / acesta din
prima bancă.), în timp ce numele propriu din (c) nu admite, în aceeaşi
poziţie, expresii deictice sau anaforice.
2.2.2. Substantivul nearticulat, apariţie rară pentru alte compliniri obligatorii
ale verbului (subiect sau complement direct; vezi Subiectul, 2.1.3; Complementul
direct, 3.1.1), este însă frecventă pentru NP, fiind o caracteristică legată de natura
semantic-predicativă a acestui tip special de complement (mai precis, de tipul de
predicaţie „categorizantă”). Substantivul funcţionează fie ca nume de (sub)specie
(a), fie drept categorizant, incluzând referentul desemnat prin nominalul-subiect într-
o anume clasă / categorie (b). Substantivul poate apărea singur sau însoţit el însuşi
de determinări restrictive (c):
(a) Balena este mamifer, iar rechinul, peşte.,
(b) Ion este / devine / ajunge frizer / bucătar / preot / medic / profesor.,
(c) El este / ajunge medic pediatru / profesor de română., Opalul este
piatră semipreţioasă., Li Tai-pe este poet chinez.
NP este poziţia sintactică în care, în absenţa unor forme clar distincte, se
neutralizează opoziţia adjectiv – substantiv, formele omonime apărând cu ambele
citiri (vezi infra, d). Este poziţia în care se produc cele mai numeroase alunecări de
la substantiv spre adjectiv (vezi infra, e):
(d) Ioana este muncitoare., Obiectele cumpărate sunt consumabile.,
(e) Mai mamă decât Fecioara Maria n-a fost nimeni în lumea asta.
(„Orizont”, 2004).
În condiţiile unui superlativ relativ, NP urmat de complementul
comparaţiei este ambiguu, sub aspectul clasei lexico-gramaticale, superlativul
putând fi interpretat şi adjectival, şi substantival: El este cel mai inteligent
din clasă. Ambiguitatea este confirmată de posibilitatea superlativului relativ
de a apărea în poziţia unui subiect sau a unui OD, unde nu poate funcţiona
decât substantival: La olimpiadă, a reuşit cel mai bun din generaţia sa.
270
– fie de un grup prepoziţional de relaţie (vezi e),
– fie de un subordonat în genitiv precedat de al (vezi f).
Mai rar, complinirea obligatorie a substantivului de relaţie (vezi, pentru
calitatea lui de predicat inerent simetric, Construcţii reflexive şi construcţii
reciproce, 2.2.4) este suplinită prin forma de plural a subiectului sau prin
realizarea lui ca subiect multiplu (vezi g):
(c) Ion este frate / vecin lui Gheorghe.,
(d) Ion îi este frate. / vecin. / îi este nepot surorii mele.,
(e) Ion este frate / vecin cu Gheorghe.,
(f) Ion este frate / vecin al lui Gheorghe.,
(g) Ion şi Gheorghe sunt fraţi., Ei sunt fraţi.
2.2.4. Substantivul articulat hotărât poate funcţiona ca identificator, cu
identificare deictică (a), sau cu determinări restrictive, care servesc la restrângerea
referinţei şi la identificarea individului / indivizilor (b). Un substantiv din clasa
celor de relaţie, dacă este utilizat cu articol hotărât, trece de la interpretarea
categorizantă la cea identificatorie (c):
(a) El este directorul. / doctorul., Cel căutat este elevul acesta. / elevul din
dreapta.,
(b) El este directorul şcolii. / profesorul premiat. / savantul care…,
(c) Ion este fratele lui Gheorghe. / fratele meu.
2.2.5. Substantivul articulat nehotărât poate funcţiona categorizant, articolul
având un rol cuantificator de integrare într-o categorie de referenţi („unul dintre”;
vezi a') sau de integrare într-o clasă („unul aparţinând clasei”; vezi a''); mai rar,
substantivul cu articol nehotărât poate funcţiona şi calificant, ca efect al unei
devieri semantice (vezi b):
(a') El este un cetăţean al României.,
(a'') Grivei este un câine.,
(b) El este un copil. / un artist. („cu atitudine / comportament de copil, de artist”).
271
(c) Visul părinţilor era să călătorească; al meu era altul. / acelaşi.
Predicaţia de categorizare se obţine adesea prin interogative, relativ-
interogative şi relativ-nehotărâte, cu citire variabilă (d), dar şi prin nehotărâte
pentru care unele informaţii se deduc anaforic (e):
(d) Ce-a ajuns Ion?, Nu ştiu ce mai este Ion., Nu mă tem, orice ar fi ajuns Ion.,
(e) Părinţii lui au fost medici, dar el ar dori să fie altceva.
Predicaţia de calificare se realizează prin pronume demonstrativ de identitate
sau, contextual, prin utilizări speciale ale nehotărâtelor sau ale negativelor:
A fost [neserios]j, dar nu mai e acelaşij.,
Când poţi să ai mulţi prieteni? Când nu eşti nimic şi când nu mai eşti nimic.
(N. Iorga, Cugetări),
Ion este totalmente neinteresant şi oarecare.
Pronumele personale, deşi mai rar utilizate, nu lipsesc din poziţia NP;
pronumele personale apar fie în situaţia de identificare deictică (f) sau în construcţii
ecuative (g), fie cu rol deviant, de calificare, prin păstrarea unei calităţi (h):
(f) Ion / Directorul / Cel pe care îl cauţi este el, din dreapta.,
(g) Nu poţi să spui despre un lucru că este, în acelaşi timp, el însuşi şi opusul
său. (A. Pleşu, Despre îngeri),
(h) Ai rămas tu însuţi.,
Eu sunt eu şi tu eşti tu, nu ne mai putem schimba.
O excepţie de la regula de construcţie a unui NP actualizat ca pronume
priveşte pronumele relativ din propoziţii relative fără antecedent (i):
(i) Totul depinde de ce va ajunge tânărul după alsolvire.,
Nu vei înainta niciodată spre ce-ţi închipui că eşti.(N. Iorga, Cugetări),
Din ce ai fost, rămâne ce n-ai păstrat. (ibid.).
În situaţia în care relativa neinterogativă se include într-o poziţie puternic
marcată a regentei (marcată prepoziţional: depinde de ceva, vei înainta spre ceva,
rămâne din asta), iar conectorul relativ ocupă, în organizarea relativei, poziţia NP,
atunci relativul exprimă poziţia sintactică impusă de regentă, ajungându-se, astfel,
la o excepţie de la regula de construcţie a unui NP pronominal, şi anume:
pronumele apare în alt caz decât nominativul.
272
(substantiv sau pronume) din componenţa GPrep apare cu formă diferită de caz, în
funcţie de regimul special al prepoziţiei-centru al grupului. În cele mai numeroase
cazuri apare acuzativul (a), dar prepoziţia / locuţiunea prepoziţională poate cere şi
genitivul (b):
(a) Adevărul e ca apa rece de care dor numai dinţii bolnavi. (N. Iorga,
Cugetări),
Cine câştigă stima oamenilor e ca acela care…(ibid.),
Paharul este de sticlă.,
Caroseria Trabantului este din carton, nu din metal.,
Bunicii dinspre tată erau chiar de la munte, iar cei materni, din Bucureşti.,
Cei mai mulţi sunt fără respect şi fără bun-simţ.,
Partidele politice sunt pentru ţară, bandele politice, pentru ele.(N. Iorga,
Cugetări),
El se dă drept profesor. ,
Ei sunt de-ai duşmanului / de-ai lor.
Grupul prepoziţional partitiv din ultimul exemplu încorporează
un grup nominal al cărui centru este pronumele semiindependent ai, şi nu
genitivul.
273
2.5.2. În poziţia unui nume predicativ realizat printr-un grup prepoziţional
poate apărea o structură cantitativă, cu un nominal şi un cantitativ-numeral (vezi a).
Poate apărea şi o structură comparativă complexă (vezi Construcţii comparative,
1.3; 3.2), în două tipare de construcţie:
– o construcţie comparativă care, din structura propoziţională primară,
păstrează nominalul-subiect (devenit grup prepoziţional ; vezi b), putând păstra, cu
formă neschimbată, şi alte componente (vezi c);
– o construcţie comparativă sau comparativ-cantitativă cu inversiune, în care
se produce opacizarea raporturilor sintactice (vezi d):
(a) Pânza este de 10 metri., Pantofii sunt de peste un milion (de lei).,
Distanţa este de 1 km.,
(b) Ion este ca mine. ,
(c) Băieţelul este ca tine acum treizeci de ani., Bucuria noastră e ca o masă
bună după câteva zile de post.,
(d) El este cât tine de inteligent., El este ca tine de răsfăţat., [Iarba] era
crudă şi pănă la brâu de naltă. (I. Creangă, Amintiri).
274
substitut, funcţionând ca proforme, în sensul procurării referinţei deictic (a) sau
anaforic (b); uneori apar ca variabile (c):
(a) Eşti cam aşa!, Rochia este atât! (gest pentru a indica forma sau mărimea),
(b) E [un om frumos]j cel ce pare făcut dintr-o singură bucată. Şi o operă de
artă, √ tot aşaj. (N. Iorga, Cugetări),
El este duri. Tot astfeli sunt şi părinţii lui.,
Viaţa ta trebuie să fie altfelij decât ([a fost Ø]i) a noastră.,
Viaţa lor a fost durăi, dar a copiilor trebuie să fie altcumvaij,
El este Găsituii.i Se cheamă aşai / astfeli, fiind un copil abandonat.
(c) Ferice de acela care înfăţişează naţia sa cum este. (N. Iorga, Cugetări),
Cum mai eşti? ,
Oricum ai ajunge, părinţii vor fi alături de tine.
În (a), citirea este deictică, facilitată de gest. În (b), citirea este anaforică,
adverbele din poziţia NP fiind sau echivalente totale ale sursei referenţiale (aşa,
astfel), sau decodabile parţial, prin diferenţierea de sursă (altfel, altcumva). În (c),
deşi funcţionează ca proforme, adverbele au o semantică variabilă, depinzând de
răspuns (în uzul interogativ) sau de situaţia de comunicare.
Tot în construcţii personale pot apărea şi adverbe precum: asemenea,
aidoma, care, în cele mai multe apariţii, cer compliniri obligatorii (d), sau adverbe
ca: împreună, laolaltă, care, ca adverbe simetrice (reciproce), apar în condiţiile
unui subiect multiplu sau cu formă de plural (e); vezi şi Construcţii reflexive şi
construcţii reciproce, 2.2.3:
(d) El este asemenea / aidoma părinţilor.,
(e) Ion şi Gheorghe sunt împreună / laolaltă., Ei au rămas împreună /
laolaltă.
275
incertitudine), valori deontice, valori apreciative: E de la sine înţeles că…, E mai
presus de orice îndoială că…, E sigur că…; E posibil să…; E obligatoriu să…, E
musai să…; E bine că / să…, E sănătos să…. Sunt adverbe care apar în construcţii
cu subiect realizat ca propoziţie subiectivă conjuncţională, ca infinitiv sau ca supin.
Exceptând adverbe precum bine, totuna, mai presus, musai, cele mai multe sunt
adverbe de mod omonime cu adjectivele cu formă de masculin singular. Pot apărea
în aceeaşi poziţie şi adverbe de provenienţă participială, în condiţiile în care
participiile şi-au pierdut valoarea pasivă (Este exclus să se întâmple aşa ceva.).
În construcţii modalizatoare în care copulativul a fi este absent (tipul:
Sigur că…, Probabil că…, De la sine înţeles că…), adverbul / locuţiunea
adverbială este interpretat(ă) ca predicat adverbial (vezi Predicatul,
2.1.3.3), şi nu ca NP. Prin această decizie de interpretare se urmăreşte
unificarea modului de interpretare a adverbelor modalizatoare, indiferent că
ele acceptă sau nu construcţia cu un copulativ, fiind predicate adverbiale atât
Sigur că…, Probabil că…, cât şi Fireşte că…, Poate că….
În condiţiile în care aceleaşi adverbe nu sunt legate conjuncţional (este,
mai ales, cazul adverbelor de modalizare epistemică, celelalte adverbe
modalizatoare fiind frecvent legate conjuncţional), ataşându-se direct unui
verb, adjectiv, adverb sau grup prepoziţional (Probabil va veni., o soluţie
sigur greşită, Va rezolva probabil corect., Va veni probabil la ora
prânzului.), ele sunt interpretate drept circumstanţiale de modalitate,
subspecie de modale (vezi Circumstanţialul de mod, 1.1, 3).
2.8. Interjecţia
Rar, într-un limbaj afectiv / emotiv, poate apărea în clasa de substituţie a NP
şi interjecţia (vezi şi I, Interjecţia, 4.2.2). Situaţia se limitează la un NP cu
interpretare apreciativă, în care aprecierea locutorului asupra subiectului este
numai sugerată, şi nu precis formulată:
Să ne spargă piaţa care e şi aşa vai de capul ei? („Cultura”, 2004).
276
copulativ a se da, unde, rar, apare un gerunziu prepoziţional (El se dă ca
fiind medic. / ca având mulţi bani.).
2.9.1. Participiul apare în poziţia NP numai în condiţiile îndepărtării sale de
verb, îndepărtare care se manifestă prin pierderea valorii pasive. Dintre participiile
adjectivizabile, sunt lipsite de valoare pasivă participiile verbelor ergative (a) şi ale
verbelor tranzitive folosite absolut (b):
(a) Mâncarea este arsă. / stricată., Pâinea este coaptă. / necrescută. / rumenită.,
Fântâna este secată., Preţurile sunt crescute. / scăzute. etc.,
(b) Omul este băut. / avut. / mâncat. („a mâncat şi nu mai are senzaţia de
foame”) / învăţat. („ştiutor”).
În condiţiile în care participiile sunt urmate de un complement de agent
(Pâinea este coaptă de un brutar adus special în sat.) sau de un
circumstanţial de mod care „trimite” la un Agent (Pâinea este coaptă cu
mare grijă. / cu toată ştiinţa. / cu multă atenţie., Mâncarea este arsă cu
intenţie. / cu bună ştiinţă.), participiul, cu un marcat sens pasiv, se include în
componenţa unui predicat verbal cu operator pasiv (vezi Predicatul, 2.2.1.2 ;
vezi şi infra, 6.1).
2.9.2. Infinitivul apare în predicaţia ecuativă (a) şi în cea de identificare a
subiectului (b):
(a) A te lăsa descurajat de gândul morţii înseamnă a te închina ei atunci
când îi poţi sta împotrivă. (N. Iorga, Cugetări),
A te sinucide înseamnă a te declara incapabil sau incorigibil. (ibid.),
(b) […] un om a cărui meserie e de a cugeta pentru alţii. (ibid.).
Pentru ambele tipare de construcţie, este valabilă sinonimia cu subjonctivul,
construcţia cu infinitivul fiind preferată în registrul cult. În construcţiile de tip (b),
legarea de copulativ se poate face, în variaţie liberă, prin a sau prin grupul de
prepoziţii de a (a cărui meserie e a cugeta / e de a cugeta).
Subiectul infinitivului, adesea neexprimat, se recuperează fie anaforic,
din cliticul reflexiv cu care se asociază (înseamnă a te declara), fie este controlat
de determinativi ai primului subiect (a căruii meserie e de a cugeta [eli], Dorinţa /
Gândul / Ideea luii era de a câştiga [eli] ceva mai mult.). Rar, subiectul
infinitivului se poate exprima (Dorinţa noastră este de a câştiga Ion, şi nu √
Gheorghe.).
2.9.3. Supinul din poziţia NP apare în construcţii cu o tipologie şi o
semantică destul de diversă:
(a) Durerea este / ajunge de nedescris. / de neimaginat. / de nesuportat. / de
nemaiauzit.,
(b) Calul este de furat. / de căpătat.,
(c) Aparatul este de curăţat. / de tălpuit. / de spălat.,
(d) Problemele sunt de rezolvat., Aceste scrisori sunt de trimis.
Pentru primele tipare de construcţie există corespondente adjectivale (grupuri
adjectivale) sau corespondente prepoziţionale, aproximative sau mai exacte, ceea
ce permite includerea lor în aceeaşi clasă de substituţie şi cu aceleaşi funcţii
semantice: aprecierea calitativ-superlativă (în e); originea, provenienţa (în f);
destinaţia (în g).
277
(e) Durerea este de neimaginat. – inimaginabilă.,
(f) Hainele sunt de căpătat. – căpătate.,
(g) Aparatul este de produs căldură. – producător de căldură.
În (a), rolul apreciativ se manifestă şi prin posibilitatea gradării (Durerea este
mai de nesuportat decât alte dăţi.). În (b, c), rolul categorizant, prin indicarea
originii sau a destinaţiei, împiedică gradarea, apropiind supinul în mai mare măsură
de natura lui verbală. Tiparul (d) este obţinut prin reorganizare sintactică, rezultând
din avansarea unui subordonat al supinului (de rezolvat problemele, de trimis
aceste scrisori), care se deplasează în faţa copulativului ca subiect al întregii
construcţii (vezi infra, 5.1.2; vezi şi Subiectul, 5.3.2).
278
interogaţie totală transpusă în vorbire indirectă. Distincţia dintre că şi să este, şi în
acest caz, de tip modal, marcând opoziţia asertiv – nonasertiv (posibil) pentru
subordonată; vezi:
Plăcerea mea este că mă întâlnesc zilnic cu prietenii. (asertiv) vs Plăcerea
mea este să mă întâlnesc cu prietenii. (posibil);
Bucuria lui este că te întâlneşte. (asertiv) vs să te întâlnească. (posibil).
Varianta ca… să este selectată, potrivit normei literare în vigoare, în condiţii
de distribuţie complementară cu să, mai precis, în cazuri de tematizare în
subordonată, deci de aşezare în poziţie preverbală a oricărui component al
subordonatei (vezi şi Subiectul, 2.2.3.4):
Speranţa este nu numai ca [noi] să reuşim, ci ca [cei mai mulţi] / ca [imediat]
să reuşească.
2.10.2. Un caz special de predicativă conjuncţională, diferit de construcţiile
anterioare prin natura neregizată a conectorului, îl constituie predicativele
comparative introduse prin conectorii modalizanţi ca şi cum, ca şi când, de parcă,
conectori selectaţi în condiţiile de asumare de către locutor (un locutor exprimat
sau neexprimat) a neadevărului comparaţiei din subordonată, folosindu-se o
comparaţie din planul ireal:
A lăsa fiului tău o moştenire e ca şi cum l-ai ţine pe umeri, pe când alţii se
căznesc să se suie. (N. Iorga, Cugetări),
Asta-i ca şi cum lucrătorii s-ar ridica de la lucru pentru a-şi măsura puterile
la maşină. (ibid.),
Privea doar în jos, era de parcă ochii ei ar fi fost numai gene. (M. Cărtărescu,
De ce iubim femeile),
Eram ca şi când aş fi vrut să muşc un creion sau un deget tăiat. (M. Cărtărescu,
Orbitor); vezi Construcţii comparative, 3.2.6.
279
2.11.2. Relativa neinterogativă ocupă, în structura regentei, poziţia NP şi
exprimă aceleaşi valori semantice cu adjectivele sau nominalele corespunzătoare:
− identificare (El va ajunge cine vrem noi să ajungă, nu cine este în
realitate.),
− categorizare (Nu e deprins de a fi ce a ajuns., Rămâi ce-ai fost şi nimic mai
mult.),
− calificare / apreciere, care poate fi şi de tip comparativ (Viaţa nu e bună,
nici rea, este cum este., N. Iorga, Cugetări., Cutare avut este, faţă de bogăţia lui,
cum e hârbul negru sau fierul ruginit., ibid.).
280
dintre omonime) – în cazul celorlalte copulative – (vezi şi I, Clase sintactice şi
sintactico-semantice de verbe, 4.3.1).
281
(a) o subclasă a verbelor copulative factive, a căror alegere corespunde cu
exprimarea de către locutor a adevărului predicaţiei performate (a fi: El este
inteligent. / bolnav. / medic.);
(b) o subclasă a verbelor copulative contrafactive, a căror alegere are loc în
condiţiile asumării de către locutor a neadevărului predicaţiei performate (a se da
(pop., fam.): El se dă mare. / se dă drept director.; a face (pe): El face pe prostul.;
a se erija (în): El se erijează în atotcunoscător.);
(c) o subclasă a verbelor copulative nonfactive, în vecinătatea cărora calitatea
performată poate fi adevărată sau falsă : a părea (Ion pare inteligent.), a trece de /
drept (pop. Între orbi, ar trece drept profet acela care i-ar înştiinţa că merg spre
prăpastie., N. Iorga, Cugetări), a se ţine (Ei se ţin prieteni.).
3.2.3. După tipul de predicaţie acceptată, de care depinde nemijlocit
inventarul de termeni ai clasei de substituţie, se disting unele copulative care
acceptă mai multe / toate tipurile de predicaţie, iar altele care limitează tipurile de
predicaţie admise şi, implicit, clasa de termeni cu care se pot construi.
3.2.3.1. Copulativele a fi, a deveni, a ajunge, a rămâne admit toate tipurile de
predicaţie inventariate (vezi supra, 1.2.1), ceea ce se corelează cu disponibilităţi
mari în construcţia acestor copulative.
3.2.3.2. Copulativul a însemna admite o predicaţie de tip ecuativ sau una de
tip apreciativ-cantitativ, ceea ce restrânge clasa de substituţie la construcţii ca:
Sportul înseamnă sănătate., A munci înseamnă a avea şi satisfacţii., Dacă munceşti
înseamnă că ai şi satisfacţii., Un spor de 30% înseamnă mult pentru mine. Este
imposibilă apariţia adjectivului calificativ (*Copilul înseamnă frumos.), ca urmare
a imposibilităţii de selecţie a predicaţiei de calificare propriu-zisă.
3.2.3.3. Copulativele a se numi, a se chema admit numai predicaţie
denominativă, ceea ce are ca efect posibilitatea construcţiei cu substantive proprii
(cu citire nonreferenţială; vezi supra,2.2.1) şi cu adverbe-substitut de mod: aşa,
altfel, (alt)cumva, cum (El se cheamă / se numeşte Ion., Cum se numeşte / se
cheamă colegul tău?, El se cheamă altfel, dar numele nu mi-l amintesc.).
Copulativul a se chema admite, sporadic (în construcţii arhaizante), şi o
predicaţie ecuativă, fiind utilizat, în enunţuri de tip definiţie, ca sinonim al lui a
însemna; vezi: Propoziţia principală se cheamă propoziţia care…
Acelaşi tip de predicaţie ecuativă apare şi în construcţii ca: Învăţat se
cheamă un om care e bucuros să tot înveţe. (N. Iorga, Cugetări), în care,
aparent, poziţia subiectului este ocupată de un adjectiv; în realitate, dată fiind
calitatea de enunţ-definiţie, pe prima poziţie apare denumirea conceptului,
deci adjectivul substantivizat.
282
în construcţii cu predicativ suplimentar, şi nu cu nume predicativ (El iese
pe stradă obosit. / distrat. / supărat.); vezi Construcţii cu predicativ
suplimentar, 2.2.1.
3.2.3.5. Copulativul a se face admite predicaţia categorizantă, permiţând aceleaşi
realizări ale clasei de substituţie ca a ieşi; în plus, admite şi o predicaţie calificativ-
apreciativă, ceea ce îi lărgeşte clasa de substituţie la construcţii cu adjectiv, precum
şi la construcţia cu adverbul calificativ cum (El se face profesor. / inginer. /
muzician., Ce se face Ion?; El se face mai înţelept. / frumuşel., Cum se face el?).
Trebuie distins copulativul a se face, verb copulativ cu clitic reflexiv
obligatoriu, de construcţiile în care apare un corespondent agentiv şi
cauzativ-factitiv al verbului. Pentru verbul noncopulativ, agentiv, cliticul
reflexiv, atunci când apare, ocupă poziţia sintactică OD, iar adjectivul sau
substantivul, pe cea de predicativ suplimentar (Rămas capul familiei, el şi-a
făcut fraţii preoţi, iar pe sine s-a făcut învăţător.); vezi şi Construcţii
cauzativ-factitive, 2.1.6.5.
3.2.3.6. Copulativele a veni, a se ţine, a se prinde admit tipul de predicaţie
categorizantă, impunând, în cadrul acesteia, o restricţie suplimentară, şi anume: o
predicaţie relaţional-categorizantă, din clasa numelor de rudenie sau a relaţiilor
umane / sociale (Ion vine cumnat lui Gheorghe. / Ion îi vine cumnat., Ion se ţine /
se prinde prieten / tovarăş cu Gheorghe.). Cum în poziţia NP apar substantive de
relaţie, adesea simetrice, aceste copulative pot apărea şi în construcţii inerent
reciproce (Ion şi Gheorghe se ţin prieteni., Ce frumos era în crânguri / Când cu ea
m-am prins tovarăş! (M. Eminescu, Freamăt de codru), Ion şi Gheorghe vin
cumnaţi.); vezi şi Construcţii reflexive şi construcţii reciproce, 2.2.4.
3.2.3.7. Copulativul a arăta acceptă predicaţii calificante şi comparativ-
calificante; se construieşte, pe de o parte, cu adjective calificative şi cu adverbul-
substitut relativ / interogativ cum (Ion arată palid., Cum arată Ion?), iar, pe de altă
parte, cu grupuri prepoziţionale constituite în jurul prepoziţiilor comparative a, ca,
introducând substantive categorizante (El arată a cerşetor. / ca un cerşetor.).
3.2.3.8. Copulativele a se da, a trece acceptă, ca şi a arăta, predicaţii
calificante, admiţând construcţia cu un adjectiv (El se dă mare.); frecvent, însă, se
pot construi cu prepoziţiile „calităţii” de, drept, introducând, prin intermediul
prepoziţiei, fie substantive şi pronume categorizante (El se dă drept profesor. /
drept altceva.), fie substantive şi pronume individualizante (El se dă drept Ion. /
drept tine. / drept altcineva.). În vecinătatea aceloraşi prepoziţii, se produce adesea
neutralizarea distincţiei predicaţie calificantă vs categorizantă şi, implicit,
neutralizarea opoziţiei gramaticale adjectiv vs substantiv (El trece de fraier. / drept
învăţat.).
3.2.3.9. Copulativele a face6 (pe), a se erija (în) introduc predicaţii
categorizant-calificante şi se construiesc numai substantival; aparentele forme
adjectivale funcţionează, de fapt, substantival, producându-se trecerea de la
adjectivul calificativ la un substantiv care desemnează o „categorie” (El face pe
283
prostul. [unde prost este substantiv, indicând categoria „indivizilor proşti”], El se
erijează în (mare) ştiutor / în savant. [unde ştiutor, savant sunt substantive,
desemnând categoria indivizilor cu trăsătura „ştiutor”, „savant”]).
În cazul verbului a face, indicele (a face6) atrage atenţia asupra faptului
că numai unul dintre sensuri (numai una dintre utilizările lui omonimice)
primeşte acest tip de complinire obligatorie; vezi şi supra, 3.2.3.5, unde apare
altă utilizare copulativă, cea reflexiv obligatorie (Pentru alte utilizări
semantico-sintactice, noncopulative, vezi Subiectul, 1.1.2 .).
Stabilirea inventarului de verbe copulative este o operaţie
anevoioasă şi, pentru unele verbe, adoptată prin decizie. În afara nucleului
sigur de verbe copulative, recunoscute ca atare de orice gramatică, limita
dintre copulativele contextuale şi verbele noncopulative, ultimele construite
cu predicativ suplimentar, este o chestiune litigioasă.
Criteriul de separare a verbelor contextual-copulative l-a constituit
caracteristica verbului de a cere, pentru actualizarea unui anumit sens (sens
diferit de alt sens / alte sensuri ale verbului), complinirea obligatorie prin NP.
Astfel, în cazul verbelor a trece (copulativ), a ieşi (copulativ), a se da
(copulativ), pentru actualizarea sensurilor „a fi considerat”, „a deveni”, „a-şi
atribui o falsă calitate”, sensuri total diferite de ale altor apariţii ale formelor
în discuţie, prezenţa numelui predicativ este absolut obligatorie, vecinătatea
NP având un rol semantico-sintactic distinctiv (Ion trece învăţat. vs El trece
strada., El iese profesor. vs El iese din cameră., El se dă mare. vs El se dă
pe mâna prietenilor.).
284
3.4. Clasificare după circulaţia stilistică
În funcţie de registrul în care se utilizează, se disting verbele copulative cu
utilizare generală în limbă, indiferent de registru stilistic (a fi, a deveni, a rămâne,
a însemna etc.), şi cele cu utilizare stilistică limitată, restrânse la registrul popular
şi familiar (a se da, a se ţine, a se prinde, a veni).
(A) S – V – NP:
(a) Eu sunt Ion Popescu. [sunt cine?],
(b) Sportul înseamnă sănătate., Om de ştiinţă înseamnă să nu poţi trăi fără
cărţi. [înseamnă ce? / este echivalent cu ce?],
(c) Ion este inginer. / medic. / cercetător. [este ce?],
(d) Băutura este gazoasă. [este de ce tip?],
(e) Ion este înţelept şi răbdător., Ion este de nerecunoscut. [este cum?].
Tiparul (A) este universal, acoperind toate tipurile semantice de NP: de
identificare (a); de echivalenţă (b); de categorizare (c); de restrângere a referinţei
(d); de calificare (e).
(B) NP – V – S:
(a) Tot profesor a fost şi tatăl lui. (Ce a fost?), (O) democraţie a devenit
România. (Ce a devenit?), Defect de moarte este ipocrizia.,
(b) Bogat şi greu e iulie al vieţii. (N. Iorga, ibid.) (Cum este?), Deosebit de
sângeroase au fost luptele de pe plaja Omaha. (Adev.lit.art., 2004),
(c) Ce sunt nemărginirile acestui pământ?, Cum mai este fratele tău?, Cine
eşti?, Cât de reală este o latenţă? (A. Pleşu, Despre îngeri),
(d) Ce frumoasă este Ioana!, Cât de nouă îţi este ideea!,
(e) Nu ştiu cine / ce / cum este noul proprietar.,
(f) Totul depinde de ce va ajunge Ion., Mă gândesc la ce ai putea fi, nu √ la
ce eşti.
Este un tipar de topică acoperind două situaţii semantice de predicaţie: de
categorizare (a), de apreciere-calificare (b).
Pentru structurile (c, d, e, f), tiparul este impus prin trăsăturile sintactice ale
enunţului: (în c), un enunţ interogativ, cu o interogaţie parţială, în care este
interogat NP sau un cantitativ al acestuia (cât de); (în d), un enunţ exclamativ; (în
e, f), un enunţ incluzând o relativă interogativă (e) , dar o relativă neinterogativă
(f), singura condiţie constituind-o ocuparea poziţiei de nume predicativ de către
relativ. În cazul structurilor (c, d, e, f), dată fiind condiţionarea sintactică a topicii,
tiparul poate acoperi orice situaţie semantică de predicaţie.
Aceleaşi construcţii permit, în funcţie de deplasarea accentului frastic (vezi
Organizarea prozodică a enunţului, 1.7.3), schimbarea ierarhică a raporturilor
285
sintactico-semantice şi, implicit, schimbarea tiparului topic, cu trecerea de la
tiparul B la A (se va nota cu aldine componentul care primeşte accentul frastic; el
reprezintă şi componentul-NP al structurii):
Ion / Acest tânăr este profesorul căutat. (predicaţie de identificare) vs
Ion / Acest tânăr este profesorul căutat. (predicaţie de identificare).
Modificarea se însoţeşte, uneori, şi de schimbarea tipului de predicaţie, cu
trecerea de la predicaţia categorizantă la cea de identificare şi invers:
O democraţie este România. (predicaţie categorizantă) vs O democraţie este
România. (predicaţie de identificare).
În scris, unde accentul frastic nu se marchează, structura sintactico-semantică
este ambiguă.
În construcţiile relative de tip scindat (vezi Construcţii cu propoziţii
relative, 1.4.1), care sunt construcţii de tip ecuativ, identificarea subiectului / a
subiectivei, respectiv a numelui predicativ / a predicativei este, în condiţiile
nemarcării accentului frastic, o chestiune dificilă, uneori chiar imposibilă. Structura
scindată, cu efect special de rematizare (vezi Organizarea focală a enunţului,
5.3), face imposibilă distingerea subiectului de numele predicativ, oricare dintre
acestea putând ocupa, sub accent, poziţia de nume predicativ; vezi construcţii ca:
Adu-ţi aminte că ce trece e viaţa ta, N. Iorga, Cugetări (unde ce trece ocupă
poziţia NP) vs Adu-ţi aminte că ce trece e viaţa ta. (unde viaţa ta ocupă
poziţia NP).
(C) V – S – NP:
(a) S-a întâmplat când era tata copil., A ajuns cine nu trebuie primar.,
(b) Doream să fie Ion primar., Speram să ajungi tu director., Să ştiţi că de
azi încolo sunt eu stăpână aici! (I. L. Caragiale, Kir Ianulea),
(c) Doream să fie Ion directorul.
Tiparul (C) se realizează mai ales în subordonate, fie că sunt circumstanţiale
(a), fie necircumstanţiale (b, c). Există construcţii în care, în absenţa unui acord
dezambiguizator (vezi acordul din: Speram să ajungi tu director.), accentul frastic
poate schimba şi ierarhia sintactică, şi tipul semantic de predicaţie. Construcţia
devine şi mai ambiguă în condiţiile în care nominalul din structură este articulat
hotărât (vezi c, d).
(d) Doream să fie Ion directorul. vs să fie Ion directorul.
(D) V – NP – S:
(a) Este uimitor că…, Este de la sine înţeles că…, Este misiunea ta să…,
Este primejdios să…, E sănătos a umbla pe jos., E greu / uşor de acceptat
adevărul.;
(b) Se cheamă om rău acela care…(N. Iorga., Cugetări), E nevrednic acela
care nu dă decât ce i se cere. (ibid.), E tot aşa de rar cerşetorul care cerşeşte
pentru plăcerea de a cerşi. (ibid.), E curioasă permanenta revenire a
angelităţii. (A. Pleşu, Despre îngeri).
Tiparul (D), indiferent de realizare, acoperă predicaţia apreciativă. În cazul
(a), tiparul este determinat sintactic, actualizându-se în condiţiile unui copulativ
impersonal şi, ca atare, ale apariţiei în poziţia de subiect a subiectivei
conjuncţionale sau a unei forme echivalente (infinitiv, supin). În construcţiile cu
286
emfază (vezi şi Subiectul, 5.5.1), se schimbă tiparul de topică, subiectul (realizat
propoziţional sau ca formă nepersonală) apărând în antepoziţie şi deci satisfăcând
tiparul (A): Că te porţi aşa, (asta) este inexplicabil pentru mine.
(E) S – NP – V:
(a) Femeia tot negustoreasă / ipocrită a rămas.,
(b) Nu ştiu alţii cum sunt, dar… (I. Creangă, Amintiri).
(F) NP – S – V:
(a) Făptaşul tot tu eşti., Tartorul tu rămâi.,
(b) El este numai subdirector., directorul eu sunt.
(E) şi (F) sunt tipare sintactice rare, primul (E) acoperind o predicaţie
apreciativă, iar ultimul (F), una de apreciere şi identificare, în acelaşi timp;
amândouă se realizează mai ales în prezenţa semiadverbului (tot negustoreasă, tot
tu), care implică presupoziţia unei stări anterioare identice cu cea din enunţ. În
(Fb), se stabileşte o opoziţie (subdirector – director).
Comparând primele patru tipare de topică (tiparele cu frecvenţă ridicată), se
constată că trei dintre ele (B, C, D) indică un subiect postverbal, ceea ce poate
constitui un argument suplimentar în susţinerea teoriei postverbale a topicii
sintactice a subiectului (vezi Subiectul, 4.4). Este important de remarcat
intervenţia accentului frastic (a intonaţiei) cu rol sintactic distinctiv, fiind una
dintre puţinele construcţii în care accentului frastic îi revine acest rol.
Variaţia aşa de mare a poziţiei componentelor în structurile cu NP, cu efecte
atât de diverse, de la cel semantic (de schimbare semantică a tipului de predicaţie)
la cel stilistico-pragmatic (de emfază a construcţiei întregi sau de deplasare a
interesului comunicativ de la un component la altul), este posibilă numai şi numai
pentru că sintaxa limbii române o permite.
287
conţinând un NP
5.2.1. Este facultativă avansarea unui subordonat al supinului în condiţiile
unui regent copulativ impersonal, ca în construcţii de tipul:
(a) Substanţa este greu / uşor / primejdios / obligatoriu de procurat.
Avansarea unui subordonat al supinului (Este greu / uşor / primejdios /
obligatoriu de procurat substanţa.) are ca efect modificarea ierarhiilor sintactice şi
opacizarea organizării ansamblului, fie modificând statutul morfologic al
copulativului, care, în noile condiţii, se acordă cu nominalul avansat (b), fie
impunând lecţiuni diferite ale structurii, adverbul (la origine, un NP) putându-se
interpreta şi ca determinativ modal al supinului (c):
(b) Substanţele sunt greu / uşor / primejdios / obligatoriu / important / de
procurat.,
(c) Substanţele sunt greu / uşor de găsit. [„sunt greu / uşor găsibile”].
Interpretarea din (c), posibil de acceptat pentru adverbe ca greu, uşor, este
dificil de acceptat în cazul altor adverbe; vezi (d):
(d) Substanţele sunt de procurat *primejdios / *important.
5.2.2. Este facultativă avansarea nominalului-subiect dintr-o subordonată
conţinând un NP într-o regentă impersonală, efectul constituindu-l, ca şi în cazul
anterior, o modificare a ierarhiilor sintactice, precum şi schimbarea statutului
flexionar al regentului; vezi (e şi f):
(e) Lucrarea s-a dovedit neinteresantă.,
(f) Măsurile s-au vrut un avertisment. (TV, 2005), Pepenii s-au nimerit copţi.
Construcţiile de tip (e şi f), unele acceptate de norma sintactică actuală (e),
altele, aflate la limita de acceptabilitate (f), se realizează în condiţiile unei
subordonate cu structura [S + Copulativ + NP] (vezi şi Construcţii cu predicativ
suplimentar, 2.3.5; Subiectul, 5.3).
5.3. Reflexivizare şi reciprocizare
Verbele copulative, prin ele însele, ca verbe-operatori, sunt nereflexivizabile;
ele pot însă participa la reflexivizare în combinaţie cu predicatul semantic aşezat în
poziţia numelui predicativ. În condiţiile în care acest predicat din poziţia NP are
două argumente (nominalul-S şi nominalul-OI) şi permite, în aceleşi timp,
coreferenţialitatea acestora, copulativul se poate include într-o construcţie
reflexivă. Date fiind restricţiile formale impuse de adjectivul sau de substantivul
din poziţia NP, care nu pot accepta compliniri în acuzativ, construcţia copulativă
admite numai varianta cu reflexiv în dativ: Şcoala trebuie să te înveţe a-ţi fi dascăl
tu însuţi. (N. Iorga, Cugetări), Îşi este / rămâne credincios., Îşi este cel mai mare
critic. Construcţia reflexivă cere cliticizarea şi repoziţionarea nominalului în dativ,
care din poziţie postnominală (sau postadjectivală) ajunge în poziţie precopulativă
(a fi dascăl luii → [eli] a-şii fi dascăl); vezi şi Construcţii reflexive şi construcţii
reciproce, 1.2.1.2.
În condiţii speciale, când predicatul semantic biactanţial din poziţia NP
permite aşezarea simetrică (reciprocă) a celor doi actanţi, copulativul poate apărea
şi în construcţii reflexiv-reciproce, fiind valabilă aceeaşi restricţie cazuală pentru
cliticul reflexiv: numai clitic de dativ (Fraţii îşi sunt atât de dragi., După acest
288
eveniment, şi-au rămas recunoscători toată viaţa.); vezi şi Construcţii reflexive şi
construcţii reciproce, 2.2.2.
6.1. NP participial
Apariţia participiului adjectival în vecinătatea verbului a fi are adesea drept
efect ambiguizarea construcţiei. Fac excepţie participiile verbelor ergative, dar
numai în cazul în care nu există şi un corespondent tranzitiv al verbului; verbul
ergativ, incompatibil cu pasivizarea, este una dintre situaţiile în care participiul
adjectival funcţionează ca NP:
Femeia este căzută. / plecată. / de curând ajunsă.
Fac, de asemenea, excepţie cazurile clare de pasiv cu operator, realizabile în
construcţiile cu Agentul exprimat, ca tip de complement de agent (a), sau
neexprimat, dar recuperabil contextual, fie din circumstanţiale de mod care „trimit”
la Agent (b), fie din alţi determinativi, care pot asigura dezambiguizarea
construcţiei, trimiţând la interpretarea pasivă (c):
289
(a) Femeia este respectată / lăudată / înşelată de vecini.,
(b) Prăjitura este coaptă cu ceasul în mână., Sportivul este pregătit zilnic
cu atenţie., Ouăle sunt vopsite cu migală., Cartea este colorată cu multă
pricepere.,
(c) Copilul este învăţat tabla înmulţirii.; Brutarii încep lucrul la ora 4
dimineaţa. Pâinea este coaptă în cuptoare speciale.
Confuzia apare însă ori de câte ori Agentul nu este recuperabil contextual (d):
(d) Expoziţia este deschisă. / închisă., Cartea este ruptă. / colorată., Fetiţa este
răsfăţată.
Confuzia apare frecvent în cazul verbelor cu organizare sintactică dublă (vezi e),
acceptând atât o construcţie tranzitivă, cât şi una intranzitivă, ergativă (a arde ceva
vs a se arde, a chinui pe cineva vs a se chinui, a coace ceva vs a se coace, a
distruge ceva vs a se distruge etc.). În asemenea situaţii, fiecare verb (cel tranzitiv
şi cel intranzitiv ergativ) are disponibilitatea de a-şi crea un participiu adjectivizat,
dar numai unul dintre participii, cel corespunzător variantei tranzitive, are sens
pasiv, celălalt fiind adjectival, nonpasiv:
(e) Fetiţa este chinuită., Mâncarea este arsă., Sportiva este pregătită.,
Recolta este distrusă.
6.2. Predicaţia locativ-situaţională
O problemă specială apare în vecinătatea verbului a fi, când acesta primeşte
ca determinare obligatorie un grup prepoziţional / adverbial exprimând o relaţie
locativ-situaţională (a):
(a) Ion este înăuntru. / afară. / alături. / în Bucureşti. / în România.
În cazul unei predicaţii locative de origine / de provenienţă, interpretarea este
mai puţin confuză, dată fiind existenţa, în cele mai multe situaţii, a unui adjectiv
categorial corespunzător, care, aparând exact în aceeaşi vecinătate, clarifică tipul
de structură (b):
(b) El este de la munte. / din România. – muntean. / român.
Alteori, grupurile prepoziţionale / adverbiale locative alunecă de la o interpretare
spaţială concretă spre valori mai abstracte, făcând dificilă stabilirea limitei dintre
utilizarea copulativă şi cea existenţială a verbului a fi; vezi (c). Situaţia este şi mai
dificilă atunci când apar în coordonare grupuri prepoziţionale / adverbiale
interpretate diferit, unul ca NP, iar celălalt, ca circumstanţial (vezi d):
(c) Îngerii sunt, ierarhic, deasupra oamenilor. (A. Pleşu, Despre îngeri),
(d) Îngerul este şi lângă noi, şi împotriva noastră. (ibid.)
În cuprinsul acestei gramatici, pentru construcţiile cu determinativ
locativ, se va adopta soluţia tradiţiei gramaticale, potrivit căreia, pe baza
sinonimiei lui a fi cu a exista, a se afla, construcţiile se interpretează ca
având un a fi (existenţial, noncopulativ) + circumstanţial de loc.
Totuşi, ca soluţie alternativă nu se poate ignora nici posibilitatea
lărgirii interpretării copulative la toate construcţiile verbului a fi conţinând
determinativi locativi. O asemenea soluţie ar oferi avantaje semantice şi de
interpretare sintactică precum:
– Ar explica paralelismul cu unele adjective locative, deictice sau
anaforice (Punctul este înăuntru. / afară. – este interior. / exterior., Casa
este departe. / aproape. / alături. – este (în)depărtată. / apropiată. /
alăturată.).
290
– Ar unifica modul de interpretare a predicaţiei de provenienţă /
origine şi a celei locativ-situaţionale, care, în varianta actuală, se comportă
diferit: Studentul este în Cluj. (Circ), dar Studentul este din Cluj. (NP).
– Ar unifica modul de tratare semantică a predicaţiei exprimate prin
NP şi a celei exprimate prin predicativ suplimentar. Dacă, în interpretarea
curentă, NP nu include şi predicaţia locativă propriu-zisă, ci numai pe aceea
de provenienţă, în schimb, numeroase construcţii cu PS, recunoscute ca atare de
orice gramatică, exprimă şi o predicaţie locativă propriu-zisă (Îl ştiu la munte. /
acolo. / sus. / jos. / înăuntru. / alături.); vezi şi Predicativul suplimentar, 2.6.
– Ar unifica modul de tratare a predicaţiilor de stare, cuprinzându-se
într-un sistem comun de interpretare şi predicaţia locativ-situaţională.
291