Ministerul Educatiei,Culturii si Cercetarii

Universitatea Tehnica din Moldova

Facultatea Tehnologia Alimentara
Specialitatea “Tehnologia Produselor Alimentare

Lucrare de verificare
La disciplina:
“Teoria economica,Marketing si Integrare Europeana”

A realizat :Caldarasan Maxim

Grupa: TPA-181 f/r
Profesor: dr. conf.Gangan A.

Chisinau 2020
La Teoria economica:” Sistemul economic contemporan esenta si elementele
structural. Diversitatea modelelor economice mixte”
Sistemul economic reprezintă o totalitate de elemente care se află în interacţiune şi formează o
unitate distinctă. Imaginea sistemului este pe larg utilizată în diferite domenii: în fizică şi mecanică
(sistemul de transport, sistemul de ore), biologie (toate fiinţele vii sunt sisteme specifice "fine"). De
asemenea, poate fi utilizată şi în cazul mediului ambiant (sistemul ecologic). Abordarea sistemică
este valabilă şi pentru caracterizarea vieţii sociale.

Activitatea socială reală nu se reproduce "pe părţi", ci ca un tot întreg, ce constă din diferite
procese contradictorii, legături şi elemente.În economie, principiile analizei sistemice se utilizează
din jumătatea a doua a sec. XX, odată cu apariţia ciberneticii economice. Abordarea economiei ca
formaţiune sistemică integră permite efectuarea modelării şi gestiunii proceselor social-economice.

Sistemele social-economice sunt destul de complicate şi dificil de administrat din considerentele

că, în calitate de subiect şi obiect, apare omul cu multitudinea schimbătoare de nevoi, interese,
motivaţii ale comportamentului. Dat fiind faptul că viaţa socială este multilaterală, ea se divizează
în subsisteme:

 economice
 politice
 sociale (în sensul îngust al cuvântului)
 juridice
 ideologice
 social-familial
 Ordinea concretă istorică în societate este determinată de sistemul instituţional.

Figura 5.1. Structura sistemului social

Fiecare din sferele de activitate indicate mai sus se deosebeşte prin obiective şi funcţii specifice,
printr-o autonomie relativă şi legităţi particulare de dezvoltare. În acelaşi timp, toate subsistemele
sunt părţi componente ale unui tot „întreg" – sistem social unic. Delimitarea sferelor respective este
convenţională, deoarece există o corelare integră între procesele sociale, economice şi
politice.Procesele sociale din fiecare ţară îşi au specificul lor aparte. Anume tipul de subordonare şi
caracterul interacţiunii subsistemelor funcţionale, ca elemente ale unui tot întreg (a unei entităţi),
condiţionează particularităţile naţionale ale sistemului social-economic şi dinamica lui istorică.

Subsistemul economic , asigurând fundamentele materiale ale activităţii umane, are prioritate în
ierarhia subsistemelor funcţionale. Starea economiei, în mare măsură, determină "calitatea"
sistemului social în întregime. Totodată, asupra economiei influenţează procesele ce au loc în
diferite domenii (legislaţie, politică, ideologie). Reieşind din cele expuse, în ştiinţă şi în practică este
actuală cercetarea interacţiunii organice a economiei cu alte sfere ale activităţii sociale. În caz
contrar, reprimând unele subsisteme funcţionale, putem observa dezintegrarea formaţiunii sociale în
întregime.

Remarcă istorică
În viziunea noastră, procese analogice au determinat eşecul socialismului real. Subsistemul politic,
dominant în societate, statul (instituţional reprezentat de partid) a subordonat intereselor şi
obiectivelor sale toate sferele activităţii umane (inclusiv economia), lezând funcţiile ei proprii. Sub
presiunea multiplelor probleme, şi subsistemul politic şi-a pierdut viabilitatea. Alături de deformările
de ordin intern ale socialismului real se aprofunda dezechilibrul în corelaţia cu mediul ambiant (sub
formă de agravare a problemelor ecologice, de epuizare a resurselor naturale, a deficitului
produselor alimentare).

Poziţiile lagărului socialist pe arena mondială cedau din an în an: atât în competiţia economică şi
în relaţiile financiare, cât şi în plan militar. În consecinţă, sistemul socialismului real, afectat de criza
adâncă (internă şi externă), şi-a pierdut capacităţile de autoorganizare şi reproducere, distrugându-
se.

Caracteristica generală a sistemului economic

Sistemul economic e definit ca un ansamblu de relaţii între oameni ce vor determina modul de
organizare şi funcţionare a activităţii economice şi sociale a unei ţări. Sistemul economic vizează
felul de utilizare a resurselor economice; relaţiile instituţiilor, organismelor şi altor elemente ale
suprastructuri politice, juridice şi ideologice, prin intermediul cărora se desfăşoară activitatea
economică.

După modul de organizare şi constituire la nivelul statului, economia se manifestă ca un sistem

concret-istoric de asigurare materială a activităţii umane şi constă din elemente expuse într-un
ansamblu, corespunzător unei ordini ierarhice, şi care funcţionează pe baza interacţiunii
elementelor.Ceea ce înseamnă că nu există economie "la general": ea întotdeauna a fost "legată"
de timp şi spaţiu (de exemplu, economia SUA în anii 30 ai sec. XX; economia postsocialistă a
Republicii Moldova).

Elementele fundamentale ale sistemului economic sunt:

 forţele de producţie;
 relaţiile social-economice, bazate pe anumite forme de proprietate asupra resurselor şi
rezultatelor activităţii economice;
 formele de organizare a activităţii economice;
 modurile de coordonare a proceselor social-economice.

"Economia fiecărei ţări este un sistem mare, în care se înscriu multe tipuri de

activităţi, şi fiecare verigă, componentă a sistemului poate exista doar din
considerentele că primeşte ceva de la alţii, adică se găsesc în legătură şi
interdependenţă de alte verigi".

(Laureatul Premiului Nobel, V. Leontiev)

Este important că toate elementele sistemului sunt relativ autonome şi îndeplinesc funcţiile "sale"
specifice. Interacţiunea lor se deosebeşte prin discordanţă înaltă, care apare ca sursă internă de
dezvoltare a sistemului. Economistul şi sociologul Werner Sombart a caracterizatsistemul
economic prin trei elemente:

 sensul lui, adică obiectivele şi mobilurile predominate ale activităţii economice;

 forma sa de existenţă, adică instituţiile care definesc relaţiile dintre subiecţii lui;
 substanţa acestuia, adică tehnica şi tehnologiile existente care determină modul de
combinare a factorilor de producţie şi modul de coordonare a activităţii economice.

Asupra stării concret-istorice a sistemului economic influenţează un număr enorm de factori atât
interni, cât şi externi. Această dependenţă funcţională poate fi exprimată matematic:

SE = f (A, B, C, D ...),
 unde:

SE – sistemul economic;

A,B,C,D – determinantele lui (resurse naturale, cantitatea şi calitatea resurselor

de muncă, nivelul tehnic şi tehnologic, mediul instituţional etc.).

Varietatea factorilor dezvoltării economice şi a variantelor de combinare inevitabil duce la pluralismul

sistemelor economice naţionale .

Circuitul economic
În calitate de personaje ale sistemului economic se prezintă agenţii economici – subiecţii care
exercită funcţii specifice, au scopuri şi motive determinate în activitatea economică. Agenţii
economici se deosebesc prin funcţiile îndeplinite, modul de folosire a factorilor de producţie,
comportamentul lor în economia de piaţă, formele de organizare a activităţii. Noţiunea de agent
economic nu se identifică cu cea de subiect de proprietate. Ultimii au existat întotdeauna, în timp ce
agenţii economici agregaţi se manifestă numai în economia de piaţă modernă.

Din această categorie fac parte:

 "microsubiecţii" – unităţile economice simple: indivizii, familiile, firmele;

 "macrosubiecţii" – unităţile economice complexe: sindicatele (asociaţia lucrătorilor unei
profesii), ramurile (grupe de firme de acelaşi profil), patronatul (uniunea patronilor), statul
(totalitatea structurilor şi organizaţiilor centralizate).

Agenţii economici se află în relaţii multiple, contacte permanente şi interdependenţe riguroase. Ei

sunt organic legaţi de sistemul distribuirii sociale a muncii, "deservesc" diferite fluxuri reale
(materiale) şi monetare. Totalitatea fluxurilor reale (materiale) şi monetare între agenţii economici
(reluarea activităţii economice comune) formează circuitul economic.

Figura 5.2. Circuitul economic general (de bază)

În figura 5.2. este conceput modelul celor mai importante relaţii de schimb dintr-o economie. În
figură, fluxurile reale sunt surprinse cu liniile exterioare îngroşate, după cum urmează:

 FR1= oferta de factori, de resurse făcută de familii;

 FR2 = achiziţiile de resurse efectuate de societăţile producătoare de bunuri marfare
nonfinanciare;
 FR3 = oferta de bunuri de consum realizată de producătorii de marfă;
 FR4 = cumpărările de bunuri de consum de către familii;

În ceea ce priveşte fluxurile monetare, acestea sunt sugerate prin liniile interioare întrerupte, astfel:

 FM1 = plăţile efectuate de societăţile comerciale în contul factorilor de producţie achiziţionaţi;

 FM2 = încasările, veniturile obţinute de familii în schimbul serviciilor factorilor implicaţi;

FM3 = cheltuielile de consum realizate de familii în contul cumpărărilor de bunuri pe piaţa

satisfactorilor;

 FM4 = încasările societăţilor comerciale din vânzarea bunurilor de consum (N.Dobrotă,

Economie politică, Bucureşti,1997, p.69).

Evoluţia sistemelor economice: tendinţe, dezvoltarea

„neliniară” Discordanţa din dezvoltarea sistemului
Pentru interpretarea naturii evoluţiei economice, vom examina logica internă a evoluţiei sistemului.
Conform teoriei generale a sistemului, el este determinat obiectiv prin esenţa şi funcţiile lui.
Premisele determinante ale formării sistemului sunt:

 scopul determinat al funcţionării ; scopul comun integrează, uneşte toate elementele

sistemului;
 structurarea , prezenţa structurilor organizatorice ce reglementează interdependenţele
elementelor sistemului;
 auto-reglementarea – reglementarea internă este îndreptată spre stabilitatea sistemului;
 dinamismul şi instabilitatea – capacitatea de adaptare (la noile condiţii) şi dezvoltare
continuă;
 complexitatea – prezenţa legăturilor inverse (pozitive şi negative) şi a elementelor duble;
 schimbul informaţional – existenţa reţelei de comunicare şi transmitere a semnalelor
elementelor sistemului;
 raportul sistemului cu mediul extern.

Reproducerea echilibrată a premiselor determinate şi, respectiv, a sistemului reprezintă un proces

complex şi contradictoriu. Fiecare sistem se deosebeşte prin natura şi tendinţele contradictorii de
dezvoltare: spre unire şi separare; spre centralizare şi descentralizare, spre stabilitate şi instabilitate,
spre inerţie şi dinamism.

Excurs "în ştiinţă" ***

Dinamica dezvoltării sociale este reflectată în ştiinţă destul de contradictoriu. Printre concepţiile
evoluţiei umanităţii se evidenţiază:

 teoriile dezvoltării , în două varietăţi: dezvoltarea determinantă "uniliniară" a lui K. Marx, I.

Schumpeter) şi dezvoltarea "multiliniară" (adepţii lui K. Marx);
 teoriile geneticii , conform cărora societatea se deplasează de la o treaptă la alta prin
intermediul transmiterii "codului genetic" neschimbat (A. Smith, K. Menger) sau transformat
(T. Malthus, T. Veblen).
Actualmente, în scopul reflectării adecvate a legităţilor dezvoltării sociale, se „împrumută” principiile
teoretice, elaborate în funcţie de mişcarea sistemelor naturale. Utilizarea principiilor metodologice
interdisciplinare este legitimă, deoarece în comportamentul formaţiunilor complexe naturale şi
sociale există analogii profunde. Astfel, oricărui tip de sisteme complexe îi sunt caracteristice unele
trăsături şi procese universale, ca: evoluţia, stări de tranziţie, principii de ordonare ierarhice,
prezenţa legăturilor inverse, dezvoltarea neliniară.În studiul dinamicii sociale este bine venită
utilizarea "arsenalului" ştiinţific al teoriei dezvoltării neliniare, inclusiv a teoriei catastrofelor, care
studiază mecanismul de mişcare a sistemului "prin salturi" şi condiţiile de păstrare a integrităţii
sistemului.Este de perspectivă şi utilizarea principiilor sinergeticii, care studiază procesele
autoorganizării – ordonării interne a sistemelor complexe. În ştiinţa
contemporană, autoorganizarea este concepută ca organizarea spontană de autoconstituire, adică
formarea structurilor spaţiale, de timp, sau funcţionale din contul interacţiunii colective a elementelor
interne, fără o acţiune externă specifică.

Caracterul neliniar al dezvoltării economice

Sistemul economic , ca şi orice alt sistem, în mişcarea sa este supus tendinţelor contradictorii. Pe
de o parte, lui îi este caracteristică tendinţa de "autopăstrare", stabilitate şi echilibru: coordonarea şi
echilibrul costurilor şi rezultatelor producţiei, coraportul cererii şi ofertei, stabilitatea financiară şi a
ritmului producţiei. Pe de altă parte, odată cu schimbarea condiţiilor interne de funcţionare a
sistemului economic şi a cerinţelor mediului extern, sunt inevitabile modificările lui (de la "cosmetice"
până la radicale).

În esenţă, evoluţia sistemului economic reprezintă soluţionarea istorică a stărilor de dezechilibru în

sfera asigurării sociale şi apare ca o reflectare a interacţiunii dialectice a procesului de producţie şi
consum. Apariţia şi sporirea necesităţilor noi, în cazul incapacităţii satisfacerii lor de către sistemul
economic, va provoca neapărat apariţia noilor tehnologii, relaţii şi forme economice.

Figura 5.3. Izvoarele evoluţiei economice

În evoluţia sistemului social-economic pot fi evidenţiate două tendinţe: formarea ordinii

social-economice noi şi păstrarea ordinii "vechi". Alternarea periodică a acestor tendinţe este în
conexiune cu diferite stări ale sistemului (foarte instabilă şi aproape de echilibru) şi se manifestă
printr-un caracter neliniar, ciclic al dinamicii social-economice.

Excurs "în ştiinţă" ***

Funcţionarea relativ constantă a formaţiunii social-economice caracterizează starea "staţionară" a

sistemului, când se menţin neschimbate echilibrul şi reproducerea. Sub influenţa schimbărilor
interne şi externe, apare starea de dezechilibru al sistemului, care, până la un timp oarecare, se
poate autoreproduce (de exemplu, economia sovietică cronic deficitară).

Calităţile de adaptare ale sistemului social-economic la noile condiţii de funcţionare formează un

"cadru" convenţional. Cu alte cuvinte, posibilităţile de reproducere ale sistemului existent sunt
limitate de potenţialul lui de auto-organizare. Odată cu atingerea nivelului său critic (de pe poziţiile
gestiunii interne), sistemul devine "sensibil" la orice influenţă. Depăşirea acestei limite înseamnă
distrugerea ordinii sociale stabilite, are loc dezintegrarea sistemului social-economic şi se întrerupe
mişcarea liniară.

Dezvoltarea neliniară a sistemelor complexe semnifică alternativitatea, diversitatea viitoarelor

traiectorii. Dar "tranziţia prin salturi" a societăţii la un alt tip de formaţiune şi la o cale nouă de
dezvoltare social-economică se efectuează în cadrul "câmpului de posibilităţi" al sistemului. Procesul
depinde de structurile lui şi de mecanismul de autoorganizare.

Odată cu distrugerea potenţialului de autoorganizare în cadrul ordinii social-economice formate,

precum şi odată cu epuizarea posibilităţilor de adaptare a sistemului "vechi", are loc mişcarea
obiectivă spre forme "noi" de activitate comună, adecvată condiţiilor (interioare şi exterioare) noi.

Economia de tranziţie şi indicii ei

O etapă firească în istoria evoluţiei omenirii o reprezintă economia de tranziţie. Ea caracterizează
starea intermediară, "inter-sistemică", căreia îi sunt specifice instabilitatea şi dualitatea proceselor:
pe de o parte, distrugerea "vechiului", pe de altă parte – construirea "noului". Esenţa economiei de
tranziţie, "inter-sistemice" o constituie transformările calitative ale forţelor şi relaţiilor de producţie.

Pentru economia de tranziţie este caracteristic mediul multiformaţional contradictoriu, în care

coexistă forme de activitate economică din sistemul trecut şi cel viitor. De asemenea, se întâlnesc şi
forme "intermediare". Între formele noi, ce se dezvoltă, şi cele "vechi", reproduse din inerţie, se
desfăşoară "lupta contradicţiilor".

Pentru notiţe

În economia de tranziţie, în comparaţie cu sistemul economic format, lipseşte mecanismul ce

asigură reproducerea pe fundamente proprii, nu se atinge dezvoltarea progresivă a capacităţilor de
producţie. Bifurcarea (ramificarea) sistemului se manifestă în dezvoltarea conflictuală şi
imprevizibilă. Soluţionarea contradicţiei fundamentale este însoţită de dezvoltarea preferenţială
anume a formulelor noi. În caz contrar, predominarea reproducerii formelor "vechi" blochează
dezvoltarea progresivă a societăţii.

La concret, procedeele istorice de transformare a sistemelor sociale sunt foarte variate: de la

evoluţie până la revoluţie. Formele revoluţionare expresive pot fi întâlnite pe larg răspândite în cadrul
schimbării sistemului politic. De exemplu, stabilirea socialismului în unele ţări, conform teoriei
marxiste a "capitalismului muribund", era însoţită de acapararea puterii prin revoluţii politice. Dar
majoritatea reformărilor radicale, inclusiv în sfera economică, din cauza conservatismului şi inerţiei
comportamentului uman, se efectuează pe cale evoluţionistă, prin acumularea treptată a
elementelor noului sistem.

Transformările postsocialiste, după importanţa lor istorică, scară la care au avut loc şi după conţinut,
sunt atribuite celor revoluţionare, indiferent de faptul că ele s-au format în "adâncurile socialismului"
şi au avut loc, de regulă, pe cale paşnică. Caracterul "revoluţionar" al tranziţiei contemporane se
manifestă prin schimbul orânduirii politice, diminuarea (în multe ţări) a puterii de stat; dinamica
instabilă a proceselor social-economice; transformări radicale ale institutului proprietăţii, confruntări
sociale şi înstrăinare.

Economia de tranziţie, ca etapă în care societatea se află între "vechiul – trecut" şi "noul – viitor",
reprezintă un fenomen universal în istoria mondială. Dar, la fiecare etapă a civilizaţiei, "tranziţia"
socială capătă conţinut specific. Astfel, nu pot fi comparate, după esenţa lor, sistemele sociale ce se
află "în tranziţie": de la orânduirea feudală la capitalism, de la stadiul industrial de dezvoltare la cel
informaţional, de la economia administrativă de comandă la economia de piaţă.

În secolul XXI, pe fundalul provocărilor istorice ce pun în pericol viitorul umanităţii, o necesitate vitală
reprezintă tranziţia globală (la scară mondială) spre o calitate nouă a activităţii umane sociale,
spre dezvoltare şi securitate. Ea este însoţită de mişcarea spre societatea postindustrială şi
informaţională.

Ţările ex-socialiste, începând cu anii ‘90 efectuează o tranziţie deosebită, care nu are analogie
istorică: ele se "mişcă" (cu diferite viteze şi rezultate) de la economia planificată, administrativă de
comandă la economia mixtă, social orientată, de la autoritarismul de partid la democraţia reală.

Costurile de tranzacţie – costuri de exploatare a sistemului

Activitatea economică implică totalitatea costurilor. Unele apar în procesul de producţie şi sunt
legate de restructurarea, transformarea resurselor economice în bunuri necesare societăţii. Din
aceste considerente, ele sunt numite costuri de producţie sau costuri de transformare. Costurile
respective constau din totalitatea cheltuielilor efectuate de către o întreprindere pentru a produce
bunuri în expresie bănească (cheltuielile pentru achiziţionarea materiei prime, pentru procurarea şi
exploatarea tehnicii, pentru achitarea salariilor etc.).

Alte cheltuieli se referă la menţinerea "ordinii" în sistemul economic şi asigurarea legăturilor de

coordonare între agenţii economici. Acestea sunt costurile de tranzacţie, care reprezintă
cheltuieli de interacţiune ale agenţilor economici şi sunt legate de încheierea acordurilor sau
transmiterea drepturilor de proprietate de la un agent economic la altul . R. Matthews susţine
că: "costurile de tranzacţie constituie acele cheltuieli necesare pentru reglementările unui contract ex
ante şi monitorizarea sau punerea lui în practică ex post, ele fiind astfel opuse costurilor de
producţie, care sunt cheltuieli necesare pentru executarea unui contract" (Matthews R. "The
Economics of Institutions and the Sources of Growth", Economic Journal, 1996, p.906.).

Categoria "tranzacţie" caracterizează diferite aspecte ale afacerii: schimbul de mărfuri, schimbul cu
diferite varietăţi de activitate sau cu obligaţiuni juridice. Costurile date sunt legate de interacţiunea
subiecţilor economici şi necesitatea respectării regulilor de comportament acceptate în societate.

Pentru prima dată termenul "costuri de tranzacţie" a fost propus în anul 1937 de savantul american
R. Coase în lucrarea Natura firmei. Cercetări mai ample au fost efectuate în anii ‘60 ai sec. XX.

Costurile de tranzacţie cuprind următoarele elemente de bază:

 cheltuieli de informare (despre partenerii de afaceri, variante eficiente de încheiere a

contractelor, cheltuieli de timp şi resurse pentru selectarea informaţiei despre preţuri, calitate
etc.);
 cheltuieli de negociere şi semnare a contractelor (cheltuieli în vederea înţelegerilor,
serviciilor intermediarilor şi legalizării contractelor);
 cheltuieli de evaluare (a proprietăţilor utile şi calităţii, a pierderilor provocate de greşeli
etc.);
 cheltuieli de definire şi apărare a dreptului de proprietate (cheltuielile legate de
determinarea subiectului şi obiectului proprietăţii, apărarea proprietăţii private, ordinii de
drept, adică de utilizarea serviciilor organelor de justiţie);
 cheltuieli legate de comportamentul oportunist al agentului (cheltuieli legate de
încălcarea şi nerespectarea condiţiilor contractului; înşelăciune, furt, escrocherii etc.).

Costurile de tranzacţie sunt inevitabile în funcţionarea sistemului economic. Acestea reprezintă

cheltuieli de "exploatare", care sunt la fel de fireşti ca şi fenomenul "fricţiunii" în fizică.

Potrivit lui George Stigler, „lumea cu costuri de tranzacţie nule este la fel de ciudată ca şi lumea
fizicii fără forţele de fricţiune”. Orice societate este interesată în diminuarea tuturor tipurilor de
costuri: atât transformaţionale, cât şi tranzacţionale. Aceasta explică cercetările permanente şi
evoluţia istorică a formelor şi normelor de organizare a activităţii economice.
 Instituţiile şi rolul lor în formarea şi dezvoltarea economiei
Instituţiile ca fenomen social
În activitatea umană a oricărei societăţi o importanţă primordială are "instituţionalizarea", datorită
căreia se menţine ordinea stabilită.

Termenul "instituţie" are un conţinut multilateral. În lucrarea de faţă, această noţiune este reflectată

în sens larg "cumulativ" ca: totalitatea normelor, regulilor, procedurilor şi mecanismelor de
realizare, care structurează (ordonează) relaţiile dintre oameni.

După esenţa lor, instituţiile reprezintă "regulile jocului" în societate. Ele reglementează normele şi
structurile relaţiilor sociale, funcţiile şi prerogativele structurilor de stat, diapazonul drepturilor şi
obligaţiunilor individului, mecanismul interacţiunii producţiei şi consumului, direcţiile de dezvoltare şi
tipul de coordonare a proceselor sociale.

Excurs "în ştiinţă"

"Regulile de joc" acceptate formează modul de gândire şi standardele comportamentului în

societate. Subiecţii sociali, îndeplinind unele "roluri", real respectă funcţiile instituţionale prescrise şi
motivele comportamentului. Respectarea normelor externe face acţiunile agenţilor economici mai
hotărâte şi mai determinate, contribuie la realizarea concordanţei în activităţile comune.

Instituţiile, aidoma, „codului genetic” în biologie, îndeplinesc un rol analogic în evoluţia social-
economică. Posedând "continuitate" (stabilitate în timp), ele îndeplinesc în societate rolul unui
mecanism specific de transmitere a informaţiei şi asigură succesiunea istorică de dezvoltare.

Instituţiile reglementează şi "orientează" activitatea umană a societăţii.

Instituţii formale şi informale
Sub influenţa factorilor "cu caracter natural" (condiţii climaterice, aşezare geografică, particularităţi
regionale de organizare în vederea asigurării necesităţilor umane), au apărut şi s-au
afirmat instituţiile informale: tradiţii şi stereotipuri de gospodărire, obiceiuri şi norme religioase,
etica şi principiile morale ale popoarelor. Pe parcursul istoriei, s-au produs acumularea empirică şi
selectarea naturală a instituţiilor informale: "legi nescrise, respectate de oameni fără a fi puse la
îndoială, deseori, chiar şi fără a fi înţelese, care s-au transmis din generaţie în generaţie ca ceva
firesc şi obligatoriu pentru membrii comunităţii" (E. Feuraş. Mediul instituţional: formare, funcţionare,
reformare. Chişinău, 2001, p.91). Aceste norme se păstrează şi se transmit, asigurând succesiunea
istorică în dezvoltarea social-economică şi specificul naţional.

În procesul evoluţiei sociale, instituţiile informale se completează cu instituţii formale – reguli

"scrise", care prevăd drepturile şi obligaţiile ce reglementează activitatea economică. Din acestea
fac parte: normele legislative (regulile dreptului de proprietate, reglementări privind susţinerea
concurenţei etc.) şi, de asemenea, mecanisme, organizaţii formate pentru asigurarea controlului
respectării regulilor "scrise". Instituţiile şi institutele formale se prezintă ca un rezultat al activităţii
subiective a oamenilor. Dacă instituţiile determină "regulile de joc" pe teritoriul dat, atunci institutele
reprezintă jucătorii – "organizaţiile" în spaţiul respectiv.

Organizaţiile includ:

 grupuri politice (partide, guvern, parlament);

 grupuri economice (firme, sindicate, patronate);
 grupuri sociale (familia, biserica).

Instituţiile se modifică în timp şi spaţiu. Eficienţa lor, după cum demonstrează experienţa empirică, în
mare măsură depinde de gradul corespunderii instituţiilor informale.
Stabilirea reală "a echilibrului instituţional" se complică din motivul că multitudinea normelor de
comportament se creează la diferite nivele şi cu diferite ritmuri. Referitor la "viteza" restructurărilor
instituţionale, savantul american D. North susţinea că: "dacă instituţiile formale pot fi schimbate într-
o noapte, atunci instituţiile informale, de obicei, se schimbă doar treptat ... din aceste considerente,
schimbările revoluţionare niciodată nu sunt atât de revoluţionare cum şi-ar fi dorit adepţii lor".

Diversitatea funcţională a instituţiilor

Activitatea economică multilaterală se reflectă în particularităţile funcţionale ale instituţiilor. Astfel,
sfera economică este "pusă în ordine" de sistemul instituţiilor, care reglementează adoptarea şi
implementarea deciziilor legate de reproducerea bunurilor economice, de formarea şi utilizarea
veniturilor şi economiilor (institutul proprietăţii, institutul pieţei). Instituţiile "pur" politice determină
forma organizării puterii de stat. Propagarea şi aprobarea valorilor indicate, consolidarea societăţii
reprezintă funcţiile instituţiilor ideologice.

Totodată, delimitarea instituţiilor după principiul funcţional este destul de relativă – ele, fiind
elemente componente ale unui sistem, sunt îmbinate prin interdependenţe complexe. Mai mult, una
şi aceeaşi instituţie (de exemplu, statul) poate influenţa, într-un fel sau altul, diferite sfere ale
activităţii umane.

În marea lor majoritate, instituţiile determină comportamentul concret-istoric al subiecţilor, inclusiv

motivarea şi eficienţa activităţii lor în sfera economică.

Din aceste considerente, "calitatea" sistemului instituţional – stabilirea proporţiilor şi completarea

reciprocă a instituţiilor – reprezintă condiţia inalienabilă a dezvoltării stabile a societăţii.

"Pivotul instituţional" şi importanţa lui

În ansamblul său, diversitatea instituţiilor determină sistemul intern – "carcasa" societăţii. Schematic,
sistemul social, în integritatea subsistemelor principale (economic, politic, ideologic), poate fi
reprezentat în forma de piramidă specifică, al cărei spaţiu intern e reprezentat de instituţii, laturile -
de domeniile (sferele) de bază ale activităţii umane, iar baza – de mediul (material-tehnologic) de
trai.

Figura 5.4. Structurarea sistemului social

"Carcasei" instituţionale îi este specifică renumita inerţie, care, alături de limitarea resurselor şi
tehnologiilor, limitează scara şi ritmurile transformărilor social-economice. Mai întâi de toate este
vorba de conservatismul înrădăcinat în conştiinţa individuală şi socială a instituţiilor informale (a
normelor "nescrise") şi stereotipurilor de comportament.

De regulă, subiecţii sociali (cetăţenii, firmele, organele de conducere), aspirând la un comportament

previzibil, "normal", preferă să urmeze stereotipurile de "rutină" stabilite anterior.

O dinamică (în timp şi spaţiu) mult mai mare posedă instituţiile formale. Dar, totodată, atunci când
legile, structurile există mult timp şi populaţia se adaptează la ele, de asemenea, poate fi urmărit
efectul inerţiei.

Perfecţionarea sistemului instituţional are loc prin intermediul evoluţiei spontane a normelor
informale de comportament (a instituţiilor informale) şi a constituirii conştiente (deseori, cu întârziere
şi greşeli) a regulilor şi structurilor formale, aprobate la nivel legislativ (instituţii formale). În dinamica
istorică, normele şi regulile "convieţuirii" se schimbă neliniar şi destul de inconsecvent.

Cu ajutorul structurilor instituţionale, după afirmaţia lui D. North, "oamenii, pe parcursul întregii istorii,
au obţinut ordinea şi astfel au diminuat gradul neâncrederii lor". (D. North. Институты,
институциональные изменения и функционирование экономики. М., 1998, с.7). Concretizăm –
doar parţial. Actualmente, la nivelul majorităţii ţărilor şi a planetei în întregime, este o ordine de
convieţuire ineficientă, antiumană, ce duce la apariţia sentimentului lipsei de securitate şi a
neîncrederii populaţiei în viitorul său.

În condiţiile în care mediul de trai devine tot mai complicat, sub povara problemelor globale acute,
societatea contemporană este nevoită să activizeze procesul de căutare a instituţiilor „perfecte” atât
la nivel naţional, cât şi la nivel mondial.

Modelul neoamerican sau i se mai spune american, sau anglo-saxon se întîlnește în principal în
SUA, Marea Britanie, Belgia, Canada și alte țări. Modelul american este un model liberal,cu un nivel
înalt al diferenţierii sociale şi cu o pondere redusa a sectorului de stat în economie. El se
caracterizează prin crearea de către stat a condiţiilor optimale de dezvoltare a antreprenoriatului,de
stimulare a iniţiativei private. Modelul american se defineşte de asemenea , printr-un amestec
minimal al statului în activitatea economică. În politica economică statul acordă prioritate susţinerii
sectorului privat, încurajării concurenţei, reglementării proceselor economice prin mecanismul
pieţei.O trăsătură specifică a acestui model este o diferenţiere enormă a salariilor.Un conducător de
firmă poate avea un salariu de 110 ori mai mare decît un simplu funcţionar al acesteia. Acest model
este foarte eficient din punct de vedere economic , dar generează o diferențiere socială fără
precedent.

Modelul renan, sau de tip european care la rîndul său se divizează în modelul german și modelul
francez.

Modelul german se întîlnește în Germania , Austria și Olanda. Modelul german,intitulat de obicei

“economia socială de piaţă”, se caracterizează printr-o îmbinare reuşită între exigenţele pieţei cu
protecţia socială a populaţiei, politica economică fiind plasată în spaţiu între un liberalism tradiţional
şi un dirijism statal forţat. Sectorul de stat în economie se ridică pînă la 30 % .Totodată în modelul
german ,spre deosebire de cel american ,asistenţa medicală şi învăţămîntul sînt gratuite. Un rol
deosebit este acordat sistemului bancar, banca centrală beneficiind de o autonomie deplină şi
servind drept mecanism de reglementare a activităţii economice. În fine, în modelul german între
salariul unui şef de firmă şi funcţionarii acesteia diferenţa de salariu este relativ mică , doar pînă la
24 ori. Deasemenea trebuie de menționat ca aici pensiile și alte alocații sociale sunt înalte, aici și
clasa mijlocie este numeroasă , constituind 75 % din numarul total al populației.

Modelul francez sau i se mai spune etatist , se întîlnește în Franța și Italia și se distinge printr-o
pronunțată tentă dirijistă, deasemenea putem menționa că el este intermediar între modelul
american și cel german. Sectorul privat se îmbină cu un puternic sector public,rezultat în cea mai
mare parte din mai multe naţionalizări a întreprindelor de stat. O altă trasătură a acestui model este
îmbinarea mecanismelor pieţei cu un sistem special de planificare indicativă. În sectorul public se
creează circa 30 -35 % din volumul producției industriale.

Modelul chinezesc și japonez mai este numit si patrenist s-a format după cel de-al doilea
război mondial,în condiţiile cînd statul nipon ,avind nişte cheltuieli militare neînsemnate,în căuatarea
căilor de valorificare a avantajelor sale corporative, a purces la procurarea masivă a patentelor şi
licenţelor noilor descoperiri şi tehnologii americane şi europene.Acest model se caracterizează
printr-un rol important jucat în viaţa economică de marile coorporaţii susţinute de către stat şi aflate
într-o competiţie puternică între ele şi un rol activ jucat de stat în programarea economică.O
trăsătură deosebită a modelului japonez constă în faptul că nivelul salariului rămîne mereu în urma
creşterii productivităţii muncii.Acest fapt permite reducerea permanentă a costurilor şi ca urmare o
competitivitate sporită a mărfurilor japoneze pe pieţele internaţionale.Salariile şefilor de corporaţii
japoneze sint doar de 17 ori mai înalte decît salariile funcţionarilor simpli.

Modelul nordic care mai este numit modelul suedez, el se refera la statele nordice ca Suedia,
Norvegia, Finlanda, Danemarca se defineşte prin accentul pus pe politica sociala care urmăreşte
scopul reducerii inegalităţii de avere. Acest obiectiv se realizează printr-un mecanism special de
redistribuire a veniturilor în favoarea păturilor nevoiaşe.Stabilind o rată înaltă a impozitelor,statul
acumulează în mîinele sale pînă la 60-70 % din PIB,mai bine din jumătate care este folosit apoi în
scopuri sociale.Sectorul de stat joacă un rol important.Cea mai mare parte a serviciilor
(medicină,învăţămînt..) sunt gratuite.

Concluzie:

O data cu aprofundarea fenomenelor integraționiste în spațiul unic al Uniunii Europene , are lor o
apropriere între modelele de economie mixtă existente. Ca prototip al unui model comun pentru
toate țările membre ale Uniunii Europene este folosit modelul german al economiei sociale de piață,
deoarece anume el îmbină exigențele pieței cu protecția social a populației, anume aici se întîlnește
asistența medicala și învățămîntul gratis și cele mai mari pensii.
La Marketing:”Piata produsului:esenta si structura ei”
Politica de produs reprezintă p totalitate de strategii şi tactici ce au menirea să asigure orientarea
permanentă a firmei la cerinţele pieţei. Politica de produs reprezintă calea principală de
comunicare dintre firmă şi piaţă. Ea este plasată pe prima poziţie în rîndul politicilor
marketingului mix şi reprezintă conduita pe care o adoptă firma referitor la dimensiunile,
structura şi evoluţia gamei de produse. Scopul politicii de produs îl constituie cererea de bunuri
materiale ce corespund cerinţelor consumatorilor. Obiectivele pe care le urmăreşte politica de
produs trebuie să tindă spre satisfacerea activităţii economice a întreprinderii. Politica de produs
include: 1) Activitatea de inovaţie priveşte crearea unui climat în toate compartimentele firmei
pentru: cercetare şi producţie, diversificarea gamei de materii prime, racordarea la noile
tehnologii, dezvoltarea service-ului; 2) Activitatea de modelare a produsului constă în
conceperea şi realizarea de prototip sau machetă a produsului şi, implicit, în raportarea lui la un
anumit standard calitativ; 3) Asigurarea legală a produsului – întreprinderea trebuie să asigure,
printr-un ansamblu de acţiuni bine determinate, protecţia juridică a produsului (mărcile de
fabrică, de comerţ, brevete de invenţie, denumirea de origine, drepturile de autor etc.). Cele mai
reprezentative instituţii cu caracter protectiv abilitate de stat sînt: Agenţia Naţională pentru
Protecţia Proprietăţii Industriale (AGEPI), Agenţia Naţională pentru Drepturile de Autor. 4)
Atitudinea faţă de produsele vechi se referă la modul de comportament al consumatorilor faţă de
produsele uzate moral şi cu un nivel scăzut de rentabilitate. 5) Alcătuirea gamei de produse a
firmei producătoare vizează politica sortimentală a firmei.

Piaţa produsului are în vedere gradul de pătrundere în consum al unui anumit tip de produs.
Analiza pieţei totale, a pieţei întreprinderii sau a pieţei produsului se poate realiza atât la momentul
actual şi reprezintă piaţa efectivă, cât şi la un moment viitor (anticipând evoluţia), când avem de-a
face cu piaţa potenţială. Evoluţia pieţei într-un anumit interval de timp, poate avea drept cauză două
direcţii principale de acţiune, una cantitativă şi una calitativă.

Aspectul cantitativ are în vedere o modificare a pieţei (produsului sau întreprinderii) datorată
modificării numărului de persoane care cumpără un anumit produs (piaţa produsului) sau o anumită
marcă de produs (piaţa întreprinderii) şi poartă denumirea de modificare extensivă (poate
fi creştere sau scădere) Latura calitativă are în vedere modificarea cantităţii medii de produs
consumată de consumatorii potenţiali şi poartă denumirea de modificare intensivă. În unele situaţii,
din combinarea celor două căi de modificare a pieţei rezultă şi posibilitatea unei modificări mixte a
pieţei.
Aceste modalităţi de urmărire a modificărilor unei pieţe, pot fi utilizate atât în analiza evoluţiei pieţei
întreprinderii cât şi a pieţei produsului. Diferenţele, rezidă în modul de abordare a problemei. După
cum s-a menţionat mai sus, de obicei piaţa unui anumit produs este formată din pieţele (sau
fracţiuni) anumitor întreprinderi.

Dacă analizăm situaţia populaţiei de pe o anumită piaţă, din perspectiva consumului unui anumit
produs, rezultă că aceasta este alcătuită din persoanele care consumă respectivul produs la un
anumit moment reprezentând consumatorii, din persoane care nu consumă produsul din anumite
motive, care pot fi însă eliminate în timp (nu găsesc produsul preferat, nu sunt solvabile etc.),
alcătuind nonconsumatorii relativi şi din indivizi care nu consumă produsul din motive obiective, ce
nu pot fi de regulă modificate (sănătatea nu le permite), reprezentând nonconsumatorii absoluţi.

Rezultă deci că piaţa efectivă a unui produs este alcătuită din consumatori, iar piaţa potenţială a
produsului respectiv este egală cu piaţa efectivă plus nonconsumatorii relativi. Din perspectiva pieţei
întreprinderii, lucrurile sunt oarecum asemănătoare, în sensul că în plus la nivel întreprinderii mai
apare în plus o categorie de nonconsumatori şi anume nonconsumatori relativi ai produselor
întreprinderii.

Cu alte cuvinte persoane care consumă tipul de produs pe care îl realizează întreprinderea, dar
utilizând produsele concurenţei. Datorită faptului că întreprinderea poate fi prezentă simultan pe mai
multe pieţe (locale, regionale etc.), trebuie realizată şi o analiză a modului de abordare a acestora.
În funcţie de prezenţa cu diferite produse, pe care firma le realizează, pot să apară mai multe situaţii:
Alegerea variantei optime ce va fi utilizată, reprezintă pentru întreprindere o decizie cu implicaţii
majore asupra întregii politici demarketing, motiv pentru care ea trebuie realizată cu mare atenţie.

Pieţele pe care acţionează o firmă pot fi abordate din mai multe puncte de vedere, care ne conduc la
mai multe tipuri. Luându-se în considerare mersul firesc al afacerilor, se poate constata că orice
firmă are de-a face cu tipuri de piaţă dintre cele mai diferite.

Astfel, pentru a-şi putea începe activitatea, firma are nevoie, înainte de toate, de capital. Dacă nu
dispune de acumulări prealabile pe care să le transforme în capital, ea se va orienta spre piaţa
bancară, pe care se tranzacţionează (în afară de depozitele bancare) creditele şi alte instrumente
financiare.

Piaţa de capital sau financiară, pe care se întâlnesc cererea şi oferta de capital (care privesc
investiţiile), este o altă piaţă pe care ea se manifestă în calitate de solicitant de capital.

Intrând în posesia capitalului, firma poate pătrunde apoi pe piaţa de achiziţii, pe care se manifestă în
calitate de cumpărător de factori de producţie (mijloace de producţie şi forţă de muncă).

Piaţa muncii este o secţiune a pieţei factorilor de pe care firma îşi procură forţa de muncă necesară
desfăşurării activităţii sale. 

Tot aici, posesorii acesteia din urmă îşi obţin veniturile pe seama cărora se pot manifesta în calitate
de cumpărători pe celelalte pieţe.

Aşa cum au fost prezentate lucrurile până aici, faţă de firmă, toate pieţele la care s-a făcut deja
referire se încadrează în pieţele din amonte, iar cele care urmează se includ în pieţele din aval (Fig.
1).
 Fig. 1. Pieţele firmei

După ce firma îşi produce mărfurile, se va prezenta cu ele (de această dată în calitate de vânzător)
pe piaţa de desfacere, care poate fi:

1. o piaţă a bunurilor de consum, dacă ele sunt destinate acoperii nevoilor propriu-zise de
consum, formată din: piaţa bunurilor de consum materiale; piaţa serviciilor de consum (de
coafură-frizerie, de asistenţă medicală etc.);
2. o piaţă bunurilor industriale, dacă ele sunt destinate consumului productiv (servind deci la
producerea altor mărfuri), constituită din: piaţa factorilor de producţie materiali (materiilor
prime, materialelor, maşinilor, instalaţiilor etc., inclusiv cea a forţei de muncă); piaţa
serviciilor productive (de reparaţii, asistenţă tehnică etc.);
3. o piaţă de distribuţie, dacă ele sunt cumpărate de comercianţi pentru a fi revândute.

Ultimele două tipuri de pieţe fac parte din piaţa de afaceri

În condiţiile în care acţiunile şi produsele firmei fac obiectul operaţiunilor bursiere, în

categoria pieţelor pe care ea operează (în calitatea de vânzător sau cumpărător) se vor include şi
bursele (prin bursă înţelegându-se o formă de piaţă publică pe care se derulează tranzacţii cu
mărfuri propriu-zise, hârtii de valoare, valută etc.), acestea prezentându-se sub forma:

 bursei de mărfuri propriu-zise, care este un organism cu putere de autoreglare organizat de

comercianţi pentru facilitarea vânzărilor-cumpărărilor de mărfuri (produse agricole, materii
prime, combustibili etc.) sau de titluri de mărfuri, de genul warantului (care este o adeverinţă
specială cu statut de titlu de proprietate prin care se dovedeşte că marfa înscrisă în ea se
află într-un depozit, fiind proprietatea celui nominalizat în ea);
 bursei de valori , care este o instituţie publică având rolul de a asigura tranzacţiile de valori
mobiliare (acţiuni, obligaţiuni etc.);
 altor burse (de asigurări, de navlosire, de job-uri etc.).

În funcţie de teritoriul în care sunt amplasate, există:

1. pieţe interne, constituite din: pieţe locale (din incinta unei localităţi); pieţe regionale (la nivel
de judeţ, de regiune de dezvoltare sau de provincie); pieţe naţionale (la nivelul întregii ţări);
2. pieţe internaţionale sau mondiale.

Ţinând seama de forma în care se află bunurile în momentul efectuării tranzacţiilor, pieţele pot fi:

 reale, care presupun prezenţa mărfurilor;

 fictive, pe care tranzacţiile se realizează fără ca bunurile să fie prezente.

După tipul de concurenţă, există:

  piaţă cu o concurenţă perfectă (normală), denumită şi piaţă deschisă, pe care numărul
mare de concurenţi (fie ei vânzători sau cumpărători) face imposibilă realizarea de
aranjamente între ei (cu privire la preţuri, la teritorii, la condiţii de livrare şi plată etc.), ceea
ce conduce la acces liber şi la aceleaşi şanse pentru toţi concurenţii;
 piaţă cu o concurenţă imperfectă , denumită şi închisă (de monopol sau monopson, de
duopol sau duopson, de opigopol sau oligopson), pe care, dat fiind numărul foarte mic de
concurenţi, astfel de aranjamente sunt posibile oricând (chiar dacă sunt interzise de lege),
ceea ce îngrădeşte posibilităţile de pătrundere pe ea.

Pentru a putea pătrunde pe o astfel de piaţă, firma trebuie să achite un aşanumit tichet de intrare,
adică trebuie să suporte toate costurile (de afiliere la diverse organisme, de obţinere a unor licenţe,
de îmbunătăţire a distribuţiei, de promovare etc.).

Piaţa cu o concurenţă normală, care aparţine unui număr foarte mare de firme, mai este denumită
piaţă atomizată sau fragmentată, iar cea dominată de una sau câteva firme piaţă concentrată sau
compactă. Luându-se în considerare măsura apropierii de actele de vânzare-cumpărare (apreciată
prin intermediul interesului, venitului şi gradului de acces), mai pot fi evidenţiate şi următoarele tipuri
de piaţă:

 piaţa potenţială sau latentă (prin care se înţelege piaţa pe care se manifestă un anumit
interes pentru produsul avut în vedere);
 piaţă accesibilă sau disponibilă (formată din clientela care, pe lângă interesul pe care-l
manifestă faţă de produs, dispune şi de veniturile necesare cumpărării lui, venituri care îi
asigură accesul la acesta);
 piaţă servită (pe care întreprinderea s-a decis să o aprovizioneze cu produsul său);
 piaţă cucerită sau penetrată (constituită din consumatorii care procură deja produsul în
cauză).

Plecând de la restricţiile de care trebuie să se ţină seama, ajungem la:

 piaţa liberă, în care tranzacţiile se realizează nestingherit;

 piaţa controlată, pe care actele de vânzare-cumpărare sunt dirijate (prin repartiţii, de pildă) şi
supuse controlului unor autorităţi naţionale sau internaţionale (vamale, administrative, fito-
sanitare, militare etc.).

Tipurile de piaţă la care am făcut referire se pot structura pe următoarele trei categorii:

 pieţe de mărfuri propriu-zise, pe care se vând şi se cumpără bunurile materiale şi serviciile

capabile să satisfacă nevoile de consum (productiv sau neproductiv) ale oamenilor (aici
intrând pieţele de achiziţie şi desfacere, pieţele de distribuţie, bursele de mărfuri etc.);
 pieţe financiar-bancare şi de capital, pe care se tranzacţionează capitalurile (aici înglobându-
se piaţa bancară, piaţa financiară şi de capital, bursele de valori etc.);
 piaţa muncii, pe care se tranzacţionează forţa de muncă.

În afara tipurilor amintite, studiile de marketing au în vedere şi unele tipuri speciale de piaţă, cum ar
fi: piaţa demografică, piaţa electorală, piaţa organizaţiilor nonprofit etc.

Majoritatea studiilor de marketing abordează piaţa în două moduri distincte:

 ca piaţă a produsului;
 ca piaţă a firmei.

Piaţa produsului este constituită din totalitatea pieţelor pe care se vinde şi se cumpără un anumit
produs (material sau nematerial), ea putând fi privită ca:
  piaţă a unui produs generic (cum ar fi piaţa laptelui), care cuprinde toate pieţele pe care se
fac tranzacţii cu acel produs (cu lapte, de pildă), indiferent de producătorii lui, aceasta
constituind piaţa globală a produsului;
 piaţa unui produs concret (tangibil sau formal), care se referă doar la pieţele pe care se
vinde un produs foarte bine individualizat (cum ar fi laptele de vacă ecologic produs exclusiv
de firma La Dorna). De regulă, când se vorbeşte despre piaţa produsului, se are în vedere
acest tip de piaţă.

Raportată la piaţa globală (totală) a produsului, piaţa produsului individualizat (al firmei) exprimă
gradul de penetrare a acestuia în consum.

Din punctul de vedere al nivelului de la care este privit produsul, întâlnim:

a. piaţa articolului (laptelui de vacă ecologic La Dorna);

b. piaţa tipului de produse (laptelui de vacă ecologic);
c. piaţa gamei de produse (produselor din lapte de vacă);
d. piaţa categoriei de produse (laptelui);
e. piaţa familiei de produse (alimentelor).

În fiecare caz în parte, piaţa avută în vedere se referă la altceva. De asemenea, plecând de la (a)
spre (e), piaţa devine tot mai extinsă.

Piaţa firmei este piaţa privită de pe poziţia unei firme care-şi propune să pună la dispoziţia clienţilor
un bun care să corespundă cât mai bine dorinţelor lor, în aşa fel încât cantitatea solicitată de ei şi
preţul acceptat să-i permită acesteia realizarea profitului dorit (sau cifrei de afaceri necesare reuşitei
în lupta de concurenţă).

De aceea, piaţa firmei este o piaţă foarte bine delimitată în spaţiu şi în timp, la care ea se raportează
în calitate de ofertant şi pe care poate pătrunde cu mărfurile sale, deosebindu-se astfel de piaţa
globală, faţă de care se află în postura de parte din întreg.

Piaţa totală (globală) dintr-un anumit teritoriu (cartier, localitate, judeţ etc.) este formată din
ansamblul pieţelor tuturor firmelor care acţionează în cadrul acestuia, precum şi din totalitatea
pieţelor produselor tranzacţionate aici.

Dacă firma este singurul vânzător al unui produs (având deci statut de monopolul), piaţa firmei se
va confunda cu piaţa produsului (caz foarte rar întâlnit). Când ea produce şi vinde mai multe mărfuri
diferite, piaţa sa ( Pf ) se va situa pe mai multe pieţe ale produselor, fiind constituită din suma
fracţiunilor care-i revin de pe piaţa fiecărui produs în parte, potrivit relaţiei:

în care:

pij = vij / Vij - fracţiunea de piaţă deţinută de firmă cu produsul i pe piaţa (geografică) j;

vij - vânzările firmei din produsul i pe piaţa j;

Vij - vânzările totale din produsul i pe piaţa j;

n - numărul de produse ale firmei;

m- numărul pieţelor pe care se vinde fiecare produs i al firmei.

Dat fiind faptul că piaţa firmei se află într-o întretăiere permanentă cu piaţa produselor, s-ar putea
pune în evidenţă următoarele situaţii posibile:

1. cele două pieţe se suprapun (dacă firma are statut de monopol);

2. piaţa produsului se întinde pe mai multe pieţe ale produselor (când acelaşi produs este
oferit pe piaţă de mai multe firme);
3. piaţa firmei acoperă mai multe pieţe ale produselor (dacă firma deţine monopopul mai
multor produse);
4. piaţa firmei este în interferenţă cu pieţele produselor (când firma vinde mai multe
produse pe mai multe pieţe - împreună cu alte firme). De această dată, piaţa firmei va fi dată
de suma cotelor deţinute de ea pe pieţele produselor, iar piaţa (globală) a unui produs va fi
definită de suma cotelor deţinute de produs pe pieţele firmelor concurente.

În ceea ce ne priveşte, dat fiind faptul că despre piaţa firmei nu se poate vorbi fără a avea în
vedere piaţa produselor sale, după cum nici despre piaţa produsului nu se poate vorbi făcând
abstracţie de firmele care le produc, noi vom aborda piaţa din ambele puncte de vedere simultan: ca
piaţă a produselor unei firme.

Din punct de vedere al ofertei totale, prezente pe piaţă la un anumit moment, aceasta \ este formată
din totalitatea mărfurilor oferite spre vânzare de competitorii existenţi pe piaţă la un anumit moment.
Asta înseamnă că piaţa totală  poate fi privită ca o sumă a tuturor produselor sau a tuturor
întreprinderilor, existente pe piaţă la un  anumit moment După cum se observă, întreprinderile
prezente pe piaţă realizează o serie întreagă de produse, pe care le oferă consumatorilor potenţiali.

De regulă, un produs este realizat de mai multe întreprinderi (fiecare sub marca proprie), care se
află în relaţii de concurenţă directă. Astfel noţiunile de piaţă a produsului, respectiv de piaţă a
întreprinderii se întrepătrund. Piaţa întreprinderii reprezintă măsura în care produsele unei anumite
întreprinderi (bunuri materiale şi/sau servicii) au pătruns în consum.