Sunteți pe pagina 1din 9

UNIVERSITATEA ,,CONSTANTIN BRÂNCUȘI,,

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI,DREPT ȘI


ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
SPECIALIZAREA-PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMAÂTULUI PRIMAR ȘI
PREȘCOLAR
GRUPA 335

ȘTIINȚE,DIDACTICA ȘTIINȚELOR SI CUNOAȘTEREA


ȘTIINȚIFICĂ

PROPUNĂTORI
-URSU ADELINA COSMINA
-TOMA CRISTINA
-VĂCĂRU GEORGIANA
1.ȘTIINȚE,DIDACTICA ȘTIINȚELOR SI CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ

1.1. Definirea științei


Știițta este un sistem ordonat de cunoștinte structurate care
studiază,cercetează si interpretează fenomenele naturale,sociale si
artificiale.

1.2. Competența intr-un domeniu științific


Conceptul de competență a invadat discursurile pedagogice
contemporane,documentele de politici prin diverse
interpretari,clasificari si constatari,acestea directionând activitatea
educațională a cadrului didactic si,respectiv,traseul de formare a
personalității elevului.
1.3. Științe și științe ale naturii
Științele naturii sunt științe care au ca obiect de studiu natura și înțelegerea
fenomenelor naturale. Acest termen distinge domeniile care folosesc metoda
științifică pentru a studia natura de științele sociale care o folosesc pentru a
cerceta comportamentul uman și societatea omenească și de științele
formale care folosesc altă metodologie.
Științele naturii pot fi împărțite în două ramuri principale: științe ale vieții
(sau biologie) și științe fizice. Aceste ramuri ale științelor naturii sunt împărțite
în mai multe ramuri specializate suplimentare (de asemenea cunoscute sub
numele de domenii), fiecare dintre acestea fiind cunoscută ca „științe
naturale”. Principalele domenii ale științelor naturii sunt incluse
în astronomie, biologie, chimie, fizică și grupul științelor Pământului (din care
fac parte geografia, geologia, ecologia etc.).
1.4. Metodica predării științelor sau didactica științelor.
1.4.1.Metodica predării științelor naturii
Predarea științelor naturii ridică câteva probleme majore,cum ar fi baza
tehnico-materială și necesitatea pregătirii permanentea învățătorului în
cunoașterea metodelor moderne de predare și experimentale.
Soluția primei probleme,baza tehnico-materială ,este recurgerea la
experimentul simplu , nesofisticat,utilizând materiale din mediul familiar
copilului. Pregătirea învățătorilor în abordarea corectă a acestei materii
necesită un efort din punct de vedere al conceptiei,,structurii si metodelor
didactice de aplicarecît și a compatibilizării conținutului științific cu
particularitățile de vârstă ale copiilor cărora li se adreseaza.
În cadrul lecțiilor de științese pot folosi metode variate cum ar fi
problematizarea și descoperirea,metode clasice cu valențe
participative(experimentul,observația si conversația euristică),metode
stimulative,competitive(jocul didactic,concursul),vizita sau excursia didactica.
Metodele active folosite pe parcursul lecțiilor ilustrează funcția lor
instrumentală,elevul însuși realizeaza obiectivele,,le conștientizeaza cu finalități
proprii
Este important ca metodele și tehnicile de lucru sa fie alese în funcție de
ritmul de învățare și centrate pe universul copilului,să fie centrate pe
stimularea structurilor cognitive și operatorii(documentare după surse de
informații variate,observarea proprie,exercițiul individual,experimentul
activități care solicită efortul colectiv –de echipă,de grup),să ofere posibilitatea
elevului să intervină nemijlocit în realizarea unor experimente,să-și
îmbogățească singuri ,în mod independent,cunoștințele,stimulând astfel
dorința de a cerceta,de a căuta răspunsuri,de a colecționa diverse mostre din
natură,imagini etc.
Învățarea trebuie să se dezvolte în mod natural,pornind de la ce știe ,ce
cunoaște elevul , către descoperirea varietății naturiiși a fenomenelor pe care
le experimentează
Se va porni de la premisa că elevul se dezvoltă prin exercițiile pe care le
face și nu prin acelea care se fac în fața lui.

1.4.2. Didactica științelor


Didactica este o disciplină ştiinţifică care urmăreşte optimizarea procesului de
predare-învăţare. Ea are azi propriile repere, propriile cadre teoretice, experții
proprii,care împărtășesc aceleași probleme și caută să răspundă acelorași
probleme .Fiind o “disciplină în plină dezvoltare” Didactica “îşi afirmă din ce în
ce mai mult specificul faţă de Pedagogie (ştiinţa educaţiei) şi de metodologie
(studiul metodelor,tehnicilor şi procedeelor de predare-învăţare)”. Ea este
orientată preferenţial spre natura cunoştinţelor şi spre modalităţile de
transmitere-învăţare a acestora.
1.5.Rezultatele cunoașterii științifice
Publicaţiile reprezintă principala formă de comunicare a rezultatelor ştiinţifice,
de transmitere şi diseminare a acestora în mediul academic. Publicaţiile pot fi
clasificate după un şir de criterii:
– în funcţie de destinaţie: ştiinţifice, de popularizare a ştiinţei, didactice;
– în funcţie de modul de editare: tipărite, video, audio, electronice;
– în funcţie de volum: ediţii separate, seriale, bibliotecă;
– în funcţie de statut: acreditate, în baze de date internaţionale ş.a. Totodată,
tipurile indicate mai sus pot la rândul lor clasificate după anumite caracteristici.
Astfel, publicaţiile tipărite pot fi încadrate în astfel de tipuri în funcţie de
destinaţie:
– oficiale: publicarea legislaţiei şi a diferitor acte normative ale organelor
administraţiei publice (de ex., Monitorul Oficial al Republicii Moldova);
– ştiinţifice: publicarea rezultatelor cercetării-dezvoltării din diferite domenii
ştiinţifice;
– de popularizare a ştiinţei: publicarea datelor din diferite domenii ale ştiinţei
şi tehnicii, destinate publicului larg;
– manuale: publicarea unor cunoştinţe ştiinţifice, sintetizate sistemic, pentru
scopuri didactice
1.5.1. Conținutul conceptual al învățării
Conceptul de învățare
Învățarea presupune modificare si dobandire de cunoștințe, conduite,
atitudini etc ,ceea ce contribuie la formarea unor însușiri psihice complexe în
vederea adaptarii la situatii noi de existenta. Invatarea este activitatea
destinata achiziționării unei experiente noi, formării unor capacități și
deprinderi care să-i permită individului să rezolve situații problematice, sau să-
și optimizeze relațiile cu lumea externa. Prin invatare se trece de la o foma mai
simpla de echilibru cu mediul inconjurator la una complexa, superioara.
Invatarea este o inaintare progresiva, in spirala, pe calea cunoasterii. Invatarea
nu este o simpla problema de asimilare, de situatii standard; Invatarea este un
proces de cunoastere, de reflectare a realitatii si de transformare personala
permanenta; Este o elaborare si reelaborare de structuri cognitive operatorii.
1.5.2. Continuturile actionale
Continuturile invatarii sunt diverse-continuturi cognitive (conceptuale) ,
continuturi actionale(procedurale),continuturi afectiv-emotionale si atitudinale
(referentiale),iar managementul continuturilor presupune implicarea afectiva a
elevilor in constructia noilor achizitii.
1.5.3.Continuturi atitudinale
Continuturile atitudinale reprezinta continuturi ale invatarii.
1.6.Semnificația dezvoltării cognitivă a elevilor în învațarea la științe
Dezvoltarea cognitiva a individului se realizeaza in stadii,pe etape,cele
anterioare fiind integrate in cele superioare.Astfel,continuturile trebuie predate
progresiv si intr o forma care sa corespunda stadiului atins de copil in
dezvoltare.Sarcinile care sunt adresate elevilor la scoala trebuie sa se
situeze,ca nivel de dificultate,putin peste nivelul atins de elev in dezvoltare
pentru a putea fi abordate si rezolvate cu succes,pentru a fi stimulative si a
produce evolutie,progres.
1.7.Conceptiile copiilor in invatarea stiintelor
Experimentul științific sau de amuzament, este o activitate plăcută copiilor,
care se poate utiliza cu succes la nivelul preșcolar, mai ales în condițiile predării
integrate! Strategiile didactice utilizate de cadrul didactic trebuie să dezvolte
posibilităţile promovării şi percepţiei, a observării şi interpretării cunoaşterii, a
rezolvării problemelor determinate de noile informaţii. Confruntarea copiilor cu
fenomenele naturii şi jocul cu natura reprezintă analiza constructivă a
problemei. Abordarea integrativă din multi-perspectivă a problemei
corespunde premiselor educaţiei şi devine o funcţie didactică cheie.
1.8. Conceptualizarea

Conceptualizarea şi proiectarea disciplinei integrate Ştiinţe în învăţământ este


consacrată problemei formării gândirii integralizate elevilor printr-un
curriculum integralizat la disciplina Ştiinţe. Actualitatea investigaţiei este
determinată de procesele de integralizare a cunoaşterii ştiinţifice moderne ca şi
de tendinţele de integralizare a demersului educaţional modern, ambele
înscriindu-se prin definiţie şi în procesele de globalizare şi europenizare a
modernităţii.
1.9.Abordarea pluridisciplinara,interdisciplinara si transdisciplinara.
Abordarea interdisciplinară a conținuturilor educaționale reprezintă o
provocare și, totodată, un imperativ pentru cadrele didactice si pentru toate
nivelele de școlaritate.
Interdisciplinaritatea reprezintă un principiu de organizare și
desfășurarea a procesului educațional.
Cadrul de referință al Curriculumului Național pentru Învățământul
Obligatoriu reglementează principiile privind predarea și învățarea și
accentuează urmatoarele idei: 

 respectarea particularităților de vârstă și individuale—  reper


fundamental în construirea situațiilor de predare-învățare; 
 diversificarea și flexibilizarea situațiilor de predare—  învățare prin
utilizarea de metode și procedee variate, interactive care să motiveze, să
stimuleze elevul, să antreneze inițiativa, imaginația, creativitatea, dorința de
a învăța; 
 centrarea pe obiective care urmăresc formarea de capacități,
competențe, atitudini; 
 centrarea pe elev în proiectarea activităților de învățare.                                           
Organizareaînvățăriipecriteriuldisciplinelorformaleclasicedevineinsuficientăîn
tr-o lumedinamicășicomplexă, caracterizată de exploziainformaționalăși de
dezvoltareafără precedent a tehnologiilor. O învățare dincolo de discipline, de
rigiditateacanoaneloracademicetradiționalepoate fi maiprofitabilă din
perspectivanevoiloromuluicontemporan.

Interdisciplinaritateaesteconsiderată forma superioară a


integrăriicurriculare. 
Interdisciplinaritatea este definită ca “interacţiune existentă între două
sau mai multe discipline, care să poată să meargă de la simpla comunicare de
idei până la integrarea conceptelor fundamentale privind epistemologia,
terminologia, metodologia, procedeele, datele şi orientarea cercetării” (OCDE,
1972).
Principala modalitate de introducere a interdisciplinarităţii în învăţământ
o reprezintă regândirea conţinuturilor şi elaborarea planurilor, a programelor şi
manualelor şcolare în perspectiva conexiunilor posibile şi necesare sub raport
epistemologic şi pedagogic. Acţiunea de promovare a interdisciplinarităţii
trebuie să se integreze în contextul sistemului educativ dat. De asemenea,
pentru a fi eficientă, trebuie să se asocieze cu alte principii sau inovaţii specifice
unui învăţământ modern.
Interdisciplinaritatea contribuie la reducerea diferențelor dintre
discipline prin construirea unor punți de legătură, a unor conexiuni. Acestea
pun în evidență corelații și interacțiuni imposibil de evidențiat disciplinar.
Interdisciplinaritatea nuînseamnădoartratarea de tipsimultan a
unuifenomendinunghiul de vedere al maimultorștiințe, ci și o abordare
integrată și integralistă  a acestuia, fiecareștiințăaducândcu sine propriulsistem
conceptual, mod de gândireșimetodespecifice de cercetareșireprezentare.
          Integrare transdisciplinară.
Integrarea intradisciplinară se realizează prin inserţia unui fragment în
structura unei discipline pentru a clarifica o temă sau prin armonizarea unor
fragmente în cadrul unei discipline, pentru rezolvarea unei probleme sau
dezvoltarea unor capacităţi şi aptitudini.
Abordareapluridisciplinară se referă la studierea unui obiect dintr-o
disciplină prin intermediul mai multor discipline deodată .Cunoaşterea unui
conţinut (aspect, obiect) obţinută într-o disciplină de studiu este aprofundată
printr-un aport de conţinuturi din alte discipline, dar acest ,,plus” este în folosul
exclusiv al disciplinei respective. Cu toate că demersul pluridisciplinar se
extinde peste limitele disciplinelor, finalitatea sa rămîne în cadrul cercetării
disciplinare și astfel pluridisciplinaritatea este o simplă agregare a diferitelor
discipline, care păstrează neschimbate opiniile specifice. Între ştiinţe nu se
dezvoltă legături interactive, ci cumulative şi specialişti din diferite domenii
lucrează împreună pentru a reprezenta un aspect din realitatea complexă
(obiectul cercetat), pentru a dezvălui mai bine caracteristicle sale, examinîndu-l
din perspective diferite, folosind metodele şi cunoştinţele furnizate de mai
multe discipline.
Multidisciplinaritatea reprezintă o combinaţie nonintegrativă de
discipline ştiinţifice în care fiecare dintre ele îşi păstrează propriile metodologii
şi ipoteze de lucru fără a se opera schimbări sau dezvoltări/prelucrări de la alte
discipline, în cadrul relaţiilor de multidisciplinaritate
Într-o cercetare multidisciplinară se lucrează împreună ca părţi
interesate pentru a face faţă unei provocări comune. Fiecare realizează
independent obiectivele, rezultatele sale proprii şi îşi construieşte noi
paradigme şi metode, iar integrarea acestora poate fi efectuată ulterior sau de
către o altă persoană. În proiectul unitar pot apărea dificultăţi în
descompunerea (partiţionarea) sau separarea în subprobleme (aspecte) a
problemei comune şi în soluţionarea lor pe baza cunoaşterii proprii fiecărui
domeniu. Pot apărea probleme în comunicare, cooperare şi compatibilizare, în
privinţa limbajului şi a terminologiei. Din perspectiva multidisciplinarităţii,
putem propune elevilor diverse sarcini de lucru. De exemplu, ei pot studia în
grupuri problema exploatării de la Roşia Montană din perspectiva arheologilor,
a geologilor, a economiştilor, a specialiştilor în protecţia mediului. Ca rezultat al
analizei, elevii ar putea ajunge la opinii și rezultate diferite.

TEST DE AUTOEVALUARE.
1. Definiți conceptul de științe ale naturii.
Științele naturii sunt științe care au ca obiect de studiu natura și
înțelegerea fenomenelor naturale. Acest termen distinge domeniile care
folosesc metoda științifică pentru a studia natura de științele sociale care
o folosesc pentru a cerceta comportamentul uman și societatea
omenească și de științele formale care folosesc altă metodologie.
2. Enumerați metode de predare folosite în cadrul lecției de științe.
În cadrul lecțiilor de științe se pot folosi metode variate cum ar fi
problematizarea și descoperirea,metode clasice cu valențe
participative(experimentul,observația si conversația
euristică),metode stimulative,competitive(jocul
didactic,concursul),vizita sau excursia didactica.
3. Elaborați o concluzie asupra a ceea ce înseamnă pentru elevi lecția
de științe.

Elevii trebuie învățați să-și dezvolte propriile idei despre lumii care îi
înconjoară,acest lucru fiind posibil doar dacă învățătorul găsește cele mai
bune căi de a face accesibile aceste discipline.Dacă elevii pot efectua
experimente în mod direct și pot evalua rezultatele acestora este
garantat gradul maxim de accesibilitate.
Bibliografie

-DIDACTICA DISCIPLINEI STIINTE ALE NATURII,SANDA FATU,FELICIA STROE,


CONSTANTIN STROE,EDITURA CORINT.

-METODICA PREDARII STIINTELOR NATURII,GEOGRAFIEI IN INVATAMANTUL


PRIMAR,MARIANA MARINESCU,EDITURA PARALELA 45.

-didactic.ro

-DE LA DIDACTICA LA DIDACTICA STIINTELOR,STUDII SI CERCETARI,LILIANA


CIASCAI.